BusinessMagazin

Tag: cronica

  • Cronică de film: Gold

    În 1993, compania canadiană de minerit Bre-X a cumpărat drepturile de exploatare a unei zone din Busang, Indonezia. 2 ani şi jumătate mai târziu, aceeaşi companie a anunţat descoperirea unui depozit imens de aur (care ar fi fost verificat şi de experţi în domeniu). Acţiunile Bre-X au explodat, ajungând în doar 6 luni de zeci de ori mai valoroase; problemele au început însă în 1997, atunci când analize amănunţite asupra unor mostre de aur au demonstrat că acestea erau false. Chiar dacă Gold foloseşte doar secvenţe ale poveştii adevărate, elementele de bază pot fi regăsite de-a lungul celor două ore.

    Vorbim de un proiect la care s-a lucrat mult timp: au fost anunţaţi ca regizori, pe rând, Michael Mann şi Spike Lee. În cele din urmă, filmul a ajuns pe mâinile lui Stephan Gaghan, cunoscut publicului larg pentru Syriana – de altfel, pelicula din 2005 e şi ultima semnată de regizor înainte de Gold.

    Cu atingerea unui alt regizor, filmul ar fi putut fi unul memorabil; regizorul a încercat însă să combine stiluri foarte diferite, preluând elemente atât de la Scorsese, cât şi de la David O. Russell, iar rezultatul a fost unul bizar. Astfel, cea mai mare parte a filmului îl prezintă pe Kenny Wells (interpretat de Matthew McConaughey) făcându-şi loc printre oameni de afaceri care vor să îl cumpere, grupuri politice care vor să îi fure averea şi prieteni care nu sunt foarte de încredere. Ideea de a cheltui fără limite e prezentată într‑un mod menit parcă să explice cum un câştigător de loterie poate ajunge falit într-un timp extrem de scurt. Succesul lui Kenny vine ca urmare a unui „pariu” pe termen lung, iar atunci când rezultatele apar, el găseşte un mod de a scăpa de bani mai repede decât banii îi ajung în cont.

    Gaghan, care a semnat şi scenariul, este un scriitor talentat, dar subiectul de aici pare să-i fi fost peste mână. Chiar dacă McConaughey şi restul actorilor fac o treabă decentă, povestea nu este relatată într-un mod care să implice în vreun fel spectatorul. Mai pe scurt, lipsa de viziune a regizorului este una evidentă.

    Trecând peste problemele pe care le-am semnalat, Gold e un film care merită urmărit; deşi acţiunea se desfăşoară în urmă cu două decenii, povestea e încă relevantă pentru ziua de azi.

    Nota: 6,5/10

     

  • Cronică TV: Crashing, un serial marca HBO

    Serialul este creat chiar de cel care interpretează şi rolul principal, Pete Holmes, iar printre actorii care îşi fac apariţia se numără multe nume cunoscute din zona de comedie, precum Artie Lange sau Sarah Silverman.

    Suntem aruncaţi încă din primul episod în viaţa lui Pete şi aflăm că acesta încearcă de ani buni să devină comedian, cu puternica susţinere financiară a soţiei sale, Jess. Din punctul lui vedere, lucrurile par totuşi să fie în regulă; asta până când o găseşte pe Jess cu alt bărbat, Leif, care întruchipează parcă toate stereotipurile despre artiştii hipioţi neînţeleşi.

    De aici încolo, viaţa lui Pete o ia la vale: plecat de acasă, el ajunge să doarmă pe la prieteni şi să împartă flyere pentru a putea urca, timp de câteva minute, pe scena unui club obscur de comedie. Vă las să aflaţi ce se întâmplă în continuare.
    Deşi cred că serialul este oarecum inspirat de viaţa reală a creatorului, personajele şi aventurile lor sunt mult exagerate. Nu e un lucru rău, pentru că asta face serialul extrem de amuzant; fiind un serial de comedie, prea mult realism cred că ar strica.
    Crashing are multe momente spumoase, iar acest lucru i-a convins deja pe cei de la HBO să comande un nou sezon. Vom afla curând dacă va fi tot unul scurt, de 8 episoade.

    Deşi majoritatea caselor de producţie alocă din belşug spaţiu proiectelor de comedie, serialele nu mai reuşesc parcă să atragă succesul de care s-au bucurat, cu ani buni în urmă, concepte precum Seinfeld sau Friends. Trasarea unui scenariu simplu, care să nu fie bazat doar pe vulgarităţi sau înjurături, pare să fie o artă pierdută de americani. Au mai fost câteva excepţii, precum Transparent sau Mozart in the Jungle, dar acestea nu se încadrează la categoria sitcom – gen care prezintă într-o latură comică viaţa unor personaje în medii obişnuite.

    Nu aş putea spune exact care e motivul – poate că lumea nu mai gustă poantele simple, bazate pe situaţii în care te poţi trezi chiar tu. Vă amintiţi, desigur, de episodul Seinfeld care se petrece într-o parcare, cu personajele încercând să-şi găsească maşina. În concluzie, Crashing este un serial pe care îl recomand celor care vor să mai şi râdă. Dacă şi următoarele episoade vor fi la acelaşi nivel, aştept cât mai multe sezoane.

    NOTA: 8,5/10

    CREATOR: PETE HOLMES
    DISTRIBUŢIE: PETE HOLMES, ARTIE LANGE, LAUREN LAPKUS
    NUMĂR SEZOANE: 1
    NUMĂR EPISOADE: 8
    DATA LANSĂRII: 2017

     

  • Cronică de film: Split

    M. Night Shyamalan revine, aşadar, după o serie de eşecuri spectualoase precum After Earth sau The Last Airbender. Nu aveam foarte mari aşteptări de la Split, deşi recenziile păreau să îl laude; trebuie să recunosc că regizorul a făcut o treabă bună de data aceasta, amintindu-mi de vremurile în care regiza filme precum The Sixth Sense.

    Povestea din Split este, la suprafaţă, una simplă: un om cu grave probleme psihice care o ia pe arătură. Profunzimea personajelor este însă spectaculoasă – a personajului, mai bine spus, pentru că James McAvoy interpretează vreo 30 de roluri în Split.

    Stilul în care a fost regizat filmul îmi aduce aminte de Hitchcock, mai cu seamă de inegalabilul Psycho. Sigur, comparaţia e puţin exagerată, dar tensiunea din Split nu e la mare distanţă de cea din pelicula lui Hitchcock.
    De remarcat este, evident, prestaţia lui James McAvoy, un actor extrem de talentat dar care a lăsat de-a lungul timpului impresia că nu-şi poate atinge potenţialul. O face însă în Split, iar modul în care jonglează cu diferitele roluri arată versatilitatea sa.

    Split este un succes şi din punct de vedere financiar: realizat cu un buget de doar 9 milioane de dolari, filmul a adus până în prezent încasări de aproape 270 de milioane de dolari la nivel global. Este al doilea film consecutiv regizat de Shyamalan care se bucură de asemenea reacţii din partea publicului: The Visit, lansat în 2015, a generat venituri de 98 de milioane de dolari în condiţiile în care bugetul a fost de doar 5 milioane de dolari. Cu alte cuvinte, M. Night Shyamalan e pe cale să se împace cu studiourile de producţie.

    În ultima vreme, genul horror s-a divizat în două categorii: filmele psihologice, care îşi sperie spectatorii prin aluzii şi mijloace care nu implică neapărat violenţa, şi cele sângeroase, cu monştri, mutanţi şi alte creaturi atât de respingătoare încât publicul nu ştie dacă să se îngrozească sau să se scârbească. Rămâne însă cel mai profitabil gen de la Hollywood: e greu de crezut că un film mainstream va reuşi să doboare recordurile deţinute de Blair Witch Project (60.000 de dolari buget, 248 milioane de dolari încasări) sau de Paranormal Activity (15.000 de dolari buget, 193 milioane de dolari încasări).

    Filmele lui M. Night Shyamalan induc groaza, o sugerează subtil. Cu toate acestea, spectatorul pleacă profund tulburat din sala de cinematograf, iar acţiunea, personajele şi sensurile ascunse rămân subiecte de dezbatere multă vreme. Să sperăm că regizorul va rămâne pe acest drum şi cu următoarele sale proiecte.

     

  • Cronică de film: Kong: Skull Island

    După filmul din 2005, nu foarte bine primit de critici sau de public, varianta regizată de Jordan Vogt-Roberts aduce o gură de aer prospăt. Acţiunea este rapidă, efectele speciale aproape impecabile, iar apariţie actorilor pe care îi aminteam mai sus dă acea doză de superficialitate care lipseşte de multe ori la blockbusterele de azi. Acestea fiind spuse, să analizăm mai în detaliu diferenţele dintre cele două filme.

    Fără a da prea multe detalii, trebuie spus că elementele definitorii ale celuilalt film (şi ale tuturor versiunilor anterioare, de altfel) erau, în ordine: călătoria către insulă, întâlnirea cu King Kong, povestea de dragoste (să-i spunem aşa) şi confruntarea de pe meleagurile americane. Unele dintre aceste elemente lipsesc, unele sunt uşor modificate; vă las pe voi să aflaţi care.

    O altă diferenţă sesizabilă e dimensiunea lui Kong – nu am datele exacte, dar cred că producătorii au vrut să vadă cât de mult spaţiu poate o maimuţă să ocupe. Le-a reuşit, cred, pentru că este cea mai mare versiune a lui Kong de până acum.

    Un element oarecum nou este dat de animalele cu care Kong trebuie să se lupte (spun oarecum pentru că maimuţa s-a mai confruntat cu diverse creaturi de-a lungul timpului); acestea sunt bine schiţate şi produc efectul de frică pe care presupun că regizorul l-a căutat.

    În rest, Skull Island respectă reţeta clasică imaginată în urmă cu 84 de ani de James Ashmore Creelman şi Ruth Rose. Dacă vă aflaţi printre cei câţiva oameni de pe planetă care nu ştiu despre ce e vorba în film, nu vă aşteptaţi la ceva foarte logic sau care să conţină vreun mesaj memorabil. Filmul este un blockbuster şi trebuie tratat ca atare.

    Distribuţia este una mai mult decât respectabilă, aducând la un loc un premiu Oscar (Brie Larson), o nominalizare la aceleaşi premii (Samuel L. Jackson) şi un Glob de Aur (Tom Hiddleston).

    Trebuie să mă refer şi la durată, pentru că în cazul filmului din 2005 regizorul Peter Jackson nu a primit chiar cuvinte de laudă pentru cele 3 ore lipsite de suspans. Sigur, scuza lui Jackson poate fi puterea obişnuinţei – trilogia Stăpânul Inelelor a avut o durată media de 3 ore şi 6 minute pe film.

    După cum scriam şi la începutul acestei cronici, efectele speciale sunt realizate fără cusur, mult superioare celor din 2005 – sigur, tehnologia de azi ajută mult în acest sens. Dar realismul creaturilor este cel care mă face să cred că scenariştii au avut şi ei ceva de spus în această privinţă.

    Până la data redactării acestei cronici, Kong: Skull Island a generat încasări de 393 de milioane de dolari contra unui buget de 185 de milioane. Cu alte cuvinte, pregătiţi-vă pentru Kong: Multe alte părţi.

    În concluzie, filmul este mai mult decât decent; cea mai bună parte? Nu încearcă să fie mai mult decât este.

    Nota: 7/10

  • Cronică de film: Frumoasa şi bestia

    Anul acesta, povestea şi personajele pe care publicul le ştie revin la viaţă într-o adaptare live-action spectaculoasă a celebrului film de animaţie Disney „Frumoasa şi Bestia”. Filmul reprezintă povestea călătoriei fantastice a tinerei eroine Belle, care e luată prizonieră de bestie în castelul său.

    În ciuda temerilor sale, ea se împrieteneşte cu personalul fermecat al castelului şi descoperă faţa nevăzută a prinţului. Doar în România, „Frumoasa şi Bestia“ a înregistrat încasări record de aproape 520.000 de dolari în weekendul de lansare. În Statele Unite, rezultatele au fost chiar şi mai bune: cu încasări estimate la 170 de milioane de dolari, „Frumoasa şi Bestia“ a depăşit recordul deţinut anterior de „Batman vs. Superman: Dawn of Justice“, devenind cea mai bună lansare din luna martie (termenul de „lansare” se referă la încasările cumulate din cele trei zile ale weekendului). Suma de mai sus duce „Frumoasa şi Bestia“ pe locul 7 în topul celor mai de succes lansări din istoria Hollywoodului.

    De altfel, filmul face parte din strategia pe termen lung a Disney, fiind cea mai recentă adaptare a unui basm. În ultimii ani, Disney a lansat mai multe astfel de poveşti reinterpretate, precum „Alice în Ţara Minunilor“, „Maleficent“, „Cenuşăreasa“ sau „Cartea Junglei“.

    După cum scriam însă mai sus, filmul a fost înconjurat de controverse; premiera a fost amânată în Malaysia, deoarece autorităţile acestei ţări au cenzurat o scenă acuzată că ar avea conotaţii homosexuale. În Rusia, din aceleaşi motive, filmul a fost interzis tinerilor sub 16 ani. Şi în Singapore, ţară vecină cu Malaysia, filmul Disney a fost acuzat de atitudine „deviantă”. Scena care a stârnit controverse în Malaysia şi în Rusia îl prezintă pe personajul LeFou, care este „confuz asupra sexualităţii sale”, după cum spune regizorul filmului Bill Condon, dansând cu un alt bărbat.

    Interesant este modul în care producătorii au ales să realizeze scenografia, construind practic de la zero decorurile. Regizorul a explicat, în cadrul unui interviu, procesul creativ din spatele peliculei: „Tot filmul este realizat pe moda veche. Poate am mers şi în locaţie o zi, dar mai tot filmul a fost realizat la Shepperton Studios, în modul în care ar fi făcut şi MGM la Hollywood în anii ’50. Am construit un sat întreg cu decoruri masive şi scene imense interconectate. Spre exemplu, puteam merge din sala de mese a castelului până la scările de la intrare şi în imensa sală de bal. Într‑adevăr spectaculos. Şi aceste lucruri pot fi văzute foarte clar în formatul IMAX”, a spus Bill Condon.

    În distribuţie o veţi regăsi pe Emma Watson, remarcată mai ales pentru rolul din seria Harry Potter, şi pe Dan Stevens sau Luke Evans.

    „Frumoasa şi Bestia“ este un film care se încadrează în normele Disney: animaţia este spectaculoasă, actorii fac o treabă decentă, iar coloana sonoră este bine pusă la punct. Este în primul rând un film pentru copii, dar şi pentru adulţii în căutarea unei doze de nostalgie.

    NOTA: 7/10

  • Povestea românului care a devenit cunoscut în toată lumea după ce a scris o carte în limba engleză

    De altfel, chiar şi autorul mărturiseşte într-o postare pe blogul chirovici.com cum povestea acestei cărţi este la fel de interesantă precum a subiectului cărţii: a scris primul draft între februarie şi iunie 2014 şi l-a îmbunătăţit de patru-cinci ori înainte să-l trimită mai multor agenţi literari. Fără niciun răspuns, a hotărât să trimită spre tipărire câteva volume. Robert Peett, fondatorul şi managerul Holland Books, mica tipografie unde şi-a trimis cartea, a fost foarte încântat de idee şi i-a solicitat o întâlnire înainte de încheierea unui contract.

    S-au întâlnit după două săptămâni, iar Peett i-a spus că volumul este prea bun pentru tipografia lui; nu îşi permitea să plătească un avans, iar distribuţia lui nu ar avea mare acoperire. L-a întrebat pe autor de ce nu a trimis manuscrisul şi altor agenţi literari; în cele din urmă a insistat ca el să o retrimită. În următoarea zi, Chirovici a trimis cartea mai multor agenţi britanici, iar unul dintre ei era Marilia Savvides de la editura Peters, Frasers, Dunlop, care i-a cerut manuscrisul complet doar două zile mai târziu.

    În mai puţin de o săptămână, a urmat o avalanşă de oferte de publicare consistente din 10 ţări. Volumul care a luat cu asalt piaţa internaţională de carte este acum singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în peste 38 de ţări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franţa, Italia, Spania potrivit informaţiilor Rao, editura responsabilă de publicarea acestuia în România. Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici s-a vândut în 20.000 de exemplare la doar o zi de la apariţia în librării (în februarie anul acesta); de asemenea, romanul este bestseller în Olanda şi Italia, potrivit aceleiaşi surse. Jurnaliştii de la The Guardian au redat povestea românului într-un articol publicat iniţial la finalul anului 2015 şi republicat recent, cu prilejul lansării cărţii: ei anticipau încă de pe atunci că volumul îi va aduce autorului câştiguri imense, „de şapte cifre”.

    Eugen Chirovici se stabilise în 2013 în Marea Britanie; anterior a scris 10 cărţi de mister în România pe parcursul a două decenii. Potrivit interviului pe care l-a acordat The Guardian, piaţa locală era una mult prea mică pentru el astfel încât să îşi permită să trăiască exclusiv din activitatea de scriitor, deşi îşi dorea acest lucru; astfel că a lucrat şi ca jurnalist. Autorul povesteşte pe blogul său şi cum i-a venit ideea să scrie această carte, în 2013, după o conversaţie cu mama sa. Îi spusese că îşi putea aminti funeraliile unui jucător de fotbal local care murise foarte tânăr într-un accident de maşină când era copil; mama i-a replicat că era la vremea respectivă mult prea mic ca să îşi aducă aminte de acest lucru. El a continuat, i-a povestit detaliile, ea a insistat că probabil le auzise de la tatăl său.

    Chirovici nu a putut să nu se întrebe dacă mintea umană are capacitatea într-adevăr să cosmetizeze sau chiar să falsifice anumite amintiri – idee care stă la baza romanului său. Dacă uităm într‑adevăr ce s-a întâmplat într-un anumit moment şi dacă imaginaţia noastră este capabilă să transforme „aşa- numita realitate obiectivă” în propria noastră realitate? Autorul menţionează şi un citat al împăratului Marcurs Aurelius în acest sens: „Tot ceea ce auzim este o opinie, nu un fapt. Tot ce vedem este o perspectivă, nu adevărul absolut.” Iată ideea de bază care a stat la construirea „Cărţii oglinzilor“ şi a numelui acestui volum. Obiectivitatea – sau, cel puţin, încercarea de a prezenta lucrurile cât mai aproape de modul în care sunt (simplul fapt că sunt povestite de cineva nu mai reprezintă deja obiectivitate) – reprezintă o constantă a vieţii de jurnalist, astfel că nu e de mirare preocuparea autorului faţă de acesta şi motivul pentru care am găsit cartea pe placul meu, contra aşteptărilor iniţiale, create de încadrarea în genul literar al romanelor de mister şi al thrillerelor.

    Bucăţile de „oglinzi” care au condus la construirea acestui subtext sunt deopotrivă captivante: fiecare personaj relatează amintirile legate de o crimă realizată în urmă cu două decenii, din propria perspectivă.

    Agentul literar Peter Katz primeşte un manuscris parţial în care sunt detaliate câteva momente de dinaintea uciderii, în urmă cu 27 de ani, a unui profesor celebru în domeniul psihologiei, cunoscut pentru munca sa de explorare a efectelor traumelor asupra memoriei; profesorul lucra în secret pentru o agenţie guvernamentală, era posibil să aibă o relaţie cu o studentă, se împrietenise recent şi cu prietenul acesteia (autorul manuscrisului), dar avea şi ca angajat drept om bun la toate un potenţial criminal cu probleme de memorie, pe care îl studiase anterior. Profesorul sfârşeşte prin a fi ucis brutal, iar criminalul nu este găsit. Autorul manuscrisului trimis lui Katz, un scriitor eşuat pe nume Richard Flynn, moare înainte să povestească deznodământul întâmplării, manuscrisul complet nu este de găsit, iar Katz începe o investigaţie împreună cu cinicul jurnalist John Keller, sesizând potenţialul literar al subiectului.

    Găsirea celorlalte personaje implicate în poveste nu face decât să adâncească mai mult misterul: Laura Baines, studenta de pe atunci, este pe culmile succesului şi s-a lansat în cercul geniilor din domeniul psihologiei chiar după moartea profesorului, cu o carte la care se presupunea că au lucrat împreună. Fostul ajutor al profesorului, Derek Simmons, suferă de amnezie retrogradă, iar Roy Freeman, un poliţist care a investigat cazul, are un început de Alzheimer. Chirovici dezvoltă subiectul prin alternarea punctelor de vedere, prin compararea unor detalii din manuscrisul lui Flynn cu observaţiile curente ale lui Katz, Keller, Freeman, adevărul fiind asamblat ca într-un puzzle.

    Dacă vă întrebaţi, nimic din subiectul acestei cărţi şi a modului în care a fost relatat nu trădează originile autorului: poate singurele conexiuni sunt cele legate de – probabil – preocuparea autorului legată de publicarea unui roman de succes, care reprezintă de altfel şi ipoteza de la care porneşte cartea.

    „Cartea oglinzilor“ poate fi şi ea citită prin prisma unor oglinzi – thriller sau filosofie a realităţii obiective; orice ar alege cititorul, este cu siguranţă genul de carte în care acţiunea se desfăşoară, filă cu filă, ca într-un film. De altfel, criticii internaţionali vorbesc deja despre posibila ecranizare a romanului.
     

  • Povestea românului care a devenit cunoscut în toată lumea după ce a scris o carte în limba engleză

    De altfel, chiar şi autorul mărturiseşte într-o postare pe blogul chirovici.com cum povestea acestei cărţi este la fel de interesantă precum a subiectului cărţii: a scris primul draft între februarie şi iunie 2014 şi l-a îmbunătăţit de patru-cinci ori înainte să-l trimită mai multor agenţi literari. Fără niciun răspuns, a hotărât să trimită spre tipărire câteva volume. Robert Peett, fondatorul şi managerul Holland Books, mica tipografie unde şi-a trimis cartea, a fost foarte încântat de idee şi i-a solicitat o întâlnire înainte de încheierea unui contract.

    S-au întâlnit după două săptămâni, iar Peett i-a spus că volumul este prea bun pentru tipografia lui; nu îşi permitea să plătească un avans, iar distribuţia lui nu ar avea mare acoperire. L-a întrebat pe autor de ce nu a trimis manuscrisul şi altor agenţi literari; în cele din urmă a insistat ca el să o retrimită. În următoarea zi, Chirovici a trimis cartea mai multor agenţi britanici, iar unul dintre ei era Marilia Savvides de la editura Peters, Frasers, Dunlop, care i-a cerut manuscrisul complet doar două zile mai târziu.

    În mai puţin de o săptămână, a urmat o avalanşă de oferte de publicare consistente din 10 ţări. Volumul care a luat cu asalt piaţa internaţională de carte este acum singurul titlu al unui scriitor român ale cărui drepturi de publicare au fost vândute în peste 38 de ţări, printre care Marea Britanie, SUA, Germania, Franţa, Italia, Spania potrivit informaţiilor Rao, editura responsabilă de publicarea acestuia în România. Thrillerul lui Eugen Ovidiu Chirovici s-a vândut în 20.000 de exemplare la doar o zi de la apariţia în librării (în februarie anul acesta); de asemenea, romanul este bestseller în Olanda şi Italia, potrivit aceleiaşi surse. Jurnaliştii de la The Guardian au redat povestea românului într-un articol publicat iniţial la finalul anului 2015 şi republicat recent, cu prilejul lansării cărţii: ei anticipau încă de pe atunci că volumul îi va aduce autorului câştiguri imense, „de şapte cifre”.

    Eugen Chirovici se stabilise în 2013 în Marea Britanie; anterior a scris 10 cărţi de mister în România pe parcursul a două decenii. Potrivit interviului pe care l-a acordat The Guardian, piaţa locală era una mult prea mică pentru el astfel încât să îşi permită să trăiască exclusiv din activitatea de scriitor, deşi îşi dorea acest lucru; astfel că a lucrat şi ca jurnalist. Autorul povesteşte pe blogul său şi cum i-a venit ideea să scrie această carte, în 2013, după o conversaţie cu mama sa. Îi spusese că îşi putea aminti funeraliile unui jucător de fotbal local care murise foarte tânăr într-un accident de maşină când era copil; mama i-a replicat că era la vremea respectivă mult prea mic ca să îşi aducă aminte de acest lucru. El a continuat, i-a povestit detaliile, ea a insistat că probabil le auzise de la tatăl său.

    Chirovici nu a putut să nu se întrebe dacă mintea umană are capacitatea într-adevăr să cosmetizeze sau chiar să falsifice anumite amintiri – idee care stă la baza romanului său. Dacă uităm într‑adevăr ce s-a întâmplat într-un anumit moment şi dacă imaginaţia noastră este capabilă să transforme „aşa- numita realitate obiectivă” în propria noastră realitate? Autorul menţionează şi un citat al împăratului Marcurs Aurelius în acest sens: „Tot ceea ce auzim este o opinie, nu un fapt. Tot ce vedem este o perspectivă, nu adevărul absolut.” Iată ideea de bază care a stat la construirea „Cărţii oglinzilor“ şi a numelui acestui volum. Obiectivitatea – sau, cel puţin, încercarea de a prezenta lucrurile cât mai aproape de modul în care sunt (simplul fapt că sunt povestite de cineva nu mai reprezintă deja obiectivitate) – reprezintă o constantă a vieţii de jurnalist, astfel că nu e de mirare preocuparea autorului faţă de acesta şi motivul pentru care am găsit cartea pe placul meu, contra aşteptărilor iniţiale, create de încadrarea în genul literar al romanelor de mister şi al thrillerelor.

    Bucăţile de „oglinzi” care au condus la construirea acestui subtext sunt deopotrivă captivante: fiecare personaj relatează amintirile legate de o crimă realizată în urmă cu două decenii, din propria perspectivă.

    Agentul literar Peter Katz primeşte un manuscris parţial în care sunt detaliate câteva momente de dinaintea uciderii, în urmă cu 27 de ani, a unui profesor celebru în domeniul psihologiei, cunoscut pentru munca sa de explorare a efectelor traumelor asupra memoriei; profesorul lucra în secret pentru o agenţie guvernamentală, era posibil să aibă o relaţie cu o studentă, se împrietenise recent şi cu prietenul acesteia (autorul manuscrisului), dar avea şi ca angajat drept om bun la toate un potenţial criminal cu probleme de memorie, pe care îl studiase anterior. Profesorul sfârşeşte prin a fi ucis brutal, iar criminalul nu este găsit. Autorul manuscrisului trimis lui Katz, un scriitor eşuat pe nume Richard Flynn, moare înainte să povestească deznodământul întâmplării, manuscrisul complet nu este de găsit, iar Katz începe o investigaţie împreună cu cinicul jurnalist John Keller, sesizând potenţialul literar al subiectului.

    Găsirea celorlalte personaje implicate în poveste nu face decât să adâncească mai mult misterul: Laura Baines, studenta de pe atunci, este pe culmile succesului şi s-a lansat în cercul geniilor din domeniul psihologiei chiar după moartea profesorului, cu o carte la care se presupunea că au lucrat împreună. Fostul ajutor al profesorului, Derek Simmons, suferă de amnezie retrogradă, iar Roy Freeman, un poliţist care a investigat cazul, are un început de Alzheimer. Chirovici dezvoltă subiectul prin alternarea punctelor de vedere, prin compararea unor detalii din manuscrisul lui Flynn cu observaţiile curente ale lui Katz, Keller, Freeman, adevărul fiind asamblat ca într-un puzzle.

    Dacă vă întrebaţi, nimic din subiectul acestei cărţi şi a modului în care a fost relatat nu trădează originile autorului: poate singurele conexiuni sunt cele legate de – probabil – preocuparea autorului legată de publicarea unui roman de succes, care reprezintă de altfel şi ipoteza de la care porneşte cartea.

    „Cartea oglinzilor“ poate fi şi ea citită prin prisma unor oglinzi – thriller sau filosofie a realităţii obiective; orice ar alege cititorul, este cu siguranţă genul de carte în care acţiunea se desfăşoară, filă cu filă, ca într-un film. De altfel, criticii internaţionali vorbesc deja despre posibila ecranizare a romanului.
     

  • Cronică de film: I, Daniel Blake

    Pentru mai bine de 50 de ani, Ken Loach a realizat drame cu teme sociale, legate între ele printr-un element comun: lupta clasei muncitoare de a păstra demnitatea unei case, a unui loc de muncă sau a posibilităţii de a pune mâncare pe masă. Şi toate acestea în mijlocul unui sistem ostil, care-şi priveşte membrii ca principali vinovaţi pentru propria soartă.

    Cel mai recent film al său, intitulat I, Daniel Blake, nu face notă discordantă de la această orientare a regizorului; cu toate acestea, filmul are suficiente elemente noi care să reţină atenţia spectatorului până spre final. Pelicula portretizează o serie de oameni normali împinşi la limită de circumstanţe dincolo de controlul lor, ce vin ca urmare a unui sistem de guvernare puternic birocratizat şi care pare să aibă ca singur scop acela de a-i demoraliza.

    Începutul poveştii este oarecum amuzant, prezentat prin intermediul unui dialog între personajul principal şi un funcţionar din zona asigurărilor de sănătate. După ce Daniel (Dave Johns) răspunde la o serie de întrebări ilogice, el primeşte în cele din urmă verdictul că este apt de muncă. De aici porneşte călătoria sa în căutarea unui loc de muncă, care se va dovedi ceva aproape imposibil.

    În urmă cu doi ani, Ken Loach a regizat Jimmy’s Hall, un film care a adus pe marele ecran, cu exactitate, atmosfera de acum mai bine de 80 de ani. Întrebat dacă există vreo legătură între Irlanda anilor ’20 şi Irlanda de astăzi, Loach a răspuns simplu: „Cred că lupta este, până la urmă, aceeaşi“. Mai exact, Jimmy’s Hall este un film care spune povestea unei mici comunităţi din Irlanda anilor 1920. Personajul principal este Jimmy Gralton, un lider comunist care după zece ani de exil în America se întoarce în locul unde a crescut pentru a trăi o viaţă liniştită. Atunci când Gralton vrea să redeschidă un salon de dans, el atrage critici din partea bisericii şi devine centrul a numeroase controverse. Deşi tema este fundamental diferită, asemănările cu I, Daniel Blake sunt evidente.

    Replicile rostite de-a lungul filmului ar fi suficiente pentru a umple câteva pliante, dacă nu chiar un întreg document-manifest. Situaţia în care se regăsesc protagoniştii atinge teme precum gentrificarea, creşterea astronomică a preţului la case în Marea Britanie sau situaţia politică din regat.

    În concluzie, filmul semnat de Ken Loach este unul de calitate, ce prezintă limita de jos la care pot ajunge oamenii atunci când se lasă în grija autorităţilor. Juriul de la Cannes a fost de aceeaşi părere: Ken Loach este acum deţinător a două trofee Palme d’Or.

    NOTA: 8,5/10

  • Cronică de film: Silence

    Pentru marele regizor, Silence nu reprezintă doar un alt film, ci este un proiect drag pe care voia să-l realizeze încă din 1989. Filmul este bazat pe cartea cu acelaşi nume a lui Shusaku Endo ce a fost publicată în 1966 şi spune povestea a doi preoţi din secolul al XVII-lea care călătoresc în Japonia pentru a răspândi creştinismul şi pentru a-şi localiza mentorul. Cei doi, interpretaţi de Andrew Garfield – proaspăt nominalizat la premiul Oscar pentru rolul din Hacksaw Ridge – şi Adam Driver, trec prin tot felul de peripeţii de-a lungul călătoriei lor şi se lovesc de prejudecăţile lumii budiste.

    Scorsese a citit cartea în 1989 şi imediat a achiziţionat drepturile pentru ecranizarea poveştii. Chiar şi în timpul filmărilor pentru The Aviator, The Departed, Shutter Island sau Hugo, Scorsese s-a gândit la acest film. După filmul The Wolf of Wall Street, a decis că este timpul să se apuce de treabă.

    A ţinut atât de mult să facă acest film, încât nici nu a luat bani pentru regizare, iar Adam Driver, Andrew Garfield sau Liam Neeson au fost plătiţi la nivelul stabilit de Screen Actors Guild sau chiar mai puţin. Producţia filmului a durat opt luni şi a costat 47 de milioane de dolari, iar la realizarea filmului au participat nu mai puţin de 750 de oameni. Adam Driver a slăbit 22,5 kg pentru acest rol de-a lungul a patru luni şi jumătate. „După ce a terminat filmările, Driver a început să mănânce un mic dejun triplu”, a spus Scorsese într-un interviu pentru New York Times Magazine.

    Filmul este atipic pentru Scorsese, regizorul fiind mai degrabă cunoscut pentru poveştile cu gangsteri sau pentru răsturnările de situaţie; Silence este cu totul alt gen de peliculă, cu o desfăşurare lentă a acţiunii şi o perspectivă sumbră asupra tradiţiilor din acea perioadă.

    Martin Scorsese jonglează în prezent cu mai multe proiecte diferite în acelaşi timp, printre care un film biografic despre Frank Sinatra, un film biografic despre Evel Knievel şi drama The Irishman cu Robert De Niro şi Al Pacino. Totuşi, următoarea prioritate pare să fie o adaptare a romanului din 2003 semnat Erik Larson, intitulat The Devil in the White City, cu Leonardo DiCaprio în rol principal. Romanul împleteşte adevărata poveste a Târgului şi Expoziţiei Mondiale din Chicago, în 1893, şi povestea criminalului în serie viclean care a folosit prilejul oferit de târg pentru a-şi atrage victimele în cursă. DiCaprio va juca rolul criminalului în serie, dr. H. H. Holmes, un medic carismatic şi criminal în serie, care a ucis aproximativ 200 de oameni, potrivit relatărilor.

    Revenind la Silence, filmul nu va fi pe placul tuturor; este o poveste complexă, ce abundă de simbolistică şi care necesită o anumită stare de spirit pentru a te bucura din plin de experienţă. Nu pot însă nega meritele lui Martin Scorsese, un regizor care parcă nu poate să dea greş.

    Notă: 7,5/10

     

  • Cronică TV: Taboo cu un Tom Hardy nervos şi cu o pălărie mare

    În Taboo, actorul britanic joacă rolul lui James Keziah Delaney, „un om nervos cu o pălărie mare”, după cum îl descriu cei de la Entertainment Weekly. Trecând de prima impresie, aflăm că personajul este unul mult mai complex de atât, care ascunde secrete întunecate şi îşi maschează bine intenţiile.

    Delaney, dispărut timp de 10 ani în Africa, se întoarce acasă atunci când tatăl său moare în mod misterios. El revine pentru a reconstrui compania tatălui său şi pentru a o transforma într-un imperiu în domeniul transporturilor. Pentru a face acest lucru, Delaney se foloseşte de o bucată de teren deţinută în Statele Unite; respectivul teren, devenit „poartă de acces” către Lumea Nouă, este biletul său către prosperitate. De aici povestea se complică, iar Delaney intră în război atât cu guvernul britanic, cât şi cu diverse companii care vor să transporte produse către cele două Americi.

    Hardy nu este străin de rolurile de televiziune: el a mai interpretat partitura unui gangster evreu în serialul britanic Peaky Blinders, care s-a bucurat de un succes moderat. Taboo este însă o producţie de cu totul alte dimensiuni, cu un buget de peste 11 milioane de euro – impresionant, având în vedere că vorbim de o miniserie cu doar opt episoade. Şi dacă tot am ajuns la buget, e important de spus că Hardy, servind ca scenarist, producător şi actor principal, a pierdut peste 2 milioane de euro în acest proiect. Motivul pentru care Taboo nu s-a bucurat (încă) de prea mult succes este, cred, povestea destul de complicată. Şi nu doar faptul că este complicată reprezintă o problemă; comentariul unui telespectator pe site‑ul IMDB este relevant în acest sens: „Am urmărit primele trei episoade din Taboo şi încerc să-mi dau seama despre ce este vorba”. Nu cred că persoana în cauză a urmărit totuşi cu foarte mare atenţie cele trei episoade, dar firul narativ este într-adevăr destul de alambicat.

    Numărul celor care au urmărit serialul în Marea Britanie a scăzut săptămână de săptămână, atingând un minim de 3,9 milioane în timpul celui de-al treilea episod. Surse din BBC spun că Hardy va reuşi totuşi să îşi recupereze investiţia în timp, după ce serialul va ajunge pe DVD şi la serviciile de streaming. Difuzat iniţial în Statele Unite şi Marea Britanie, Taboo a fost recent cumpărat de televiziuni din Spania, Portugalia şi Rusia.

    Din punct de vedere tehnic, serialul este impecabil realizat; atmosfera este sumbră şi extrem de violentă, iar personajele propuse completează excelent firul acţiunii. Este un serial pe care îl recomand nu doar pentru interpretarea lui Tom Hardy, ci şi pentru că este genul de dramă istorică pe care o întâlnim destul de rar în peisajul TV de astăzi.