BusinessMagazin

Tag: cristian hostiuc

  • Cât câştigi în străinătate pe aceeaşi poziţie? Şi cu cât rămâi la finalul lunii?

    Când este vorba despre salarii toată lumea face comparaţie cu colegul de birou, cu colegii de departament, cu şefii (care nu muncesc cât muncesc eu şi uite cât câştigă), cu prietenii, cu cei de la concurenţă şi, nu în ultimul rând, cu ce citesc şi cu ce aud.

    Bursa salariilor merge mai bine decât Bursa de la Bucureşti.

    Odată cu deschiderea internaţională de care are parte lumea corporatistă de la noi, care are acces acum la poziţii regionale şi la poziţii occidentale, cred că cea mai bună comparaţie este legată de cât se câştigă în afară pe aceeaşi poziţie, pe aceeaşi pregătire, în aceeaşi companie sau alte companii similare etc. vs cât se câştigă în ţară.

    Mulţi pleacă din România pentru că primesc salarii mai mari afară.

    Am discutat această problemă a comparaţiilor de salarii nu cu piaţa internă, ci cu piaţa externă, cu directorii de HR de la trei bănci mari – BRD, ING şi UniCredit – plus directorul de HR al Băncii Naţionale, la ZF Bankers Summit 2023. La noi nu prea se face această comparaţie între piaţa internă şi piaţa externă, au spus directorii de HR.

    Deschiderea extraordinară a pieţei muncii pe plan internaţional şi joburile remote înseamnă, în primul rând, o comparaţie de salarii cu poziţiile externe, întâi în valoare nominală şi apoi în valoare reală.

    Sunt mulţi care compară salariile în valoare nominală, iau decizia de a pleca din ţară pe baza acestui lucru şi apoi află, la faţa locului, că în valoare reală diferenţele nu sunt atât de mari. Puterea de cumpărare este diferită, dacă pe piaţa externă stai în chirie, la Bucureşti plăteşti rata pentru un apartament, cheltuielile de zi cu zi sunt diferite, iar ieşitul în oraş la restaurant este la fel de diferit.

    Pentru un job la care în Bucureşti iei un salariu de 1.500 euro net pe lună, la Roma, pe aceeaşi poziţie, în aceeaşi companie, iei 2.200 de euro. Dacă însă calculezi salariile în valoare reală, luând în considerare costul vieţii din Bucureşti şi cel din capitala Italiei, poţi să constaţi că, plecând în afară, rămâi cu mai puţini bani la final de lună decât dacă ai sta la Bucureşti.

    Ideal ar fi să ai un job remote în care să fii plătit cu salariul din afară, dar să stai în Bucureşti. Acestea sunt poziţiile ideale care sunt vânate acum de corporatişti. Bineînţeles că nu este numai vorba de bani când pleci afară, este vorba despre experienţa pe care o câştigi, este vorba de deschiderea internaţională pe care o primeşti, este vorba despre poziţia pe care o treci în CV, este vorba despre avantajul pe care poţi să îl ai la o negociere ulterioară a pachetului salarial când te caută concurenţa.

    Multe companii se plâng că le pleacă oamenii buni în afară, că din spate ceea ce vine este dezastru. În momentul în care discută cu cineva care pleacă în afară, ideal ar fi să discute şi despre salariile nominale şi salariile reale, pentru a vedea care este diferenţa, pentru a motiva faptul că Bucureştiul sau Clujul sau Timişoara nu sunt oraşe atât de rele.

    În ultimul timp am interacţionat cu corporatişti care au revenit în ţară după experienţa internaţională şi şi-au schimbat puţin opinia legată de Bucureşti, de România, de modul cum se trăieşte aici.

    Dacă reuşeşti să faci abstracţie de infrastructură, de sistemul de sănătate, de ceea ce auzi şi vezi la televizor în legatură cu clasa politică, România nu este o ţară chiar atât de rea, chiar dacă mulţi au dorinţa să fugă de aici.

    Pentru cei din top, pentru cei pe care companiile vin personal să îi tragă în afară, opţiunea externă s-ar putea să fie mult mai bună, cel puţin în primii ani.

    În ultimul deceniu, salariile din România, din corporaţii, din multinaţionale dar şi din marile companii româneşti, au crescut semnificativ, iar pe fondul stabilităţii cursului valutar leu/euro, în euro veniturile au crescut destul de mult. La Bucureşti poţi să ai o creştere salarială în lei de 20%, ceea ce raportat la cursul leu/euro stabil înseamnă o creştere în euro de 20%. În vest, o creştere de 5% este un maxim pe care ai putea să îl primeşti şi asta, de multe ori, prin excepţie. Aşa se face că diferenţa de salarii în euro s-a mai redus în ultimul deceniu.

    Dacă în valoare nominală există o diferenţă, în valoare reală, în care iei în considerare costul vieţii, plus elementele legate de familie, prietenii etc, s-ar putea ca această diferenţă să nu mai existe. Pentru o experienţă internaţională, fie ea şi de un an, e bine să accepţi o poziţie regională sau o poziţie în ţările occidentale.

    După aia poţi să tragi linie.   

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Atenţie la cafeaua pe care o beţi dimineaţa din paharele din plastic şi la caserolele din plastic cu mâncare de la birou. Riscaţi să rămâneţi fără urmaşi

    Acesta este un articol despre alte articole, pe care vă invit să le citiţi. Cele mai interesante articole pe care le-am citit în ultima vreme „m-au aruncat pe gânduri”.  De obicei, un articol este valabil atunci, pe loc, şi se şterge imediat din gânduri după ce îl citeşti pe următorul. În cea mai bună situaţie, îi dai share sau comentezi ceva pe seama lui.

    Primul articol este legat de creşterea inexplicabilă a numărului de cazuri de cancer în rândul generaţiei millennials şi este din Financial Times, cel mai important ziar de business din Europa: „The unexplained rise of cancer among millennials. Increasing numbers of younger people in the developed world are being diagnosed with the disease. Scientists are not sure why”.

    Datele analizate relevă faptul că în ultimii 30 de ani, în rândul tinerilor dina G20, ţările cele mai dezvoltate din lume, numărul cazurilor de cancer a crescut cu 22% în rândul celor care au 25-29 de ani. În rândul celor care au 20-34 de ani se înregistrează cel mai înalt nivel de cazuri de cancer din ultimele trei decenii. În schimb, cazurile de cancer la cei care au peste 75 de ani au o scădere constantă, după vârful atins în 2005. Financial Times, adică autorii articolului, spun că nu există explicaţii certe privind această situaţie. Financial Times vine cu grafice extrem de interesante. Forma de cancer care a accelerat cel mai mult în ultimii 30 de ani este legată de cancerul la colon. Cercetătorii încearcă să găsească explicaţii, cele mai la îndemână fiind cele legate de stilul de viaţă stresant, de schimbarea modului de alimentaţie, adică creşterea fast-foodului, de obezitate.

    Poate nu este ceva nou, dar concluzia este că milenialii, adică cei născuţi între 1981 şi 1996, încep să fie din ce în ce mai mult loviţi de cancer. Impactul acestui articol a fost extrem de ridicat în rândul cititorilor din întreaga lume ai Financial Times.

    Al doilea articol este legat de scăderea cantităţii de spermatozoizi, care ajunge să fie o problemă în conceperea copiilor. Titlul articolului din Financial Times este „Global sperm counts are falling. This scientist believes she knows why”.

    Conform datelor analizate pe o perioadă mai lungă de timp de către un cercetător, cantitatea sau volumul de spermatozoizi eliberaţi de bărbaţi scade accelerat în ţările occidentale, şi asta în primul rând din cauza interacţiunii pe care o avem cu plasticul – cafeaua în plastic, mâncarea din casoletă de plastic încălzită la cuptorul cu microunde, sticlele din plastic cu apă sau sucuri, tot ce are legătură cu plasticul atacă corpul într-un fel sau altul, iar rezultatul este cel pe care l-aţi citit mai sus.

    Eu am încercat să fac un rezumat al concluziei, dar trebuie să citiţi şi acest articol. În ultimii ani, din ce în ce mai mulţi bărbaţi au probleme de fertilitate. La început, atunci când el şi ea nu reuşesc să facă copii, femeia este indicată ca fiind cea care trebuie să-şi facă prima analizele şi să descopere de ce. Dar acum vine din spate bărbatul, care în ritmul actual de interacţiune cu chimicalele, cu plasticul, s-ar putea să devină el principala problemă. Este greu de acceptat de către bărbaţi acest lucru, dar datele statistice, studiile clinice indică acest lucru. Cele două articole din Financial Times şi concluziile lor înseamnă în final un impact major în business şi în economiile occidentale.

    În România, cancerul de colon a ajuns pe primul loc ca incidenţă. La nivel occidental sunt sume foarte mari în joc, iar dacă aceste date de cercetare, conform cărora milenialii încep să fie din ce în ce mai loviţi de cancer se confirmă, impactul economic va fi dărâmător. Al doilea articol, cel legat de scăderea cantităţii de spermatozoizi, loveşte în problema demografică a lumii occidentale. Pe lângă faptul că îmbătrânim, pe lângă faptul că familiile doresc mai puţin copii decât rata de înlocuire, avem acum şi această problemă a fertilităţii masculine. Ceea ce are un impact social şi economic major. Vă recomand să citiţi aceste articole, ca o încercare de înţelegere a lumii din jurul nostru.

    P.S. După cele două articole care vă pun pe gânduri, vă invit să citiţi şi un al treilea articol, tot din Financial Times, legat de pizza – „Can an English chef win the Pizza World Championship?”.  

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Să nu vă miraţi dacă Generaţia Z va vota pentru impozitarea progresivă a salariilor mari

    Conform unui studiu global Deloitte, citat de Ziarul Financiar, jumătate din generaţia Z (cei născuţi între 1995 şi 2004) trăieşte de la un salariu la altul. Cum ar spune părinţii noştri, de la o chenzină la alta.

    În ultimii ani, costul vieţii a crescut destul de mult, iar acest lucru începe să afecteze tot mai multă lume.

    În încercarea de a avea mai mulţi bani, Generaţia Z îşi ia şi un al doilea job ca o formă de creştere a veniturilor, iar pentru reducerea cheltuielilor se amână decizia de a cumpăra o casă, se amână decizia de a-şi întemeia o familie şi de a avea copii, mulţi trec la îmbrăcămite second-hand (dacă vă întrebaţi de ce câteodată există un trend de a se purta haine vechi, motivul principal nu este de a fi cool, ci de a se acoperi o necesitate, dar fără să spui că nu ai bani) sau chiar renunţă la o maşină.

    Ca să-şi majoreze veniturile, Generaţia Z trece mai repede de la un job la altul, asta dacă firmele se întreabă de ce există o fluctuaţie aşa mare de personal în rândul tinerilor. Firmele sunt extrem de frustrate când un tânăr în care s-a investit timp şi bani pleacă după şase luni la o altă firmă, pentru o creştere salarială de numai 5-10%.

    Gen Z are alte nevoi, care pot fi acoperite numai printr-un salariu mai mare: un white flat la o terasă mai cool costă 15-25 de lei, un pahar de prosecco costă 15-20 de lei, schimbarea hainelor o dată la trei luni costă mai mult, arătatul mai bine, atât la fete, cât şi la băieţi, costă mai mult, un city-break o dată pe lună costă, la prânz nu mai vii cu mâncare de acasă, ci te duci jos, la cafenea, la parterul clădirii de birouri, într-un apartament nu mai stai cu trei-patru colegi, ci vrei să stai singur/singură, iar asta costă 400-500 de euro pe lună. Din acest motiv Generaţia Z, când se duce la un interviu, cere din start 1.000 de euro fără să ştie nimic, pentru că şi-a făcut calculul cât costă să trăieşti într-un oraş mare.

    Iar când nu primesc aceşti bani devin foarte nervoşi, foarte depresivi, se ridică împotriva multinaţionalelor, băncile devin cămătari, patronii sunt văzuţi ca exploatatori, iar multinaţionalele ajung cei mai mari duşmani. Mulţi din Generaţia Z preferă mai degrabă să lucreze la stat, unde ştiu că salariile sunt mai mari şi nu fac nimic, în timp ce într-o companie privată munceşti nonstop, fără să ştii dacă la finalul lunii îţi iei banii sau nu.

    Conform sondajelor, şomajul în rândul tinerilor este extrem de ridicat peste tot în lume, ajungând chiar la 25%, în timp ce media într-o economie occidentală este sub 10%.

    Generaţia noastră – adică Generaţia X, născută între 1961 şi 1980 – şi chiar generaţia milenială (născută între 1983  şi 1994) au beneficiat de o şansă extraordinară după căderea comunismului, când s-a deschis o nouă lume economică. Noi am intrat în economie în anii ’90 cu un salariu de intrare foarte mic – 100 de dolari, dar pe măsură ce au venit investiţiile străine, pe măsură ce a crescut exponenţial economia (dacă în anul 2000 PIB-ul era de 40 de miliarde de euro, acum este de 300 de miliarde de euro), noi am avut şansa obţinerii unor poziţii şi a unor salarii la care nu ne-am gândit niciodată că ar fi posibil de atins.

    Având în vedere acest lucru, având în vedere sărăcia de la care am pornit, ceea ce se întâmplă acum este peste aşteptările noastre. În schimb, pentru Generaţia Z, care porneşte de la un nivel economic mai ridicat, creşterile exponenţiale nu mai sunt posibile.

    Pentru că noi​ am ocupat poziţiile din organigramă şi ieşim la pensie în 15-20 de ani, posibilitatea Generaţiei Z de a arde etapele într-o organigramă este extrem de redusă.

    Generaţia Z intră în economie pornind de la un salariu mai ridicat, dar de aici posibilităţile de creştere sunt mult mai reduse, posibilităţile de promovare care implică şi salarii mai mari sunt mult mai reduse pentru că nimeni din Generaţia X nu se va da deoparte ca să fie scos la pensie mai repede pentru a face loc Generaţiei Z.

    Aşa că urmează o luptă de surdină în care Generaţia Z va deveni extrem de socialistă, va dori o împărţire mai socială a câştigurilor, va avea acces la venituri mai mari.

    Să nu vă miraţi dacă Generaţia Z va vota pentru impozitarea salariilor mai mari.   

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

     

  • Cum ne salvăm?​

    Pentru lumea occidentală, problema demografică a urcat în topul problemelor cu care se confruntă societăţile moderne. Societatea occidentală îmbătrâneşte, din spate vin prea puţini pentru că natalitatea scade, ce a fost luat din alte zone – Europa de Est, Asia, Africa – a asigurat o anumită linişte în ultimii 50 de ani, dar problema nu s-a rezolvat. Italia va ajunge o ţară bătrână, Japonia este tot acolo, iar Germania vine puternic din spate, cu toată deschiderea arătată către populaţia turcă. America rămâne în continuare ţara tututor posibilităţilor şi reuşeşte cumva să atragă alte naţionalităţi către tărâmul făgăduinţei. Nu ştiu dacă la noi problema demografică figurează pe ordinea de zi a cuiva. Noi trăim prezentul, iar până la pensie mai este. În ritmul actual de scădere a natalităţii (numărul de morţi este dublu faţă de numărul de nou-născuţi), de plecări din ţară şi din lipsa unor strategii pentru a încetini ritmul de scădere demografică fie prin creşterea natalităţii, fie prin atragerea altor popoare, România va ajunge în 2050, adică peste 25 de ani, la 12-15 milioane de locuitori, faţă de 19 milioane, cât sunt teoretic acum. Iar cei 25 de ani trec foarte repede. Din Republica Moldova, adică de la fraţii noştri, am luat cât am putut, nici ei nu mai au ce să ne dea, poate după războiul din Ucraina vor rămâne la noi 100.000-200.000 de ucraineni – polonezii vor rămâne cu 4 milioane de ucraineni – şi cam atât. În aceste condiţii, şansa noastră, dacă o putem numi aşa, este de a deschide graniţele către alte popoare. De câţiva ani, srilankezii, nepalezii, indienii şi ce popoare mai sunt au devenit prietenii noştri. Îi întâlnim pe stradă, în autobuz, în parcuri – deja parcul din Piaţa Unirii, de lângă fântânile cântătoare, a ajuns teritoriul lor, cel puţin în weekend –, îi întâlnim pe biciclete, cu cutiile de TAZ şi Glovo, îi întâlnim în construcţii. Bonele filipineze erau de mult în ţară.

    Wargha Enayati, născut în Germania dintr-o familie persană, dar care în 1983 a venit în România la Facultatea de Medicină de la Cluj şi a rămas aici, spune că soluţia problemei demografice este deschiderea graniţelor. „Nu putem opri plecările de români în afară, aşa că amestecul de populaţie este salvarea noastră.” Adică nu mai putem fi rasa pură. Noi suntem la începutul amestecului de populaţie şi ne punem întrebarea dacă este bine să deschidem graniţele către asiatici, de exemplu. Lumea nu şi-ar pune această problemă de amestec dacă ar fi venit vorba de moldoveni, ucraineni şi chiar ruşi. Chiar şi eu, prin numele meu, Hostiuc, mă trag dintr-un neam de ruteni, un amestec de ucraineni şi polonezi din vestul Ucrainei care, cândva în istorie, au venit în nordul ţării. Cei 4 milioane de români care au plecat din ţară este puţin probabil să se reîntoarcă într-un număr semnificativ şi oricum cei care se întorc sunt anulaţi statistic de cei care pleacă. Cei care au apucat să-şi facă familii în afară, au copii, chiar şi nepoţi, vor reveni în ţară la pensie. Dar noi avem nevoie şi de copiii şi de nepoţii lor, care însă nu prea sunt legaţi de acest pământ. Guvernul, indiferent de numele lui şi de componenţa din punct de vedere politic, nu are un plan strategic de soluţii pentru problema demografică. Avem programe punctuale, dar nu se discută despre planuri strategice, cu cifre pe masă, care să dea o perspectivă mai largă privind evoluţia populaţiei României. Guvernul Orban din Ungaria oferă scutiri fiscale familiilor cu peste trei copii. Cred că primesc şi case. Noi nu avem aşa ceva. Ne vom trezi cu oraşe pustii, cu blocuri unde nu mai stă nimeni, cu magazine goale, cu şcoli şi grădiniţe părăsite, mai ales în oraşele fără activitate economică. La Bucureşti, unde se îngrămdeşte toată lumea, problema demografică nu este pe ordinea de zi. Şi oricum, oraşele din provincie, comunele şi satele sunt băgate în seamă doar când sunt alegeri.

    Dacă Germania aprobă noua legislaţie a muncii, care va permite obţinerea unui permis de muncă şi a unui job foarte rapid, ne vom trezi că şi aceşti asiatici care vin cu mâncarea de la TAZ vor fugi la nemţi, unde salariile sunt mai mari, iar politicile de integrare sunt mai experimentate. Viena, capitala imperiului, este plină de asiatici, de turci, de africani etc. Întrebarea este, ce facem noi, rămânem rasa pură, dar mult mai puţini, sau încercăm să ne salvăm printr-un amestec de populaţii?   

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Cu bugetul şi PNRR-ul în aer, cu economia care se răceşte, dacă Ciolacu nu vine repede cu un plan concret de măsuri de stimulare pe termen scurt a businessului, ne vom trezi cu o recesiune economică extrem de complicată care va arunca în aer stabilitatea politică şi va duce România într-o criză economică şi politică anul viitor

    Săptămâna aceasta, dacă greva profesorilor se va termina luni, Nicolae Ciucă ar trebui să îşi dea demisia din funcţia de premier, iar Marcel Ciolacu, liderul PSD, să vină la Palatul Victoria, în cadrul celebrei rotative care asigură guvernarea.

    Săptămâna aceasta, dacă greva profesorilor se va termina luni, Nicolae Ciucă ar trebui să îşi dea demisia din funcţia de premier, iar Marcel Ciolacu, liderul PSD, să vină la Palatul Victoria, în cadrul celebrei rotative PNL-PSD care asigură guvernarea.

    Marcel Ciolacu a evitat să vina la Palatul Victoria când a început greva profesorilor pentru a nu deconta electoral acest protest fară precedent în ultimele două decenii, dar nu mai poate să fugă acum.

    El va prelua o situaţie extrem de tensionată a bugetului unde minusul la încasări începe să atârne greu şi economia, care dincolo de cifrele bune afisate pana acum, în spate dă semne de răcire.

    1. Consumul dă semne vizibile de scădere – în aprilie comerţul cu amănuntul a scăzut cu 5,2% faţă de luna martie, o cifră îngrijorătoare şi cu 1% faţă de aprilie 2022. Analiştii remarcă că acest rezultat din aprilie este cel mai prost din ultimii 3 ani şi nu anunţă lucruri deloc bune.

    https://www.zf.ro/zf-24/banca-transilvania-estimeaza-crestere-consumului-2-9-2023-4-8-2024-21926561

    2. Inflaţia de abia acum începe să muşte – deşi este în scădere de la 16% la 11%, inflaţia începe de abia acum să se simtă în achizitiile făcute de consumatori. Chiar dacă inflaţia va scădea la 7% la finalul anului, cât estimează BNR, această scădere nu cred că va impulsiona creştere consumului, ci dimpotrivă. Pe piaţă se manifestă fenomenul de shrinkflaţie, respectiv scăderea volumului de achiziţie pe fondul menţinerii preţurilor. Companiile reduc gramajul din produse că să nu mai crească preţurile, ceea ce în final se vede în volumul vândut.

    3. Industria – principala componentă din formarea PIB –  este pe minus şi sunt slabe şanse să intre pe plus în acest an dacă recesiunea în care a intrat Germania se va menţine iar economia europeană va începe să se răcească. Deja companiile din industrie care activează în România, în special multinaţionalele, resimt scăderea comenzilor din vest.

    4. Vânzările de bunuri de folosinţă îndelungată se reduc – Vânzările de electrocasnice, vânzările de mobilă, sunt în scădere iar acest lucru începe să se simtă. Multe companii şi mulţi producători din domeniu au crezut că această scădere care se manifestă de la începutul anului este temporară iar vânzările îşi vor reveni dupa Paşte, ceea ce nu se întâmplă. Consumatorii nu prea vor să aloce sume mari de bani, pentru că bugetele lor sunt deja strânse şi nu stiu cum vor evolua lucrurile în viitor, mai ales în privinţa veniturilor.

    5. Investiţiile în logistică încep să se mai tempereze – după creşterea susţinută din ultimii ani, investiţiile în logistică făcute pentru companiile din producţie şi pentru companiile din e-commerce au început să se mai reducă sau mai precis au intrat pe hold pentru că clienţii nu mai sunt aşa euforici.

    6. Creşterea e-commerce-ului scade – în pandemie e-commerce-ul a explodat, având rate de creştere de două cifre. A fost un an de vis pentru cei care operează în acest sector, atât reţele de e-commerce, cât şi clienţii lor. Odată cu apariţia inflaţiei şi scăderea puterii de cumpărare, vânzările din e-commerce s-au  mai temperat şi creşterea scade de la două cifre la o singură cifră, iar unii retaileri din eşalonul de mijloc şi din eşalonul de jos chiar au intrat pe minus.

    7. Construcţiile rezidenţiale şi tranzacţiile imobiliare scad – piaţa de construcţii rezidenţiale scade evident, numărul de proiecte noi se reduce din motive de autorizaţie dar şi de scădere a vânzărilor.  Un proiect imobiliar implică sume mari de bani şi un ciclu de fabricaţie şi vânzare de la minim 2 ani până la 4 ani. Pentru că vremurile sunt tulburi, pentru că dobânzile sunt mari, o parte dintre clienţi nu prea mai vor să se înhame la achiziţia unui apartament.

    8. Vânzările de credite imobiliare/ ipotecare şi de consum scad – inflaţia, dobânzile mari, scăderea puterii de cumpărare, neîncadrarea în criteriile de obţinere a unui credit ipotecar, au determinat o scădere vizibilă a vânzărilor de credite noi pe acest segment. Băncile vor să de credite, au lichiditate suficientă dar cerere a scăzut. Iar acest lucru afectează economia, mai mult decât ne dăm noi seama. Un nou apartament înseamnă pe lanţ vânzarea de materiale de construcţii, munca şi plata salariilor, vânzarea de electrocasnice şi mobilă, etc.  

    9. Agricultura – deşi 2023 pare să fie un an agricol mai bun decât 2022, mulţi fermieri, multe companii din domeniu sunt blocate cu stocurile de anul trecut pentru că nu şi-au vândut recolta la timp. Fie au aşteptat un preţ mai mare, fie nu au avut loc ţn Portul Constanţa de cereale ucrainene. Acum vine recolta pe 2023 care va fi mai mare, cu pretui mai mici. Multi fermieri au în spate credite bancare, au în spate imputuri achiziţionate anul trecut la preţuri mari, iar preţul cerealelor de anul acesta va fi mai mic decât costul lor de producţie. Guvernul se confruntă cu un scandal mare în agricultură din cauza situaţiei cerealelor ucrainene care au invadat Portul Constanţa şi au scos fermierii români din dane. România nu poate consuma toată recolta care se anunţă, iar întrebarea tuturor este unde îşi vor vinde marfa şi la ce preţ.

    10. Industria  IT – motorul creşterii economice în ultimii ani, în special în pandemie, începe să se răcească. Din America vine un vânt siberian în acest sector care începe să apară şi la noi. Angajările în IT s-au mai temperat pentru ca au scăzut comenzile din afară iar companiile nu mai aruncă cu bani în IT-işti. Această piaţă care a ajuns la 8,3% din PIB s-ar putea să nu mai poată să susţină creşterea economică, vânzările de apartamente noi, vânzările de maşini, vânzările de bunuri de folosinţă îndelungată – laptopuri, calculatoare, televizoare. Deja sunt companii de la noi din IT, care acum un an nu ştiau cum să le mai intre în graţii IT-iştilor prin salarii în creştere , facilităţi de tot felul, iar acum încep să facă ajustări de personal.

    11. Salariile îşi vor încetini creşterea – în ultimul deceniu, creştere salariilor a susţinut consumul şi economia, dar acum acest motor începe  să se răcească. Companiile nu pot acoperi inflaţia, aşa că creşterile salariale se reduc vizibil. Deja sunt situaţii în care dacă îţi menţii jobul este cea mai bună variantă. De o majorare salarială ca să acopere inflaţia nici nu mai poate fi vorba. Aşa că bugetele famiilor devin din ce în ce mai strânse iar acest lucru se vede în piaţă.

    12. PNRR-ul este în aer – celebrul program de finanţare a economiei cu banii de la UE – 29 de miliarde de euro, este în aer, nimeni nu mai ştie stadiul condiţiilor de îndeplinit, toată lumea fuge de acest program. Cea mai bună dovada sunt discuţiile legate de rotativa guvernamentală unde Ministerul Fondurilor Europene, care gestionează acest proiect plus banii europeni, este pasat de la un partid la altul. PNL, PSD, UDMR se bat pe Ministerul Transporturilor şi pe Ministerul Dezvoltării, acolo unde sunt banii de la buget, acolo unde este hrana pentru gurile lacome ale clienţilor de partid. La Ministerul Fondurilor Europene se fac hârtii, se fac proiecte, dar banii sunt la alţii. România a atras până acum vreo 6 miliarde de euro, bani care stau degeaba, având în vedere că s-au absorbit numai 422 de milioane de euro.

    13. Bugetul este în aer – pentru că scăderea consumului este evidentă, statul a încasat mai puţini bani faţă de program, deficitul pe tot anul fiind estimat la 20 de miliarde de lei. Situaţia nu are cum să fie mai bună pentru ca economia este în pierdere de viteză, pentru că bugetele românilor sunt tot mai strânse, pentru că nu sunt absorbiţi banii din PNRR şi din fondurile europene, pentru că cei care asigură guvernarea sunt numai buni de dat din gură, liderul din acest domeniu fiind Marcel Ciolacu. Daca viitorul guvern Ciolacu va opera majorări de taxe şi impozite, acest lucru va accelera intrarea României in recesiune. De aceea, Marcel Ciolacu nu prea vrea să vină la Palatul Victoria, pentru ca va deconta politic tot ce va urma.

    Marcel Ciolacu moşteneşte o economie în pierdere de viteza, iar dacă nu vine repede cu câteva măsuri care să întoarcă acest trend, finalul de an va fi extrem de tensionat.

    Scăderea inflaţiei nu va ajuta guvernul, dobânzile nu vor scădea aşa de repede şi nu pot fi un imbold economic, iar tensiunile interne şi externe nu au cum să se calmeze. După profesori, urmează să iasă în stradă SANITAS-ul, se pregătesc cei din industria feroviară, iar nimeni din aparatul guvernamental nu prea are chef de muncă şi mai ales de decontat toate deciziile politice şi economice proaste.

    AUR este în creştere, iar dacă trendul actual se menţine, acest partid apărut de nicăieri care preia foarte multe nemulţumiri ale oamenilor, se va bate cu PSD la alegerile de anul viitor pentru poziţia numărul 1. PNL, sfâşiat intern de patru grupări care nu ştiu pentru ce se bat, se va chinui mult în alegeri şi va deveni o piatră de moară din punct de vedere politic.

    Aşa că lui Marcel Ciolacu îi revine misiunea să vină cu ceva concret pe masă din punct de vedere economic, care să mişte economia rapid. În caz contrar ne paşte recesiunea pe toţi şi din punct de vedere economic şi din punct de vedere politic.

     

  • Românica, şi pe tine te iubim!

    Noi/voi avem/aveţi o părere destul de proastă despre conaţionalii noştri: analfabeţi funcţionali, needucaţi financiar, ţărani, manelişti, bombardieri, neam de hoţi, corupţi, leneşi etc. Când vorbeşti cu străinii, cu cei care au stat pe aici, aceştia au o altă părere: românii nu diferă faţă de popoarele lor, nu suntem mai buni sau mai proşti decât alţii, nu suntem mai mult sau mai puţin leneşi, mai mult sau mai puţin corupţi.

    Totul depinde de cât de tare strigăm acest lucru. Patronii români îşi pun mâinile în cap când se confruntă cu noua generaţie, în schimb, dacă aceeaşi generaţie, dacă aceiaşi tineri se duc în afară, patronii de acolo au o altă părere, că românii sunt muncitori, pot să ducă mult, sunt mai serioşi decât conaţionalii lor. Cu toţii vorbim despre şcoală, cât de prost a ajuns, copiii nu mai învaţă aşa cum învăţam noi, iar în aceste condiţii, rezultatul nu poate fi altul decât prost. În schimb, şcolile externe de-abia aşteaptă să vină în România să facă recrutări, considerând că elevii/studenţii români sunt poate mai isteţi decât alţii, nu sunt mai prejos în privinţa inteligenţei etc. Când noi plecăm în afară înjurând, expaţii nu ştiu cum să-şi prelungească mai mult şederea în România sau cum să-şi găsească alte posturi ca să rămână în ţară. Bineînţeles că este altceva să te duci să lucrezi în afară pe 1.000-2.000 de euro şi altceva când un expat câştigă în România 15.000 de euro pe lună net plus o listă lungă de beneficii. Cum se spune, la aceşti bani şi eu aş rămâne în România. Foarte mulţi intelectuali vor neapărat să scoată în evidenţă că suntem pe penultimul loc din Europa la testele PISA. Dar dacă noi am încerca să facem aceste teste, am vedea că nu suntem mai buni decât alţii. Dacă am lua numai zona urbană pe testele PISA, am vedea că suntem peste media Uniunii Europene, că elevii români sunt peste cei francezi, germani, austrieci. Însă rezultatul nostru final arată prost din cauza zonei rurale, acolo unde şcoala poate nu este pe primul loc. Bancherii spun despre clienţii lor români că nu au educaţie financiară, că se împrumută mai mult decât pot duce, dar uită să precizeze că aceste credite sunt date de către bănci ştiind că persoana care le ia nu realizează ce înseamnă acel credit. Creditele în franci elveţieni au fost vândute celor needucaţi financiar de către cei mai educaţi financiar. Şi cel mai ironic este că primii clienţi ai creditelor în franci elveţieni au fost chiar directori şi oameni din bănci. Cu toţii considerau că dobânda este prea mică şi că nu există risc valutar. Când a venit criza din 2008, când a crescut francul elveţian, primii care aşteptau reducerea cursului CHF la valoarea din momentul acordării creditului erau chiar bancherii, nu oamenii de rând. Bancherii vorbesc despre economii pe termen lung, despre conturi de investiţii, inclusiv pentru copii, dar ce economii poţi să faci când dobânda este de 4%, iar inflaţia este de 16%. În mod normal nimeni n-ar mai trebui să investească în acest produs de economisire pe termen lung. Toţi analiştii economici, toţi economiştii, toţi bancherii au criticat ani de zile  faptul că economia României  se bazează pe consum, pe faptul că românii ies cu coşurile pline din supermarket, pe faptul că aruncă cu bani în dreapta şi-n stânga. Când consumul creştea, inclusiv pe datorie, nu era bine. Acum, când consumul scade, când oamenii sunt mai atenţi cu banii lor, nu e bine pentru că afectează economia. Pentru companiile internaţionale, România este o ţară extraordinară, vânzările pe metrul pătrat sunt printre cele mai ridicate din Europa şi nimeni nu se plânge de acest lucru. Numai noi ne plângem, numai economiştii ne arată cu degetul. Dacă întrebi chelnerii români care lucrează în restaurantele din Bucureşti, cei mai buni clienţi ai lor nu sunt „străinii care au bani”, ci „românii, care nu au bani”.  Străinii nu prea se înghesuie să lase bacşiş, în schimb românii, dacă sunt într-o stare bună, nu se uită la bani, vor ca şi chelnerii să se simtă fericiţi, aşa cum se simt şi ei.

    Când au aflat că România este o ţară de videochatiste, mulţi români au sărit în sus. Dar aceste videochatiste sau videochatişti, pentru că sunt şi băieţi, sunt buni consumatori în România, poate îşi ţin banii în bănci în depozite sau conturi de economii, iau un credit, cumpără apartamente, lasă bacşiş la un restaurant, ca şi chelnerii să aibă mai mulţi bani. Suntem cum suntem, suntem cum este ADN-ul nostru – nu putem fi nici nemţi, nici sârbi, nici polonezi, să murim cu sabia în mână, suntem cum venim din istorie. Dar nu cred că suntem mai prejos decât alţii. Din punct de vedere economic, munca noastră, ceea ce am făcut în ultimii 20 de ani, a asigurat României cea mai rapidă creştere economică din Europa. Această creştere nu a venit pentru că am fi leneşi, ci dimpotrivă. În caz că vă întrebaţi, creşterea economică din ultimul deceniu, când PIB-ul s-a dublat de la 140 de miliarde de euro la 280 de miliarde de euro, a fost susţinută de pariuri, entertainment, de Untold, Electric Castel dar şi de manelişti, de videochat, de piaţa neagră şi gri.   

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Dacă guvernul (noul) vrea să deblocheze piaţa imobiliară, vânzările de credite, de materiale de construcţii şi să reînceapă să mişte banii care stau degeaba în conturi şi să crească încasările la buget, trebuie să scadă TVA de la 19% la 5% la vânzările de apartamente de peste 600.000 de lei

    Tranzacţiile imobiliare au scăzut cu cel puţin 30%, cererea de credite a scăzut accelerat şi chiar dacă băncile vor să dea credite nu prea există cerere, noile dezvoltări imobiliare au scăzut, vânzările firmelor de materiale de construcţii au scăzut, vânzările de electrocasnice mari – frigidere, televizoare, maşini de spălat – au scăzut pentru că vânzările de apartamente au scăzut, vânzările de mobilă au scăzut, încasările statului din acest lanţ important din economie au scăzut, ceea ce se reflectă în tensiunea actuală a bugetului.

    Creşterea dobânzilor la creditele ipotecare/imobiliare (la un IRCC de aproape 6%, la care se adaugă o marjă a băncii de 2-2,5%, rezultă o dobândă de 8-8,5%, considerată mare de către clienţi), creşterea preţurilor, inflaţia, scăderea puterii de cumpărare, războiul, crizele din jur, vremurile de incertitudine au dus la această situaţie tensionată, în care lucrurile pe piaţa imobiliară se îndreaptă spre un blocaj.

    În acelaşi timp preţurile apartamentelor nu scad, ci dimpotrivă, iar chiriile cresc, ceea ce face şi mai dificilă piaţa.

    Toată lumea este impactată negativ, toţi pierd, inclusiv statul, care vede că nu mai încasează cât şi-a planificat să încaseze venituri la buget.

    Având în vedere această situaţie, ce este de făcut mai departe, cum se poate debloca această situaţie?

    Confruntate cu scăderea vânzărilor de credite ipotecare, imobiliare, băncile au început să vină cu oferte mai bune, cu rate fixe în primii ani (5,9-5,99%), pentru a încerca să deblocheze piaţa creditelor şi să readucă clienţii la bancă.

    Multă lume speră că dobânzile vor scădea după terminarea crizei, dar este puţin probabil să se mai ajungă la un IRCC de 1,08%, cum a fost acum doi ani.

    Vânzările de apartamente, cele care se fac, se realizează în proporţie de 60% cash şi doar 40% cu credite bancare, ceea ce face ca banii să fie blocaţi în bănci şi să nu circule.  

    Pentru că a scăzut cererea, dezvoltatorii imobiliari nu vând suficient de multe apartamente astfel încât să înceapă alte proiecte noi. Un ciclu de dezvoltare durează între doi şi trei ani de zile.

    În aceste condiţii, s-ar putea să ne trezim peste doi ani, în lipsa unor alte proiecte imobiliare, că preţurile cresc susţinut.

    Unul din avantajele României este că în continuare preţurile apartamentelor sunt încă mici, multă lume îşi poate permite o achiziţie imobiliară. Guvernul, indiferent de numele lui, trebuie să sprijine achiziţiile imobiliare prin toate mijloacele, inclusiv prin susţinerea unei oferte mai mari pe piaţă.

    Pentru că oamenii nu au mai luat credite ca să-şi cumpere apartamente, piaţa chiriilor a crescut cu 30-40%, pentru că oamenii trebuie să stea undeva.

    Piaţa trebuie deblocată, iar pe termen scurt ceea ce poate face guvernul este să reducă TVA-ul de 19% la 5% la vânzările de apartamente de peste 600.000 de lei (120.000 de euro) sau chiar să reducă TVA-ul lal 2-3% pentru toate vânzările de apartamente pentru o perioadă limitată, de 2-3 ani de zile.

    Astfel, s-ar debloca sume mari de bani care ar putea fi investite în economie.

    Dacă la un apartament de 200.000 de euro se adaugă un TVA de 19%, clientul mai trebuie să vină cu 38.000 de euro, ceea ce este mult. Cu aceşti bani poate să cumpere un apartamente mai mare, îşi poate mobila casa, poate să cumpere electrocasnice etc.

    Guvernul, indiferent de numele lui, trebuie să mişte piaţa imobiliară, iar prin această scădere a TVA-ului s-ar vinde apartamentele din stoc, iar dezvoltatorii ar putea să înceapă alte dezvoltări, ceea ce ar antrena din nou piaţa construcţiilor. Dacă echipele de constructori nu au de lucru, ele vor pleca în alte ţări, iar Londra, Germania, Italia de-abia îi aşteaptă.

    Dacă vrea să încurajeze natalitatea, care ar trebui să fie un obiectiv major pentru România, guvernul ar trebui să încurajeze achiziţiile de apartamente cu suprafeţe mai mari, astfel încât oamenii să aibă loc suficient şi pentru copii. Dar aceste apartamente cu suprafeţe mai mari costă mai mult şi de aceea TVA-ul trebuie redus.

    În acest moment, în bănci sunt foarte mulţi bani care stau degeaba, iar băncile îi lasă la BNR cu o dobândă de 6% pentru că nu au cerere de credite.

    Banii trebuie să circule, iar dacă băncile vin cu oferte de creditare speciale, iar statul scade TVA-ul la vânzările de apartamente noi, piaţa imobiliară, piaţa de construcţii, piaţa de mobilă, piaţa de electrocasnice ar avea o şansă de revigorare.

    Dacă altcineva are o idee mai bună pentru deblocarea pieţei imobiliare, pentru vânzarea apartamentelor deja construite care stau degeaba, este binevenit să o exprime.

    Dacă guvernul vrea să încaseze mai mulţi bani la buget, dacă noul guvern vrea să înceapă cu dreptul, mai ales după această situaţie tensionată cu profesorii, ar trebui să se gândească cum poate să deblocheze piaţa imobiliară cât mai repede.

    Dacă guvernul nu va face nimic, piaţa se va bloca şi mai mult, tinerii vor deveni şi mai tensionaţi pentru că sunt blocaţi în chirie, sunt blocaţi în apartamente vechi, nu pot să se mute de la doua camere la trei camere, sunt înghesuiţi cu copiii etc.

    Iar la alegerile de la anul vor ţine minte că guvernul nu a făcut nimic pentru ei. Aici nu este vorba de dezvoltatori, de bănci, de firmele de construcţii, de firmele de mobilă, ci de clientul final.

  • Cum poţi să te îmbogăţeşti din cripto: când faci primul milion să nu vinzi, ci să aştepţi să faci zece milioane

    Acum ceva timp, Kiril Khomiakov, general manager pentru Europa Centrală şi de Est la Binance, cea mai mare platformă de exchange de cripto din lume, a declarat la Bucureşti că 8% din populaţia adultă din România (15-59 de ani, 9,8 milioane – n.r.) foloseşte criptomonede, unul dintre cele mai ridicate procente din lume. Un studiu al firmei de cercetare IPSOS România realizat la comanda platformei de investiţii în active digitale Tradesilvania.com menţiona că patru din zece români deţineau în 2022 sau au deţinut vreodată criptomonede.

    La ZF Live, Dan Paul, preşedintele Asociaţiei Brokerilor din România, spunea că pe platformele de tranzacţionare străine sunt 500.000 de români care investesc 80-100 de milioane de euro zilnic, faţă de 10-15 milioane de euro la Bursa de la Bucureşti. Aceştia nu tranzacţionează numai acţiuni sau alte instrumente, ci şi cripto. Dacă ne uităm după datele statistice, aşa cum sunt ele, dacă ne uităm în jurul nostru, dacă îi ascultăm pe cei care pot să muncească dar nu au niciun serviciu şi nici nu sunt la şcoală, tranzacţionarea de cripto, de alte instrumente sau pariurile reprezintă jobul lor. Ca un exemplu cu titlu statistic, Superbet, cea mai mare companie de pariuri din România, cu o cotă de piaţă de peste 60%, a avut în 2022 un rulaj (intrări şi ieşiri) pe România din pariuri de peste 13 miliarde de euro, România fiind una dintre cele mai bune pieţe de pariuri din Europa.

    Există o dorinţă extraordinară a românilor de a face bani repede, şi dacă se poate mulţi şi foarte mulţi. Bursa de la Bucureşti nu aduce câştiguri mari, nu te poţi îmbogăţi acolo, pentru că nu ai creşterea unor active de zece ori într-o perioadă foarte scurtă de timp. Românii au adoptat criptomonedele pentru că au aflat din dreapta şi stânga că reprezintă ceva, ca nişte acţiuni care pot să crească peste noapte şi poţi să faci banii ca la Caritas, de opt ori. Dacă investeşti în acţiunile Petrom, tranzacţionate la Bursă, din dividende poţi să faci maximum 10% într-un an. Şi dacă ai noroc, mai prinzi o creştere a valorii  acţiunii cu 10-15%, ceea ce îţi aduce un câştig de 20-25% – peste dobânda bancară şi peste randamentul din chiria obţinută dintr-un apartament. Pentru foarte mulţi români, o creştere de 25%, când nu ai bani, nu înseamnă nimic. De aceea se caută alternative în afară, unde poţi să câştigi mult mai mulţi bani. Criptomonedele au fost nişte active foarte bune, care au apărut într-un moment în care foarte multă lume căuta noi surse, noi idei de a face bani. Bineînţeles, şi cu ideea că poţi să-ţi pierzi banii peste noapte.

    Am cunoscut şi cunosc români care au câştigat milioane de euro şi chiar au ajuns la un sold al deţinerilor din cripto de câteva miliarde de euro. Toată lumea îşi pune problema cum au ajuns la aceste cifre. În primul rând au interacţionat cu ideea de cripto, poate au înţeles ce fac Bitcoin sau Etherium, au fost fascinaţi că poate exista ceva nou, care să atace banii clasici şi puterea băncilor centrale, poate au înţeles că se deschide o altă lume, iar primii intraţi pot să facă mulţi bani, înainte ca să năvălească poporul. Dar mai mult decât atât, ceea ce au ei şi nu au avut alţii este capacitatea de a sta pe aceste active, de a nu le tranzacţiona sau vinde, până au crescut de două-trei ori.  Când pui 10.000 de euro într-un cripto iar acela creşte de la 0,5 dolari la 5 dolari, iar banii pe care i-ai pus s-au făcut 100.000 de dolari, este foarte greu să nu-i scoţi. Tot timpul te gândeşti că se întâmplă ceva, totul este o ţeapă şi că este mai bine să-i scoţi. Marea majoritate gândeşte în acest fel. Cei pe care i-am cunoscut şi care pot să spună că au făcut ceva bani din cripto nu şi-au scos banii când portofoliul lor a ajuns la 100.000 de dolari. Nu au scos banii nici când portofoliul a ajuns la 200.000 de dolari. Au trăit tot timpul cu această tensiune, că au 200.000 de dolari făcuţi din 10.000 de dolari şi pot să-i piardă aşa cum i-au câştigat. Dar au avut puterea să-i lase acolo, să uite de ei şi mai ales să creadă că pot să ajungă şi la 1 milion de dolari, valoarea portofoliului din cripto. Şi au ajuns.

    Oricare dintre noi, dacă am fi făcut de cinci ori banii, în varianta cea mai optimistă de zece ori banii, din nimic, am fi vândut deţinerile de cripto fără niciun fel de problemă. Nu am fi avut inima să aşteptăm ca valoarea portofelului să crească la 1 milion de dolari. Aici se face diferenţa. Cine are nervii cei mai tari. La cum au evoluat criptomonedele, cu lungi perioade în care nu se întâmpla nimic, cu creşteri spectaculoase, de zece ori într-un an (în vara lui 2020 – vara lui 2021 Bitcoinul a crescut de 10 ori), trebuie să ai nervii foarte tari ca să poţi să rezişti să nu vinzi când eşti în bani. Nu ştiu la cel folosesc criptomonedele, la ce folosesc Bitcoinul şi Etherium în afara faptului că ar putea fi un mijloc de plată foarte rapid între două persoane, dar cei care au făcut bani mulţi au avut această calitate, să nu vândă când au făcut primul milion de dolari. Unii au aşteptat să facă 10 milioane de dolari, alţii 100 de milioane, iar alţii au aşteptat să atingă şi miliardul de dolari (bineînţeles că nu au reuşit să cash-uiască acest miliard de dolari, dar tot au scos ceva bani).    ■

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Paradoxal, problema principală în această criză este că băncile raportează un profit prea mare, ceea ce le face să fie o ţintă în mişcare pentru toată lumea şi încă nu a început anul electoral 2024

    Subiectele săptămânii trecute au fost:

    • Greva profesorilor care cer salarii mai mari – de 7 zile elevii nu mai fac cursuri şcolare.
    • Rotativa guvernamentală şi împărţirea posturilor în noul guvern – Nicolae Ciucă de la PNL, actualul premier, trebuie să demisioneze iar în locul lui să vine Marcel Ciolacu, preşedintele PSD
    • Frauda de la CNICR – Compania Naţională pentru Controlul Gazelor, Instalaţilor de Ridicat şi Recipientelor sub Presiune – nu ştiu câţi dintre voi ştiaţi că există o astfel de companie de stat – unde conducerea în frunte cu directorul general Ioana Timofte, fostă nepoată a unui director SRI, este acuzată de o fraudă de 10 milioane de lei.
    • Sentinţa definitivă şi trimiterea la ani grei de închisoare a lui Sebastian Vlădescu, fost ministru de Finanţe, şi Ionuţ Costea, fost preşedinte de bancă, fost reprezentant al României la BERD şi cumnatului lui Mircea Geoană, numărul doi din NATO, într-un dosar de mită de 20 milioane de euro.
    • Războiul declanşat între ANPC şi bănci.

     

    Disputa dintre ANPC şi bănci are ca subiect acuzaţiile aduse de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului împotriva băncilor pe motiv că acestea îşi înşelă clienţii, persoanele fizice, prin modul de calcul al ratelor la bancă.

    https://www.zf.ro/banci-si-asigurari/11-banci-amendate-550-000-lei-anpc-calculul-ratelor-horia-21877287

    ANPC acuză băncile că impun clienţilor un scadenţar al plăţii ratelor prin care la început se plăteşte mai mult dobândă şi mai puţin din principalul creditului, ceea ce face ca acestor clienţi să le scadă soldul creditului mai greu.

    De asemenea, în discuţie este şi faptul că băncile nu au anunţat clienţii în momentul acordării creditului că dobânzile vor creşte, ceea ce le vor pune mari probleme în rambursarea ratelor.

    În replică, băncile acuză ANPC de vendetă, susţinând că acestor clienţi care solicită un credit li se prezintă variantele de rambursare, respectiv în rate fixe sau rate descrescătoare, iar decizia finală aparţine clientului.

    Când cineva vrea să ia un credit primul lucru pe care îl întreabă nu este cât este dobânda, ci câţi bani poate să ia cu veniturile pe care le are.

    90% dintre clienţi nu ştiu cât este dobânda la creditul pe care îl au. Ei primesc pe telefon cât este rata de plată (poate ar fi bine ca băncile să spună în mesajul în care anunţă cât este rata, cât este dobânda în procente, cât înseamnă dobânda în valoare nomonală şi cât înseamnă principalul).

    Pentru un client cel mai important lucru este care este suma maximă pe care poate să o ia cu veniturile pe care le are, având în vedere că rata formată din principal şi dobânda nu poate să fie mai mare de 40% din veniturile clientului.

    În aceste condiţii, băncile vin cu doua variante: plata unor rate lunare egale sau plata unor rate lunare descrescătoare. În prima variantă, la rate lunare, suma maximă pe care cineva o poate lua este mai mare decât suma pe care o poate lua dacă ar plăti rate descrescătoare.

    La rate lunare egale, dobânda este mult mai mare la început, iar principalul este mult mai mic.

    La rate descrescătoare, principalul este egal pe toată durata creditului, iar dobânda are o pondere mai mică în rata lunară de plată.

    Dar prima rată este mult mai mare decât rata la rate lunare egale.

    La solicitarea ZF, Exim-Banca Românească a venit cu un exemplu legat de cele două variante.

    https://www.zfcorporate.ro/banci-asigurari/arata-scadentarul-credit-ipotecar-300-000-lei-30-ani-rambursat-rate-21900054

    Diferenţa fundamentală dintre ele este că dacă ai rate egale, adică dobânda are o pondere mult mai mare la început, suma pe care poţi să o iei este mai mare, având în vedere că analiza de scoring se face la prima rată a creditului, respectiv la ponderea ratei în totalul veniturilor din momentul acordării creditului.

    Bineînteles că clienţii vor alege o rată lunară de plată mai mică ca să poată să ia o sumă mai mare de credit.

    Este adevărat că în această variantă, când dobânda este mai mare la început, acest lucru înseamnă şi venituri mai mari pentru bănci, iar dacă principalul scade mai lent în rate descrescătoare, soldul creditelor băncilor este mai mare, ceea ce le conferă un avantaj mai mare pe termen scurt.

    Dar în esenţă, la finalul unui credit, un client va plăti aceeaşi sumă, indiferent dacă rambursarea se face în rate descrescătoare sau egale.

    Oricum, această modalitate de rambursare în rate egale, ceea ce înseamnă că principalul scade mai lent, nu este o invenţie românească, a băncilor din România pentru aş înşela clienţii.

    Poate ar fi bine ca băncile să aibă semnătura clientului când accesează un credit pentru cele două variante de rambursare, astfel încât să nu mai existe discuţii.

    Când este criză toata lumea se uita cu mânie către bănci, bancherii fiind principalii responsabili, alături de politicieni, de ceea ce se întâmplă rău, de creşterea inflaţiei, de război, de explozia dobânzilor, băncile sunt de vină şi când clienţii nu mai plătesc creditele (unii chiar nu mai pot să plătească din varii motive, dar alţii chiar nu mai vor să plătească, iau banii şi fug cu ei), băncile sunt de vină când firmele nu mai obţin profit ca înainte pentru că trebuie să plătească dobânzi mai mari, băncile sunt de vină când resping dosarele de creditare şi nu îndeplinesc visul antreprenorilor de a face o afacere fără să pună  un ban, băncile sunt de vină că fac profit împrumutând statul şi mai puţin companiile, băncile sunt de vină că duc profitul în afară şi nu îl împart cu poporul, etc.

    Aceste acuzaţii sunt peste tot în lume la adresa băncilor, nu numai în România.

    Am asistat la finalul anului trecut la o discuţie între premierul Ciucă şi principalii oameni de afaceri, antreprenori români, în care, nici mai mult nici mai puţin, o parte din aceştia cereau naţionalizarea băncilor, să avem noi băncile noastre ca să putem să luăm credite mai ieftine (nu contează că tot aceeaşi antreprenori cereau dobânzi cât mai mari la depozitele bancare, pentru că avem inflaţie mare şi valoarea  banilor scade, dar dobânzi cât mai mici la credite. Şi cine să acopere diferenţa? Statul, Banca Naţională, că are bani).

    Problema este, ironic, că băncile fac acum profit prea mare, ceea ce atrage atenţia asupra lor în actualul context de criză.

    Anul trecut, un an de criză cu explozia inflaţiei şi a dobânzilor la credite, băncile au facut un profit de 10,4 miliarde lei, un maxim istoric. Ce să facă băncile dacă clienţii, atât personele fizice, cât si companiile reuşesc să îşi plătească ratele la bancă. Unde să ascundă băncile acest profit?

    Apropo de cât profit fac băncile: Dedeman, cea mai mare afacere românească, deţinută de fraţii Pavăl, a raportat pentru 2022 un profit net de 1,7 miliarde lei, adică 346 milioane euro, exact cât a raportat şi BCR, deţinută de grupul austriac Erste, a doua bancă de pe piaţă. Banca Transilvania a raportat un profit de 2,5 miliarde de lei.

    În aceste condiţii, bineînteles că bancherii sunt făcuţi cămătari, sug sângele poporului, bagă firmele care suferă în faliment şi iau toţi banii oamenilor prin creşterea ratei la credit,  astfel încât aceştia nu mai rămân cu nimic după salariu.

    Nu ai cum să discuţi raţional pe marginea acestui subiect, iar faptul că ANPC vine cu acuzaţiile legate de modul de rambursarea a creditelor, dă şi mai mult apă la moară criticilor băncilor.

    Având în vedere criza, având în vedere ascensiune naţionalismului, populismului, patriotismului poate ar fi mai bine ca băncile să nu mai facă profit, ca să nu existe motiv de nemulţumire. Mai ales ca la anul vom avea alegeri extrem de tensionate iar băncile vor fi în prima linie, ca ţap ispăşitor.

     

  • Când un patron începe să devină cel mai mare duşman al afacerii pe care a creat-o?

    Toată lumea îl înjură pe Gigi Becali pentru modul cum conduce clubul de fotbal FCSB, pentru modul în care se bagă peste antrenori şi îi umileşte la televizor, pentru schimbările pe care le face din dormitor iar toată lumea execută, pentru modul cum îşi caracterizează jucătorii public, pentru modul cum dă afară oameni după bunul plac etc. Sunt banii mei şi atâta timp cât este afacerea mea o conduc cum vreau eu, cine vine la mine ştie la ce să se aştepte şi nu ţin pe nimeni cu forţa aici, spune Becali de câte ori este întrebat de ce se bagă în deciziile sportive ale clubului.  FCSB este o afacere ca oricare alta, cu buget de venituri şi cheltuieli, cu profit sau pierdere, cu bani de la finanţator.

    Credeţi că în businessul antreprenorial românesc, dar şi de oriunde din această lume este altcumva? Nici pe departe. Credeţi că la Ţiriac la holding lucrurile se întâmplă altfel, sau la Copos, sau la Dedeman, la Altex sau la Fildas (Catena)? Este la fel, numai că acolo este mai multă diplomaţie, mai mult balet managerial, mai mult respect pentru oameni, care nu sunt consideraţi slugi, cum îi consideră Becali pe toţi cei care lucrează pentru el şi pe care îi plăteşte. Pentru că nu are cultură şi educaţie formală. Becali este considerat primitiv, un cioban, cu toate că mulţi spun că este un om de afaceri foart bun. Chiar şi clubul de fotbal FCSB este considerat o afacere bine administrată din punct de vedere financiar. Câţi au auzit vreodată de Iulian Gherghişor, directorul financiar de la FCSB, fost Steaua?

    Când sunt afaceri antreprenoriale, nici nu se poate conduce altfel până la un anumit nivel. Când businessul creşte, când cifrele devin mari, când numărul de angajaţi explodează, când contractele trebuie gestionate, businessul trebuie să se birocratizeze, iar departamentele şi conducerea executivă trebuie să schimbe modelul de management. La început, patronul, omul de afaceri, antreprenorul este cel care vine cu ideea unui business, el încearcă să găsească bani, el începe să facă angajările (nu angajaţii îl angajează pe el), el este motorul companiei care decide până în cele mai mici amănunte. Fără el, niciun business nu s-ar naşte şi nu ar începe să crească. Problema intervine atunci când, de la un anumit nivel încolo, modelul de conducere one man show, jupân, trebuie să se schimbe, astfel încât organizaţia să poată să evolueze şi să nu mai depindă de un singur om. Aceasta este o întrebare fundamentală  în business, de la ce nivel, de la cifră de afaceri şi de când modelul de conducere trebuie să se schimbe.

    De la un anumit nivel, fondatorul, patronul, antreprenorul nu mai este activul companiei, ci începe să devină un pasiv. Compania a evoluat, dar el crede că este la început şi este imposibil să poţi să-i spui că sunt alte vremuri şi că de fapt trebuie să nu mai conducă el businessul, cel puţin din punct de vedere operaţional. Nu mai trebuie să semneze pentru fiecare priză, pentru fiecare ordin de deplasare, pentru fiecare ban care iese din firmă. Este imposibil să mai poţi să controlezi totul ca la început, când compania creştea cu puţinii oameni care lucrau în aceeaşi cameră. Mulţi patroni români, mulţi antreprenori români care au început businessul în anii ’90 nu ştiu să facă această trecere, trăiesc în continuare cu frica că sunt furaţi, nu au încredere în nimeni altcineva, cel mult în cei din familie, şi iau deciziile ca la început. Nu realizează că firma a crescut, că oamenii sunt altfel şi că vor să fie altcumva conduşi. Când patronul angajează pe cineva, o face mai degrabă ca să-i ţină locul, ca să ia asupra lui anumite decizii juridice ale firmei, nu ca să conducă firma. Şi când angajează pe cineva, asta dacă găsesc, de cele mai multe ori sunt nemulţumiţi de rezultatele pe care aceştia le obţin şi îi schimbă mai mult sau mai puţin elegant. Dacă antreprenorul nu-şi dă seama că pe măsură ce o companie creşte trebuie să schimbe şi modul de funcţionare a conducerii, că oamenii sunt altfel faţă de perioada de început, în final va ajunge să piardă. Aşa cum Gigi Becali  pierde an de an campionatul, cu toate că are bani şi jucători. Prima serie de patroni, adică cei care au început în anii ’90, au ajuns “la pensie” şi se uită în jur şi văd că nu au cui să lase firme mai departe, copiii nu vor să preia afacerea, nepoţii sunt prea mici, iar cei din conducere nu ştiu, pentru simplul fapt că nu au fost lăsaţi niciodată să conducă. Aşa că multe businessuri se pierd, fie sunt vândute la străini (de exemplu Adeplast), fie se prăbuşesc când vin crizele şi faliment scrie pe el. În spate rămâne aceeaşi întrebare – când patronul, antreprenorul, omul de afaceri trebuie să lase compania din mână, nu de tot, astfel încât businessul să meargă înainte fără el? De asemenea, când un patron care a fost motorul unui business începe să devină o piatră de moară pentru businessul pe care l-a fondat?   

    (cristian.hostiuc@zf.ro)