BusinessMagazin

Tag: capitalism

  • Faţa ÎNTUNECATĂ a unei companii GIGANT, care ajută DICTATORII în vremurile în care democraţia şi valorile ei de bază sunt atacate din ce în ce mai feroce

    Vacanţa de anul trecut a angajaţilor McKinsey în China a fost una de neuitat.

    Sute dintre consultanţii firmei s-au distrat în deşert, călărind cămile peste dune de nisip şi petrecând în corturi legate între ele de covoare roşii. Întâlnirile au avut loc într-o sală de banchet cavernoasă, amintind de curtea opulentă a unui sultan, cu un semn deasupra capetelor tuturor: „Nu pot să stau liniştit, lucrez la McKinsey & Company“. Mesajul a captat întocmai starea de spirit. Remarcabilă este locaţia: Kashgar, vechi oraş de pe anticul drum al mătăsii din vestul îndepărtat al Chinei, care acum se confruntă cu o criză umanitară majoră.

    La aproximativ 6 km de locul unde consultanţii de la McKinsey discutau despre munca lor, care include consilierea unora dintre cele mai importante companii din China, a fost construită o tabără imensă capabilă să ţină închişi mii de etnici uiguri. Tabăra face parte dintr-un vast arhipelag de centre de îndoctrinare pentru aproape un milion de oameni.

    Cu o săptămână înainte de evenimentul McKinsey, un comitet al Naţiunilor Unite a denunţat detenţiile în masă şi a cerut guvernului Chinei să se oprească. Însă drama nu pare să-i fi deranjat pe consultanţii de la McKinsey, care au postat pe Instagram poze care le documentau aventurile în stilul Disneyland. De fapt, implicarea  McKinsey în politicile guvernului chinez este mult mai profundă decât alegerea ciudată a firmei de a-şi face cunoscută prezenţa în această ţară.

    Timp de un sfert de secol, compania s-a alăturat unei constelaţii de corporaţii americane care ajută China să treacă de faza de tranziţie de la o economie înapoiată la una cu ambiţia de a deveni lider mondial. Însă, deoarece creşterea Chinei reprezintă o provocare pentru dominaţia americană, Washingtonul devine din ce în ce mai critic faţă de unele dintre politicile specifice Beijingului, inclusiv faţă de cele la dezvoltarea cărora McKinsey a ajutat. Unul dintre clienţii McKinsey, o companie de stat, a ajutat la construirea insulelor artificiale ale Chinei din Marea Chinei de Sud, punct major de tensiune militară cu Statele Unite.

    Se pare că rolul McKinsey în China este doar un exemplu al muncii extinse a companiei – şi uneori controversate – în întreaga lume, potrivit unei anchete realizate de The New York Times care a inclus interviuri cu 40 de foşti şi actuali angajaţi ai firmei de consiliere, precum şi cu zeci de clienţi de-ai lor.

    În vremuri în care democraţiile şi valorile lor de bază sunt atacate din ce în ce mai feroce, emblematica firmă americană a ajutat la ascensiunea guvernelor autoritare şi corupte pe tot globul, uneori în moduri care intră în conflict cu interesele americanilor.

    Printre clienţii firmei se numără monarhia absolutistă a Arabiei Saudite, Turcia sub conducerea autocrată a preşedintelui Recep Tayyip Erdogan şi guverne infestate de corupţie din ţări precum Africa de Sud.

    În Ucraina, McKinsey şi Paul Manafort – preşedintele de campanie al preşedintelui american, Donald Trump, ulterior condamnat pentru fraudă financiară – au fost plătiţi de acelaşi oligarh pentru a ajuta la refacerea imaginii terfelite a unui candidat la preşedinţie ieşit din graţiile poporului şi Occidentului, Viktor Ianukovici, transformându-l într-un reformator.

    Odată ajuns la putere, Ianukovici a respins Occidentul, a luat partea Rusiei, pentru ca apoi să fugă din ţară, lăsând în urmă un măcel şi acuzaţii că a furat sute de milioane de dolari. Revoluţia a fost urmată de haos în Ucraina şi de o situaţie tensionată între Occident şi Kremlin.

    În Rusia, McKinsey a colaborat cu companii apropiate guvernului de la Kremlin care au fost sancţionate de guvernele occidentale – companii pe care firma le-a ajutat să se dezvolte de-a lungul anilor şi cărora, în unele cazuri, continuă să le ofere consultanţă.

    Firma şi-a oferit serviciile în multe sectoare ale economiei ruse, inclusiv în minerit, în industria prelucrătoare, a petrolului şi gazelor, în sectorul bancar, în transport şi agricultură. Un oficial al McKinsey a rămas în consiliul pentru energie al guvernului rus. De acolo, fostul consultant al McKinsey a plecat să lucreze la companiile ruseşti pe care le-a ajutat în trecut.

    În august, banca rusească VEB, deţinută în întregime de stat, cu legături cu serviciile de informaţii ruseşti şi sub sancţiunile Statelor Unite, a angajat McKinsey pentru a o ajuta la dezvoltarea strategiei de afaceri.

    Nu există niciun indiciu că McKinsey a încălcat sancţiunile americane, care interzic numai anumite tranzacţii cu companii şi persoane vizate. Însă rămâne întrebarea dacă firma, în urmărirea unor oportunităţi legitime de afaceri în străinătate, nu cumva ajută la întărirea conducerii autoritare a preşedintelui rus, Vladimir Putin. Alte companii de consultanţă servesc clienţi similari, dar niciuna nu prezintă prin mărime şi experienţă credibilitatea pe care o conferă McKinsey, un confident de 92 de ani pentru multe dintre cele mai admirate companii din lume.

    În China, firma a oferit consultanţă pentru cel puţin 22 dintre cele mai mari 100 de companii de stat, cele care realizează unele dintre cele mai strategice şi problematice iniţiative ale guvernului, potrivit unor materiale în limba chineză analizate de The Times.

    Deşi nu este neobişnuit ca firme americane să colaboreze cu companii chineze de stat, rolul McKinsey a adus compania deseori în mijlocul unor tranzacţii controversate. În Malaysia, firma l-a ajutat pe unul dintre cei mai corupţi conducători din Asia să-şi construiască legitimitate pentru a primi miliarde de dolari veniţi din China într-un moment în care era bănuit că şi-a băgat în buzunare sume mari din banii publici. Politicianul a fost contestat prin protestele a zeci de mii de oameni ieşiţi în stradă.

    McKinsey îşi apără munca în întreaga lume, spunând că nu va accepta misiuni în contradicţie cu valorile companiei. De asemenea, oferă aceleaşi motive ca alte companii pentru munca în folosul naţiunilor corupte sau autoritare – schimbarea se obţine cel mai bine din interior.

    „Din 1926, McKinsey a căutat să facă o schimbare pozitivă pentru firmele şi comunităţile în care trăiesc şi muncesc oamenii noştri“, se arată într-o declaraţie a companiei. „Au fost create zeci de mii de locuri de muncă, au fost îmbunătăţite vieţi şi a fost oferită educaţie datorită muncii pe care am făcut-o cu clienţii noştri. Ca multe alte corporaţii majore, inclusiv concurenţii noştri, căutăm să navigăm într-un mediu geopolitic în schimbare, dar nu susţinem sau nu ne angajăm în activităţi politice, se mai spune în comunicat.

    Totuşi, unii analişti, diplomaţi cu experienţă şi experţi în guvernanţă globală, văd rolul McKinsey într-o lumină diferită. În timp ce Statele Unite se retrag din cooperarea internaţională şi adoptă o poziţie mai naţionalistă, companii majore precum McKinsey desfăşoară activităţi în ţări cu puţin respect pentru drepturile omului – uneori fac să avanseze, mai degrabă decât să stopeze, tacticile controversate ale celor mai mari rivali ai Americii.„Este mult mai probabil ca ei să permită existenţa acestor regimuri şi să devină complicii lor“, a spus David J. Kramer, fost secretar de stat adjunct. „Nu vor să-şi înstrăineze regimurile, altfel ar pierde afaceri.“

    „CV-ul” lui Ianukovici includea două condamnări penale şi alegeri măsluite, fapte despre care mulţi au presupus că i-ar inhiba ambiţiile de a conduce ţara. Aşadar, a fost oarecum surprinzător că McKinsey a ajutat la lustruirea imaginii corodate a lui Ianukovici şi l-a transformat în altceva: un lider care gândeşte în perspectivă, cu o viziune economică asupra unui viitor mai bun pentru toţi ucrainenii.

    Rolul McKinsey în învierea carierei politice a lui Ianukovici a fost uitat din cauza gălăgiei create de condamnarea lui Manafort, fostul preşedinte de campanie al lui Trump, pentru primirea în secret a milioane de dolari pentru a-l ajuta pe politicianul ucrainean să câştige preşedinţia în 2010.

    Însă McKinsey a fost finanţată de acelaşi oligarh care l-a susţinut pe Manafort şi a elaborat un plan economic pe care Ianukovici l-a fluturat pentru a-şi dezarma criticii – înainte de a renunţa la o mare parte din el după ce a devenit preşedinte.

    În cea de-a 100-a zi de mandat, într-un palat din epoca sovietică împodobit cu artă cazacă, Ianukovici şi-a informat riguros naţiunea, expunându-şi planul economic. După ce şi-au sorbit coniacul şi whiskyul, legiuitorii şi oaspeţii au umplut sala mare, unde camerele s-au oprit asupra unui bărbat în costum albastru strălucitor şi cu un CV care a atins vieţile tuturor oamenilor din Ucraina.

    Numele lui: Rinat Ahmetov, cel mai bogat oligarh al ţării. El a fost motivul adunării şi avea motive să se simtă bine. El l-a salvat pe Ianukovici printr-o strategie care a inclus angajarea a două grupuri de consultanţă foarte diferite: pe Manafort, a cărui echipă cu legături cu Rusia a lucrat pentru dictatori cu puţin respect pentru drepturile omului, şi pe McKinsey, furnizorul celor mai bune practici pentru cele mai importante corporaţii ale lumii.

    Că aceste două grupuri disparate au găsit un teren comun este o mărturie a vastului imperiu de afaceri şi a abilităţilor politice ale lui Ahmetov. Însă pentru McKinsey, situaţia a subliniat riscul oferirii serviciilor într-o parte instabilă a lumii, unde compania ar putea fi percepută ca rampă pentru guverne autocrate sau corupte. Manafort a avut o misiune dublă: să înbunătăţească reputaţia lui Ianukovici şi să întărească Partidul Regiunilor, prorus, netezind drumul spre preşedinţie pentru dictator. McKinsey a oferit ceva diferit – un plan economic pe care Ianukovici îl putea folosi pentru a-şi lua imaginea de reformator bazat pe piaţă, care înclină spre vest.

    Pentru a se asigura că mesajul ajunge unde trebuie, Ianukovici şi Ahmetov au menţionat în mod special McKinsey în discuţii cu oficialii americani, potrivit documentelor diplomatice publicate de WikiLeaks. Ahmetov i-a asigurat pe americani că omul său era „un susţinător puternic al McKinsey“, în timp ce Ianukovici a subliniat că îi instruise pe agenţii săi „să lucreze direct cu experţii de la McKinsey“.

    Diplomaţii au rămas foarte neîncrezători. Un jurnalist ucrainean respectat a avertizat oficialii americani că Ianukovici este omul care poate „să cânte un cântec acum şi după aia să înjunghie pe cineva cu cuţitul“.

    Au existat întrebări şi despre Ahmetov, care de mult timp era suspectat de legături cu crima organizată, pe care le-a negat. Un diplomat a descris Partidul Regiunilor ca fiind un paradis pentru „mafioţi şi oligarhi“, observând că formaţiunea ar putea încerca să-şi spele această imagine. Legăturile financiare ale lui Ahmetov cu Manafort şi McKinsey au depăşit politica. El i-a angajat să consilieze părţi ale imperiului său corporatist, care includea oţel, minerit, energie, finanţe, telecomunicaţii, active imobiliare, media, transport, agricultură şi fotbal. El a angajat, de asemenea, foşti consultanţi de la McKinsey pentru a-i ajuta afacerea, plasându-i în funcţii de conducere.

    Ahmetov l-a plătit pe Manafort prin transferuri bancare efectuate prin intermediul unei companii cipriote paravan, arată înregistrările instanţelor. Şi operativi ai Partidului Regiunilor l-au plătit pe american prin intermediul companiilor paravan, în cele din urmă aceasta ducând la condamnarea sa în Statele Unite, pentru că nu a raportat banii în declaraţiile sale fiscale.

    McKinsey, dimpotrivă, şi-a primit banii printr-o fundaţie ucraineană finanţată de Ahmetov şi condusă de un fost consultant al McKinsey care locuieşte acum la Moscova. Înfiinţată pentru a promova reforma economică, fundaţia a căutat, de asemenea, să promoveze McKinsey – şi, prin extensie, pe Ianukovici.

    Pentru a ajunge la publicul larg din Statele Unite, fundaţia a organizat două forumuri privind economia ucraineană – unul la hotelul Four Seasons din New York şi celălalt la Washington. În ansamblu, munca firmei McKinsey a fost bine primită. Însă promisiunea unui viitor mai bun nu a avut viaţă lungă.

    În câţiva ani, Ucraina a virat spre prăbuşire economică în timp ce Ianukovici jefuia naţiunea, trăind într-un palat înconjurat de o grădină zoologică privată, un teren de golf, un garaj umplut cu maşini clasice şi un restaurant privat sub forma unei nave de piraţi. Ca şi cum acest lux nu ar fi fost suficient, preşedintele şi-a construit, în linişte, o casă de vacanţă enormă pe litoral, cu camere înalte şi o piscină interioară, care eclipsează reşedinţa sa de lucru.

    Kievul s-a întors repede împotriva lui Ianukovici. Acesta promitea de mult timp să apropie Ucraina de Occident prin semnarea unor acorduri politice şi comerciale cuprinzătoare cu Uniunea Europeană. Însă, brusc, şi-a adus ţara mai adânc pe orbita Rusiei.

    Protestatarii au inundat străzile kievene luni de zile, cântând sloganuri pro-Europa. Guvernul lui Ianukovici a răspuns cu violenţă, riposta culminând cu ceea ce reprezentantul Parlamentului European a numit un „Tienanmen ucrainean“, referindu-se la represiunea brutală asupra demonstranţilor din Piaţa Tienanmen din China. Mai mult de 80 de protestatari au fost ucişi înainte ca Ianukovici să părăsească ţara în 2014. Haosul nu s-a terminat acolo. Dezamăgit, Putin a intrat cu armata în Ucraina, a anexat Crimeea şi a stârnit un război separatist care a dus la curmarea a mai mult de 10.000 de vieţi. Vestul a răspuns dând afară Rusia din Grupul celor 8 democraţii industrializate şi impunând sancţiuni. Conflictul dintre Putin şi Occident a început.

    McKinsey şi-a apărat rolul avut la ascensiunea lui Ianukovici spunând că fundaţia a fost serioasă în ceea ce priveşte promovarea dezvoltării economice în Ucraina şi a avut în consiliul său lideri occidentali proeminenţi. Fundaţia a fost desfiinţată în linişte – fără a-şi atinge obiectivele – chiar înainte ca Ianukovici să fugă în Rusia. Nici Ahmetov şi nici McKinsey nu vor să spună câţi bani a câştigat firma de consiliere. „Când am ajuns la concluzia că guvernul nu-şi respecta agenda de reforme, am încheiat colaborarea“, se arată într-un comunicat al McKinsey.

    Ahmetov, care a rupt public legăturile cu Ianukovici în timpul protestelor, a refuzat să vorbească cu The Times. În interiorul sediului său împodobit cu ornamente aurite sau care imită argintul, un purtător de cuvânt a spus că fundaţia nu a avut succes deoarece politicienii nu avut voinţa de a „îmbrăţişa agenda de reforme“.

    Însă critici precum Anders Aslund, economist născut în Suedia, care a consiliat guvernul rus în anii 1990 şi mai târziu guvernul Ucrainei, s-au plâns de modul în care imaginea lui Ianukovici era vândută capitalelor occidentale. Era clar, a spus Aslund, că povestea lui Ianukovici „era despre putere şi jaf“.

    Rolul McKinsey în Ucraina nu s-a încheiat cu căderea lui Ianukovici. „Construim lideri care pot avea un impact durabil şi semnificativ pentru companiile majore din Ucraina, pentru economie şi societate“, scrie compania pe site-ul său. McKinsey a devenit rapid o favorită a succesorului lui Ianukovici, Petro O. Poroşenko, un oligarh cunoscut ca „regele ciocolatei“ pentru afacerile sale cu dulciuri.

    Într-un discurs din noiembrie anul trecut, Poroşenko a lăudat McKinsey pentru cei 15 ani de activitate în Ucraina. Nora sa a lucrat pentru companie în cea mai mare parte a preşedinţiei sale. Între timp, McKinsey a continuat să ofere servicii de consultanţă lui Ahmetov, împărţind ultimul etaj al unei clădiri de birouri din Kiev cu o firmă de-a milionarului. O altă firmă de-a lui Ahmetov se află mai jos cu un etaj. De fapt, Ahmetov deţine întreaga clădire, care include, pe holul mare, o afacere potrivită pentru un oligarh: o reprezentanţă Aston Martin Rolls-Royce.

    McKinsey are rol activ şi în ascensiunea acum puternicelor companii chineze, însă aceasta este o altă poveste.

    Paul ​Manafort, coordonator al campaniei electorale a lui Donald Trump, a pledat anul trecut vinovat pentru conspiraţie împotriva Statelor Unite şi a început să coopereze cu procurorii care au lucrat la investigaţia procurorului special Robert Mueller privind intervenţia Rusiei în alegerile prezidenţiale din 2016.

  • Cine este mai puternic: produsul sau brandul?

    Şi aceasta este problema României în business.
    Companiile româneşti, antreprenorii români, au creat produse, au creat servicii, dar au uitat sau nu au mai apucat să creeze şi un brand.
    Suntem mulţumiţi când vedem Made in Romania, dar brandul s-ar putea să nu fie românesc.
    Coca-Cola este poate cel mai bun exemplu de marketing al lumii. Produsul în sine este simplu: apă, zahăr, sirop, sifon. O banală reţetă care însă este prezentată  drept cea mai secretă reţetă a lumii.
    Toată lumea a copiat produsul, conţinutul, dar nu a reuşit să copieze brandul, povestea şi marketingul Coca-Cola.
    La fel este şi în cazul Pepsi-Cola.
    Ikea nu a făcut şi nici nu face mare lucru; vinde nişte mese, nişte scânduri, nişte rafturi la pachet. Produsul este şi made in Romania, dar brandul este Ikea.
    iPhone-ul este unul singur, chiar dacă este produs în China.
    Nu mai are nicio importanţă unde este produs pantoful de sport, atâta timp cât brandul este Adidas sau Nike.
    Americanii au dat producţia produselor Nike ţărilor asiatice, păstrând brandul, marketingul, diviziile de cercetare şi inovare.
    La fel fac toate marile companii ale lumii.
    Cele mai multe îşi fabrică  produsele în altă parte decât în ţara de origine, dar după schiţele, mostrele, reţetele lor.
    În România sunt centre de servicii care discută cu clienţi internaţionali fără ca beneficiarii serviciilor să ştie că vorbesc cu cineva dintr-un birou din Pipera. Clientul a sunat la call center-ul unei companii, al unui brand, şi nici nu are importanţă cine livrează produsul.
    Pentru că nu au avut timp să-şi creeze brandul, să lucreze la partea de cercetare şi dezvoltare a produselor şi serviciilor oferite, companiile româneşti şi antreprenorii români s-au trezit acum că au nevoie de un brand care le aduce o valoare adăugată mai mare.
    Un brand puternic dublează valoarea unei companii şi atrage angajaţii, au spus speakerii prezenţi la proiectul ZF Branduri româneşti, organizat împreună cu Raiffeisen Bank.
    Dacă ai un brand cunoscut, consumatorul îţi solicită produsele, spune Levente Szell, directorul general al Agroserv.
    Cosmin Moldovan, directorul general al Carmangeriei Moldovan, spune: „Când am deschis firma în anul 1993, am ales un nume care era greu de reţinut, iar după 15 ani am făcut rebranding şi am ales să schimbăm numele în Carmangeria Moldovan. Anul acesta ne vom preocupa să ne creăm un brand de bun angajator”.
    Acest număr din Business Magazin este dedicat companiilor care au vrut să-şi prezinte o inovaţie.
    Nu avem pretenţia că sunt cele mai importante inovaţii din România. Nici pe departe, dar vrem să spunem că este un început în demersul nostru de a convinge companiile să-şi prezinte inovaţiile, să le explice, să arate rezultatele obţinute pentru a oferi un exemplu pentru piaţă.
    Lăptăria cu Caimac nu face ceva deosebit, adică vinde lapte. Dar nu orice fel de lapte, şi nu în orice fel de ambalaj.
    Orice schimbare într-un produs sau un serviciu poate fi considerată o inovaţie.
    Berea la PET s-a inventat în România la Bere Mureş, atunci când compania era pusă cu spatele la zid.
    Inovaţia este în faţa noastră, iar sărăcia şi nevoile te fac să fii mai creativ pentru a încerca să ieşi în evidenţă cu bani mai puţini.
    Nimeni nu are banii companiei Coca-Cola, dar oricine poate să facă un suc din anumite plante care să prindă teren şi în final un produs care să fie cumpărat chiar de către Coca-Cola.
    România este considerată o ţară cu ingineri buni, dar care au nevoie să fie puşi într-un sistem care să le permită utilizarea minţii în crearea de produse şi servicii care să aibă utilitate în piaţă.
    Acum 20 de ani, a început un prim val de call centere, a urmat un val de centre de servicii, iar acum urmează un val de centre de cercetare şi dezvoltare.
    Pe baza experienţei câştigate aici, mă aştept ca inginerii şi cercetătorii români să creeze produse şi servicii inovatoare, întâi Made in Romania şi apoi ca brand.
    Companiile româneşti şi-au dedicat ultimii 20 de ani creării companiei şi realizării unui produs sau serviciu.
    Următorii 20 de ani vor fi pentru crearea unui brand, pentru inovare şi cercetare, asta dacă nu vor să iasă din piaţă.
    Şi revin la întrebarea din titlu. Cine este mai puternic: produsul sau brandul? Cine face mai mulţi bani?

  • Capitalism. Socialism. Cum vor să trăiască millennialii?

    Capitalismul în forma actuală este în pericol. După sute de ani de creşteri masive care s-au soldat cu patru crize economice şi au creat nemulţumiri şi falii în societate, actualul sistem economic pe care s-a construit democraţia modernă este pus în pericol de un val de populism, de perspectivele guvernelor din economiile dezvoltate, dar şi de atitudinea tinerilor din generaţia millennials faţă de sistem.
    „Problema în ţările dezvoltate precum Statele Unite sau Marea Britanie ţine de faptul că oamenii iau capitalismul şi toate structurile lui «de bune» (engl.: for granted), dar prosperitatea şi creşterea economică nu sunt ceva de care oamenii s-au bucurat întotdeauna, ba din contră. (…) Ce mă îngrijorează foarte tare, şi o văd aşa acum, că am îmbătrânit,  este că şi oamenii tineri sunt delăsători şi fac totul greşit. Îmi fac griji cu privire la faptul că oamenii tineri iau capitalismul de-a gata precum şi multe dintre avantajele lui”, explică Adrian Wooldridge, editorialist al celebrei publicaţii britanice The Economist, din postura de invitat special al galei în care Ziarul Financiar a aniversat 20 de ani.
    Sistemul capitalist stă la baza lumii democratice moderne, iar nemulţumirile generate în special de criza financiară din 2008 pun în pericol însăşi dorinţa de libertate şi democratizare a economiei.
    „Cred că forma actuală a capitalismului este în pericol. Modelul anglo-saxon de capitalism trece printr-un moment foarte dificil. Criza financiară a distrus încrederea oamenilor în acest capitalism, a distrus încrederea în bancherii centrali şi în expertiza lor şi a creat o perioadă de încetinire economică ce a alimentat vocile populiste. În final, aceste voci s-au făcut auzite în Brexit şi în alegerea lui Trump drept preşedinte în Statele Unite”, crede Wooldridge.
    Însă problemele sistemului sunt „mai adânci”. Editorialistul susţine că „guvernele sunt prea mari, consumă prea mult, pun prea multe reglementări şi sunt prea avide după putere. În Statele Unite ai anumite companii gigant care au acaparat foarte mult piaţa, iar toţi aceşti factori au creat un resentiment profund faţă de piaţă. Aproximativ 60% dintre tinerii atât din SUA cât şi din Marea Britanie spun că ar prefera un viitor al socialismului şi nu al capitalismului”.

    Începuturi capitaliste
    Dacă lumea este obişnuită astăzi cu creşteri economice anuale de peste 1%, până în secolul XVIII realitatea era diferită, iar creşterea economică medie anuală era de 0,11%. Odată cu primii paşi ai capitalismului, prosperitatea a ajuns unul dintre cuvintele principale.
    „Cred că trebuie să ne amintim că această creştere economică este o raritate. În cea mai mare parte a istoriei umanităţii nu au existat creşteri economice masive. Oamenii trăiau într-o lume definită de stagnare, unde doar câţiva se bucurau de prosperitate. Majoritatea oamenilor duceau vieţi sărace, grele, brutale şi scurte. Înainte de secolul XVIII creşterea economică anuală era de 0,11% în medie, deci se ajungea la o creştere de 11% pe secol. Acum, ceva remarcabil s-a întâmplat, şi anume creşterea a devenit un lucru sustenabil, iar prosperitatea a devenit ceva la care aspiră toată lumea. Este un moment unic, în loc să avem 11% pe secol, avem 11% pe deceniu, sau chiar pe an în cazul Chinei”, spune Wooldridge.
    Momentul zero al capitalismului a fost rezultatul a două revoluţii, şi anume revoluţia intelectuală şi revoluţia organizaţională.  Cea intelectuală, care a permis dezvoltarea filosofiilor de piaţă, a fost propovăduită de celebrul economist al secolului XVIII, Adam Smith, prin cartea „Avuţia naţiunilor”.
    „Până la cartea lui Smith, toată lumea credea că lăcomia e rea, că propriul interes e rău şi că urmărirea acestuia trebuie condamnată. Toate marile religii, toate filosofiile condamnau aceste lucruri, deoarece ziceau că dacă oamenii îşi urmează propriul interes, ar fi în detrimentul celorlalţi, în detrimentul societăţilor, şi s-ar crea o anarhie unde toată lumea se luptă cu toată lumea”, explică editorialistul.

    Însă toată lumea a înţeles de la Smith că prin urmărirea propriului interes poţi, prin mecanismul pieţei, să creezi un beneficiu colectiv. Prin încercarea de a fi om de afaceri, prin încercarea de a fi prosper, prin a încerca să vinzi produse în piaţă, prin toate aceste lucruri tu ajuţi societatea.
    După revoluţia intelectuală a urmat o revoluţie organizaţională, care a adus un concept nou, companii cu răspundere limitată şi mai mulţi acţionari. Până în acel moment singurele forme de organizare în mediul de afaceri erau companiile cu răspundere limitată clasice şi parteneriatele de business.
    În primul caz, un om de afaceri nu ar fi putut să înfiinţeze o companie cu răspundere limitată decât cu aprobarea statului, iar statul oferea dreptul doar în cazul în care respectiva companie avea proiecte pentru stat. A doua variantă, cea a parteneriatelor de business, era utilizată doar în cercuri restrânse bazate pe încredere, fiind afaceri de familie sau afaceri construite în interiorul unor comunităţi religioase. Acestea din urmă nefiind companii cu răspundere limitată, cei care investeau îşi puteau pierde toată averea.
    „Noi luăm companiile cu răspundere limitată de bune, credem că fac parte din lumea naturală, dar sunt de fapt creaţia unui anumit moment din istorie şi arată un efort impresionant de a pune la comun bani, cunoştinţe şi activităţi pentru un scop comun.”
    Momentul-cheie a venit odată cu democratizarea companiilor cu răspundere limitată mai întâi în SUA şi apoi în Marea Britanie. „Atunci s-a stabilit că nu îţi trebuie permisiunea explicită a statului pentru a înfiinţa astfel de companii, ci o faci automat. Nu trebuie să te duci la stat, să ai contracte cu ei sau să dai şpăgi, ci o poţi face pe cont propriu. Şi deodată oamenii au început să investească pentru că nu erau expuşi mai mult decât îşi doreau, mai mult decât investeau. Aceste companii au fost în inima revoluţiei feroviare, în inima revoluţiei oţelului sau în inima revoluţiei retailului. Acest sistem a schimbat foarte mult capitalismul”, spune Wooldridge.

    Distrugerea creativă
    Pentru a demonstra cu adevărat esenţa capitalismului, Wooldridge aminteşte de economistul austriac Joseph Schumpeter şi de teoria sa cu privire la „distrugerea creativă”.
    „Pentru a crea lucruri, trebui să distrugi lucruri. Pentru a avea dinamism şi inovaţie trebuie să cauţi constant noi moduri de a face lucruri, noi moduri de a eficientiza. Până să vină capitalismul, istoria a fost repetitivă, lucrând la fel, făcând aceleaşi lucruri. În capitalism, totul se schimbă, iar resursele sunt mutate constant pentru venituri mai bune.”
    În teorie, această explicaţie este brutală, spune editorialistul. „Înseamnă că oamenii vor fi afectaţi pe parcurs, oamenii care au investit, spre exemplu, în vechile tehnologii pierd acum, când toată lumea se mută spre cele noi – însă prin acest mecanism de distrugere creativă creşti productivitatea şi creşti nivelul de avere în societate.”
    Cu toate acestea, schimbările nu au loc de la sine, iar mecanismele de piaţă sunt greoaie şi complexe pentru a putea fi reorientate prin decizii de stat – decizii ce nu îşi au locul în democraţie şi capitalism. Deci, care este de fapt agentul distrugerii creative?
    „Cel mai mare agent al distrugerii creative este antreprenorul, omul de afaceri, care vede viitorul, vede o altă lume şi prin aptitudini organizaţionale, persistenţă şi dinamism psihologic creează acea nouă lume. Am avut în trecut oameni ca Rockefeller, care a văzut că petrolul va fi vital pentru lume şi a construit cea mai mare companie petrolieră din lume, sau oameni ca şi Carnegie, care a văzut potenţialul oţelului, sau Vanderbilt cu trenurile”, explică jurnalistul.
    Însă procesul distrugerii creative poate fi observat chiar şi în timp real. „Acum Bill Gates a pus bazele unei lumi în care toată lumea are un computer pe birou, iar Larry Page, cu Google, a văzut o lume bazată pe organizare, bazată pe date şi pe internet. La fel şi Zuckerberg cu Facebook. Toţi aceşti oameni vin în lume, văd viitorul şi îl aduc.”
    În mijlocul acestor schimbări, antreprenorul rămâne personajul principal. „Antreprenorul este cel care vede un viitor definit de internet, spre exemplu, sau de telefoane mobile, şi atunci ia telefoanele mobile – care nu au fost disponibile la un moment dat decât pentru un segment select din societate – şi îl transformă într-un produs accesibil pentru mase. Piaţa îşi face treaba şi produsele ajung mai ieftine. Nu guvernele sunt cele care fac produsele accesibile, nu guvernele fac lucrurile ieftine, ci piaţa, competitivitatea din piaţă.

    Pieţele emergente,
    în centrul atenţiei
    În jurul anului 1600, nimeni nu ar fi crezut că America va deveni astăzi cea mai mare forţă economică din lume, controlând peste 25% din PIB-ul global, însă acesta a fost de fapt avantajul tinerei naţiuni, crede Wooldridge.
    Acum, ţările dezvoltate se confruntă cu o încetinire a creşterii economice, în timp ce economiile emergente îşi păstrează încă suflul şi ar putea prinde viteză în anii ce urmează.
    „În timp ce Vestul decade, este momentul pieţelor emergente. Până acum ne gândeam la ele drept pieţele unde se face munca grea, manuală, încât pieţele emergente făceau producţia. Până acum ne gândeam că SUA, Marea Britanie şi ţările din vestul Europei sunt cei care gândesc, iar pieţele emergente sunt doar mâna de lucru.”
    Această perspectivă nu mai este însă valabilă. „Multe pieţe emergente au devenit mari inovatori. Multe ţări au tehnologie acum şi o dezvoltă uşor, ţările emergente pot crea unicorni şi pot crea şi livra produse noi de înaltă calitate. Pot prelua frâiele prosperităţii. Nu există nicio siguranţă cu privire la viitor. Ce ne-a învăţat capitalismul este că oricine poate veni de oriunde şi poate deveni următorul gigant, poate deveni următoarea companie care să domine piaţa. Problema prin care trece vestul Europei oferă oportunităţi imense pentru pieţele emergente. Suntem în secolul pieţelor emergente.”
    Însă chiar şi în economiile emergente tinerii din generaţia millennials sunt înstrăinaţi de valorile democratice şi sunt nemulţumiţi de actualul sistem şi de deficitele acestuia.
    „Dacă te uiţi la sondajele de opinie, tinerii preferă socialismul. Ei sunt foarte critici cu capitalismul şi cred că acest lucru se întâmplă pentru că s-au născut în capitalism şi îl iau de-a gata, la fel ca iPhone-urile pe care le folosesc. (…) Vedem că millennials spun că nu le place capitalismul şi ce simt ei este un sentiment de înstrăinare, dar cred că acest sistem este cauzat de faptul că este foarte greu să cumperi proprietăţi. Piaţa este la un nivel ridicat, iar proprietăţile sunt foarte scumpe şi nu sunt accesibile pentru tineri.”

    Cum ar putea intra socialismul în lumea modernă?
    „Este foarte uşor să iei creşterea şi prosperitatea de-a gata, iar cele pe care le-am înregistrat noi în lumea capitalistă în ultimul secol şi jumătate sunt remarcabile. Cred că încercările utopice de a aduce raiul pe pământ şi de a plănui economia ajung la a crea nemulţumire şi nefericire. Sunt foarte îngrijorat cu privire la Marea Britanie acum. Pe lângă Brexit, îl avem pe socialistul Jeremy Corbin, care vede Venezuela ca pe un model şi urăşte capitalismul. Condusă de el, această ţară prosperă ar putea intra foarte uşor în declin (…) În Marea Britanie oamenii vor vota pentru Corbin”, spune Adrian Wooldridge.
    Referitor la propria-i ţară, Wooldridge conştientizează că în Marea Britanie „criza financiară a distrus total încrederea oamenilor pentru că bancherii păreau să îşi asume toate riscurile dar nu îşi asumă răspunderea şi pentru consecinţe, iar toată această situaţie a dus la Brexit, care a rupt în două partidul conservator.
    În secolul XXI însă, socialismul sau concepte precum naţionalizarea au evoluat în diverse hibride şi nu mai sunt gândite şi aplicate cu aceeaşi brutalitate ca în trecut. „Este foarte posibil să ajungem la un guvern socialist condus de Corbin. Asta ar însemna, spre exemplu, naţionalizări. Corbin a zis că vrea să naţionalizeze majoritatea industriilor principale din ţară, precum cea feroviară şi cele de utilităţi, vrea să dea mai multă putere sindicatelor pentru negociere colectivă şi vrea ca guvernul să controleze 10% din orice companie listată în Marea Britanie. Practic, subordonând companiile guvernului, este socialism. Acum însă socialiştii au înţeles că prin naţionalizarea unei participaţii dintr-o companie ai destul control şi nu ai nevoie de forma clasică de naţionalizare.” 

    Ce spune generaţia tânără
    Horia, 27, angajat în comunicare
    În Europa Centrală şi de Est am impresia că încă ne jucăm de-a capitalismul. Millenniallii şi cei care vin din spate îl îmbrăţişează, au oportunităţi, fac bani, călătoresc, cei trecuţi de 40 de ani, mai puţin, din motive evidente. În vest, incluzând aici şi ţări dezvoltate de pe alte continente, oamenii caută să se reorienteze, fiecare vrea să fie pe filmul lui, să „living the dream”, cât mai simplu, cât mai pe „happiness”. Cred că economia de tip sharing va funcţiona mult şi bine până când nu vor mai merge suficienţi bani către jucătorii publici şi privaţi. Cred că ne vom trezi cu fel şi fel de reglementări pentru toate aceste platforme, până la nivelul în care va fi eliminat cel mai mare diferenţiator: preţul imbatabil (vezi Uber sau Airbnb).
    Cred că tinerii din SUA şi Marea Britanie care vor socialism ar trebui să fie mai recunoscători pentru simplul fapt că nici ei, nici părinţii sau bunicii lor nu au gustat din mărul acru al socialismului. Le-aş propune cinci ani socialişti de test, să văd dacă îşi schimbă părerea ulterior. Cred că habar nu au ce vor şi că, în lipsă de alte probleme, îşi fac altele false.
    Mi-ar plăcea o simbioză între capitalism şi socialism, pe care cred că o găsim la statele nordice. Ca să nu o dau după cireş, cred că dezideratul fiecărei ţări ar trebui să fie crearea acelui social security net, pe care să se construiască ceilalţi piloni ai unei societăţi – economie, siguranţă, educaţie etc.

    Raluca, 24,
    companie media
    Capitalismul românesc în forma în care se află acum creează de fapt un gol destul de mare între clasele sociale pentru că la nivel financiar, mai ales, există o diferenţă foarte mare între oamenii care deţin mijloacele de producţie şi cei care deţin mai puţine sau deloc. Pe măsură ce golul se adânceşte, apar tot mai multe lipsuri şi frustrări, iar cei cărora le va fi cel mai dificil de traversat această perioadă vor fi cei care sunt deja poziţionaţi în clasa de mijloc.
    Personal nu consider că întoarcerea la socialism ar fi o soluţie. Fiecare individ este liber să trăiască aşa cum îşi doreşte, în măsura în care libertatea sa nu interferează cu libertatea celorlalţi. Da, probabil că o întoarcere la socialism ar presupune satisfacerea unui set mai mare de nevoi individuale, însă motivaţia la nivelul muncii va deveni treptat una de ordin inferior, ceea ce va genera poate un grad mai redus de inovaţie şi de realizare a unor produse şi servicii de calitate.
    Răzvan, 25, reporter
    Captalismul este, momentan, singura formă de organizare socio-economică care a avut rezultate mai bune pentru o parte mai mare din populaţie, prin comparaţie cu alte forme. Este greu de spus încotro se îndreaptă, însă un lucru este cert: schimbarea este constantă şi într-o lume în care intrăm din ce în ce mai mult în zona digitală şi automatizată, termenul de „capital” capătă noi definiţii, dar şi alţi termeni adiacenţi, precum „preţ”, vezi cazul Facebookului, care nu cere niciun ban pentru a accesa platforma, dar datele pe care le furnizăm devin un activ foarte valoros pentru companie.
    Nici eu nu am trăit în socialism, însă părerea mea este că tinerii din SUA şi Marea Britanie intervievaţi nu înţeleg pe deplin ce înseamnă socialismul în practică versus teorie. Teoria sună foarte bine, egalitate pentru toată lumea, ceva de vis, dar în practică ne putem uita în istorie şi să ne dăm răspunsul singuri. Pe de altă parte, sunt de părere că aderarea la ideologii de genul acesta este consecinţa unor evenimente negative cu impact în masă, cum ar fi criza financiară din 2008.
    Robert, 23, personal trainer
    Capitalismul din ziua de azi are o ascensiune foarte mare din punctul meu de vedere deoarece din ce în ce mai multe firme se axează pe proprietarea privată a factorilor de producţie şi consider că pe viitor tot mai multe firme vor apela la acest lucru, pentru că trăim în secolul vitezei şi totul se întâmplă la foc automat şi continuu.
    Faptul că tinerii americani doresc socialism nu este o noutate pentru mine, deoarece eu consider democraţia din Statele Unite ca fiind de faţadă, pentru că oamenii au fost îndreptaţi puţin câte puţin către socialism fără ca aceştia să realizeze.

  • Adrian Sârbu, fondatorul Ziarului Financiar, după 20 de ani

    Sigur, mă întreb ce am vrut eu, ce am vrut noi şi unde suntem. Mă vedeam acum 20 de ani trăind în viitor într-un capitalism romantic
    care va fi bazat pe o clasă medie substanţială. Astăzi nu avem mai mult de 200.000, unii zic 500.000 de oameni în România care au venituri
    mai mari de 1.000 de euro pe lună. Este bine că îi avem şi pe aceştia, acum 20 de ani nu îi aveam.
    Îmi imaginam că Ziarul Financiar va fi o instituţie la fel de puternică precum a fost PRO TV-ul. Este şi mai respectată, nu la fel de
    puternică pentru că nu este destul de mare. Pot să vă spun, vorbind despre viitor, că lucrurile se vor schimba în sens pozitiv.
    Ce putem face de acum înainte se învârte în jurul unui singur cuvânt şi acest cuvânt este capitalismul. Şi capitalul. Ce putem face
    pentru România este să o capitalizăm, administrând mai bine capitalul pe care îl avem.
    Mi-aş dori ca această ţară să fie administrată de singurii oameni îndreptăţiţi să o administreze şi să-i administreze capitalul,
    aşa-zis fix şi uman.”

  • Următoarea revoluţie: Capitalismul are nevoie să fie salvat de el însuşi

    The Economist are o istorie de 175 de ani, iar temele pe care le aduce în discuţie sunt globale şi privesc trenduri şi evoluţii care ţin ani de zile, dacă nu chiar decenii.
    Alăturarea dintre revoluţie şi capitalism este un paradox. Cum să ceri să fie o revoluţie a capitalismului, având în vedere că aşa ceva era apanajul stângii, al comunismului, al socialismului, al proletariatului?
    The Economist, prin autorii ei anonimi, susţin că în acest moment capitalismul, prin ceea ce a crescut, prin aceste companii gigant, prin consolidarea pieţelor, a creat un monstru.
    Această putere a companiilor mari, profiturile pe care le obţin distrug capitalismul, iar oamenii din jur vor ajunge să urască acest sistem. Pentru a reclădi încrederea în pieţe – un concept care a fost serios zdruncinat în criză, când s-a ajuns la concluzia că pieţele nu rezolvă toate lucrurile – competiţia trebuie reclădită.
    Într-o lume a competiţiei, The Economist propune o nouă revoluţie. Competiţia de acum, prin monopolurile şi rentele pe care le-a creat, a distrus şi începe să distrugă adevărata competiţie. În ciuda faptului că dobânzile şi costul de finanţare sunt la un minim istoric, iar pieţele sunt inundate de bani, marile companii au încetat să mai investească, preferând să folosească banii în răscumpărarea propriilor acţiuni. Pieţele au ajuns să aibă bariere foarte mari de intrare, ceea ce nu mai încurajează deloc apariţia unor noi competitori.
    Deşi Google şi Facebook oferă un produs şi un serviciu gratis pentru clienţii lor, în spate se ascunde un monopol teribil care determină distrugerea altor pieţe. Puterea salariaţilor este la cel mai scăzut nivel, iar The Economist aduce în discuţie reapariţia sindicatelor, care trebuie să-şi reia locul la masa de conducere.
    Organismele de reglementare şi de competiţie ar trebui să se uite la sănătatea pieţelor şi la sănătatea profiturilor obţinute de către companii în detrimentul celorlalţi jucători.
    The Economist, o revistă care a promovat liberalismul, economia de piaţă, competiţia încă de la primul număr, susţine nici mai mult, nici mai puţin că profiturile companiilor americane trebuie aduse la un nivel normal, salariaţii trebuie să-şi reia beneficiile, iar salariile reale trebuie să crească cu 6%.
    Consumatorii au nevoie de mai multe opţiuni, iar autorităţile trebuie să încurajeze prin toate mijloacele apariţia concurenţei şi să protejeze acest lucru. Nu să-i protejeze pe cei mari.
    În ciuda faptului că firmele au devenit mari, că operează restructurări continue, productivitatea nu creşte. Pentru că de fapt s-au creat monopoluri din care se extrag rente.
    Statul şi autorităţile au început să introducă din ce în ce mai mult bariere de intrare în meseriile liberale, începând de la licenţele pentru avocaţi, notari, alte profesii, până la taximetrişti, ceeea ce nu încurajează deloc competiţia şi nici apariţia unor produse şi servicii mai bune, în interesul celor care le plătesc.
    Protecţia patentelor, produsele descoperite de companii trebuie să aibă o viaţă mai scurtă.
    Prea puţină lume, capitalistă, s-ar aştepta ca The Economist să pună pe tapet această necesitate a unei revoluţii capitaliste, care să salveze capitalismul de ceea ce el a creat.
    Dar evoluţia vieţii, a economiilor, a societăţii implică şi acest gen de revoluţii, nu numai revoluţii ale comunismului, socialismului, proletariatului. 

  • Adrian Sârbu, fondator Ziarul Financiar: „Cât va exista o Românie care are o viaţă şi în business, va exista şi Ziarul Financiar.“

    Cum se construieşte însă un ziar de la zero într-o economie care-şi ura antreprenorii, de ce a reuşit Ziarul Financiar să devină standardul într-un peisaj cu alte sute de publicaţii, unele chiar economice, şi cum ar putea arăta ZF în următorii 20 de ani? Adrian Sârbu, fondatorul Ziarului Financiar, spune că atâta timp cât se va face business în România, ZF va fi aici, cu jurnalişti care se vor transforma în branduri, cu comunităţi care vor gravita în jurul lor, dar care vor fi ocrotite tot de umbrela ZF. Şi nu, deocamdată nu există vreun plan de exit.

    Ideea

    „Cinstit vorbind, mi-am dorit Ziarul Financiar şi mi-l doresc pentru totdeauna. Este, să-i spunem, creaţia cea mai prestigioasă la care am aspirat şi pe care cu ajutorul colegilor am şi reuşit să o materializez.

    De ce mi-am dorit asta? Produse de succes de genul acesta în lume sunt două: Financial Times şi Wall Street Journal. În Europa Centrală şi de Est nu mai există un produs cu acest tip de autoritate, or mie mi s-a părut că un astfel de produs media, care la început a fost ziar, consacra trecerea României de la comunism la capitalism. Aşa a fost gândit şi comunicat ZF. În anii ‘90 erau o mie de ziare şi de publicaţii, dar nu era niciunul ca acesta. Şi nu a fost multă vreme, până în ‘98, când l-am lansat noi.”

    Ce a adus ZF diferit?

    „Să nu facem confuzie între economic şi business. Ziarul Financiar este un ziar despre business, despre afaceri, cum se spune în româneşte, şi nu despre politici economice, care sunt mai mult sau mai puţin confluente cu businessul. Ziarul Financiar era practic un ghid de comportament de management şi de etică pentru o clasă nouă de antreprenori în devenire.

    De ce m-am gândit la el? Încă din anii ’70, când eram student, citeam Financial Times sau Wall Street Journal, pe care le cumpăram de la ambasada americană printr-un prieten, după care le citeam cu rândul, pentru că nu exista internet pe vremea aia. Citeam cu rândul cu taxă, plăteam 10 lei ca să avem o zi un Financial Times, un Wall Street Journal, deci aceste produse erau în mine de mult. În momentul în care m-am întâlnit cu capitalismul după ’90, proiectul a venit natural, aşa cum îţi vine în minte o memorie a unui miros din copilărie sau a unei amintiri frumoase. Ca să răspund pe scurt, Ziarul Financiar a rezonat cu mine ani de zile, încă dinainte de ’89. Am avut posibilitatea după ’95 să mă gândesc mai concret la ea, deja MediaPRO dăduse drumul la o divizie de publishing, apăruse cu mare succes ziarul ProSport, aveam reviste, exista Mediafaxul (agenţia de ştiri), unde era un departament economic destul de serios, economic şi de business, dar în principal pe informaţie economică. A fost un proiect înainte de timpul lui, iar ZF este un produs care s-a limpezit cum se limpezeşte şi vinul bun după ani de zile.”

    Prima echipă

    „Am vrut să pornesc, evident, cu un român, din păcate nu l-am găsit. M-am dus la Londra, am luat legătura cu nişte ziarişti, am mai întrebat încolo-încoace şi mi-au recomandat doi cetăţeni. Pe unul îl cunoşteam din ’96, era un foarte bun jurnalist la The Economist, Joe Cook, iar pe celălalt l-am cunoscut la Londra, David Short (Financial Times).

    Jurnaliştii de la The Economist erau cei care dădeau, pe vremea aia, tonul în tot ce înseamnă o ideologie de business şi economic în lume, la fel şi cei din Financial Times. Acestea nu sunt produse ale clasei de business, sunt produse ale elitei media din business. Oamenii aceştia au făcut tot ce au putut împreună cu o echipă pe care am pus-o la muncă, unii veniţi din Mediafax, alţii veniţi din altă parte. Asta a fost prima fază.

    Ideologia clară pe care i-am dat-o de la început, asumarea acestei ideologii de către echipa editorială şi capacitatea de marketing pe care am avut-o în grup ca să îl pot promova i-au creat produsului atât atractivitate, cât şi autoritate, ceea ce este esenţial pentru un brand media. Apoi, România după 2000 a decolat din punct de vedere business, a aspirat la NATO, a aspirat la Europa, a plutit pe valul creşterii economice în 2000-2007.

    Apoi s-a întâmplat ceea ce îmi doream şi anume ZF a fost perceput ca produsul reprezentativ cu care se valida fiecare om de business din România şi când spun om de business mă refer preponderent la antreprenori, dar şi la manageri. A fost şi un produs, să îi spunem, de trend. Eşti în business, trebuie să citeşti Ziarul Financiar, citeşti Ziarul Financiar, înseamnă că eşti în business, nu eşti undeva în afara businessului. Aici erau informaţiile, topicele şi dezbaterile cele mai hot din lumea businessului din România.

    Erau dificultăţi ca să îl impunem pe piaţă. Cu tot efortul, nu a fost acceptat de piaţă, nici de comunitatea de advertising, nici de clienţi, abia după patru-cinci ani l-au acceptat. Nu a fost acceptat nici de cititori. Am început cu 50.000 de copii şi până la urmă s-a dovedit că nu era un produs de tiraj, era un produs de comunitate.”

    Cum ajung oamenii la ZF?

    „Politica mea este cunoscută, oameni noi. Oameni noi, motivaţi, credincioşi, religioşi în profesie şi valorile etice ale profesiei, nu sunt lucruri noi astăzi faţă de cum erau acum 25 de ani, când am făcut ProTV-ul, Mediafaxul, Ziarul Financiar, altele. Asta e reţeta, lideri editoriali şi de business care să îşi înţeleagă menirea şi meseria, şi care să aducă oameni capabili care să înveţe şi să livreze.

    Ziarul Financiar a generat un segment nou în mass-media românească. Aveam de toate, aveam şi tabloide, şi politice, şi caricaturi, şi porno, dar noi practic am construit de la zero un segment nou de media în România, media de business.

    Sigur, sunt foarte multe lucruri pe care aş vrea să le mai facem în produsul acesta, nu am un dubiu că o să le facem, ţine de resurse, timpul nostru, oameni, pentru că între timp brandul nu mai este un ziar, brandul este o instituţie.

    Ziarul Financiar trage după el comunitatea de business, de aceea este respectat. Oamenii se regăsesc în aşteptări, nu numai în realizări şi sigur se regăsesc şi în întrebările personale, în problematică, în nelinişti, în opinii comune.

    ZF este o excepţie, am reuşit prin excepţie. Excepţionalismul proiectelor care mă atrag pe mine şi al echipei care în fiecare zi trudeşte aici. Produsul ăsta e o galeră.”

    Este ZF de vânzare?

    „Nu am avut niciodată planul ăsta, de a vinde, tot felul de cetăţeni au dat târcoale pe aici şi când am avut dificultăţi, dar realitatea pe care unii o înţeleg sau nu este că produsul nu poate exista decât în configuraţia asta. Deocamdată nu are sens un exit şi nu mă interesează asta şi practic şi cuvântul exit este puţin nepotrivit aici. Exitul în general este pentru băieţii pleşcari sau investitorii pleşcari sau de chilipir, să spunem aşa, sau investitori care sunt parte a unui proces şi nu neapărat sunt creatorii acelui proces.”

    Ce va fi ZF în 20 de ani?

    „O comunitate sub o umbrelă de brand, o comunitate de jurnalişti care ei înşişi sunt branduri şi care nu va mai putea supravieţui exprimându-se doar în română. Ziarul Financiar este un produs al unei elite economice şi ideologice şi al unei alte mulţimi de oameni care aspiră la statutul acestei elite de ideologie de business. Cât va exista o Românie care are o viaţă şi în business, va exista şi acest produs. Dar vor creşte mai mult brandurile jurnaliştilor care scriu împingând la rândul lor brandul ziarului.”

  • Cele mai bune 10 afaceri pe care ORCINE le poate deschide şi care fac milioane de euro – VIDEO

    Numărul lor este în continuă urcare, la fel şi businessul cumulat al acestor concepte, evoluţia pozitivă venind pe fondul creşterii economice din ultimii ani şi al apetitului crescut pentru consum al românilor. În România, piaţa de francize a început să se dezvolte abia la începutul anilor ’90, când şi economia făcea primii paşi în capitalism. La nivel internaţional, acest model de business a prins viteză după cel de-al Doilea Război Mondial, dar primele încercări datează încă din Evul Mediu. forma finală a francizelor de astăzi a fost cizelată în ultimele decenii.

    În România, piaţa de francize este încă la început, însă în ultimii trei ani se află pe un trend puternic ascendent, valoarea acesteia crescând cu 70% în perioada 2015-2018. Mai exact, anul acesta, cifra de afaceri cumulată a tuturor businessurilor care se dezvoltă local în franciză ar putea sări de 3,3 miliarde de euro, arată cea mai recentă analiză a francize.ro, un business de consultanţă în domeniu. Estimările iau în calcul cifrele de afaceri bugetate pe 2018 de companiile care se dezvoltă în franciză, dar şi rezultatele lor din 2017 şi evoluţia acestora comparativ cu anul anterior.

    „Piaţa francizelor îşi continuă creşterea şi anul acesta şi se îndreaptă spre o valoare de 3,3 miliarde de euro în 2018, bifând un plus de 11% comparativ cu anul trecut. După o perioadă de euforie în piaţă, constatăm totuşi o încetinire a avansului. Nu este un lucru rău, multe businessuri având nevoie de o aşezare după creşterea galopantă din ultimii ani”, spune Paul Voicu, managing partner al francize.ro.

    Printre motivele invocate de el ca stând la baza încetinirii se numără plafonarea ascensiunii consumului, presiunea extraordinar de mare pe piaţa forţei de muncă, accesul tot mai dificil la locaţii bune pentru HoReCa şi retail sau găsirea unui echilibru între preţul plătit şi randamentul locaţiei. Un alt motiv este deprecierea leului în raport cu euro în 2018 comparativ cu anul anterior.

    Chiar şi aşa, piaţa continuă să crească şi nume noi continuă să vină în România pentru a se dezvolta în franciză. Unele vin pentru prima dată, cum este cazul Victoria’s Secret, altele revin pentru a doua sau a treia încercare, convinse de evoluţia macroeconomică bună. Gregory’s s-a întors în 2018 în România după ce criza şi-a pus amprenta anterior asupra businessului local şi internaţional. Hugo Boss se află la cea de-a treia încercare.

    „Probabil că, în 2019, vor mai fi şi alte branduri care reintră în piaţă, din dorinţa de a fructifica potenţialul şi tendinţa de creştere”, adaugă Paul Voicu. Pe lângă conceptele active în piaţă, există alte 50 de businessuri noi în căutare de parteneri – fie masterfrancize internaţionale, fie afaceri autohtone care şi-au lansat sistemul de franciză, mai spune el.
    Dintre aceste concepte, unele vor reprezenta motoare de creştere pentru următorii ani, având planuri foarte agresive de dezvoltare, crede executivul. Astăzi, piaţa este dominată (64% din totalul conceptelor) de nume internaţionale, cele mai multe venite din SUA, Italia şi Franţa.
    McDonald’s, Starbucks şi KFC sunt branduri care nu mai au nevoie de nicio prezentare. Puţini sunt cei care să nu fi auzit ele, ba chiar să nu fi gustat un cheesebuger la Mac, o porţie de aripioare picante de la KFC sau să-şi fi început dimineaţa cu o cafea la Starbucks. Nu la fel de mulţi sunt însă cei care ştiu că fiecare dintre cei trei giganţi americani este prezent pe piaţa din România în sistem de franciză (cu regim închis, toate unităţile fiind operate de un masterfrancizat).
    Şi cele trei nu sunt singurele nume. Dar, până la urmă, despre asta este vorba într-un sistem de franciză: un restaurant sau o cafenea operată de francizor nu trebuie să fie cu nimic diferită de una deschisă de un francizat.
    Unele dintre cele mai puternice companii din lume, cu afaceri de miliarde de dolari fiecare, au pariat pe acest model de business pentru că şi-au dat seama că este o reţetă pentru scalarea afacerii şi pentru dezvoltare. Pe urmele unor astfel de giganţi păşesc şi nume locale care testează sistemul de franciză. Christian Tour (turism), Uncle John (restaurante) sau Meli Melo (retail de accesorii) sunt doar câteva nume care s-au ancorat bine pe piaţa pe care activează şi acum sunt dispuse să dea mai departe know-how-ul şi către alţii. Aceste branduri abia îşi lansează franciza, dar sunt altele afaceri româneşti care nu doar că au testat conceptul, dar l-au şi folosit ca motor de creştere şi dezvoltare. În România şi chiar şi în afara ţării. Poate cel mai concludent exemplu este Salad Box.
    „Francizarea este pasul firesc pe care îl facem ţinând cont de nivelul la care am ajuns ca business, precum şi pentru dezvoltarea viitoare a companiei. Christian Tour este un brand puternic, este o companie care a acumulat know-how şi este în măsură să împărtăşească din propria experienţă celor care vor să vină sub umbrela companiei noastre”, spune fondatorul Cristian Pandel.
    El este unul dintre cei mai puternici antreprenori din industria turismului, fiind cel care a pus bazele agenţiei Christian Tour în urmă cu mai bine de două decenii. Astăzi, Christian Tour este cel mai mare touroperator de chartere de pe piaţa locală. Sub brandul Christian Tour există 40 de agenţii de turism proprii în marile oraşe ale ţării, iar acum Pandel anunţă că lansează sistemul de franciză pentru continuarea expansiunii pe piaţa din România şi nu numai.
    Planurile vin în contextul în care 2018 este pentru Christian Tour cel mai bun an din istoria sa de peste 21 de ani. Grupul estimează că până la finalul anului va atinge o cifră de afaceri de 85 de milioane de euro, în creştere cu 25% faţă de 2017. „Este o şansă pentru businessurile mici, care vor să evolueze. Credem în forţa şi vitalitatea pe care o au micii antreprenori de a dezvolta afaceri de succes.”
    Cristian Pandel va lansa sistemul de franciză al Christian Tour în cadrul celei de-a doua ediţii a Forumului Investitorilor în Franciză, ce va avea loc pe 1 noiembrie la Bucureşti şi va fi organizat de Ziarul Financiar împreună cu francize.ro. Anul trecut, evenimentul a atras peste 300 de oameni de afaceri, manageri şi consultanţi care au venit să îi asculte pe speakerii români şi străini. Evenimentul din acest an va avea peste de 20 de speakeri, antreprenori şi executivi locali, dar şi consultanţi străini.
    Ziarul Financiar împreună cu francize.ro pregătesc şi cea de-a treia ediţie a Catalogului francizelor din România, aferentă anului 2018. Acest produs va fi lansat pe pe 1 noiembrie la Bucureşti, cu ocazia celei de-a doua ediţii a Forumului Investitorilor în Franciză. Catalogul grupează peste 170 de concepte diferite, din domenii variate, de la retail la HoReCa şi servicii.

    Dar, în final, întrebarea este:
    de ce franciză?
    Sergiu Neguţ, business angel şi membru în boardul Fundaţiei Romanian Business Leaders, spune că afacerile înseamnă din capul locului colaborare. Poate de aceea ţările în care oamenii lucrează mai bine în echipe, unii cu alţii, au succes mai mare în afaceri. Structurile colaborative în general reduc riscul investiţiei şi nivelul resurselor de investit, pornind de la premisa că fiecare face ce se pricepe mai bine în value chain.
    „Francizele au darul că rezolvă crizele de idei şi reduc (fără a elimina) riscul de eşec. Cu alte cuvinte, dacă nu am nicio idee spectaculoasă, dar vreau să lucrez pentru mine, o franciză poate fi o soluţie foarte bună de a lansa un business operaţional, pe un model validat, fără bâjbâieli inutile.” Desigur, şi oportunităţile de câştiguri uriaşe sunt limitate, pentru că francizele au un teritoriu limitat, de multe ori doar la un punct de lucru, adaugă Neguţ. El este şi consultant în afaceri (business growth consultant) şi codecan al şcolii de afaceri Maastricht School of Management în România.
    Piaţa francizelor atrage însă nu doar datorită modelului deja testat şi a riscurilor mai mici, ci şi datorită numărului mare de concepte disponibile. Astăzi sunt 385 concepte active în piaţă, cu 6% mai multe decât acum un an, arată studiul francize.ro. Acestora li se adaugă alte 50 de afaceri care tatonează piaţa românească a francizelor. Pe scurt, o piaţă din ce în ce mai diversificată şi cu concepte mai nişate.

    Ziarul Financiar împreună cu francize.ro organizează pe 1 noiembrie la Bucureşti cea de-a doua ediţie a Forumului Investitorilor în Franciză. Anul trecut, evenimentul a atras peste 300 de oameni de afaceri, manageri şi consultanţi.

  • Reţetă de creştere

    În România, piaţa de francize este încă la început, însă în ultimii trei ani se află pe un trend puternic ascendent, valoarea acesteia crescând cu 70% în perioada 2015-2018. Mai exact, anul acesta, cifra de afaceri cumulată a tuturor businessurilor care se dezvoltă local în franciză ar putea sări de 3,3 miliarde de euro, arată cea mai recentă analiză a francize.ro, un business de consultanţă în domeniu. Estimările iau în calcul cifrele de afaceri bugetate pe 2018 de companiile care se dezvoltă în franciză, dar şi rezultatele lor din 2017 şi evoluţia acestora comparativ cu anul anterior.
    „Piaţa francizelor îşi continuă creşterea şi anul acesta şi se îndreaptă spre o valoare de 3,3 miliarde de euro în 2018, bifând un plus de 11% comparativ cu anul trecut. După o perioadă de euforie în piaţă, constatăm totuşi o încetinire a avansului. Nu este un lucru rău, multe businessuri având nevoie de o aşezare după creşterea galopantă din ultimii ani”, spune Paul Voicu, managing partner al francize.ro.
    Printre motivele invocate de el ca stând la baza încetinirii se numără plafonarea ascensiunii consumului, presiunea extraordinar de mare pe piaţa forţei de muncă, accesul tot mai dificil la locaţii bune pentru HoReCa şi retail sau găsirea unui echilibru între preţul plătit şi randamentul locaţiei. Un alt motiv este deprecierea leului în raport cu euro în 2018 comparativ cu anul anterior.
    Chiar şi aşa, piaţa continuă să crească şi nume noi continuă să vină în România pentru a se dezvolta în franciză. Unele vin pentru prima dată, cum este cazul Victoria’s Secret, altele revin pentru a doua sau a treia încercare, convinse de evoluţia macroeconomică bună. Gregory’s s-a întors în 2018 în România după ce criza şi-a pus amprenta anterior asupra businessului local şi internaţional. Hugo Boss se află la cea de-a treia încercare.
    „Probabil că, în 2019, vor mai fi şi alte branduri care reintră în piaţă, din dorinţa de a fructifica potenţialul şi tendinţa de creştere”, adaugă Paul Voicu. Pe lângă conceptele active în piaţă, există alte 50 de businessuri noi în căutare de parteneri – fie masterfrancize internaţionale, fie afaceri autohtone care şi-au lansat sistemul de franciză, mai spune el.
    Dintre aceste concepte, unele vor reprezenta motoare de creştere pentru următorii ani, având planuri foarte agresive de dezvoltare, crede executivul. Astăzi, piaţa este dominată (64% din totalul conceptelor) de nume internaţionale, cele mai multe venite din SUA, Italia şi Franţa.
    McDonald’s, Starbucks şi KFC sunt branduri care nu mai au nevoie de nicio prezentare. Puţini sunt cei care să nu fi auzit ele, ba chiar să nu fi gustat un cheesebuger la Mac, o porţie de aripioare picante de la KFC sau să-şi fi început dimineaţa cu o cafea la Starbucks. Nu la fel de mulţi sunt însă cei care ştiu că fiecare dintre cei trei giganţi americani este prezent pe piaţa din România în sistem de franciză (cu regim închis, toate unităţile fiind operate de un masterfrancizat).
    Şi cele trei nu sunt singurele nume. Dar, până la urmă, despre asta este vorba într-un sistem de franciză: un restaurant sau o cafenea operată de francizor nu trebuie să fie cu nimic diferită de una deschisă de un francizat.
    Unele dintre cele mai puternice companii din lume, cu afaceri de miliarde de dolari fiecare, au pariat pe acest model de business pentru că şi-au dat seama că este o reţetă pentru scalarea afacerii şi pentru dezvoltare. Pe urmele unor astfel de giganţi păşesc şi nume locale care testează sistemul de franciză. Christian Tour (turism), Uncle John (restaurante) sau Meli Melo (retail de accesorii) sunt doar câteva nume care s-au ancorat bine pe piaţa pe care activează şi acum sunt dispuse să dea mai departe know-how-ul şi către alţii. Aceste branduri abia îşi lansează franciza, dar sunt altele afaceri româneşti care nu doar că au testat conceptul, dar l-au şi folosit ca motor de creştere şi dezvoltare. În România şi chiar şi în afara ţării. Poate cel mai concludent exemplu este Salad Box.
    „Francizarea este pasul firesc pe care îl facem ţinând cont de nivelul la care am ajuns ca business, precum şi pentru dezvoltarea viitoare a companiei. Christian Tour este un brand puternic, este o companie care a acumulat know-how şi este în măsură să împărtăşească din propria experienţă celor care vor să vină sub umbrela companiei noastre”, spune fondatorul Cristian Pandel.
    El este unul dintre cei mai puternici antreprenori din industria turismului, fiind cel care a pus bazele agenţiei Christian Tour în urmă cu mai bine de două decenii. Astăzi, Christian Tour este cel mai mare touroperator de chartere de pe piaţa locală. Sub brandul Christian Tour există 40 de agenţii de turism proprii în marile oraşe ale ţării, iar acum Pandel anunţă că lansează sistemul de franciză pentru continuarea expansiunii pe piaţa din România şi nu numai.
    Planurile vin în contextul în care 2018 este pentru Christian Tour cel mai bun an din istoria sa de peste 21 de ani. Grupul estimează că până la finalul anului va atinge o cifră de afaceri de 85 de milioane de euro, în creştere cu 25% faţă de 2017. „Este o şansă pentru businessurile mici, care vor să evolueze. Credem în forţa şi vitalitatea pe care o au micii antreprenori de a dezvolta afaceri de succes.”
    Cristian Pandel va lansa sistemul de franciză al Christian Tour în cadrul celei de-a doua ediţii a Forumului Investitorilor în Franciză, ce va avea loc pe 1 noiembrie la Bucureşti şi va fi organizat de Ziarul Financiar împreună cu francize.ro. Anul trecut, evenimentul a atras peste 300 de oameni de afaceri, manageri şi consultanţi care au venit să îi asculte pe speakerii români şi străini. Evenimentul din acest an va avea peste de 20 de speakeri, antreprenori şi executivi locali, dar şi consultanţi străini.
    Ziarul Financiar împreună cu francize.ro pregătesc şi cea de-a treia ediţie a Catalogului francizelor din România, aferentă anului 2018. Acest produs va fi lansat pe pe 1 noiembrie la Bucureşti, cu ocazia celei de-a doua ediţii a Forumului Investitorilor în Franciză. Catalogul grupează peste 170 de concepte diferite, din domenii variate, de la retail la HoReCa şi servicii.

    Dar, în final, întrebarea este:
    de ce franciză?
    Sergiu Neguţ, business angel şi membru în boardul Fundaţiei Romanian Business Leaders, spune că afacerile înseamnă din capul locului colaborare. Poate de aceea ţările în care oamenii lucrează mai bine în echipe, unii cu alţii, au succes mai mare în afaceri. Structurile colaborative în general reduc riscul investiţiei şi nivelul resurselor de investit, pornind de la premisa că fiecare face ce se pricepe mai bine în value chain.
    „Francizele au darul că rezolvă crizele de idei şi reduc (fără a elimina) riscul de eşec. Cu alte cuvinte, dacă nu am nicio idee spectaculoasă, dar vreau să lucrez pentru mine, o franciză poate fi o soluţie foarte bună de a lansa un business operaţional, pe un model validat, fără bâjbâieli inutile.” Desigur, şi oportunităţile de câştiguri uriaşe sunt limitate, pentru că francizele au un teritoriu limitat, de multe ori doar la un punct de lucru, adaugă Neguţ. El este şi consultant în afaceri (business growth consultant) şi codecan al şcolii de afaceri Maastricht School of Management în România.
    Piaţa francizelor atrage însă nu doar datorită modelului deja testat şi a riscurilor mai mici, ci şi datorită numărului mare de concepte disponibile. Astăzi sunt 385 concepte active în piaţă, cu 6% mai multe decât acum un an, arată studiul francize.ro. Acestora li se adaugă alte 50 de afaceri care tatonează piaţa românească a francizelor. Pe scurt, o piaţă din ce în ce mai diversificată şi cu concepte mai nişate.

    Ziarul Financiar împreună cu francize.ro organizează pe 1 noiembrie la Bucureşti cea de-a doua ediţie a Forumului Investitorilor în Franciză. Anul trecut, evenimentul a atras peste 300 de oameni de afaceri, manageri şi consultanţi.

  • Un secol de istorie pentru Bursa de la Bucureşti

    Închisă aproape cinci decenii de socialişti pe fondul procesului de naţionalizare a economiei, bursa de la Bucureşti renaşte din propria cenuşă în 1995 în contextul alinierii României la practicile capitalismului, care presupuneau şi o piaţă de capital funcţională.
    Încercată de mai multe crize în jumătate de secol cât a fost activă, bursa de la Bucureşti are în prezent şansa de a promova de la o piaţă de frontieră la una emergentă, în ceea ce ar putea fi biletul dus către pieţele dezvoltate ale vestului.
    De la emitenţi precum Banca Naţională a României, care era una dintre cele mai căutate acţiuni la începutul secolului XX ca urmare a dividendelor ridicate, sau Letea, unul dintre cei mai vechi şi mai mari producători de hârtie de atunci, bursa de la Bucureşti a evoluat până în prezent la companii din sectoare de activitate care nici măcar nu existau acum o sută de ani, precum telecomunicaţii, IT, intermediare financiară.
    Însă chiar şi cu noile tendinţe, bursa de la Bucureşti încă se luptă să recâştige rolul de finanţator al companiilor în condiţiile în care în 1926 s-a tranzacţionat la Bucureşti circa 11% din Produsul Intern Brut (PIB) al României de atunci faţă de 1,6% în 2017, potrivit calculelor ZF pe baza datelor BNR, ASF şi ale BVB.

    50 de ani în beznă
    Activitatea Bursei de Efecte, Acţiuni şi Schimb este întreruptă în 1948 odată cu instaurarea regimului comunist în România şi cu începerea naţionalizării economiei, proces care avea să transforme din temelii societatea românească şi a cărui cerneală în paginile de istorie este proaspăt uscată.
    La acel moment, la bursa de la Bucureşti erau înscrise acţiuni emise de 93 de societăţi şi 77 de titluri cu venit fix (obligaţiuni). Coincidenţă sau nu, în prezent pe piaţa principală sunt listate circa 90 de acţiuni şi 76 de emisiuni de obligaţiuni, practic numere asemănătoare celor de acum o jumătate de secol, potrivit datelor BVB.
    România a schimbat macazul în 1989 odată cu Revoluţia, eveniment care avea să delimiteze generaţii întregi şi care cu siguranţă va rezista testului timpului. Economia sare într-o nouă etapă, de la una închisă la una de tipul deschis, capitalist. Iar bursa îi urmează exemplul câţiva ani mai târziu.
    Capitalismul se scrie cu cerneală verde, dolarii fiind motorul care la începutul anilor ’90 a pus în funcţiune motorul pieţei de capital în România. Iar cum banii nu au ochi sau urechi să audă, au nevoie de specialişti care să îi dirijeze spre plasamente. Până şi inginerii au răspuns chemării pieţei de capital de atunci şi au devenit din stâlpi ai orânduirii socialiste, stâlpi ai capitalismului românesc.

    Renaşterea
    Anii de început ai bursei post-decembriste au fost cuprinşi de un „romantism revoluţionar”, cu sute de mii de români prinşi în vârtejul transformării în profit chiar şi a celei mai reduse sume investite, a cupoanelor rezultate de pe urma privatizărilor în masă de la începutul anilor ’90, dar şi a premierelor la Bucureşti, suprapuse chiar cu o criză.
    „Capitalul de entuziasm a fost molipsitor şi a atras rapid câteva mii dintre cei mai buni absolvenţi ai facultăţilor economice, juridice şi tehnice ale vremii către firmele de brokeraj, consultanţă şi servicii IT conexe, cu promisiunea unor cariere fulgerătoare şi a unor câştiguri pe măsura adrenalinei care pulsa în vene mai rapid decât cotaţiile primelor blue chips pe ecranele computerelor Pentium, cu hardul mai mic decât al celui mai ieftin smartphone de azi”, spune Dragoş Neacşu, unul dintre cei mai vechi specialişti ai pieţei de capital din România, în prezent director general al Erste Asset Managmenet, administrator a circa 7 miliarde de lei.
    În noiembrie 1995 bursa de la Bucureşti înregistrează prima şedinţă de tranzacţionare de după pauza de aproape o jumătate de secol. În acea zi au fost tranzacţionate 905 acţiuni emise de şase companii listate. În prezent la bursa de la Bucureşti se tranzacţionează în medie circa 30 de milioane de acţiuni emise de aproape 90 de companii.
    „Noutatea anilor 1995-1996 a fost dată de diluţia a circa 30% din capitalul românesc al vremii, existent în circa 6.000 de companii din numeroase sectoare de activitate şi cu o largă răspândire geografică, către peste 13 milioane de cuponari/acţionari minoritari. Care au primit aceste hârtii de valoare gratuit, pentru simplul motiv ca împliniseră 18 ani şi erau cetaţeni români. Dar care nu aveau nici cele mai elementare cunoştinţe despre piaţa de capital, mecanismele acesteia şi modul în care ar trebui să se comporte cu noua avuţie financiară”, spune Dragoş Neacşu.
    Practic, în urma procesului de privatizare, românii au devenit acţionari la cele mai mari companii din România şi până şi în prezent sunt mulţi care nu ştiu acest lucru în condiţiile în care la Depozitarul Central sunt parcate deţinerile a circa 9,4 milioane de români.
    În 1997 bursa de la Bucureşti lansează indicele BET, principalul indice al evoluţiei pieţei de capital din România. De la 1.000 de puncte atunci, indicele BET afişează la începutul lunii octombrie din 2018 un nivel de circa 8.500 de puncte, fiind încercat de mai multe crize, una cu puţin timp de la lansare.
    La un an din momentul lansării, BET avea să atingă minimul istoric pe fondul crizei rublei din Rusia. Pe 24 septembrie 1998, indicele ajungea la cel mai scăzut nivel, de 281 de puncte. În contrapartidă, la aproape 10 ani de la momentul lansării, BET a atins maximul istoric: pe 24 iulie 2007, de 10.813 puncte. Ulterior, evenimentele de pe scena financiară internaţională din anul 2008 au condus la scăderi abrupte pe toate pieţele de capital ale lumii, iar nivelul minim după această perioadă a fost atins în România pe 25 februarie 2009, când indicele BET avea un nivel de 1.887 puncte.

    Perspective de promovare
    În septembrie 2016, agenţia de evaluare financiară FTSE Russell introduce piaţa de capital din România pe lista de promovare de la piaţa de frontieră la una emergentă, cea mai bună veste primită de piaţa bursieră post-decembristă în contextul în care o posibilă promovare aduce fluxuri ale investitorilor străini, capital care ulterior se regăseşte în preţurile acţiunilor şi în economia românească. În septembrie 2018 FTSE Russell anunţă că menţine România pe lista de monitorizare şi îmbunătăţeşte două criterii, printre care şi cel de lichiditate, cea mai dureroasă rană a bursei româneşti. Analiştii consideră că în 2020 bursa de la Bucureşti va trece într-o nouă ligă, ceea ce va aduce şi marfă nouă, dar şi un aflux de capital al investitorilor.

    1948
    În 1948, anul în care bursa de la Bucureşti
    a fost închisă de comunişti, erau înscrise acţiuni emise de 93 de societăţi şi 77 de titluri cu venit fix (obligaţiuni).

    2018
    În prezent pe piaţa principală sunt listate circa 90 de acţiuni şi 76 de emisiuni de obligaţiuni, asemănător statisticilor de acum o jumătate de secol. 

    # Bursa de la Bucureşti are 169 miliarde de lei capitalizare (38 mld. euro) şi 87 de emitenţi listaţi. Spre comparaţie, bursa de la Varşovia adună 870 emitenţi cu 290 mld. euro capitalizare.

    # Indicele BET-TR de la Bucureşti, care urmăreşte şi dividendele livrate de prima ligă bursieră, a adus în 2017 un randament de 19%, printre cele mai ridicate la nivel european. Deutsche Boerse din Germania a livrat 16%, iar Euronext din Bruxelles circa 4,9%.

    # 2 miliarde de lei (430 mil. euro) este cea mai mare listare la Bucureşti, cea a Electrica din 2014. 944 milioane de lei (205 mil. euro) reprezintă cea mai mare listare anteprenorială, cea a Digi în mai 2017.

    # 4,5 mld. euro este capitalizarea Petrom (SNP), cea mai valoroasă companie de la Bucureşti. Spre comparaţie, cea mai valoroasă companie de la Varşovia, PKO Bank, are
    13 mld. euro capitalizare.

  • Liftul tranziţiei

    “După începutul activităţii apar şi provocările într-o piaţă românească în care monopolul era deţinut de companiile de stat: tehnologie învechită la ascensoarele din piaţă în comparaţie cu produsele venite din vest, lipsa acută de dotări specifice activităţii, o atitudine neprietenoasă a instituţiilor şi întreprinderilor faţă de firmele private, lipsa cash-flow-ului – plăţile serviciilor facturate se derulau cu mare întarziere”, descrie directorul general al ELMAS, Marton Geza Roth, momentul 0 din istoria companiei pe care o conduce.

    Aceasta îşi desfăşoară activitatea în domeniul producţiei echipamentelor de ridicat şi manipulat şi asigură  toate serviciile în ceea ce priveşte aceste produse, începând de la consulting şi alegerea soluţiei optime pentru utilizator şi până la proiectare, fabricare, transport, montaj şi punere în funcţiune, service, piese de schimb. Printre produsele realizate de companie în fabrica din Braşov se numără ascensoare electrice şi hidraulice, poduri rulante, platforme de materiale, dispozitive de manipulat, dar şi alte produse din domeniul instalaţiilor de ridicat.

    Anul trecut, la 28 de ani pe plan local, ELMAS a ajuns la o cifră de afaceri de aproape 122 mil. lei (26,5 mil. euro) şi un număr de 370 de angajaţi, fiind unul dintre cei mai mari jucători din piaţa locală din zona de producţie de maşini, utilaje şi echipamente, alături de companii precum Schaeffler România sau Bosch Rexroth.

    Pe fondul creşterii comenzilor interne şi externe, directorul general al companiei previzionează o creştere a cifrei de afaceri pentru anul acesta cu 10% faţă de anul anterior.

    Marton Geza Roth a făcut parte dintre cei 12 electromecanici care deveneau asociaţi în cadrul întreprinderii mici private ELMAS (acronim care are la bază semnificaţia ElectroMecaniciAscensoare), într-o legislaţie confuză în ceea ce priveşte capitalismul în care se avânta România. El este de altfel şi principalul acţionar al companiei, restul titlurilor fiind deţinute de alte persoane fizice.

    În ianuarie 1991, compania şi-a început activitatea prin servisarea primelor patru ascensoare de la blocurile de locuinţe din Braşov. După cum îşi aminteşte directorul general al companiei, trecerea de la angajat într-o întreprindere de stat la asociat într-o întreprindere privată a însemnat pentru cei 12 şi disponibilitatea lor de a trece de la un program de 8 ore pe zi la unul 24 din 24.

    La începutul afacerii, asociaţii firmei, care reprezentau cinci confesiuni religioase şi trei naţionalităţi diferite, au adunat – nu fără dificultate – capitalul social obligatoriu de 100.000 lei: 40% bani vărsaţi în cont şi 60% bunuri în natură (scule de mână, scule electrice etc.). În următoarele luni de funcţionare a afacerii, salariile au fost asigurate din capitalul vărsat. Afacerea s-a dezvoltat, iar investiţiile ulterioare s-au finanţat  prin reinvestirea continuă a profitului. După anul 2003, au început să dezvolte compania şi prin accesarea de credite bancare şi/sau fonduri europene. Acest principiu este păstrat şi astăzi în planurile de dezvoltare ale companiei.

    Alegerea Braşovului a fost o decizie firească pentru asociaţii firmei, care locuiau cu familiile lor în Braşov şi cunoşteau piaţa locală de service de ascensoare, segment pe care compania cu capital 100% românesc şi-a început activitatea.

    Inflaţia galopantă şi deprecierea monedei naţionale au fost alte provocări, ca şi majorările succesive ale salariilor angajaţilor din companiile de stat, comparativ cu salariile din mediul privat în stagnare – clienţii nu acceptau modificări de tarife, iar salariile depindeau de veniturile realizate.

    „S-au încheiat în anul 1991 primele contracte de service de întreţinere ascensoare, apoi de reparaţii şi revizii, dar în scurt timp ne-am dat seama că veniturile realizate nu puteau finanţa dezvoltarea afacerii. Trebuia să ne diversificăm activitatea”, descrie directorul general al companiei un punct de cotitură în dezvoltarea acesteia.

    Astfel, ELMAS a început activităţile de reparaţii şi modernizare ale podurilor rulante. În 1993, au încheiat un prim parteneriat în acest sens cu producătorul german Demag Cranes & Components; trei ani mai târziu au devenit dealeri ai Linde Material Handling pentru vânzarea şi servisarea stivuitoarelor şi au început să livreze şi să monteze primele ascensoare importate din Europa.

    Borna primului milion de euro a fost atinsă în 1999, iar de atunci au urmat creşteri anuale succesive ale cifrei de afaceri până în 2008, când aceasta ajunsese deja la 28 de milioane de euro.

    Criza financiară ce a urmat a fost însă nemiloasă şi pentru companiile din industrie, când veniturile ELMAS s-au redus dramatic, cu până la 50% din cifra de afaceri.

    „A trebuit să adoptăm o nouă strategie de dezvoltare a companiei şi astfel ne-am mărit piaţa prin dezvoltarea exportului şi diversificarea gamei de produse, toate în domeniul instalaţiilor de ridicat şi manipulat. Cu toate greutăţile din piaţă, am continuat investiţiile în retehnologizarea producţiei, crearea de noi facilităţi de service şi vânzări, dezvoltarea de produse noi, laborator propriu de încercări etc., apelând la credite bancare pe termen mediu şi lung”, descrie Marton Geza Roth strategia companiei de a combate criza. Potrivit informaţiilor acordate anterior de reprezentanţii companiei, în cadrul exporturilor se regăsec livrările de poduri rulante, ascensoare şi structuri metalice.
    Astfel, printre măsurile de eficientizare şi dezvoltare a companiei se numără realizarea reţelelor proprii de puncte de lucru în ţară (Bucureşti, Constanţa, Timişoara, Ploieşti, Zalău, Târgu-Mureş, Suceava etc.), dar şi companii de distribuţie a produselor în ţările vecine (ELMAS Daru în Ungaria, ELMAS în Bulgaria şi ELMAS Logistică în Republica Moldova). 

    „O bună parte a produselor noastre au trezit interes pentru export şi continuăm să ne îmbunătaţim portofoliul, să adoptăm tehnologiile noi, să găsim tot mai mulţi parteneri externi şi să creştem exportul. Vom reuşi dacă beneficiile dezvoltării sunt distribuite într-un sistem în care să câştige toată lumea, atât compania, cât şi personalul implicat”, descrie directorul general al companiei priorităţile lor în perioada următoare.
    În prezent, compania are 370 de angajaţi, iar reprezentantul acesteia vizează atingerea numărului de 400 de angajaţi până la sfârşitul anului: „Căutăm ingineri de vânzări, ingineri tehnologi, electromecanici, sudori, lăcătuşi mecanici, operatori CNC, stivuitorişti şi vopsitori industriali şi îi sprijinim pe cei care se decid să-şi schimbe domiciliul şi să se alăture echipei noastre”.

    Lipsa de personal este resimţită şi de domeniul de activitate al ELMAS: „Ne-am adaptat din timp la această situaţie şi avem parteneriate cu universităţi cu profil tehnic, colegii tehnice; suntem unul dintre fondatorii Şcolii Profesionale Kronstadt. Desfăşurăm în cadrul companiei diferite stagii de practică pentru elevi şi studenţi care iau contact cu tehnologiile şi tehnica modernă din domeniul instalaţiilor de ridicat.”
    De altfel, compania s-a confruntat de-a lungul timpului cu multe greutăţi care „ne-au călit şi format pentru o competiţie cu multe dificultăţi din piaţă”, spune Geza Roth.

    În ceea ce priveşte cele mai recente proiecte ale companiei, directorul general al ELMAS menţionează o investiţie de 1,5 milioane de euro în construcţia şi utilarea unei cantine moderne la fabrica de macarale industriale, ascensoare şi structuri metalice, în montarea unui stocator de gaze tehnice, precum şi continuarea retehnologizării facilităţilor de producţie.

    Un alt proiect a fost început în urmă cu doi ani, în urma unei investiţii de 700.000 de euro. „Am pornit o activitate nouă, unică în Europa de Est, reamenajând şi investind într-o facilitate industrială în care refabricăm stivuitoare degradate, care până nu de mult erau considerate deşeuri şi aruncate. Inspirându-ne din noile directive privind economia circulară, refabricăm aceste echipamente. Spre bucuria noastră, proiectul este viabil, iar activitatea începe să devină profitabilă”, explică directorul general.

    Pentru acest an, compania şi-a programat investiţii (parte din acestea deja definitivate), în montarea de panouri fotovoltaice pe propria hală de producţie, cu o suprafaţă de 5.200 de metri pătraţi (exclusiv pentru consumul propriu de energie), în retehnologizarea fabricii de macarale industriale şi structuri metalice, dar şi în realizarea unui sistem de monitorizare a parametrilor de consum electric.

    „Un proiect ambiţios, care se află în faza de obţinere a autorizaţiei de construcţie, finanţat din credite bancare, este parcarea automatizată Hirscher, din centrul istoric al Braşovului. Într-un spaţiu din incinta unei clădiri se vor depozita, folosind  şapte lifturi automate şi boxe de depozitare, 244 de autoturisme şi SUV-uri. Viteza de lucru estimată este de 7 autoturisme parcate într-un minut şi 40 de secunde. Va fi o lucrare de referinţă amplasată în oraşul nostru. Mare parte a componentelor se vor produce în fabrica noastră din Brasov”, descrie Marton Geza Roth următorul proiect al companiei, relevant pentru următorii ani de istorie capitalistă a acesteia.