BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Opinie Viorel Panaite, Human Invest: De ce să investeşti în managerii Millennials din compania ta?

    VIOREL PANAITE (managing partner Human Invest & Ken Blanchard România)

    Bogdan are 32 de ani şi lucrează de mai bine de cinci ani în cadrul unei companii multinaţionale de pe piaţa autohtonă. Este manager şi responsabil din România pentru businessul organizaţiei globale cu unul din clienţii acesteia, pentru ţări din întreaga lume. Este acum unul din liderii-cheie ai companiei, urmărit îndeaproape pentru a i se propune în curând roluri pe alte continente, cu responsabilităţi crescute.

    Lăsând la o parte rolul său în această companie, el reprezintă cum nu se poate mai bine vârfurile managerilor din Generaţia Y sau Generaţia Millennials, cu vârste între 25 şi 35 de ani. Este generaţia care a apărut parcă peste noapte în poziţii manageriale şi ne surprinde prin stilul, îndrăzneala, felul diferit de a vedea şi a construi lumea pe care o cunoaştem. Ei reprezintă viitorul companiei şi al societăţii noastre, iar în dezvoltarea acestui tip de manageri trebuie făcute investiţii serioase.

    Cei mai buni dintre ei, cei prin care organizaţia îşi construieşte viitorul, vor rămâne în jurul unui executiv, doar dacă acesta este cu adevărat ”aşezat„ într-o misiune personală constructivă şi autentică atunci când lucrează să-şi ducă la îndeplinire mandatul. Explicaţia este dată de faptul că managerii Millennials sunt mai mult atraşi de onestitatea arătată de CEO decât de succesele de piaţă sau de cele de pe bursă ale companiei. Acest lucru le dă încredere că vor avea şansa să muncească în stilul lor.

    Studiile demografice publicate în ultimii ani arată că până în 2020 reprezentanţii acestei generaţii vor ocupa peste 50% din poziţiile manageriale din întreaga lume. Puţine organizaţii şi-ar dori să-şi lase viitorul în seama unor manageri slab pregătiţi. Încurajaţi-i să conducă prin scop, valori şi puncte tari, oferiţi-le oportunităţi să inoveze şi să aducă mai mult umanism în viaţa organizaţiei, ghidaţi-i să-şi definească relevanţa pe care o are pentru societate munca pe care o fac, şi astfel vor fi ambasadorii pe care îi căutaţi pentru companie. Ei vor atrage, vor dezvolta şi vor crea performanţa angajaţilor din aceeaşi generaţie lucrând alături de ei. Millennials şi-au câştigat dreptul să obţină perfomanţa în felul lor: îşi pun constant întrebarea ”de ce?„, îşi definesc repede şi clar ”ce?„ vor să realizeze şi îşi caută singuri ”cum„-ul. Învăţaţi-i să ducă acest proces şi din rolul lor de manager. Susţineţi-i şi încurajaţi-i să-şi exploreze calitatea răspunsurilor la întrebari de genul: ”De ce vreau să fiu manager, de ce vreau să conduc?„, ”Ce este relevant în rezultatele pe care le urmărim şi cum susţin acestea un scop comun, mai înalt decât cele individuale?„, ”Cum putem lucra împreună ca să învăţăm unii de la alţii şi să descoperim căi inovative, proaspete de a ajunge unde dorim?„. Sprijiniţi-i să-şi exploreze misiunea personală şi vor învăţa să definească, să-şi atingă cu echipele lor misiunile de business pe care le primesc, arătaţi preocupare pentru direcţia companiei şi vor şti cum să ofere direcţie la rândul lor. Calitatea celor pe care îi vor angaja depinde de modul în care ei vor creşte, pentru că managerii bine instruiţi vor căuta să aibă în jur şi să colaboreze cu alţi oameni bine instruiţi.

    Ei sunt cei de la care managerii generaţiei X vor avea de învăţat pentru a rămâne relevanţi şi pentru a se adapta. Mai multă colaborare şi mai puţine jocuri de putere, mai multă loialitate faţă de echipă şi mai puţină loialitate pentru ierarhie, mai multă atenţie dată învăţării colective şi mai puţin celei individuale, instituţii care doresc să-şi atingă misiunea de contribuţie, să fie sănătoase financiar, întărindu-şi dimensiunea lor etică, umanistă  – sunt lucruri pe care mulţi manageri ai generaţiei mele (am 42 de ani) le vor învăţa de la managerii Millennials acolo unde lucrează împreună pentru a rămâne relevanţi.

    Managerii care fac parte din această generaţie şi-au luat misiunea de a căuta continuu mijloace prin care să se dezvolte împreună cu cei pe care îi conduc. Susţineţi-i în misiunea lor, încurajaţi-le preocuparea pentru învăţare, sprijiniţi-le procesul de maturizare şi veţi avea partenerii cu care să asiguraţi un viitor companiei.

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Managementul percepţiilor

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    Dacă eu sunt cea mai drăguţă persoană din lume, cine ce are de făcut ca să se ştie acest lucru? Dacă sunt un om superdeştept şi creativ, mai este nevoie să fac ceva ca planeta să ştie că eu exist şi pot avea utilitate?

    Nu cred că s-a inventat disciplina managementul percepţiilor, dar un curs rapid inspirat din modelul „for dummies“ ar fi util. Îmi imaginez un manual subţire cu scris mare spaţiat la un rând şi jumătate, cu 3 paşi de identificat. Pasul 1: ce aş vrea să spună lumea despre mine când nu sunt prezent?, pasul 2: care sunt calităţile pentru care aş vrea să fiu (re)cunoscut?, pasul 3: trei acţiuni concrete pe care le fac în mod consecvent ca să susţin paşii 1 şi 2. Scriind, îmi dau seama că nici măcar nu este nevoie de manual, un slide este suficient. Gândind, îmi dau seama că acesta este un lucru intuitiv pe care fie viaţa te forţează să îl faci şi, dacă eşti responsabil şi prezent în viaţa ta, îl vei face, fie lenea şi comoditatea te conving că nu merită să îţi baţi capul cu lumea care oricum e rea şi nu pricepe nimic din bunele noastre intenţii.

    Ce ar fi interesant despre disciplina managementul percepţiilor este că, spre deosebire de managementul altor tipuri de subiecte (cum ar fi conflictele, resursele, crizele, obiectivele), când treaba de făcut este despre administrare (cu ce ne confruntăm, ce ne propunem să realizăm, ce alternative avem, ce consecinţe pot avea deciziile noastre, cine ce face), când este vorba despre percepţii treaba de făcut este una mai subtilă, iar la întrebarea cine ce face răspunsul este că cel care întreabă are de făcut tot sau orice este de făcut. Managementul percepţiilor nu este doar despre o singură persoană, este despre toată lumea în legătură cu toată lumea.

    Dacă vreau să se ştie sau să se spună sau să se vadă despre mine un anumit lucru, adică să creez o anumită percepţie, de fapt, a face managementul percepţiilor, înseamnă că mediul devine managerul meu, forţându-mă să am şi să fac acele comportamente care generează percepţiile potrivite (adică cele pe care eu mi le doresc). Desigur, există două tipuri de reacţii posibile: mă declar fiinţă liberă şi independentă şi nu mă interesează mediul cu presiunile lui, fie înţeleg paşii pe careîi am de urmat pentru a menţine percepţiile dorite şi acţionez în consecinţă, smerit, responsabil şi conştiincios.

    Managementul percepţiilor este despre efort şi despre autodeterminare, nu este despre a-i face sau a-i determina pe alţii să facă ceva. Este despre a face chiar şi la infinit o acţiune (cu corecţiile necesare pe parcurs) până când ea este decodificată de ceilalţi aşa cum ne dorim, nu despre a ne supăra că lumea nu ne înţelege acţiunile prima dată când suntem neînţeleşi. În timp şi cu antrenament, se eficientizează efortul, însă crearea primelor percepţii necesită preocupare conştientă.

    De ce sunt importante percepţiile? Pentru că ele creează realitatea în care funcţionăm şi performăm. Orice cred eu despre mine este complet nerelevant dacă fac abstracţie de ceea ce cred cei din jurul meu împreună cu care am de atins obiective sau de rezolvat probleme. Dacă mi se pare că sunt o fiinţă supercooperantă şi deschisă, nu ar fi rău să verific ce înseamnă acest lucru pentru cei cu care interacţionez. Nu de multe ori oamenii care se autopercep deschişi şi cooperanţi pot fi uşor directivi şi cam manipulatori.

    Adesea managerii se declară foarte interesaţi să primească feedback, dar tot ei se declară mai puţin interesaţi să şi facă ceva cu el. Nu pot relaţiona bine cu cei din jur dacă ei au percepţia despre mine că aş fi o persoană dificilă până când nu înţeleg ce din comportamentul meu a format acea percepţie. Este foarte puţin probabil ca lumea să fie „rea“ sau să îşi formeze percepţii greşite (adică altele decât cele pe care eu le-aş dori), eu necontribuind cu nimic la asta. Dacă alţii mă percep tensionat sau stresat, oricâte motive aş avea să fiu astfel, o întrebare utilă poate fi cât de confortabil şi de energizat sau de motivat mă simt eu la rândul meu în interacţiunea cu o persoană pe care o percep tensionată.

    Managementul percepţiilor este despre diversitatea celor din jur şi despre infinitatea abordărilor din care ar trebui să ştim cum să alegem abordarea cea mai potrivită interlocutorului. Tăria de a înţelege şi de a accepta percepţiile cu care ne confruntăm şi cu care suntem evaluaţi sau etichetaţi presupune o bună implementare a managementului percepţiilor. Dacă eu aş fi interlocutorul meu, mi-ar mai plăcea la fel de mult de mine? M-aş mai urma?

  • Zegrean: Greblă mi-a spus că este adevărată povestea cu rochiile, cu capsatoarele şi capsele

    “Nu am mai vorbit cu el de ieri (joi, n.r.), de când a fost la mine în birou. (…) A fost o discuţie privată. De exemplu, era adevărată povestea cu rochiile, cu capsatoarele, cu capsele, astea sunt adevărate”, a spus Augustin Zegrean.

    Preşedintele Curţii Constituţionale a subliniat că încă nu a discutat cu ceilalţi membri ai Curţii Constituţionale referitor la situaţia în care se află Toni Greblă.

    “De unde să ştiu ce gândeşte, dacă ştiam ce gândeşte, probabil că nu se ajungea aici. (…) Încă nu am discutat cu ceilalţi judecători. Probabil că azi sau luni vom discuta problema asta”, a spus Zegrean, referitor la posibilitatea ca Toni Greblă să se retragă de la Curtea Constituţională.

    Preşedintele CC a mai spus că îl sfătuieşte pe Toni Greblă să facă ceea ce îl îndeamnă conştiinţa şi a subliniat că situaţia în care se află judecătorul constituţional cercetat de DNA aduce prejudicii imaginii Curţii Constituţionale.

    “Sigur că face rău, nu poate să facă bine aşa ceva. Nu face bine, mai ales că noi judecăm numai în plen de nouă. Suntem toţi acolo”, a spus Zegrean.

    Toni Greblă a declarat vineri, la Antena 3, că probabil la începutul săptămânii viitoare o să anunţe public ce a hotărât în legătură cu evenimentele următoare şi cu poziţia sa, precizând că deocamdată este “sub imperiul emoţiilor produse de această întâmplare”.

    Greblă a mai spus că, atunci când a fost numit judecător la Curtea Constituţională, ştia că face “obiectul unor preocupări ale unor instituţii ale statului”, însă nu ştia că există un dosar de urmărire penală care să îl vizeze. El a precizat că printre aceste “preocupări” ar fi fost ascultarea convorbirilor telefonice, filaj şi supraveghere, dar că nu avea informaţii precise, respectiv în ce dată a început interceptarea sa. Greblă a menţionată că atunci era vorba doar de o bănuială că este pus sub supraveghere, care acum s-a confirmat.

    Judecătorul CC a mai spus că nu se teme pentru situaţia în care a ajuns, dar are o mâhnire, pentru că a pus familia în această situaţie şi chiar Curtea Constituţională.

    Toni Greblă a spus că vineri nu merge la Curtea Constituţională, dar luni va fi la CC şi va lua o decizie.

    Preşedintele Curţii Constituţionale, Augustin Zegrean, declara joi că demisia este un act personal, iar judecătorul Toni Greblă poate alege să-şi dea demisia, CC neputând să-i ceară acest lucru.

    “În legătură cu demisia, vreau să vă spun că demisia este un act personal, dacă dumnealui va alege să-şi dea demisia, este alegerea lui. Nu putem să-i cerem demisia, pentru că legea noastră spune ce se întâmplă în situaţii de genul acesta”, a spus Zegrean.

    El a mai explicat că Greblă poate fi cercetat fără nicio aprobare.

    “Dumnealui poate fi cercetat fără nicio aprobare de la nimeni, doar în momentul în care s-ar pune problema arestării sau trimiterea în judecată, atunci se cere aprobare din partea instituţiei care a aprobat numirea sa la Curte. Din acel moment, mandatul lui este suspendat”, a precizat Zegrean.

    Augustin Zegrean a mai spus că pentru judecătorii CC a fost “o surpriză uriaşă” situaţia lui Toni Greblă.

    “Pentru noi a fost o surpriză uriaşă, este pentru prima dată când un judecător, o persoană de la Curte a fost în această situaţie. Ne-a şocat, nu am ştiut până nu am văzut la televizor şi nu am primit comunicatul DNA”, a spus Zegrean.

    El a menţionat că situaţia judecătorului Toni Greblă este “regretabilă”.

    Zegrean a precizat că activitatea Curţii Constituţionale nu este afectată. “Noi putem să judecăm dacă suntem minim şase, sper să nu ajungem chiar acolo”, a menţionat Zegrean.

    Curtea Constituţională a transmis joi şi un comunicat de presă în care a arătat, referitor la urmărirea penală a lui Toni Greblă, că judecătorii CC sunt suspendaţi din funcţie atunci când sunt trimişi în judecat, precizând că orice persoană beneficiază de prezumţia de nevinovăţie până la pronunţarea unei decizii definitive.

    Potrivit sursei citate, judecătorii Curţii Constituţionale pot fi urmăriţi penal fără încuviinţare, dar nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată decât în condiţiile legii. De asemenea, judecătorii CurţiiConstituţionale sunt suspendaţi de drept din funcţie de la data trimiterii în judecată penală.

    În acest sens, în cadrul comunicatului de presă sunt citate mai multe texte de lege. Unul dintre acestea se referă la faptul că “judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”.

    Judecătorul Curţii Constituţionale Toni Greblă a fost dus, joi dimineaţă, cu mandat la Direcţia Naţională Anticorupţie, unde procurorii i-au adus la cunoştinţă că este urmărit penal pentru trafic de influenţă, constituirea unui grup infracţional organizat şi efectuarea de operaţiuni financiare ca acte de comerţ incompatibile cu funcţia, în scopul obţinerii de bani sau bunuri necuvenite.

    În acelaşi dosar sunt urmăriţi penal omul de afaceri Ion Bîrcină, finul lui Greblă şi administratorul mai multor firme, generalul în rezervă Constantin Bartolomeu Săvoiu, Mare Maestru al Marii Loji Naţionale Române -1880, deputaţii PSD Iulian Iancu şi Lucian Şova, membru în Consilul Naţional al PSD, respectiv vicepreşedinte al PSD Bacău, şi Horia Hăhăianu, director în cadrul Transelectrica SA.

    Potrivit anchetatorilor, în perioada 2010 – 2015, Toni Greblă, aflat în exercitarea funcţiei de senator (până la data de 18.12.2013, când şi-a început mandatul de judecător la CC) şi ulterior judecător la CC, a pretins şi primit de la Ion Bîrcină Ion, cu titlu de foloase necuvenite, următoarele: în perioada 2010 – 2015, folosinţa gratuită, întreţinerea şi asigurarea pentru un autoturism marca BMW Serie 5, (înmatriculat succesiv pe mai multe firme controlate Bîrcină Ion), în echivalent de 56.070 euro; în perioada 2010 – 2015, folosinţa gratuită a unui post telefonic, înregistrat pe una din firmele omului de afaceri; în 2.11.2011, suma de 1.200 lei (echivalentul unor obiecte vestimentare); în octombrie 2012, materiale electorale aferente campaniei electorale privind alegerile parlamentare, pentru lipirea a 20.000 de afişe.

    “Foloasele necuvenite au fost primite în schimbul promisiunii de a interveni şi determina diferiţi funcţionari publici să îndeplinească şi să urgenteze îndeplinirea unor acte ce intrau în atribuţiile acestora de serviciu, în folosul firmelor controlate de Bîrcină Ion, cu interese în domenii de activitate diversă (energie, transport, fier vechi ş.a.)”, susţine DNA.

    DNA mai susţine că, începând din august 2014, Toni Greblă Toni a făcut demersuri pentru intermedierea unei legături comerciale de export între finul său, Ion Bîrcină, un cetăţean turc, Victor Dolghi şi Constantin Bartolomeu Săvoiu. Cetăţeanul turc este, conform unor documente din dosar, omul de afaceri Corekci Sevket.

    Cei cinci, adaugă anchetatorii, au constituit un grup infracţional organizat pentru a exporta, prin Turcia, produse agro-alimentare către Federaţia Rusia, în ciuda embargoului institutit de aceasta pentru marfa din UE.

  • Zegrean: Greblă mi-a spus că este adevărată povestea cu rochiile, cu capsatoarele şi capsele

    “Nu am mai vorbit cu el de ieri (joi, n.r.), de când a fost la mine în birou. (…) A fost o discuţie privată. De exemplu, era adevărată povestea cu rochiile, cu capsatoarele, cu capsele, astea sunt adevărate”, a spus Augustin Zegrean.

    Preşedintele Curţii Constituţionale a subliniat că încă nu a discutat cu ceilalţi membri ai Curţii Constituţionale referitor la situaţia în care se află Toni Greblă.

    “De unde să ştiu ce gândeşte, dacă ştiam ce gândeşte, probabil că nu se ajungea aici. (…) Încă nu am discutat cu ceilalţi judecători. Probabil că azi sau luni vom discuta problema asta”, a spus Zegrean, referitor la posibilitatea ca Toni Greblă să se retragă de la Curtea Constituţională.

    Preşedintele CC a mai spus că îl sfătuieşte pe Toni Greblă să facă ceea ce îl îndeamnă conştiinţa şi a subliniat că situaţia în care se află judecătorul constituţional cercetat de DNA aduce prejudicii imaginii Curţii Constituţionale.

    “Sigur că face rău, nu poate să facă bine aşa ceva. Nu face bine, mai ales că noi judecăm numai în plen de nouă. Suntem toţi acolo”, a spus Zegrean.

    Toni Greblă a declarat vineri, la Antena 3, că probabil la începutul săptămânii viitoare o să anunţe public ce a hotărât în legătură cu evenimentele următoare şi cu poziţia sa, precizând că deocamdată este “sub imperiul emoţiilor produse de această întâmplare”.

    Greblă a mai spus că, atunci când a fost numit judecător la Curtea Constituţională, ştia că face “obiectul unor preocupări ale unor instituţii ale statului”, însă nu ştia că există un dosar de urmărire penală care să îl vizeze. El a precizat că printre aceste “preocupări” ar fi fost ascultarea convorbirilor telefonice, filaj şi supraveghere, dar că nu avea informaţii precise, respectiv în ce dată a început interceptarea sa. Greblă a menţionată că atunci era vorba doar de o bănuială că este pus sub supraveghere, care acum s-a confirmat.

    Judecătorul CC a mai spus că nu se teme pentru situaţia în care a ajuns, dar are o mâhnire, pentru că a pus familia în această situaţie şi chiar Curtea Constituţională.

    Toni Greblă a spus că vineri nu merge la Curtea Constituţională, dar luni va fi la CC şi va lua o decizie.

    Preşedintele Curţii Constituţionale, Augustin Zegrean, declara joi că demisia este un act personal, iar judecătorul Toni Greblă poate alege să-şi dea demisia, CC neputând să-i ceară acest lucru.

    “În legătură cu demisia, vreau să vă spun că demisia este un act personal, dacă dumnealui va alege să-şi dea demisia, este alegerea lui. Nu putem să-i cerem demisia, pentru că legea noastră spune ce se întâmplă în situaţii de genul acesta”, a spus Zegrean.

    El a mai explicat că Greblă poate fi cercetat fără nicio aprobare.

    “Dumnealui poate fi cercetat fără nicio aprobare de la nimeni, doar în momentul în care s-ar pune problema arestării sau trimiterea în judecată, atunci se cere aprobare din partea instituţiei care a aprobat numirea sa la Curte. Din acel moment, mandatul lui este suspendat”, a precizat Zegrean.

    Augustin Zegrean a mai spus că pentru judecătorii CC a fost “o surpriză uriaşă” situaţia lui Toni Greblă.

    “Pentru noi a fost o surpriză uriaşă, este pentru prima dată când un judecător, o persoană de la Curte a fost în această situaţie. Ne-a şocat, nu am ştiut până nu am văzut la televizor şi nu am primit comunicatul DNA”, a spus Zegrean.

    El a menţionat că situaţia judecătorului Toni Greblă este “regretabilă”.

    Zegrean a precizat că activitatea Curţii Constituţionale nu este afectată. “Noi putem să judecăm dacă suntem minim şase, sper să nu ajungem chiar acolo”, a menţionat Zegrean.

    Curtea Constituţională a transmis joi şi un comunicat de presă în care a arătat, referitor la urmărirea penală a lui Toni Greblă, că judecătorii CC sunt suspendaţi din funcţie atunci când sunt trimişi în judecat, precizând că orice persoană beneficiază de prezumţia de nevinovăţie până la pronunţarea unei decizii definitive.

    Potrivit sursei citate, judecătorii Curţii Constituţionale pot fi urmăriţi penal fără încuviinţare, dar nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată decât în condiţiile legii. De asemenea, judecătorii CurţiiConstituţionale sunt suspendaţi de drept din funcţie de la data trimiterii în judecată penală.

    În acest sens, în cadrul comunicatului de presă sunt citate mai multe texte de lege. Unul dintre acestea se referă la faptul că “judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”.

    Judecătorul Curţii Constituţionale Toni Greblă a fost dus, joi dimineaţă, cu mandat la Direcţia Naţională Anticorupţie, unde procurorii i-au adus la cunoştinţă că este urmărit penal pentru trafic de influenţă, constituirea unui grup infracţional organizat şi efectuarea de operaţiuni financiare ca acte de comerţ incompatibile cu funcţia, în scopul obţinerii de bani sau bunuri necuvenite.

    În acelaşi dosar sunt urmăriţi penal omul de afaceri Ion Bîrcină, finul lui Greblă şi administratorul mai multor firme, generalul în rezervă Constantin Bartolomeu Săvoiu, Mare Maestru al Marii Loji Naţionale Române -1880, deputaţii PSD Iulian Iancu şi Lucian Şova, membru în Consilul Naţional al PSD, respectiv vicepreşedinte al PSD Bacău, şi Horia Hăhăianu, director în cadrul Transelectrica SA.

    Potrivit anchetatorilor, în perioada 2010 – 2015, Toni Greblă, aflat în exercitarea funcţiei de senator (până la data de 18.12.2013, când şi-a început mandatul de judecător la CC) şi ulterior judecător la CC, a pretins şi primit de la Ion Bîrcină Ion, cu titlu de foloase necuvenite, următoarele: în perioada 2010 – 2015, folosinţa gratuită, întreţinerea şi asigurarea pentru un autoturism marca BMW Serie 5, (înmatriculat succesiv pe mai multe firme controlate Bîrcină Ion), în echivalent de 56.070 euro; în perioada 2010 – 2015, folosinţa gratuită a unui post telefonic, înregistrat pe una din firmele omului de afaceri; în 2.11.2011, suma de 1.200 lei (echivalentul unor obiecte vestimentare); în octombrie 2012, materiale electorale aferente campaniei electorale privind alegerile parlamentare, pentru lipirea a 20.000 de afişe.

    “Foloasele necuvenite au fost primite în schimbul promisiunii de a interveni şi determina diferiţi funcţionari publici să îndeplinească şi să urgenteze îndeplinirea unor acte ce intrau în atribuţiile acestora de serviciu, în folosul firmelor controlate de Bîrcină Ion, cu interese în domenii de activitate diversă (energie, transport, fier vechi ş.a.)”, susţine DNA.

    DNA mai susţine că, începând din august 2014, Toni Greblă Toni a făcut demersuri pentru intermedierea unei legături comerciale de export între finul său, Ion Bîrcină, un cetăţean turc, Victor Dolghi şi Constantin Bartolomeu Săvoiu. Cetăţeanul turc este, conform unor documente din dosar, omul de afaceri Corekci Sevket.

    Cei cinci, adaugă anchetatorii, au constituit un grup infracţional organizat pentru a exporta, prin Turcia, produse agro-alimentare către Federaţia Rusia, în ciuda embargoului institutit de aceasta pentru marfa din UE.

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Câte bordeie, atâtea obiceie

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    Orice proces de creştere, de dezvoltare sau de schimbare, personală sau organizaţională, presupune parcurgerea unor etape. La nivel tehnic ele sunt aceleaşi: conştientizarea şi acceptarea. La nivel de conţinut începe Turnul Babel: câte bordeie, atâtea obiceie, mai exact „balamucul“.

    Există pe piaţă o inflaţie de metode şi de tehnici de conştientizare: o multitudine de abordări de coaching (care duc uşor – uşor, din păcate, profesia de coach către derizoriu), diverse forme de terapii (care fac din activitatea terapeutică, încet – încet, din păcate, o activitate ridiculizată, aparent la îndemâna oricărui absolvent de psihologie), magii, ezoterii şi fumigaţii (care, cele mai multe, sunt şarlatanii evidente). Chiar dacă este vorba despre om în toată subiectivitatea lui şi nu despre vreo ştiinţă obiectivă, există metodologii extrem de riguroase şi solide din punct de vedere ştiinţific care pot facilita procesul de conştientizare. Restul abordărilor sunt tentaţii cu oarecare şansă de reuşită. Unii oameni, de regulă cu o inteligenţă peste medie, cu un pic de strigăt antreprenorial interior şi în urma câtorva experienţe de viaţă „conştientizate“, se erijează în înţelepţi facilitatori ai procesului de „conştientizare“ al altora şi încearcă să le reproducă propriul context, cu încăpăţânare şi cu determinare. Scapă din vedere momentul (conceptul) de „readiness for change“ care este o condiţie unică pentru producerea conştientizării.

    Conştientizarea este un proces foarte personal, intim, care se produce fie asistat sau facilitat într-un demers terapeutic sau de coaching de calitate, fie ca o experienţă aflată la îndemâna oamenilor obişnuiţi, dar consecvenţi în autoreflecţie, de a avea propriul proces interior de analiză.

    Ca să fac o analogie, atunci când spunem „conştientizare“ este ca şi cum am spune „şcoala primară“, iar când spunem „acceptare“ este ca şi cum am spune „premiant”, nu „absolvent de şcoală generală”. Aproape orice proces de conştientizare virează de cele mai multe ori, în mod natural şi nu neapărat pentru că aşa ar fi bine, către negare, nu spre acceptare. Natura umană respinge cu bună dreptate subiectivă ideea că face ceva greşit, că nu face lucrurile perfect sau că ar avea ceva de îmbunătăţit. Nu este bine, nu este eficient, dar procesul natural aşa funcţionează. Omului îi este mai la îndemână să explice de ce face un lucru aşa cum îl face decât să se întrebe ce ar putea face diferit. Omul, oricât de mult ar putea, se blindează de argumente pentru propriile acţiuni în loc să facă răsplătitorul efort de a reflecta la o posibilă diversificare sau schimbare viitoare.

    Niciun om nu îşi propune ca acţiunea pe care o face el să fie ineficientă sau proastă la nivel de intenţie. Cel mult îşi propune să facă un efort minim neînţelegând profund consecinţele. Intenţia de la baza unei acţiuni poate fi cel mult incompletă, dar, în standardele celui care o întreprinde, ea este, din păcate, maximă.

    Conştientizarea, în acest caz, ar putea fi despre percepţia „maximului“, despre a înţelege că intenţia bună şi efortul minim sau nesusţinut nu prea duc la performanţă, dacă performanţa (de vreun fel) poate fi un obiectiv de interes. Conştientizarea ar mai putea fi despre nivelul standardelor, care, deşi par greu de menţinut, poate nu sunt ridicate la nivelul la care ar putea fi. Sau, conştientizarea ar mai putea fi despre înţelegerea mecanismului cauză-efect (intenţie-implementare), în cazul în care „oricât de mult ne-am strădui“ „ceilalţi nu înţeleg“. Şi în acest caz, mecanismul de implementare trebuie schimbat şi adaptat la nevoile interlocutorilor. Personal, mi-a luat câţiva ani de terapie ca să înţeleg că întrebarea zilnică a mamei, până pe la vreo 30 de ani ai mei, dacă am mâncat bine şi dacă sunt îmbrăcată bine (a se citi gros, indiferent de vreme) nu era despre incapacitatea mea de a mă hrani sau despre a decide ce haine este adecvat să port, nici nu avea la bază vreo intenţie de sâcâială, ci era pur şi simplu despre cea mai duioasă grijă posibilă a unei persoane faţă de o alta.

    Odată conştientizată percepţia de sâcâială, a apărut nevoia de schimbare. Mama mea nu îşi putea modifica nici întrebarea, nici intenţia (iar ea nu avea nevoie să schimbe absolut nimic pentru că însăşi întrebarea îi producea mulţumire şi fericire), soluţia era ca eu să accept care îi era intenţia. Din acest moment încolo tot mecanismul conştientizare-acceptare funcţionează magic: nu am mai primit niciodată întrebarea cu pricina fără să fi cerut vreodată explicit să nu o mai primesc. Ce am învăţat eu de fapt din acest mecanism a fost ca, minimal, pentru igiena relaţiilor cu interlocutorii mei, să îmi clarific în mod explicit, totdeauna, intenţiile (ex. te întreb / îţi spun asta pentru că… mă interesează, mă surprinde, am nevoie să …).

    Astfel, cheia este acceptarea mai mult decât conştientizarea, dar oamenii cred că, dacă raţionalizează pe marginea conştientizării, sunt deja în proces de schimbare. Nicidecum, doar durerea de a accepta că este ceva de schimbat în propriile raţionamente ne validează trecerea corectă prin procesul de conştientizare. Nu este vorba despre nimic vesel aici sau despre vreo acţiune la îndemâna oricui, este vorba despre o durere sufletească profundă care repoziţionează convingeri. Odată repoziţionate propriile convingeri ne putem declara „premianţi”.

  • Oprişan, despre propunerea lui Dragnea: Mă îndoiesc că disocierea funcţiilor va face bine

    ”E o discuţie care trebuie să urmeze, pe care să o facem cu responsabilitate şi la final să tragem o decizie. Dacă asta (disocierea funcţiei politice de cea administrativă, n.r.) va face bine acestei naţiuni – deşi mă îndoiesc, din acest punct de vedere – probabil că această decizie va putea fi adoptată. Nu ne-am trezit pe funcţii viaţă, Doamne fereşte!”, a spus Oprişan.

    Întrebat cu ce ar trebui să înceapă reforma în PSD, Oprişna a precizat că PSD e un partid puternic, a cărui valoare stă în primul rând în suma liderilor de valoare pe care îi are în plan local şi central.

    ”Nu aş vedea această reformă ca fiind a PSD. Dacă trebuie să facem reformă, trebuie să o facem în toate partidele din România”, a spus Oprişan.

    Preşedintele executiv al PSD, Liviu Dragnea, a propus, la sfârşitul anului trecut, ca în PSD funcţiile politice să fie disociate de cele administrative, dar doar la nivel local, nu şi central.

    Preşedintele PSD, Victor Ponta, a avut poziţii publice prin care arăta că această măsură trebuie aplicată şi la nivel central, fiindu-i opozabilă inclusiv lui.

  • Opinie Dragoş Damian: Personalitatea anului 2014 în sănătate: HTA

    Dragoş Damian este CEO al companiei farmaceutice Terapia-Ranbaxy şi preşedintele Asociaţiei Producătorilor de Medicamente Generice din România.

    HTA-ul a apărut în Europa ca o necesitate de frânare a creşterii costurilor din sistemele sanitare şi a presiunilor diferiţilor furnizori, care cereau ca absolut orice medicament sau serviciu de sănătate să fie decontat din bani publici. HTA-ul poate fi descris drept un compromis ştiinţific între cei care plătesc pentru serviciile medicale aşteptând ca totul să fie gratuit şi cei care concep politicile publice de sănătate, care atunci când nu folosesc sănătatea drept capital electoral realizează că nu vor avea niciodată bani suficienţi să finanţeze nevoile din domeniu.

    Acolo unde este funcţional, HTA-ul este „science based“, adică există institute de referinţă în Marea Britanie, Franţa şi Germania în care lucrează experţi medicali şi economici. Ei stabiliesc criterii de includere şi excludere medicale şi financiare în şi din aşa-zisele „liste pozitive“, adică liste de medicamente, bunuri şi servicii care pot fi decontate din banii contribuabililor. Pentru că a lua o decizie asupra acestui subiect nu este tocmai uşor, dacă te gândeşti că tratamentul de ultimă generaţie în hepatită costă 50.000 de euro pe an pentru un pacient, echivalentul a circa 100 de intervenţii SMURD care pot să salveze probabil mai bine de 100 de pacienţi.

    Aşa că a venit momentul să apară şi în România o astfel de procedură de evaluare şi aşa cum era de aşteptat a întârziat circa doi ani pentru că: 1. puterea şi opoziţia erau invariabil în dezacord asupra a cum trebuie să arate şi 2. cei care nu voiau ca ea să existe, pentru că poate deveni un instrument eficient, au combătut-o cu tot arsenalul din dotare.

    Apariţia unui HTA în România este într-adevăr un pas înainte, dacă facem un inventar asupra modului cum au fost concepute celelalte trei liste pozitive de medicamente. Bunăoară, lista de medicamente din 2002 conţinea şi medicamente care încă nu fuseseră înregistrate în România. Lista din 2004 s-a modificat între momentul în care a fost aprobată de guvern şi cel în care a fost publicată în Monitorul Oficial, ducând la demiterea unui ministru al sănătăţii. Iar lista apărută în 2008 a fost cauza principală a haosului financiar din sănătate din perioada 2009-2013, ducând cheltuielile cu medicamentele de la circa 300 milioane de euro pe an la mai bine de 1,3 miliarde. Cu ce rezultat?, s-ar întreba pe bună dreptate unii.

    Dar ca mai toată legislaţia transpusă din import, HTA-ul românesc este din păcate scos din context. În primul rând, apare mult prea târziu, după ce actualizarea listei din 2008 a zdruncinat întregul sistem. În al doilea rând, paradoxal, apare mult prea devreme – ţările în care a fost introdus cheltuiau la introducere deja peste 250 de euro/capita pentru medicamente, în vreme ce România se zbate la sub 70 de euro. În al treilea rând, pare a nu mai fi necesar. Faptul că orice deficit de finanţare peste nivelul din 2012 este imputat producătorilor prin infama taxă „claw-back“, care se estimează a trece de 25% în 2015, face ca producătorii să dea practic gratis medicamentele. Şi, nu în ultimul rând, pentru că nu este însoţit de protocoale terapeutice: cine are interes să producă un protocol când poţi utiliza cel mai scump medicament, iar dacă terapia nu dă rezultate este de vină tocmai medicamentul?

    Şi totuşi, în ciuda limitărilor, cred că HTA-ul merită titlul de personalitatea anului în sănătate, asta pentru că a suscitat cea mai amplă dezbatere publică din sistem, dar şi pentru că a existat curaj pentru a-l pune în aplicare. Îmi place să spun că personalitatea ultimilor cinci ani în sănătate este curajul autorităţilor de a pune în aplicare măsuri de sustenabilizare a sistemului.

    Atât statisticile, cât şi bunul simţ ne cer să facem din sănătate un subiect public mult mai amplu dezbătut. Provocările următorilor cinci ani sunt enorme peste tot în lume. Nu degeaba revista „Time“, inventatoarea conceptului, a decretat personalitatea anului 2014 „Luptătorul contra Ebola“.

  • “Cu o ţară care se vinde pe piaţa internaţională a muncii ca un paradis de telefoniste şi telefonişti, putem să rămânem cu toţii acasă şi să vindem spaţiu publicitar pe tricolor”

    Gabriel Razi este specialistul Ziarului Financiar în agricultură.

    Între timp, România a devenit gazdă pentru corporaţiile mondiale care decid cu ochii în cifre dacă 3.000 de oameni îşi pierd sau nu locul de muncă pentru că la Mumbai sau Cairo costurile salariale sunt cu câteva procente mai mici decât la Bucureşti.

    Am auzit de puţine ori un executiv străin care să spună că firma sa a venit în România pentru că aici forţa de muncă are expertiză în IT, în inginerie civilă sau în tehnologie aerospaţială. Am auzit în schimb de colonii de call-center-uri, de parcă mănunchiul de facultăţi şi universităţi ţinute în poală de Ministerul Educaţiei are o singură specializare, cea de telefonist şi telefonistă.

    În inginerie situaţia este la fel. Un cunoscut, doctor în roboţi industriali, s-a angajat în urmă cu trei ani în biroul de proiectare al unei mari companii din industria auto la Bucureşti.

    Câştiga în jur de 3.000 de lei pe lună, pleca dimineaţă de acasă, se intorcea seara târziu şi tot ce avea în cap era cum să facă să mute cât mai ieftin o coloană de direcţie de pe partea stângă pe partea dreaptă a automobilului şi cum se prinde cât mai ieftin un cablu de o caroserie.

    După doi ani de cearcăne şi nopţi nedormite, a obţinut un loc de muncă similar într-o companie din aceeaşi industrie în Germania. Nu s-a gândit de două ori, şi-a făcut bagajele şi a părăsit definitiv România. Acum câştigă 3.000 de euro/lună, nu 3.000 de lei/lună şi nu mai vorbeşte despre cabluri, bujii şi electromotoare, ci despre plimbări cu bicicleta, vacanţe şi dilema de a încheia o casă într-o suburbie sau un apartament în centrul oraşului.

    După primele luni la noul loc de muncă din Germania, doctorul în inginerie povestea că simte că s-a mutat la sanatoriu, că nu există niciun bici care să îl mâne de la spate şi că economia germană îşi arată întreaga disponibilitate pentru a-l absorbi.

    Situaţia de faţă se poate extrapola într-un întreg evantai de domenii. O vânzătoare din Germania va reuşi în medie să treacă zilnic prin faţa scanerelor un număr aproximativ egal de produse ca şi o vânzătoare din România. Un taximetrist belgian conduce zilnic un număr aproximativ de kilometri cu unul de la Bucureşti, iar brutarul român produce tot atâtea chifle cât cel danez.

    Dar, costurile cu forţa de muncă din industria auto românească însă sunt de 3,75 ori mai mici decât media europeană, cele din comerţ sunt de şase ori mai mici decât media, iar în construcţii românii sunt plătiţi de 5,3 ori mai puţin decât în UE.

    Piaţa muncii din România nu are o problemă intrinsecă de productivitate – numărul de chifle produse pe oră de un brutar, kilometri/zi parcurşi de un taximetrist sau numărul de bilete vândute de o taxatoare sunt similare cu cele din Occident.

    Diferenţa este dată de valoarea pe care piaţa locală este dispusă să o plătească pentru produsele industriei locale. Din pacăte, pentru un set gros de produse preţurile româneşti sunt uniformizate cu cele din Europa.

    La benzină şi la lapte plătim la fel ca Occidentul, la cosmetice şi pantofi situaţia e comparabilă şi lista poate continua. Salariul mediu rămâne însă 1.600 de lei/lună în Româniă şi nu 1.600 de euro/lună. Cu faţa la colţ şi cu capul plecat, România este astfel prinsă într-un dans în care muzica nu e plătită de noi, iar valoarea adăugată produsă local zboară aproape liber către Zug, Laussane sau Rotterdam. Totul se întâmplă în timp ce Guvernul se întreabă constant, uimit şi cu mâinile în sân de ce încasările bugetare nu au depăşit niciodată 35% din PIB.

    Nu spun că prezenţa multinaţională este nocivă. Investiţiile străine directe sunt vitale pentru plămânii oricărei economii, dar incapacitatea administraţiei de a ţine valoarea adăugată în economie şi lipsa de interes pentru a încuraja poziţiile de avantaj comparativ în industrii inovatoare trimit România într-o spirală a cedării de suveranitate către corporaţiile globale.

    Cu o ţară care se vinde pe piaţa internaţională a muncii ca un paradis de telefoniste şi telefonişti, putem la fel de bine să rămânem cu toţii acasă şi să vindem spaţiu publicitar pe tricolor.

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: În general

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    De câte ori afirm că procesul de învăţare este unul dintre cele mai grele procese prin care trec oamenii, prima reacţie este că învăţarea este ceva foarte firesc naturii umane şi că, în general, oamenii învaţă uşor. Teoretic, oamenii spun că învaţă continuu, că însăşi viaţa este învăţare, dar dacă îi întrebăm ce au învăţat ultima oară sau ce îşi planifică să înveţe în viitor vor răspunde mai degrabă generalităţi.

    Toţi adulţii spun că ei sunt deschişi să se dezvolte, cer să fie învăţaţi cum să îşi mai dezvolte abilităţi, dar de pus în practică prea curând nici nu poate fi vorba. Copiii au o aparentă pornire către învăţare, dar acestei porniri i se dizolvă încet – încet firescul pe măsură ce apar responsabilităţile. În general foarte puţini oameni au sau îşi găsesc motivaţia interioară pentru învăţare. Nu spun că este bine sau rău astfel, ci observ tendinţele şi preferinţele, în generalul la care am acces. Învaţă uşor, cu o puternică motivaţie interioară şi cu dorinţă de descoperire şi de autodescoperire, mai puţin de un om din 20, chiar mai puţin, iar cazuistica la care mă refer este una foarte elitistă, poate prea elitistă.

    Da, învăţarea este un firesc al naturii umane, dar în sensul de necesitate, de nevoie, nu de preferinţă implicită, de pulsiune. Primul impuls al unui adult este mai degrabă cum să se descurce cu ce are, decât să înveţe, din propria voinţă, o abordare nouă, o abilitate nouă. Adulţii acceptă conţinut nou cu mirare şi cu interes aparent, dar nu îl pun imediat în practică, poate mai degrabă se scotocesc după excepţii cu care să contrazică beneficiile învăţării sau folosirii acelui conţinut. Sau caută explicaţii ca să argumenteze de ce acel conţinut nu se poate aplica în cazul lor particular. Tinerii se storc de energie căutând în jur învăţăminte, dar foarte greu se vor aduna de curaj ca să îşi construiască propriile experienţe de învăţare.

    Copiii vrăjesc iniţial prin capacitatea şi dorinţa lor de a învăţa, dar în momentul în care apar responsabilităţile în viaţa lor, sau învăţarea înaintează către performanţă, prea puţini continuă procesul de învăţare în acelaşi ritm pentru că acesta devine greu. Mai există şi categoria de adulţi care aşteaptă contemplativ să primească învăţare, să fie învăţaţi de alţii ce şi cum să facă. Singurii care învaţă din propria motivaţie interioară sunt cei responsabili faţă de ei înşişi, sunt oamenii (copii, tineri sau adulţi) cu capacitatea de anticipare a propriului traseu în viaţă. Cei care se întreabă cine pot şi cine vreau să fiu, dar şi ce am de făcut pentru asta sunt pe calea învăţării cu siguranţă.

    Învăţarea este o caracteristică a autodezvoltării, cea mai firească pulsiune a naturii umane, dar şi cea mai uşor de abandonat. Lipsa de interes pentru învăţare este de fapt lipsa de interes pentru sine, iar oamenii uită cu mare uşurinţă de ei înşişi şi de nevoile lor reale, căutând mai degrabă resurse ca să îşi facă viaţa suportabilă, nu ca să şi-o îmbogăţească.

    Greutatea de a găsi motivaţia interioară pentru învăţare este greutatea de a-şi accepta cu seninătate condiţia şi de a face efortul de a ieşi din zona de confort. A învăţa este extrem de greu, dar extrem de răsplătitor. De fapt, a găsi motivaţia pentru învăţare este cheia procesului, dar prea puţini oameni ştiu să facă asta.

    A învăţa este un proces a cărui execuţie presupune disciplină şi responsabilitate, nu este o calitate sau o deprindere pe care o avem cu toţii. A învăţa orice este despre procesul de învăţare întotdeauna şi de prea puţine ori este despre conţinutul învăţării. A trece prin procesul de învăţare aduce cu sine smerenie, curaj, determinare, rezistenţă, bucuria succesului mărunt, dar autentic. Resursa interioară pentru învăţare vine aproape întotdeauna din două ingrediente, musai prezente împreună: capacitatea de autoreflecţie dublată de acţiune.

    Poate singurul lucru pe care îl putem face pentru cei care fug din faţa învăţării este să le spunem şi lor că acesta este într-adevăr un proces greu, dar la finalul căruia ei vor fi mult mai puternici şi mai aproape de ceea ce îşi doresc să fie sau simt că pot să fie. În general învăţarea este la îndemâna tuturor, dar ea devine un privilegiu doar pentru cei care o şi accesează şi se bucură de valoarea ei.

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: În general

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    De câte ori afirm că procesul de învăţare este unul dintre cele mai grele procese prin care trec oamenii, prima reacţie este că învăţarea este ceva foarte firesc naturii umane şi că, în general, oamenii învaţă uşor. Teoretic, oamenii spun că învaţă continuu, că însăşi viaţa este învăţare, dar dacă îi întrebăm ce au învăţat ultima oară sau ce îşi planifică să înveţe în viitor vor răspunde mai degrabă generalităţi.

    Toţi adulţii spun că ei sunt deschişi să se dezvolte, cer să fie învăţaţi cum să îşi mai dezvolte abilităţi, dar de pus în practică prea curând nici nu poate fi vorba. Copiii au o aparentă pornire către învăţare, dar acestei porniri i se dizolvă încet – încet firescul pe măsură ce apar responsabilităţile. În general foarte puţini oameni au sau îşi găsesc motivaţia interioară pentru învăţare. Nu spun că este bine sau rău astfel, ci observ tendinţele şi preferinţele, în generalul la care am acces. Învaţă uşor, cu o puternică motivaţie interioară şi cu dorinţă de descoperire şi de autodescoperire, mai puţin de un om din 20, chiar mai puţin, iar cazuistica la care mă refer este una foarte elitistă, poate prea elitistă.

    Da, învăţarea este un firesc al naturii umane, dar în sensul de necesitate, de nevoie, nu de preferinţă implicită, de pulsiune. Primul impuls al unui adult este mai degrabă cum să se descurce cu ce are, decât să înveţe, din propria voinţă, o abordare nouă, o abilitate nouă. Adulţii acceptă conţinut nou cu mirare şi cu interes aparent, dar nu îl pun imediat în practică, poate mai degrabă se scotocesc după excepţii cu care să contrazică beneficiile învăţării sau folosirii acelui conţinut. Sau caută explicaţii ca să argumenteze de ce acel conţinut nu se poate aplica în cazul lor particular. Tinerii se storc de energie căutând în jur învăţăminte, dar foarte greu se vor aduna de curaj ca să îşi construiască propriile experienţe de învăţare.

    Copiii vrăjesc iniţial prin capacitatea şi dorinţa lor de a învăţa, dar în momentul în care apar responsabilităţile în viaţa lor, sau învăţarea înaintează către performanţă, prea puţini continuă procesul de învăţare în acelaşi ritm pentru că acesta devine greu. Mai există şi categoria de adulţi care aşteaptă contemplativ să primească învăţare, să fie învăţaţi de alţii ce şi cum să facă. Singurii care învaţă din propria motivaţie interioară sunt cei responsabili faţă de ei înşişi, sunt oamenii (copii, tineri sau adulţi) cu capacitatea de anticipare a propriului traseu în viaţă. Cei care se întreabă cine pot şi cine vreau să fiu, dar şi ce am de făcut pentru asta sunt pe calea învăţării cu siguranţă.

    Învăţarea este o caracteristică a autodezvoltării, cea mai firească pulsiune a naturii umane, dar şi cea mai uşor de abandonat. Lipsa de interes pentru învăţare este de fapt lipsa de interes pentru sine, iar oamenii uită cu mare uşurinţă de ei înşişi şi de nevoile lor reale, căutând mai degrabă resurse ca să îşi facă viaţa suportabilă, nu ca să şi-o îmbogăţească.

    Greutatea de a găsi motivaţia interioară pentru învăţare este greutatea de a-şi accepta cu seninătate condiţia şi de a face efortul de a ieşi din zona de confort. A învăţa este extrem de greu, dar extrem de răsplătitor. De fapt, a găsi motivaţia pentru învăţare este cheia procesului, dar prea puţini oameni ştiu să facă asta.

    A învăţa este un proces a cărui execuţie presupune disciplină şi responsabilitate, nu este o calitate sau o deprindere pe care o avem cu toţii. A învăţa orice este despre procesul de învăţare întotdeauna şi de prea puţine ori este despre conţinutul învăţării. A trece prin procesul de învăţare aduce cu sine smerenie, curaj, determinare, rezistenţă, bucuria succesului mărunt, dar autentic. Resursa interioară pentru învăţare vine aproape întotdeauna din două ingrediente, musai prezente împreună: capacitatea de autoreflecţie dublată de acţiune.

    Poate singurul lucru pe care îl putem face pentru cei care fug din faţa învăţării este să le spunem şi lor că acesta este într-adevăr un proces greu, dar la finalul căruia ei vor fi mult mai puternici şi mai aproape de ceea ce îşi doresc să fie sau simt că pot să fie. În general învăţarea este la îndemâna tuturor, dar ea devine un privilegiu doar pentru cei care o şi accesează şi se bucură de valoarea ei.