BusinessMagazin

Tag: sistem

  • Compania unde şedinţele sunt înregistrate, unde angajaţii sunt încurajaţi să se critice între ei la nesfârşit şi oamenilor le sunt testate frecvent slăbiciunile

    Scopul este să creeze o tehnologie care să automatizeze mai tot managementul companiei, scrie The Wall Street Journal. Aceasta ar reprezenta apogeul eforturilor de-o viaţă ale lui Ray Dalio de a transforma Bridgewater într-un altar al deschiderii radicale – şi o afacere care poate rezista fără el. La Bridgewater, cele mai multe dintre şedinţe sunt înregistrate, angajaţii sunt încurajaţi să se critice între ei la nesfârşit, oamenilor le sunt testate frecvent slăbiciunile, iar performanţele personale sunt evaluate în funcţie de criterii precise; toate acestea sub supravegherea lui Dalio.

    Noua tehnologie a Bridgewater i-ar conserva abordarea neortodoxă a managementului într-un sistem software. Ar furniza direcţii precise despre cum angajaţii ar trebui să-şi organizeze şi cel mai mărunt aspect al zilei lor de muncă. Spre exemplu, ar sugera angajatului dacă este bine sau nu dea un anumit telefon sau să poarte o anumită discuţie.

    Sistemul este în faza de dezvoltare, iar detaliile exacte ale operaţiunilor pe care le poate executa sunt încă dezbătute în firmă. Un angajat familiar cu acest proiect l-a descris ca fiind „o încercare de a transforma creierul lui Ray într-un computer”.

    Bridgewater administrează active de 160 de miliarde de dolari, mai mult decât oricare alt concurent. Fondul a adus clienţilor profituri totale de două ori mai mari decât concurenţa, potrivit LCH Investments, firmă care plasează banii clienţilor în fonduri de hedging. Ray Dalio a câştigat personal 1,4 miliarde de dolari în 2015, conform datelor companiei de cercetare Institutional Investor’s Alpha.

    Cu toate acestea, fondul fanion al Bridgewater înregistra la un moment dat în 2016 o scădere anuală de 12%, alarmându-i pe strategii firmei. La mijlocul lunii decembrie fondul nu doar că îşi revenise, dar avea o creştere de aproape 4%. Un alt fond, cu comisioane mai mici, avansa cu 8%.

    Regulile pe care trebuie să le respecte angajaţii de la Bridgewater sunt strânse într-un manifest de 123 de pagini intitulat „Principii”. Fiecare angajat ar trebui să le cunoască şi să le aplice cu stricteţe. Pe lângă maxime precum „În cele din urmă vei primi ceea ce meriţi”, principiile conţin şi sfaturi de la Dalio. Unul este: „Nu-ţi selecta bătăliile. Luptă-te în toate”.

    Bridgewater nu ascunde că o cincime din angajaţii noi pleacă după niciun an de lucru. Presiunea este atât de mare încât aceia care rămân sunt adesea observaţi plângând prin toalete, povestesc cinci actuali şi foşti angajaţi. Articolul de faţă are la bază interviuri cu ei şi cu mai mult de o duzină de colegi de-ai lor sau persoane apropiate firmei. Dalio s-a întors să conducă Bridgewater la începutul anului trecut, după ce în urmă cu şase ani se retrăsese într-un rol de mentor. În doar câteva săptămâni, i-a adunat pe toţi managerii sub acelaşi acoperiş şi le-a reproşat că firma s-a îngrăşat şi a devenit ineficientă. Soluţia, le-a explicat el, ar fi o „renovare” prin care angajaţii slabi sunt eliminaţi.

    Reducerile de personal au început aproape imediat. De la revenirea sa, personalul s-a diminuat cu 10%. Adică au plecat 150 de oameni. Alte câteva sute de oameni ar putea fi concediaţi în următoarele luni. Unii vor pleca pentru a face loc altora mai buni. Bugetul pentru petrecerea de Crăciun de anul trecut a fost redus cu 20%. În alţi ani, de Crăciun puteai vedea brazi atârnaţi de tavan. Firma a renunţat la aceste extravaganţe.

    Atins de dezvăluirile de la începutul anului trecut despre problemele interne ale companiei, Dalio a schimbat vechiul sistem, în funcţiune de zeci de ani, de a face cunoscut tuturor angajaţilor tot ce s-a decis la nivelurile mai ridicate. În schimb, investitorul a hotărât ca doar 10% din personal să aibă acces complet la ceea ce el numeşte „transparenţă radicală”. A scris un nou principiu, care încă nu este destinat tuturor şi care spune: „Aşteaptă-te ca aceia care primesc transparenţa radicală să o folosească responsabil şi nu le-o da dacă nu pot face acest lucru”.

    Când un angajat i-a reproşat într-o şedinţă deschisă lui Dalio că forţa răspunsului s-ar putea să nu fie proporţională cu pagubele produse de scurgerea de informaţii, investitorul a răspuns că în calitate de inventator al sistemului de management al firmei a decis că răspunsul este cel potrivit.

    Dalio a înfiinţat Bridgewater în 1975, ca firmă de cercetare cu sediul în apartamentul său cu două dormitoare din Manhattan. A atras atenţia prin talentul său de a prezice tendinţe macroeconomice. La baza succesului său, explică adesea Dalio, stă crediţa că pieţele reflectă lucrarea unei maşinării economice greşit înţelese, iar interpretarea semnelor lăsate de această maşinărie cere o dedicare neînreruptă şi adesea dureroasă pentru „dezacordul profund de păreri”. De aceea angajaţii sunt încurajaţi să se provoace unul pe celălalt în mod repetat şi fără rezerve.

  • Ce-am avut şi ce-am pierdut din epoca de aur a învăţământului românesc? „E incorect să ceri unui sistem să fie mai bun decât ţara în care se află”

    Pentru cei care nu ştiu: utopia nu s-a realizat niciodată. Parte din cei care au trăit aproape 50 de ani de comunism au dansat o întreagă epocă de aur, dar majoritatea au avut dreptul la distrugerea creativităţii, la anularea oricărei libertăţi de gândire. Interviu cu profesorul Carol Capiţa, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie.

    Reporter: Când începe “Epoca de aur”?

    Carol Capiţa: Sintagma de “epocă de aur”, tipică ultimului deceniu al perioadei comuniste, a fost folosită doar de propaganda oficială. Atunci, nimeni nu-şi făcea iluzii că trăieşte o epocă de aur. La nivelul cadrelor didactice, fie ele de învăţământ mediu sau universitar, nimeni nu avea iluzii cu privire la realitate – pornind de la calitatea dotărilor şi a logisticii, până la limitările şi coerciţiile impuse sistemului de educaţie.

    Frustrarea de acum te aruncă în raiul Epocii de Aur?

    Adevărat, memoria umană este selectivă (este puternic influenţată de sentimente) şi, adesea, rămân în urmă mai degrabă amintirile considerate a fi frumoase. În plus, biologia continuă să joace feste, în condiţiile în care “înainte” era, inevitabil, epoca tinereţii noastre. Pe o notă mai generală, toată istoria este marcată de percepţiile fiecărei generaţii despre o epocă de aur, cea trecută, aflată în contrast cu prezentul mai mult sau mai puţin degradat şi degradant. Este un mecanism al memoriei colective pe care se bazează multe din mecanismele care diferenţiază istoria de trecut.

    Cum s-a ajuns la gândirea aceasta tranşantă? Comunismul-epocă de aur, democraţia-haos.

    Când spunem: Înainte de ’89 am avut un sistem de învăţământ de excepţie, dar democraţia prost înţeleasă l-a distrus, de fapt, adevărul este undeva la mijloc.

    Într-adevăr, în ciuda epurărilor din primii ani de comunism şi al unor compromisuri cu sistemul făcute de unii mari intelectuali, în sistem au rămas, cel puţin în primele două decenii, cadre didactice (mai ales la nivelul învăţământului superior) formate adesea în universităţi occidentale sau măcar care avuseseră acces la literatura de ultimă oră. Această generaţie a format la rândul ei specialişti şi profesori foarte buni; dar poate că contribuţia lor a constat şi în faptul că au reprezentat o punte cronologică din 1945 până în perioada – prea scurtă – dintre 1968 şi 1972.

    Comunismul a eliminat analfabetismului, dar care era valoarea învăţământului?

    În egală măsură, trebuie să recunoaştem că preocuparea regimului pentru eliminarea analfabetismului a fost un lucru bun. La fel, existenţa unui acces mai liber la educaţie, bazat pe gratuitatea acestuia. Desigur, cineva ar putea comenta faptul că semnificaţia acestui acces este drastic alterată de calitatea învăţământului (dar am intra într-un argument circular) sau că, dimpotrivă, aceasta ar justifica sintagma metaliferă (dar, la fel, argumentul ar fi circular, căci ar folosi ca argument ceva ce de-abia urmează a fi demonstrat). Perioada comunistă a fost şi o perioadă de relativă încremenire tehnologică, ceea ce făcea ca sistemul de educaţie să intre într-o rutină ce poate fi uşor confundată cu calitatea. În momentul în care sistemul s-a confruntat cu o economie de piaţă (caracterizată de viteza şi amploarea schimbărilor), sistemul nu a mai făcut faţă: logistica îmbătrânită, legislaţia generală cu sincope (sunt legi din anii ’60 şi ’70 încă în vigoare), o relaţie strâmbă între locurile de muncă (de o piaţă a muncii nu putea fi vorba) şi oferta educaţională (facultăţi din cadrul Politehnicii aveau câte 500 de absolvenţi pe promoţie, în timp ce la istorie erau doar 50, iar pentru alte specializări numărul era chiar mai redus), de unde şi repartizări ciudate şi supranumerare dublate de lipsuri la fel de relevante (autorul a predat la un moment dat istorie, geografie şi o limbă străină).

     Omul cuminte, era realizat, nu?

     Da, cel mai grav lucru este că se produceau absolvenţi de liceu sau de facultate care ştiau că nu au şanse să se realizeze profesioal decât dacă stăteau cuminţi sau, mai bine, pactizau cu sistemul. Selecţia era şi ea subiectivă: cei ce aveau rude condamnate politic sau în străinătate, sau erau copii de preoţi nu puteau candida la facultăţile ideologice (istorie, drept, filosofie).

    După 1989, nu democraţia (prost sau bine înţeleasă – formulă nefericită, căci un sistem nu poate fi “înţeles” bine sau rău, el poate fi doar prost sau bine pus în practică de oameni şi instituţii deopotrivă), ci oamenii au distrus bruma de lucruri bune.

    Ieri, se impunea respect elevilor. Azi,  de ce nu mai există respect nici pentru carte şi nici pentru profesori?

    Se confundă respectul cu teama, interesul cu preocuparea pentru dezvoltare personală. În ceea ce priveşte trierea, să ne aducem aminte de faptul că, vroiai sau nu, puteai sau nu, trebuia să termini (ca să vezi, la fel ca astăzi) cel puţin zece clase, după care (poate mai bine ca astăzi) făceai o şcoală profesională şi apoi continuai la seral (în treacăt fie spus, am avut privilegiul să lucrez cu doi astfel de absolvenţi de seral – unul a ajuns conferenţiar şi preţuit coleg al meu, iar altul este astăzi un avocat de succes, aşa că …).

    Nu cred că era vorba de respect, ci mai degrabă de teamă. Teama de note mici, de reacţia părinţilor (care vroiau ca odraslele să iasă din cercul limitat al fabricii sau al CAP-ului, pe un principiu precizat de Caragiale, anume că românul se naşte licean, trăieşte funcţionar şi moare pensionar), de posibile puncte slabe la dosar (mai ales dacă vroiai să candidezi la o facultate considerată a fi ideologică).

    Ieri, se triau la sânge absolvenţii, azi, de ce nu există criterii?

    Trierea era şi ea destul de subiectivă, căci era influenţată ideologic (şi la nivelul locurilor pentru învăţământul superior trebuia respectată balanţa procentuală de muncitori, ţărani şi intelectuali), de unde şi disproporţiile flagrante dintre diferitele specializări. În ceea ce priveşte selecţia actuală, ea nu lipseşte pentru un set de specializări foarte căutate sau care formează în domenii reglementate la nivel european. În cazul celorlalte specializări, există o obligaţie de a căuta o serie de elemente de departajare (de obicei notele de la bacalureat, un interviu şi sau o scrisoare de intenţie).  

    Citeşte continuarea pe Gândul
     

  • Ce-am avut şi ce-am pierdut din epoca de aur a învăţământului românesc? „E incorect să ceri unui sistem să fie mai bun decât ţara în care se află”

    Pentru cei care nu ştiu: utopia nu s-a realizat niciodată. Parte din cei care au trăit aproape 50 de ani de comunism au dansat o întreagă epocă de aur, dar majoritatea au avut dreptul la distrugerea creativităţii, la anularea oricărei libertăţi de gândire. Interviu cu profesorul Carol Capiţa, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie.

    Reporter: Când începe “Epoca de aur”?

    Carol Capiţa: Sintagma de “epocă de aur”, tipică ultimului deceniu al perioadei comuniste, a fost folosită doar de propaganda oficială. Atunci, nimeni nu-şi făcea iluzii că trăieşte o epocă de aur. La nivelul cadrelor didactice, fie ele de învăţământ mediu sau universitar, nimeni nu avea iluzii cu privire la realitate – pornind de la calitatea dotărilor şi a logisticii, până la limitările şi coerciţiile impuse sistemului de educaţie.

    Frustrarea de acum te aruncă în raiul Epocii de Aur?

    Adevărat, memoria umană este selectivă (este puternic influenţată de sentimente) şi, adesea, rămân în urmă mai degrabă amintirile considerate a fi frumoase. În plus, biologia continuă să joace feste, în condiţiile în care “înainte” era, inevitabil, epoca tinereţii noastre. Pe o notă mai generală, toată istoria este marcată de percepţiile fiecărei generaţii despre o epocă de aur, cea trecută, aflată în contrast cu prezentul mai mult sau mai puţin degradat şi degradant. Este un mecanism al memoriei colective pe care se bazează multe din mecanismele care diferenţiază istoria de trecut.

    Cum s-a ajuns la gândirea aceasta tranşantă? Comunismul-epocă de aur, democraţia-haos.

    Când spunem: Înainte de ’89 am avut un sistem de învăţământ de excepţie, dar democraţia prost înţeleasă l-a distrus, de fapt, adevărul este undeva la mijloc.

    Într-adevăr, în ciuda epurărilor din primii ani de comunism şi al unor compromisuri cu sistemul făcute de unii mari intelectuali, în sistem au rămas, cel puţin în primele două decenii, cadre didactice (mai ales la nivelul învăţământului superior) formate adesea în universităţi occidentale sau măcar care avuseseră acces la literatura de ultimă oră. Această generaţie a format la rândul ei specialişti şi profesori foarte buni; dar poate că contribuţia lor a constat şi în faptul că au reprezentat o punte cronologică din 1945 până în perioada – prea scurtă – dintre 1968 şi 1972.

    Comunismul a eliminat analfabetismului, dar care era valoarea învăţământului?

    În egală măsură, trebuie să recunoaştem că preocuparea regimului pentru eliminarea analfabetismului a fost un lucru bun. La fel, existenţa unui acces mai liber la educaţie, bazat pe gratuitatea acestuia. Desigur, cineva ar putea comenta faptul că semnificaţia acestui acces este drastic alterată de calitatea învăţământului (dar am intra într-un argument circular) sau că, dimpotrivă, aceasta ar justifica sintagma metaliferă (dar, la fel, argumentul ar fi circular, căci ar folosi ca argument ceva ce de-abia urmează a fi demonstrat). Perioada comunistă a fost şi o perioadă de relativă încremenire tehnologică, ceea ce făcea ca sistemul de educaţie să intre într-o rutină ce poate fi uşor confundată cu calitatea. În momentul în care sistemul s-a confruntat cu o economie de piaţă (caracterizată de viteza şi amploarea schimbărilor), sistemul nu a mai făcut faţă: logistica îmbătrânită, legislaţia generală cu sincope (sunt legi din anii ’60 şi ’70 încă în vigoare), o relaţie strâmbă între locurile de muncă (de o piaţă a muncii nu putea fi vorba) şi oferta educaţională (facultăţi din cadrul Politehnicii aveau câte 500 de absolvenţi pe promoţie, în timp ce la istorie erau doar 50, iar pentru alte specializări numărul era chiar mai redus), de unde şi repartizări ciudate şi supranumerare dublate de lipsuri la fel de relevante (autorul a predat la un moment dat istorie, geografie şi o limbă străină).

     Omul cuminte, era realizat, nu?

     Da, cel mai grav lucru este că se produceau absolvenţi de liceu sau de facultate care ştiau că nu au şanse să se realizeze profesioal decât dacă stăteau cuminţi sau, mai bine, pactizau cu sistemul. Selecţia era şi ea subiectivă: cei ce aveau rude condamnate politic sau în străinătate, sau erau copii de preoţi nu puteau candida la facultăţile ideologice (istorie, drept, filosofie).

    După 1989, nu democraţia (prost sau bine înţeleasă – formulă nefericită, căci un sistem nu poate fi “înţeles” bine sau rău, el poate fi doar prost sau bine pus în practică de oameni şi instituţii deopotrivă), ci oamenii au distrus bruma de lucruri bune.

    Ieri, se impunea respect elevilor. Azi,  de ce nu mai există respect nici pentru carte şi nici pentru profesori?

    Se confundă respectul cu teama, interesul cu preocuparea pentru dezvoltare personală. În ceea ce priveşte trierea, să ne aducem aminte de faptul că, vroiai sau nu, puteai sau nu, trebuia să termini (ca să vezi, la fel ca astăzi) cel puţin zece clase, după care (poate mai bine ca astăzi) făceai o şcoală profesională şi apoi continuai la seral (în treacăt fie spus, am avut privilegiul să lucrez cu doi astfel de absolvenţi de seral – unul a ajuns conferenţiar şi preţuit coleg al meu, iar altul este astăzi un avocat de succes, aşa că …).

    Nu cred că era vorba de respect, ci mai degrabă de teamă. Teama de note mici, de reacţia părinţilor (care vroiau ca odraslele să iasă din cercul limitat al fabricii sau al CAP-ului, pe un principiu precizat de Caragiale, anume că românul se naşte licean, trăieşte funcţionar şi moare pensionar), de posibile puncte slabe la dosar (mai ales dacă vroiai să candidezi la o facultate considerată a fi ideologică).

    Ieri, se triau la sânge absolvenţii, azi, de ce nu există criterii?

    Trierea era şi ea destul de subiectivă, căci era influenţată ideologic (şi la nivelul locurilor pentru învăţământul superior trebuia respectată balanţa procentuală de muncitori, ţărani şi intelectuali), de unde şi disproporţiile flagrante dintre diferitele specializări. În ceea ce priveşte selecţia actuală, ea nu lipseşte pentru un set de specializări foarte căutate sau care formează în domenii reglementate la nivel european. În cazul celorlalte specializări, există o obligaţie de a căuta o serie de elemente de departajare (de obicei notele de la bacalureat, un interviu şi sau o scrisoare de intenţie).  

    Citeşte continuarea pe Gândul
     

  • A riscat toţi banii familiei pentru a vinde produse de care nu auzise nimeni. Acum e milionar

    Timişoreanul Cristian Oneţiu şi-a început cariera în industria vânzărilor directe la 16 ani, ca să îşi câştige banii ce aveau să îi permită să studieze la facultate. După mai multe încercări nereuşite în zona antreprenoriatului, a pus bazele, în 2005, ale unei afaceri axate pe un sistem de direct sales autentic românesc şi pe produse bio, ce abia intrau pe piaţă la momentul respectiv. Cele două companii pe care le conduce împreună cu fratele său totalizează în prezent afaceri de mai mult de 10 milioane de euro, iar în zece ani vor ajunge la 100, potrivit antreprenorului.

    “Am investit toţi banii, inclusiv pe cei obţinuţi din vânzarea celor două apartamente, deţinute de mine şi de fratele meu, într-o afacere cu produse bio, într-o perioadă în care puţini ştiau ce înseamnă acestea“ – îşi începe Cristian Oneţiu povestea afacerii înfiinţate de el şi fratele său, Dan, în urmă cu un deceniu în Timişoara. În prezent, cei doi conduc două afaceri axate pe distribuţia şi vânzarea de produse fie certificate bio, fie din ingrediente naturale – Life Care Corp., axată pe vânzările directe, şi BioLogistic, companie de import şi distribuţie pentru reţelele de magazine din care fac parte şi lanţuri de retail precum Billa, Mega Image, Kaufland. Life Care Corp., prima lor companie, a devenit una dintre cele mai mari afaceri de vânzări directe din România, cu o cifră de afaceri de 30 de milioane de lei anul trecut, iar firma de import şi distribuţie de produse bio BioLogistic, înfiinţată la câţiva ani după prima, a totalizat anul trecut afaceri de 10 milioane de lei.

    Povestea apartamentelor vândute şi ulterior răscumpărate reprezintă doar o mică parte din aventura antreprenorială a lui Cristian Oneţiu, care spune că a adus cuvântul „bio“ în România, odată cu produsele importate în 2005. A copilărit în Reşiţa şi, pentru a-şi permite să  plece la facultate în Timişoara, a intrat în industria vânzărilor directe încă de la 16 ani. Inspirat de fratele său, Dan, care făcea „tot felul de mici afaceri“,  a început să vândă şi el un produs la mare căutare la vremea respectivă: maşinile de vacuumat alimente.

    „Erau valize care cântăreau aproximativ 30 de kilograme, adică jumătate din greutatea mea. Nu puteam să le transport cu tramvaiul şi luam taxiul, iar la prezentări eram motivat să vând astfel încât să reuşesc să îmi recuperez cel puţin banii de taxi“. Ulterior a vândut şi produsele unei companii axate pe comercializarea cosmeticelor şi suplimentelor alimentare.

    În 1996, la 18 ani, după ce s-a înscris la Facultatea de Psihologie din Timişoara, a fost nevoit să renunţe la afacerile sale din Reşiţa. Timp de un an s-a dedicat exclusiv studiilor, iar apoi, pentru că se obişnuise să aibă venituri suplimentare, „m-am angajat, ca orice tânăr, la corporaţie“, spune el, mai în glumă, mai în serios, referindu-se la primul loc de muncă, într-o companie ce activa în industria tutunului. A lucrat acolo timp de patru ani şi jumătate, ultima poziţie ocupată fiind responsabil în departamentul de marketing pentru partea de vest a ţării.

    În 2002 a decis să ia din nou drumul antreprenoriatului. „Nu am mai suportat rigorile corporaţiei, care deveneau din ce în ce mai mari. Dacă la început aveam o oarecare libertate, ulterior aceasta s-a îngustat atât de mult încât am devenit mici roboţei“, spune Oneţiu.  Revenirea la antreprenoriat s-a legat şi de o pasiune a sa: pentru că îi plăcea să cânte, a deschis un bar de karaoke chiar în cadrul campuslui universitar din Timişoara. „L-am făcut cu gândul de a aduna prieteni în jurul unei mese, unde să începem să cântăm, şi s-a transformat într-o afacere foarte profitabilă. Era un bar mic, dar mereu plin, care funcţiona de luni până luni“, povesteşte el. 

    După trei ani de activitate cu barul, a deschis un alt club, mai mare, iar apoi, fiindcă a încercat să lase afacerea nesupravegheată pentru a nu mai pierde nopţile, aceasta nu a mai funcţionat. „Nu a mai mers pentru că aşa se întâmplă la baruri, este o activitate mult mai lejeră şi predispusă la fraudă.“ Acesta a fost momentul în care a plecat la Bucureşti hotărât să înceapă proiectul la care visa din adolescenţă, propria companie românească de vânzări directe. „Voiam o companie de direct sales fără americănismul specific, o companie românească bazată pe principii româneşti, dar şi cu produse româneşti“, descrie el activitatea firmei Vision Group International, pe care a creat-o în 2004 şi care vindea aproximativ 20 de produse fabricate în România – şam-poane, detergenţi ş.a. Afacerea a falimentat în aproximativ un an, motivele fiind legate, potrivit lui Oneţiu, de lipsa unor standarde de calitate pe care piaţa le cerea. „Dacă produsul pe care îl duceam în casa clientului într-o zi era roz, iar a doua zi, roşiatic, atunci pierdeam încrederea lui.“

    În 2005 a pus bazele Life Care Corp. în Timişoara, o companie ce avea să fie axată pe vânzarea de produse bio, în urma unei investiţii de 300.000 de euro, bani reprezentaţi de fonduri personale şi împrumuturi de la familie şi prieteni, ce au implicat inclusiv vânzarea apartamentului său şi al fratelui.

  • Un bărbat din Zalău a inventat casa care se construieşte în 6 zile şi e mai ieftină decât o casă normală

    Mathe Laszlo, nascut la Zalău, a inventat un sistem revoluţionar care permite construirea unei case perfect izolate în doar şase zile. Sistemul lui Laszlo se numeşte Thermodul System şi garantează până la 90 la sută conservarea energiei prin izolarea termică, fiind deja tot mai folosit în America, Africa, Germania şi Austria, scrie glasulsalajului.ro.

    Românul care a inventat acest sistem a rămas modest şi atent la nevoile oamenilor în materie e sisteme de izolare. Sistemul revolutionar se numeşte Thermodul System si garantează pănă la 90% conservarea energiei prin izolarea termincă, fiind deja tot mai folosit în America, şi Africa, dar şi Germania şi Austria.

    Sistemul Thermodul este o tehnologie de construcţie folosită de mai mulţi ani în lume pentru locuinţe energo-economice, care se impune pe piaţă din ce în ce mai mult. Panourile Thermodul sunt realizate în funcţie de natura peretelui, potrivit realitatea.net.

    Mathe Laszlo si-a dorit să găsească o soluţie fiabilă atât pentru mediul înconjurător cât şi pentru noi ca oameni, înţelegând nevoile generatiei Y şi nevoia lor scăzută de a deţine proprietăţi scumpe ale caror ipoteci ar reprezenta mai mult de jumătate din venituri.

  • Ce probleme a întâmpinat ţara care vrea să introducă ziua de muncă de şase ore

    Ziua de muncă de şase ore pare să nu fie o idee atât de bună. Problema: este prea costisitoare.

    Suedia a devenit subiect de ştire când s-a anunţat că este pregătită să adopte programul de muncă de şase ore, însă se pare că nu este o idee prea bună. Potrivit unor rezultate preliminare ale unui experiment ce s-a întins de-a lungul a doi ani în oraşul Gothenburg, scrie Bloomberg.

    În Gothenburg o casă de bătrâni a decis să scurteze programul asistentelor medicale (68) de la 8 ore la 6 ore, păstrându-le acelaşi salariu. Pentru a acoperi orele instituţia a trebuit să angajeze alte 17 asistente medicale ceea ce se traduce la un cost de 1,3 milioane de dolari.

    Totuşi studiul arată că angajaţii care au muncit şase ore pe zi s-au simţit mai sănătoşi şi nu şi-au mai luat la fel de multe zile libere pe motive medicale, dar şi nivelul de îngrijire al pacienţilor a crescut. Cu toate acestea, autorităţile nu vor să implementeze sistemul după terminarea experimentului. “Este mult prea costisitoare implementarea acestui sistem”, a declarat Daniel Bernma, politician local. 

  • Ce probleme a întâmpinat ţara care vrea să introducă ziua de muncă de şase ore

    Ziua de muncă de şase ore pare să nu fie o idee atât de bună. Problema: este prea costisitoare.

    Suedia a devenit subiect de ştire când s-a anunţat că este pregătită să adopte programul de muncă de şase ore, însă se pare că nu este o idee prea bună. Potrivit unor rezultate preliminare ale unui experiment ce s-a întins de-a lungul a doi ani în oraşul Gothenburg, scrie Bloomberg.

    În Gothenburg o casă de bătrâni a decis să scurteze programul asistentelor medicale (68) de la 8 ore la 6 ore, păstrându-le acelaşi salariu. Pentru a acoperi orele instituţia a trebuit să angajeze alte 17 asistente medicale ceea ce se traduce la un cost de 1,3 milioane de dolari.

    Totuşi studiul arată că angajaţii care au muncit şase ore pe zi s-au simţit mai sănătoşi şi nu şi-au mai luat la fel de multe zile libere pe motive medicale, dar şi nivelul de îngrijire al pacienţilor a crescut. Cu toate acestea, autorităţile nu vor să implementeze sistemul după terminarea experimentului. “Este mult prea costisitoare implementarea acestui sistem”, a declarat Daniel Bernma, politician local. 

  • A riscat toţi banii familiei pentru a vinde produse de care nu auzise nimeni. Acum e milionar

    Timişoreanul Cristian Oneţiu şi-a început cariera în industria vânzărilor directe la 16 ani, ca să îşi câştige banii ce aveau să îi permită să studieze la facultate. După mai multe încercări nereuşite în zona antreprenoriatului, a pus bazele, în 2005, ale unei afaceri axate pe un sistem de direct sales autentic românesc şi pe produse bio, ce abia intrau pe piaţă la momentul respectiv. Cele două companii pe care le conduce împreună cu fratele său totalizează în prezent afaceri de mai mult de 10 milioane de euro, iar în zece ani vor ajunge la 100, potrivit antreprenorului.

    “Am investit toţi banii, inclusiv pe cei obţinuţi din vânzarea celor două apartamente, deţinute de mine şi de fratele meu, într-o afacere cu produse bio, într-o perioadă în care puţini ştiau ce înseamnă acestea“ – îşi începe Cristian Oneţiu povestea afacerii înfiinţate de el şi fratele său, Dan, în urmă cu un deceniu în Timişoara. În prezent, cei doi conduc două afaceri axate pe distribuţia şi vânzarea de produse fie certificate bio, fie din ingrediente naturale – Life Care Corp., axată pe vânzările directe, şi BioLogistic, companie de import şi distribuţie pentru reţelele de magazine din care fac parte şi lanţuri de retail precum Billa, Mega Image, Kaufland. Life Care Corp., prima lor companie, a devenit una dintre cele mai mari afaceri de vânzări directe din România, cu o cifră de afaceri de 30 de milioane de lei anul trecut, iar firma de import şi distribuţie de produse bio BioLogistic, înfiinţată la câţiva ani după prima, a totalizat anul trecut afaceri de 10 milioane de lei.

    Povestea apartamentelor vândute şi ulterior răscumpărate reprezintă doar o mică parte din aventura antreprenorială a lui Cristian Oneţiu, care spune că a adus cuvântul „bio“ în România, odată cu produsele importate în 2005. A copilărit în Reşiţa şi, pentru a-şi permite să  plece la facultate în Timişoara, a intrat în industria vânzărilor directe încă de la 16 ani. Inspirat de fratele său, Dan, care făcea „tot felul de mici afaceri“,  a început să vândă şi el un produs la mare căutare la vremea respectivă: maşinile de vacuumat alimente.

    „Erau valize care cântăreau aproximativ 30 de kilograme, adică jumătate din greutatea mea. Nu puteam să le transport cu tramvaiul şi luam taxiul, iar la prezentări eram motivat să vând astfel încât să reuşesc să îmi recuperez cel puţin banii de taxi“. Ulterior a vândut şi produsele unei companii axate pe comercializarea cosmeticelor şi suplimentelor alimentare.

    În 1996, la 18 ani, după ce s-a înscris la Facultatea de Psihologie din Timişoara, a fost nevoit să renunţe la afacerile sale din Reşiţa. Timp de un an s-a dedicat exclusiv studiilor, iar apoi, pentru că se obişnuise să aibă venituri suplimentare, „m-am angajat, ca orice tânăr, la corporaţie“, spune el, mai în glumă, mai în serios, referindu-se la primul loc de muncă, într-o companie ce activa în industria tutunului. A lucrat acolo timp de patru ani şi jumătate, ultima poziţie ocupată fiind responsabil în departamentul de marketing pentru partea de vest a ţării.

    În 2002 a decis să ia din nou drumul antreprenoriatului. „Nu am mai suportat rigorile corporaţiei, care deveneau din ce în ce mai mari. Dacă la început aveam o oarecare libertate, ulterior aceasta s-a îngustat atât de mult încât am devenit mici roboţei“, spune Oneţiu.  Revenirea la antreprenoriat s-a legat şi de o pasiune a sa: pentru că îi plăcea să cânte, a deschis un bar de karaoke chiar în cadrul campuslui universitar din Timişoara. „L-am făcut cu gândul de a aduna prieteni în jurul unei mese, unde să începem să cântăm, şi s-a transformat într-o afacere foarte profitabilă. Era un bar mic, dar mereu plin, care funcţiona de luni până luni“, povesteşte el. 

    După trei ani de activitate cu barul, a deschis un alt club, mai mare, iar apoi, fiindcă a încercat să lase afacerea nesupravegheată pentru a nu mai pierde nopţile, aceasta nu a mai funcţionat. „Nu a mai mers pentru că aşa se întâmplă la baruri, este o activitate mult mai lejeră şi predispusă la fraudă.“ Acesta a fost momentul în care a plecat la Bucureşti hotărât să înceapă proiectul la care visa din adolescenţă, propria companie românească de vânzări directe. „Voiam o companie de direct sales fără americănismul specific, o companie românească bazată pe principii româneşti, dar şi cu produse româneşti“, descrie el activitatea firmei Vision Group International, pe care a creat-o în 2004 şi care vindea aproximativ 20 de produse fabricate în România – şam-poane, detergenţi ş.a. Afacerea a falimentat în aproximativ un an, motivele fiind legate, potrivit lui Oneţiu, de lipsa unor standarde de calitate pe care piaţa le cerea. „Dacă produsul pe care îl duceam în casa clientului într-o zi era roz, iar a doua zi, roşiatic, atunci pierdeam încrederea lui.“

    În 2005 a pus bazele Life Care Corp. în Timişoara, o companie ce avea să fie axată pe vânzarea de produse bio, în urma unei investiţii de 300.000 de euro, bani reprezentaţi de fonduri personale şi împrumuturi de la familie şi prieteni, ce au implicat inclusiv vânzarea apartamentului său şi al fratelui.

  • Dacă ai de gând să pleci câteva zile de acasă şi vrei să ţii hoţii departe, iată o soluţie de care sigur nu ştiai

     

    Dacă ai de gând să pleci câteva zile de acasă şi vrei să ţii hoţii departe, ai putea să instalezi un sistem de securitate în jurul casei. Dacă e prea multă bătaie de cap şi stai în Berlin, altă opţiune ar fi să-l suni pe Maximilian Kraft. Pentru 29 de euro pe zi, va parca o maşină de poliţie în faţa casei tale.  

    Kraft obişnuia să închirieze maşini false de poliţie pentru companiile care se ocupă cu producţii cinematografice, când i-a venit ideea asta. Într-o seară, unul dintre angajaţii săi a luat o maşină de poliţie acasă după o zi pe platoul de filmare şi a parcat-o în faţa casei peste noapte. A doua zi, vecinul a venit la el să-l întrebe dacă poate să-nchirieze maşina pentru o zi, pentru că i s-a părut cea mai bună cale prin care să sperie hoţii. Când Kraft a auzit asta, a decis să-nchirieze maşini orcui e dispus să plătească 29 de euro pe zi pentru una.

    Maşinile lui nu sunt înregistrate ca maşini reale de poliţie, dar pentru că arată destul de convingător, pare că e ilegal să le conduci. „Luminile albastre sunt ataşate printr-un sistem cu magneţi. Când mergem la un client le dăm jos”, a zis Kraft pentru VICE. „Şi scrisul poate fi scos, astfel încât când livrezi una, arată doar ca o maşină argintie cu o dungă albastră. Să conduci aşa ceva nu e ilegal. Când mergem la un client, adăugăm literele şi luminile.”

    Cititi mai multe pe www.promotor.ro

  • CE propune modificarea colectării TVA, pe “principiul destinaţiei”, pentru tranzacţii peste 10.000 €

    Comisia Europeană a prezentat, miercuri, o propunere de directivă care prevede introducerea “principiului destinaţiei” în colectarea Taxei pe Valoare Adăugată (TVA) la tranzacţiile peste suma de 10.000 de euro între companii, informează un comunicat oficial.

    “Comisia Europeană a prezentat miercuri o propunere care, dacă va fi adoptată, va permite statelor membre să aplice un sistem de TVA diferit de cele existente în acest moment în statele membre. Pentru a se proteja piaţa internă, această derogare se va aplica doar în condiţii stricte. În prezent, toate companiile implicate în reţeaua de producţie şi distribuţie sunt parţial responsabile de colectarea TVA. Propunerea de astăzi privind un Mecanism opţional de Taxare Generală Inversă înseamnă că ţările UE vor putea aplica temporar un sistem care face derogare de la actuala plată fracţionată a TVA-ului”, transmite Comisia Europeană într-un comunicat postat pe site-ul propriu.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro