BusinessMagazin

Tag: plecare

  • Opinie Cătălin Olteanu: Cu şi fără interpretare

    CĂTĂLIN OLTEANU (Director general al FM România)

    Traversam o perioadă destul de agitată de start-up în producţie, cu probleme şi elemente-surpriză pe care echipa nu le ghidona în cel mai deştept mod. Încercam să monitorizăm cât mai atent ce se întâmpla acolo, iar managerul de producţie trimitea pe SMS realizările fiecărui schimb. Am mai povestit de scoţienii cu care eram la cină şi, când au picat cifrele cele nasoale, le-am şi putut discuta in direct. Unul m-a rugat să îl ajut cu o traducere, să îi spun cum se zice în româneşte „the shit has hit the fan“. Ei bine, am tradus ad litteram (s-a lovit rahatul de ventilator). Nu mi-a dat nicio secundă prin cap că puteam să interpretez şi să pun varianta românească, „s-a făcut rahatul praf/bici“.

    Vesel a fost a doua zi la şedinţă, când, după ce s-a dat raportul de producţie, britanicul s-a ridicat şi a spus:
    „I have only one comment: s-a loviit rahateul de vaentilatur“. Comentariul respectiv s-a transformat în folclor şi a devenit pentru mine o lecţie de interpretare.

    Şi apropo de interpretare, iată şi istoria PTH. PTH, adică „pin through hole“, era o maşină care punea componente electronice cu picioruşe prin găurile din placa de bază… cam asta îmi iese mie acum la traducere şi interpretare. Cert este că respectivele componente sunt de două feluri: cu plantare axială sau cu plantare radială, aşa că şi maşinile PTH sunt de două feluri, adică radiale sau axiale (sau cel puţin aşa erau la vremea respectivă).

    Cert este că aveam vreo opt maşini axiale deşi ne foloseam doar de vreo cinci, şi doar trei radiale deşi ne-ar fi trebuit tot vreo cinci. Aşa că toată lumea se muncea să-i convingă pe cei de la corporaţie să accepte investiţia în astfel de maşini. Dar, aşa cum se întâmplă de obicei, într-una din zile un maestru în control a trecut pe lângă o maşină ce nu funcţiona. L-a întrebat pe operatorul de la maşina alăturată de ce stă respectivul echipament. Operatorul a răspuns simplu: „Nu e plan de producţie pe acea maşină“.
    – Aha, dar ce maşină e?
    – PTH, domnu’.
    Fantastic! A fost descoperită o conspiraţie a celor din operaţiuni: deşi au PTH care stă degeaba, ei cer investiţii pentru alte PTH-uri. Mailul către corporaţie a plecat din scurt: „S-a rezolvat problema PTH de către echipa de de control (…) am decoperit resurse pe plan local“.

    Şi în secunda următoare general managerul pe unitatea de producţie a convocat o şedinţă-fulger. Pe bună dreptate, omul se uita la cei pe care i-a învestit cu încredere şi nu putea să conceapă că i-au tras aşa o clapă: stăm pe o grămadă de capacitate de PTH nefolosită şi noi cerem investiţii, i-am distrus credibilitatea etc… Moment în care inginerul-şef întreabă candid şi naiv pe cel ce găsise soluţia unde anume se află maşina despre care nu ştia. Pe linia x, între y şi w…
    – Păi aia e o axială, ce treabă avem noi cu ea?
    – E PTH!
    – Dar nu înţelegi că e o maşina axială? Şi nouă ne trebuie o maşina radială?
    – Şi de ce nu se pot schimba?
    – Una pune componente paralele cu placa, iar cealaltă perpendiculare pe placă!
    – Şi care e problema? Întoarce-o la 90°!

    Acela a fost momentul în care inginerul-şef s-a întors către ceilalţi şi a spus: „Pot să îmi depun demisia dacă vreţi, sunt depăşit de situaţie; dacă băiatul ăsta poate să convingă o maşină axială să planteze componente radiale, îmi iau inginerii şi plecăm acasă“. Am reuşit să îl conving să rămână, nu de alta, dar aveam nevoie de ingineri să stea nonstop lângă maşini. Pe lângă faptul că nu puteam primi capacitatea necesară, să se mai strice şi cea instalată deja era prea mult.

    Şi apropo de interpretare, nu pot să nu îmi amintesc o întâmplare mai recentă. O eroare de ERP a generat mai multă aprovizionare cu marfă pentru un depozit decât capacitatea instalată a depozitului. Astfel că în momentul în care depozitul a ajuns să fie 100% plin, descărcarea de camioane s-a oprit până la momentul în care depozitul reuşea să scoată marfa pe comenzi ca să facă loc mărfii ce urma să intre. În toată povestea asta apăreau penalizările pe care clientul le plătea transportatorilor nedescărcaţi la timp. Ei bine, într-una din seri am avut „acea“ discuţie cu clientul, şi i-am promis o listă cu camioanele ce pot cere penalităţi, astfel încât să îmi poată da o prioritizare la descărcare, fapt ce ar fi limitat penalizările. Pentru acest lucru am mers la o colegă să o rog să îmi facă lista cu camioanele din parcare. Apoi am plecat. Toată seara am stat conectat la mail şi deja mi se înscrisese Inbox pe retină de câte ori l-am verificat. Nimic!

    A doua zi dimineaţa, setat pe modul turbo, mă duc la şeful respectivei şi reclam că nu mi-a rezolvat problema, nu mi-a trimis lista. Omul siderat, răspunde: „Măi, e una din cele mai conştiincioase, o să verific ce s-a întâmplat. Fata intră în schimbul doi, verific atunci ce şi cum“. La ora 14:30, vine şeful fetei, abia abţinându-se din râs: „M-am dus să verific de ce nu ai primit lista şi fata mi-a zis: «Uite, e pe masă de aseară! De obicei Olteanu stă mai mult, dar aseară nu ştiu de ce a plecat mai repede. Eu m-am dus şi am făcut lista, dar n-a mai venit nimeni după ea. Chiar mă miram de ce a cerut-o!»“. Ghinion… nu s-a gândit nicio secundă la ce îi foloseşte e-mailul. Şi nici eu n-am spus că aştept lista pe mail. Nu m-am putut abţine să nu compar întâmplarea cu cea păţită de un amic pădurar. Se furau lemne din pădure din greu, aşa că amicul a cerut unui subaltern să facă de serviciu în weekend şi să ia numerele camioanelor celor care fură lemne. Luni l-a găsit cu un ochi tumefiat şi un vraf de plăci de înmatriculare pe birou. Adică piesele de metal pe care e inscripţionat numărul! „Şefu‘! Le-am luat aproape pe toate, doar unul m-a prins şi m-a bătut.“

  • Opinie Cătălin Olteanu: Cu şi fără interpretare

    CĂTĂLIN OLTEANU (Director general al FM România)

    Traversam o perioadă destul de agitată de start-up în producţie, cu probleme şi elemente-surpriză pe care echipa nu le ghidona în cel mai deştept mod. Încercam să monitorizăm cât mai atent ce se întâmpla acolo, iar managerul de producţie trimitea pe SMS realizările fiecărui schimb. Am mai povestit de scoţienii cu care eram la cină şi, când au picat cifrele cele nasoale, le-am şi putut discuta in direct. Unul m-a rugat să îl ajut cu o traducere, să îi spun cum se zice în româneşte „the shit has hit the fan“. Ei bine, am tradus ad litteram (s-a lovit rahatul de ventilator). Nu mi-a dat nicio secundă prin cap că puteam să interpretez şi să pun varianta românească, „s-a făcut rahatul praf/bici“.

    Vesel a fost a doua zi la şedinţă, când, după ce s-a dat raportul de producţie, britanicul s-a ridicat şi a spus:
    „I have only one comment: s-a loviit rahateul de vaentilatur“. Comentariul respectiv s-a transformat în folclor şi a devenit pentru mine o lecţie de interpretare.

    Şi apropo de interpretare, iată şi istoria PTH. PTH, adică „pin through hole“, era o maşină care punea componente electronice cu picioruşe prin găurile din placa de bază… cam asta îmi iese mie acum la traducere şi interpretare. Cert este că respectivele componente sunt de două feluri: cu plantare axială sau cu plantare radială, aşa că şi maşinile PTH sunt de două feluri, adică radiale sau axiale (sau cel puţin aşa erau la vremea respectivă).

    Cert este că aveam vreo opt maşini axiale deşi ne foloseam doar de vreo cinci, şi doar trei radiale deşi ne-ar fi trebuit tot vreo cinci. Aşa că toată lumea se muncea să-i convingă pe cei de la corporaţie să accepte investiţia în astfel de maşini. Dar, aşa cum se întâmplă de obicei, într-una din zile un maestru în control a trecut pe lângă o maşină ce nu funcţiona. L-a întrebat pe operatorul de la maşina alăturată de ce stă respectivul echipament. Operatorul a răspuns simplu: „Nu e plan de producţie pe acea maşină“.
    – Aha, dar ce maşină e?
    – PTH, domnu’.
    Fantastic! A fost descoperită o conspiraţie a celor din operaţiuni: deşi au PTH care stă degeaba, ei cer investiţii pentru alte PTH-uri. Mailul către corporaţie a plecat din scurt: „S-a rezolvat problema PTH de către echipa de de control (…) am decoperit resurse pe plan local“.

    Şi în secunda următoare general managerul pe unitatea de producţie a convocat o şedinţă-fulger. Pe bună dreptate, omul se uita la cei pe care i-a învestit cu încredere şi nu putea să conceapă că i-au tras aşa o clapă: stăm pe o grămadă de capacitate de PTH nefolosită şi noi cerem investiţii, i-am distrus credibilitatea etc… Moment în care inginerul-şef întreabă candid şi naiv pe cel ce găsise soluţia unde anume se află maşina despre care nu ştia. Pe linia x, între y şi w…
    – Păi aia e o axială, ce treabă avem noi cu ea?
    – E PTH!
    – Dar nu înţelegi că e o maşina axială? Şi nouă ne trebuie o maşina radială?
    – Şi de ce nu se pot schimba?
    – Una pune componente paralele cu placa, iar cealaltă perpendiculare pe placă!
    – Şi care e problema? Întoarce-o la 90°!

    Acela a fost momentul în care inginerul-şef s-a întors către ceilalţi şi a spus: „Pot să îmi depun demisia dacă vreţi, sunt depăşit de situaţie; dacă băiatul ăsta poate să convingă o maşină axială să planteze componente radiale, îmi iau inginerii şi plecăm acasă“. Am reuşit să îl conving să rămână, nu de alta, dar aveam nevoie de ingineri să stea nonstop lângă maşini. Pe lângă faptul că nu puteam primi capacitatea necesară, să se mai strice şi cea instalată deja era prea mult.

    Şi apropo de interpretare, nu pot să nu îmi amintesc o întâmplare mai recentă. O eroare de ERP a generat mai multă aprovizionare cu marfă pentru un depozit decât capacitatea instalată a depozitului. Astfel că în momentul în care depozitul a ajuns să fie 100% plin, descărcarea de camioane s-a oprit până la momentul în care depozitul reuşea să scoată marfa pe comenzi ca să facă loc mărfii ce urma să intre. În toată povestea asta apăreau penalizările pe care clientul le plătea transportatorilor nedescărcaţi la timp. Ei bine, într-una din seri am avut „acea“ discuţie cu clientul, şi i-am promis o listă cu camioanele ce pot cere penalităţi, astfel încât să îmi poată da o prioritizare la descărcare, fapt ce ar fi limitat penalizările. Pentru acest lucru am mers la o colegă să o rog să îmi facă lista cu camioanele din parcare. Apoi am plecat. Toată seara am stat conectat la mail şi deja mi se înscrisese Inbox pe retină de câte ori l-am verificat. Nimic!

    A doua zi dimineaţa, setat pe modul turbo, mă duc la şeful respectivei şi reclam că nu mi-a rezolvat problema, nu mi-a trimis lista. Omul siderat, răspunde: „Măi, e una din cele mai conştiincioase, o să verific ce s-a întâmplat. Fata intră în schimbul doi, verific atunci ce şi cum“. La ora 14:30, vine şeful fetei, abia abţinându-se din râs: „M-am dus să verific de ce nu ai primit lista şi fata mi-a zis: «Uite, e pe masă de aseară! De obicei Olteanu stă mai mult, dar aseară nu ştiu de ce a plecat mai repede. Eu m-am dus şi am făcut lista, dar n-a mai venit nimeni după ea. Chiar mă miram de ce a cerut-o!»“. Ghinion… nu s-a gândit nicio secundă la ce îi foloseşte e-mailul. Şi nici eu n-am spus că aştept lista pe mail. Nu m-am putut abţine să nu compar întâmplarea cu cea păţită de un amic pădurar. Se furau lemne din pădure din greu, aşa că amicul a cerut unui subaltern să facă de serviciu în weekend şi să ia numerele camioanelor celor care fură lemne. Luni l-a găsit cu un ochi tumefiat şi un vraf de plăci de înmatriculare pe birou. Adică piesele de metal pe care e inscripţionat numărul! „Şefu‘! Le-am luat aproape pe toate, doar unul m-a prins şi m-a bătut.“

  • Antreprenorul care a ocupat cu magazine o stradă întreagă din Bucureşti

    Între cei doi poli la care visează pasionaţii de senzaţii tari din România, se află o porţiune din Calea Moşilor, colţ cu Bărăţiei, unde David Neacşu a aşezat polul echipamentelor sportive outdoor.

    Se împlinesc 20 de ani de când alpinistul David Neacşu voia să plece pe Everest. Organizatorul expediţiei a fugit însă cu o parte din banii strânşi, iar alpinistul a rămas acasă şi a pus bazele unei afaceri. Între timp, a bifat două victorii importante: a ajuns pe Everest şi a câştigat pariul pe piaţa de echipament sportiv pentru activităţi în aer liber din România. Graniţele micului său imperiu de bocanci, schiuri, haine impermeabile, corturi şi sute de accesorii se întind pe primii zeci de metri din Calea Moşilor, în spatele Magazinului Cocor. Cele cinci magazine, care ocupă o suprafaţă de 700 de metri pătraţi, sunt vecine cu un magazin cu rochii de mireasă, cu o florărie, cu un atelier de reparat încălţări şi cu magazinul sportiv Salomon.

    Tot nume inspirate de pasiunea pentru alpinism au şi depozitele firmei, întinse pe alţi 700 de metri pătraţi: Muntele Vinson, Elbrus, Carstensz Pyramid sau McKinley. La prima vedere, denumirile par o simplă înşiruire de vârfuri montane folosite ca strategie de marketing pentru pasionaţii de alpinism. Sunt, de fapt, primele vârfuri cucerite de alpinistul David Neacşu, mai cunoscut printre pasionaţi pentru expediţiile româneşti conduse de el în premieră pe toate continentele şi mai puţin pentru faptul că este proprietarul magazinelor Himalaya, compania cu 27 de angajaţi care se îndreaptă spre venituri de şapte milioane de euro anul acesta.

    L-am găsit pe Neacşu într-o cameră de aproximativ cinci metri pătraţi, după ce am parcurs vreo 50 de metri de magazin, făcându-mi loc printre căşti pentru alpinism, hamuri, carabiniere, pioleţi şi alte accesorii specifice. Stătea la un birou acoperit de teancuri de hârtii, albume îndesate cu fotografii din toată lumea, tablouri cu simboluri necunoscute şi obiecte pe care nu oricine le poate numi cu uşurinţă. „Asta este o mantra cu scriere în sanscrită pe care mi-a dăruit-o un lama când am plecat singur spre Everest pentru a pune la cale expediţia din 2003“, a explicat el. La gât poartă un medalion dintr-o piatră cu model „ochi de tigru“, extrasă din munţii Himalaya şi pe care „dacă o mai vedeţi la altcineva la gât, sigur face alpinism“.  La 54 de ani, Neacşu are la activ 37 de expediţii mari pe toate continentele, dintre care 19 premiere româneşti. Petrece 200 de zile pe an în expediţii, iar în restul timpului se află în magazinele sale de pe Calea Moşilor. Zâmbeşte mult şi povesteşte cu lacrimi în ochi despre experienţele trăite, axându-se pe cele legate de alpinism şi mai puţin pe afacere, care este, potrivit lui, doar un mijloc de a-şi atinge visele.

    Neacşu şi-a început cariera în urmă cu 30 de ani, mai întâi ca instructor în cadrul şcolii de ghizi naţionali a BTT-ului, iar apoi la Centrul Universitar Bucureşti. A ocupat apoi, timp de doi ani, funcţia de director de agenţie de turism în cadrul unei firme fondate de foştii săi elevi de la şcoala de ghizi, iar în 1993 a decis să îşi construiască propria afacere. „După ce mi-au degerat picioarele pe munte, am hotărât să fac un magazin pentru a aduce echipamente de care aveam nevoie eu în primul rând, iar, apoi, pentru a putea pleca oriunde în lumea asta fără să trebuiască să dau socoteală nimănui, să fiu propriul meu stăpân“, descrie el principala motivaţie care l-a împins spre antreprenoriat. Un argument în plus au fost cei 7.000 de dolari pe care îi strânsese pentru o expediţie în Himalaya, care avea ca scop final escaladarea vârfului Cho Oyu şi care nu s-a mai concretizat pentru că liderul expediţiei a hotărât să plece cu banii strânşi până în acel moment.

    Întâmplarea l-a inspirat în denumirea afacerii şi l-a motivat să inaugureze primul magazin. A investit cei 7.000 de dolari într-un spaţiu de aproximativ 40 de metri pătraţi din complexul comercial Unirea, la etajul patru, în aripa Călăraşi. Magazinul a fost construit sub forma unei cabane din lemn şi a fost ridicată în aproximativ trei luni chiar de cei care au lucrat apoi în magazin. „Nici eu nu ştiu de unde luam echipamentele atunci, aveam trei modele de bocanci, două de rucsacuri şi cinci carabiniere“, spune, glumind, antreprenorul. În 1998, după ce magazinul Unirea a fost cumpărat de omul de afaceri Dan Adamescu, preţul chiriei a crescut, iar Neacşu a fost nevoit să caute un alt spaţiu în care să îşi vândă echipamentele. L-a găsit în apropiere, pe Calea Moşilor. După ce l-a închiriat, a muncit vreme de doi ani la amenajarea acestuia, mai ales din cauza subsolului, care fusese lăsat în paragină.

    A reuşit să inaugureze magazinul la începutul anului 2000. „Aveam 11 angajaţi şi abia îmi permiteam să le plătesc salariile. Nu am avut bani şi pentru pază şi, în primele trei luni de funcţionare, am dormit în faţa magazinului, într-un cort“, îşi aminteşte el. Era o perioadă când furnizorii de echipamente nu aveau încredere în oamenii de afaceri din România, iar Neacşu trebuia să facă plata pentru marfă în avans, aspect care îngreuna situaţia antreprenorului aflat la început. După trei luni, a reuşit să ajungă la linia de plutire, mai cu seamă că încheiase şi contracul cu firma Mammut, unul dintre cele mai profitabile branduri din magazinele sale şi în prezent. După un an şi jumătate, a extins spaţiul cu încă o încăpere, dedicată alpinismului, şi a cumpărat spaţiul magazinului, în schimbul unei sume de 45.000 de euro.

    În 2003, Neacşu a închiriat şi cele două spaţii aflate vizavi de magazinul iniţial, pe care le-a dedicat vânzării de îmbrăcăminte Mammut şi încălţăminte, iar, ulterior, a cumpărat şi cele două spaţii, investind circa 600.000 de euro în acestea. Alte două, destinate bicicletelor high end de munte, dar şi altor branduri de haine pentru sportivi, le-a inaugurat în 2006 în spaţii închiriate, pe care antreprenorul ar vrea de asemenea să le cumpere. În toate sunt expuse aproximativ 5.000 de produse ale unor branduri de echipamente outdoor precum Petzl, Mammut, Austrialpin, Silva, Gerber, Tendon, Lowa, Asolo, Rock Empire, Nikwax, Lorpen, Laken, NicImpex, Julbo, Trimm, Suunto, Deuter, Kovea. A reuşit să câştige contractele cu ei prin participarea la târgurile de profil, cum ar fi cel care se organizează în luna februarie la München sau cel de la jumătatea lunii iulie din Elveţia, dar şi în China sau Statele Unite ale Americii. Nu ratează târgurile, deoarece „în fiecare an se schimbă lucrurile, ca şi în telefonie, IT şi altele“. Face comenzile cu nouă luni sau chiar cu un an înainte. Dacă la început câştiga cu greu încrederea furnizorilor, acum termenele de plată de la branduri precum Mammut sau Petzl ajung chiar şi la 90 de zile. „Au venit chiar la mine acasă să se convingă că nu vând într-un apartament“, spune Neacşu.

    Pe lângă vânzarea în magazinele proprii, în primii ani antreprenorul a făcut şi distribuţie pentru magazinele specializate răspândite în ţară. A atins maximul afacerii în 2007, când firma sa a înregistrat venituri de 13,5 milioane de euro şi profit de 500.000 de euro. A atras şi interesul cumpărătorilor, însă a renunţat la acest gând când a văzut cine avea să îi conducă afacerea în continuare. „Făcusem auditul în 2008, dar, când am dat mâna cu viitorul cumpărător, m-am răzgândit. Nu am mai vândut chiar dacă mi-a oferit o sumă frumoasă, 6,4 milioane de euro.“

  • A renunţat la România şi a plecat să trăiască în cea mai fericită ţară din lume: “MOR DE CIUDĂ că nu pot munci acasă”

    Un tânăr inginer care lucrează în Danemarca răspunde cu propria sa poveste la întrebarea „De ce pleacă românii din România?“.

    “După ani petrecuţi în jurul lumii, lucrând şi vizitând SUA, Mexic, Jamaica, Spania, Olanda, Irlanda, Singapore, Vietnam, Tailanda, Indonezia, Italia, aveam o dorinţă nebună să mă întorc în ţară, să lucrez pentru o companie locală, să creştem împreună şi să facem ceva cu şi pentru români. Am găsit un sistem neschimbat. Greu de digerat. Clasa politică mă dezgustă.“ Mărturia lui Florian Ioniţă, în prezent SAP P3M Project Manager la Maersk, în Danemarca, este reprezentativă pentru cei mai mulţi tineri profesionişti români care aleg să părăsească România.

    Povestea lui Florian Ioniţă (pe care o vom prezenta ca atare) începe în anul 2006, când, după trei ani de lucru în Centrala Nucleară de la Cernavodă (în timpul facultăţii a început să lucreze pentru a se echilibra financiar şi a început ca turnover technician, lucrând pe documentaţie tehnică, iar în ultimele şase luni acolo a coordonat o echipă de 26 de persoane care a executat o lucrare de construcţie), a ieşit într-o seară la o bere cu şeful său, Ian Horne, un canadian: „Era iarnă, frig şi întuneric, dar a fost o seară care mi-a marcat viaţa.

    După ce a aflat povestea mea de până atunci şi a văzut determinarea mea de a lucra fără să-mi termin studiile 12 h/zi, dar mai ales ştiindu-mă foarte bine, mi-a spus: «Să faci orice sacrificiu să-ţi termini facultatea şi să fii inginer. Fără studii, cât mai multe şi cât mai înalte, anii ce vor urma vor fi cumpliţi. Apoi, trebuie să mergi cel puţin 5 ani în jurul lumii să lucrezi, să înveţi 2-3 companii mari şi să ştii cel puţin 2-3 limbi internaţionale, urmând ca singur să decizi când vrei să te întorci în România să creşti împreună cu o companie local㻓.

    Ioniţă nu a înţeles pe loc sensul cuvântului „cumplit“, dar spune că i-a urmat întocmai sfatul dat fiind că Horne a stat 26 de ani în România şi a lucrat la construcţia ambelor reactoare ale centralei. În vara lui 2006, a decis să plece pe un vas de croazieră în Bahamas, unde a lucrat ca ajutor de licitator şi şi-a perfecţionat engleza, stilul vestimentar, abilităţile de vânzare şi nu numai: „Am mai învăţat cum arată civilizaţia, curăţenia, ordinea, serviciile de calitate, puterea banului câştigat cinstit şi valoarea lui când îl ai, relaxarea oamenilor şi calmul lor, ce înseamnă să fii îmbrăcat elegant, perfect asortat, cum şi când zâmbeşti, cum şi când râzi, ce înseamnă să utilizezi decent o piscină, un bar de plajă, să stai la rând“. După Bahamas, a revenit în România şi a terminat facultatea (inginerie mecanică): „Studiile sunt totul.

    După facultate am făcut IFR şi master pe inginerie economică şi management la Politehnică“. După încheierea lucrărilor la centrală şi terminarea studiilor, a aplicat pe internet la diverse joburi şi şi-a început cariera internaţională; experienţa de pe vas l-a ajutat la interviurile de angajare, mai ales la întrebările legate de răul de mare şi de cursurile de lucru offshore, iar experienţa de la centrală l-a ajutat să primească jobul: „Lumea offshore este închisă, pătrund cei mai norocoşi (a nu se înţelege cei mai bine pregătiţi sau relaţii sau alte prostii). Am pătruns datorită experienţei offshore pe vasul de croazieră, a englezei şi a spaniolei bune, a tinereţii, a facultăţii de inginer mecanic şi a curajului“. Primul contract cu lumea offshore a fost în Singapore, pentru italienii de la Eni/Saipem.

  • Dovada supremă că banii nu aduc fericirea. A renunţat la toată averea şi a plecat cu familia pe mare

    În 2011, Scott Leonard şi-a vândut casa din California, a donat aproape tot ce deţinea şi a făcut aranjamente pentru a-şi putea conduce afacerea de la distanţă.

    Şi-a luat soţia şi cei doi fii pe catamaranul “Three Little Birds” şi a început o călătorie de doi ani şi jumătate în Pacificul de Sud, relatează Business Insider.  

    “Sentimentul pe care l-am avut, atunci când am renunţat la tot, a fost unul de eliberare”, povesteşte Scott. “Nu realizezi cât de multe lucruri ai decât atunci când renunţi la ele”.

    Scott zbura o dată la trei luni acasă, pentru a se întâlni cu clienţii, iar în restul timpului se ocupa de business de pe catamaran. El a publicat o carte, numită “CEO-ul liber: programul în nouă paşi pentru a conduce un business fără să îţi distrugi viaţa”, prin care împărtăşeşte modul în care s-a ocupat de afacere doi ani şi jumătate.

    De-a lungul călătoriei, familia a vizitat locuri precum Panama, Insula Saint Kitts and Nevis sau Polinezia Franceză.

  • Preţul unei afaceri ”la cheie” pleacă de la 20.000 de euro

    In marile oraşe ale ţării, o afacere „la cheie” poate fi achiziţionată începând cu 20.000 de euro. Cele mai accesibile oferte din această categorie cuprind doar autorizaţiile şi dotările necesare derulării unui business, în timp ce acelea care includ şi proprietatea imobiliară adiacentă ajung şi la câteva milioane de euro. Potrivit ofertelor listate pe Spatiicomerciale.ro, site-ul specializat pe segmentul comercial lansat de Imobiliare.ro, printre cele mai interesante oportunităţi de afaceri se numără restaurante, hoteluri şi pensiuni.

    Bucureşti: în zona Moşilor, un fast-food poate fi achiziţionat cu 20.000 de euro. Businessul funcţionează într-un spaţiu de 55 de metri pătraţi, are avizele la zi şi dispune de toate dotările necesare derulării activităţii.

    în Centrul Vechi al Capitalei, o afacere la cheie în domeniul restaurantelor poate fi achiziţionată la un preţ de 38.000 de euro. Unitatea este complet echipată, funcţionează într-un spaţiu de 57 de metri pătraţi şi are o capacitate de 25-30 de locuri. Chiria lunară pentru spaţiul comercial este de 1.500 de euro pe lună.

    În zona Batiştei, un business similar are un preţ cerut de 62.000 de euro. Restaurantul este modern mobilat şi utilat, însă dispune de o suprafaţă de 240 de metri pătraţi şi are o capacitate de 75 de locuri.

    În zona Pache Protopopescu, o afacere de tip hotel/restaurant este disponibilă spre vânzare pentru 100.000 de euro. Ansamblul este funcţional, dispune de o capacitate de cazare de zece camere şi are toate avizele la zi; businessul include şi un salon de înfrumuseţare, iar chiria aferentă spaţiului comercial este de 5.000 de euro pe lună.

    În categoria ofertelor cu proprietăţi imobiliare incluse se înscrie complexul Pasărea-Frumuşani, situat în comuna Frumuşani, ce oferă acces la lacul Pasărea. Acesta este format din teren de 1.500 de metri pătraţi, cabane cu o capacitate de cazare de şapte camere, restaurant de 150 de locuri, cu bar şi terasă. Preţul de listare pe Spatiicomerciale.ro este de 210.000 de euro.

    Cea mai scumpă ofertă din această categorie este însă un hotel de patru stele din centrul Capitalei, zona Universitate-Batiştei, disponibil spre vânzare la un preţ de 18 milioane de euro. Amplasată pe un teren de 1.100 de metri pătraţi, unitatea de cazare are 220 de camere, este structurată pe parter plus 13 etaje şi dispune de o suprafaţă utilă de 12.000 de metri pătraţi.

    Oportunităţi de afaceri se găsesc însă şi în celelalte mari oraşe ale ţării:

    Cluj-Napoca: în comuna Floreşti, de lângă Cluj-Napoca, o pensiune cu 12 camere poate fi achiziţionată la un preţ de 145.000 de euro.

    în zona semicentrală a reşedinţei de judeţ însă, în apropiere de Parcul Feroviarilor, o pensiune de 400 de metri pătraţi utili, cu o capacitate de nouă camere, are un preţ cerut de 700.000 de euro; proprietatea include un teren de 360 de metri pătraţi, dar şi o casă de locuit, în suprafaţă de 180 de metri pătraţi.

    Pentru cei care doresc o afacere în domeniul restaurantelor, un spaţiu de 220 de metri pătraţi, amplasat în centrul oraşului, are un preţ cerut de un milion de euro. Unitatea este complet amenajată şi dispune de toate autorizaţiile necesare continuării activităţii.

    Timişoara: în oraşul din vestul ţării, zona Girocului, o pensiune de şapte camere este disponibilă spre vânzare pentru suma de 480.000 de euro. Amplasat pe un teren de 450 de metri pătraţi, imobilul a fost construit în anul 2012 şi structurat pe demisol, parter, două etaje şi mansardă.

    în zona centrală a oraşului, restaurantul Casa cu Flori este listat pe Spatiicomerciale.ro la un preţ de 900.000 de euro. Vila în care este amplasat  datează din anul 1915, este structurată pe cinci nivele, are 20 de camere şi o suprafaţă utilă de 585 de metri pătraţi. în preţul de achiziţie este inclus mobilierul şi toate cele necesare continuării afacerii.

    Braşov: în oraşul de la poalele Tâmpei, pensiunea Braşovul Vechi poate fi achiziţionată cu 318.000 de euro. Imobilul este amplasat pe un teren de 176 de metri pătraţi, are o suprafaţă utilă de aproape 400 de metri pătraţi şi este compus din şapte camere. în preţul de achiziţie sunt incluse mobilierul şi toate dotările necesare pentru continuarea afacerii.

    în zona Centrul Istoric, o pensiune cu o capacitate de cazare de opt camere are un preţ cerut de 499.000 de euro. Construcţia are o suprafaţă utilă de 340 de metri pătraţi, este amplasată pe un teren de 790 de metri pătraţi şi include şi un apartament complet amenajat la demisol.

    Constanţa: în oraşul de la malul mării, zona Casa de Cultură, o pensiune de 13 camere, ridicată pe un teren de 500 de metri pătraţi, are un preţ cerut de 480.000 de euro. Imobilul a fost construit în 1996, modernizat în 2005 şi funcţionează în prezent ca unitate de cazare.

    în Mamaia, restaurantul Parc, cu ieşire la faleză, este disponibil spre vânzare pe Spatiicomerciale.ro la un preţ de 1,6 milioane de euro. Imobilul are o suprafaţă utilă de 2.600 de metri pătraţi şi include un salon de 300 de locuri, bucătărie, bufet, bar, spaţii frigorifice, magazii, vestiare, grupuri sanitare şi terasă cu autoservire.

     

  • Când a plecat din România nu ştia bine engleză şi avea 100 de dolari în buzunar. Acum este milionar

    Românul Julian Balea a plecat din ţară acum circa două decenii, pentru a studia în Statele Unite, iar astăzi locuieşte la New York şi este wholesale manager pentru America de Nord în cadrul Stefano Ricci, unul dintre cele mai scumpe branduri de lux pentru bărbaţi din lume. Executivul de origine română lucrează ce peste 100 de magazine multibrand şi de tip department store, administrând un business de 15 milioane de dolari anul trecut.

    „Lucrez cu lanţul de magazine Neiman Marcus, care are 44 de department store-uri, 36 de outleturi (Last Call) şi un magazin online. Produsele Stefano Ricci sunt de asemenea prezente în cadrul magazinelor a 25 de retaileri independenţi.“ Julian Balea se ocupă de vânzarea produselor brandului italian de lux pentru bărbaţi către magazine partener. Cele două monobranduri Stefano Ricci din America de Nord – cel din New York şi cel din Beverly Hills – nu se află însă sub administrarea sa.

    Balea a ajuns în Statele Unite în 1995, când era student la Universitatea Transilvania din Braşov şi a primit o bursă de studii peste ocean. El a absolvit Universitatea Colorado, Facultatea de Inginerie şi Electronică. Pe 5 ianuarie 1995 ajungea la Universitatea din Colorado, iar după mai puţin de jumătate de an a plecat în vacanţă la Miami.

    „Nu ştiam bine limba engleză şi aveam doar 100 de dolari în buzunar.“ Acolo şi-a găsit şi primul său loc de muncă, barman la un hotel amplasat strategic pe plaja Miami Beach. După doar patru luni şi-a schimbat locul de muncă şi a devenit manager pe probleme administrative (housekeeping manager) la Sheraton Hotel din Miami Beach. „După alte cinci luni am încercat să vând maşini la un dealer Mitsubishi, însă nu mi s-a potrivit, de aceea am căutat altceva.“

    La scurt timp a avut primul contact cu lumea modei: un prieten de origine rusă deţinea un magazin de haine şi i-a propus să se asocieze. „Atunci am început să învăţ mai multe despre business.“ Totuşi, după o perioadă de câţiva ani au fost siliţi să închidă afacerea şi astfel au rămas fără venit. Julian Balea şi-a căutat însă un nou job tot în domeniu, aşa că s-a angajat în scurtă vreme ca vânzător într-un magazin din cadrul Neiman Marcus, unul dintre cele mai cunoscute lanţuri de magazine de lux din America. Unităţile Neiman Marcus au format de department store, astfel că includ mai multe magazine mono sau multibrand.

    Primul său contact cu Stefano Ricci l-a avut în 2000, când s-a angajat ca manager al unui corner (shop in shop) Stefano Ricci din magazinul Bal Harbour Shops din Miami. A rămas aici până în decembrie 2008, când a decis să îşi încerce norocul în antreprenoriat. După doar un an şi jumătate s-a întors la Stefano Ricci, unde rămăsese în relaţii bune cu directorul pe zona Americii de Nord. „După mai multe discuţii am fost de acord să încep din nou să lucrez pentru ei, însă part time, trei zile pe săptămână.“

    Prima sa poziţie era de reprezentant al Stefano Ricci America în cadrul celor 43 de magazine Neiman Marcus. „Am început să călătoresc de trei ori pe săptămână în diferite state ale Statelor Unite ca să promovez afacerea. În acea perioadă businessul a crescut fantastic.“

    După trei ani, şeful său a fost promovat şi a plecat la Florenţa, Italia – unde este sediul central al Stefano Ricci –, iar Balea i-a preluat atribuţiile, după un an fiind numit în poziţia actuală, de wholesale manager al brandului pentru America de Nord, respectiv SUA şi Canada.

    „Niciodată nu am crezut că îmi voi construi cariera în industria modei. Cred că un punct de cotitură a fost momentul când eram managerul cornerului Stefano Ricci din Miami, deoarece magazinul a urcat în topul celor mai bune ca vânzări.“ Rezultatele de atunci au atras atenţia reprezentanţilor brandului italian de lux şi i-au deschis apoi mai multe uşi. „Întotdeauna am crezut că voi deveni antreprenor“, însă după mai bine de un deceniu în cadrul Stefano Ricci executivul de origine română spune că a decis să se dezvolte în cadrul companiei.

  • VACANŢA la români: Jumătate din populaţie nu pleacă în concediu vara. Câţi români nu au văzut niciodată Marea Neagră

     Potrivit studiului realizat de IRES pe un eşantion de 1.473 de repondenţi, circa 22% dintre români nu au fost vreodată pe litoralul românesc, iar 37% spun că au fost înainte de anul 2000. În acelaşi timp, 14% dintre participanţi afirmă că au fost la Marea Neagră anul trecut.

    O treime dintre cei chestionaţi au indicat că îşi vor lua concediu. Aproape jumătate dintre ei au, în acest an, între 21 şi 30 de zile de concediu, 22% au între 11 şi 20 de zile, 15% au mai puţin de 10 zile, iar 15% peste 31 de zile.

    Circa 12% dintre respondenţii care au în acest an concediu şi-au luat deja zile de concediu: 44% între 1 şi 10 zile, 25% între 11 şi 20 de zile, 17% între 21 şi 30 de zile şi 6% între 31 şi 40 de zile.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Băsescu: Laura Georgescu trebuie să plece. CNA devine o vulnerabilitate în rapoartele UE/ REACŢIA preşedintelui CNA

     Întrebat cum comentează situaţia de la CNA, Traian Băsescu a declarat că preşedinta Consiliului, Laura Georgescu, trebuie să plece.

    ”Doamna Georgescu trebuie să plece”, a spus şeful statului, precizând că Laura Georgescu este numită la propunerea premierului şi sub semnătura acestuia s-a făcut propunerea la Parlament sau ”pe locurile rezervate Guvernului”.

    Traian Băsescu a spus despre şefa CNA că şi-a dat seama că este vorba despre ”un om de proastă calitate atunci când aceasta a făcut o afirmaţie şi a lăsat să se înţeleagă că ar avea susţinerea ambelor palate”.

    ”Eu recunosc că dânsa a încercat să ajungă la mine, dar nu am primit-o, având informaţii despre calitatea umană proastă pe care o are. Zilele trecute a încercat, din nou, prin Biroul de Presă, să ia o legătură şi i s-a cerut, dacă are ceva, să trimită în scris şi va primi un răspuns”, a comentat Traian Băsescu.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Ponta pleacă în Serbia, unde se va întâlni, în Valea Timocului, şi cu membrii comunităţii româneşti

     “Discuţiile se vor concentra cu prioritate pe promovarea unor proiecte de cooperare în domeniul economic, dar şi în alte sectoare precum afaceri interne, cooperare transfrontalieră, mediu, turism, etc., precum şi pe sprijinul concret pe care România îl acordă Serbiei în procesul de aderare la Uniunea Europeană. Vor fi abordate modalităţile de intensificare a dialogului ministerial, cooperarea în cadrul Strategiei Dunării, aspecte legate de minoritatea românească din Serbia şi coordonarea în cadrul formatelor de cooperare regională”, transmite Guvernul printr-un comunicat.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro