Tag: bucuresti

Mai apoi, am tot văzut-o zilnic, dar fără a-i da prea mare importanţă – pentru mine era doar casa de la colţ. După câţiva ani, în gimnaziu, era casa de la colţ unde iarna îngheţau în stradă şuvoaie de apă menajeră, iar vara stăteau spărgători de seminţe în uşă. Pripăşită timid şi parcă ruşinată să fie prima casă de pe Ion Mihalache cum vii din Piaţa Victoriei, casa a devenit apoi vulcanizare – gri, afumată şi posomorâtă. A trăit aşa în bezna geometriei şi a peticelilor de anvelope preţ de zece, poate 15 ani pentru ca anul trecut, un restaurator cu viziune să-i pună în faţă jăratec şi să o transforme, aproape peste noapte, în restaurant.

I-a spus Collage şi deşi i-a schimbat complet şi binevenit interiorul, la faţadă a păstrat ceva din aerul timid şi decadent al casei, căci plăsmuiala de îmbinări moderne de pe pereţi se dezvăluie abia la apropiere.
În interior lucrurile stau altfel – spaţiile îşi spun povestea direct, fără ocolişuri şi îmi amintesc din nou de povestea fiului de împărat ce a fugit din calea zmeului transformând mediul înconjurător. Acolo unde feciorul de împărat aruncă amnarul, la Collage s-au iscat pereţi gri cu frescă albă, aninată cuminte în tavan şi amintind de vremuri când sculptura era parte din viaţa cotidiană a fiecărei case răsărite. Aici fresca vine să înnobileze restaurantul, menţinut în prezentul minimalist de zgârcenia unei cromatici gri-alb-roşu.

Acolo unde în poveste cădea pieptenele pentru a creşte o pădure, la Collage a crescut un brandy room lemnos, cu aer britanic şi pântecoase sticle franţuzeşti, zona dedicată fiind mansarda. Terasa închisă a devenit pretext de pre-clubbing cu DJ la ceas de seară, iar setea zmeilor contemporani se potoleşte cu vinuri împărăteşti în wine bar, la subsol. Ideea de colaj este declinată aici la modul macro, deşi poate un element comun mai puternic nu ar fi stricat – cumva cele cinci spaţii cu design şi funcţionalităţi diferite nu coexistă comod, iar trecerea de la unul la celălalt ar putea fi mai fluidă.

De aici poveştile se despart, căci obstacolele puse în calea personajului negativ sunt convertite la Collage în motive de revenire. Arhitectura interioară susţine cu brio conceptul, calitatea e constantă şi meniul aduce ceva nou. Apreciez în mod deosebit meniul ca prezentare – cuprinde descrieri ale fiecărui fel de mâncare şi se simte prezenţa <scrisă> a bucătarului Roberto dal Seno. Deşi asocierile de gusturi sunt noi şi interesante, ce mi se pare cu adevărat original şi binevenit în peisajul local este accentul pe tehnica de preparare, nu pe ingredient.

Gătitul la vacuum – care păstrează sucul natural al peştelui în peşte, nu pe lângă – îţi pune în farfurie conceptul de peşte cu tot ce are el mai reprezentativ. Savurezi un uber-peşte redus la esenţa lui, fără nicio alterare a formei şi texturii originale a creaturii (comparativ cu bucătăria moleculară unde ideea de peşte devine spumă, fum, gheaţă sau clătită). Ca nivel de preţ, acest fel- “Dorada fiert cu coajă de lămâie şi servit cu dovlecei roasted şi mentă, cu o atingere de glazură din vin roşu” costă 77 lei.

Merită menţionată şi tehnica gătitului la temperaturi joase, timp de câteva ore – încercaţi mielul preparat la 56 grade Celsius (faceţi un mic experiment acasă – setaţi cuptorul electric la această temperatură şi introduceţi mâna – e doar puţin mai cald ca la Mamaia vara asta). La desert nu strică să luaţi mica degustare-recomandare a chef-ului, care vă va aduce pe masă un platou cu 5-6 deserturi miniaturale printre care crème brûlée şi parfait de căpşuni. Nimic fusion, molecular sau special aici – doar un sfârşit de masă dulce, corect şi parfumat ce trebuie însă bifat.

După 20 de ani de la terminarea şcolii generale, îmi fac temele tot pe Strada Monetăriei. Îmi pun întâlnirile de business acolo, am organizat o degustare de trufe pentru un client tot în zonă şi mă bucur când merg cu prietenii la cină sau pe terasă. Re-întâlnirea cu casa aceasta este pentru mine ca regăsirea unui coleg de şcoală cu care nu te înţelegeai bine, dar care acum a ajuns designer la Christian Louboutin. Are o poveste şi, mai ales, are o nouă personalitate.

Am ales să scriu despre Collage nu pentru mâncare sau design, ci pentru că spune o poveste şi are un viitor. Povestea casei-vulcanizare devenite restaurant de top îmi dă speranţă pentru măcar câteva din toate acele case bătrâne, frumoase şi singure, aşteptându-şi moartea căci prea puţini proprietari le înţeleg potenţialul. Nu trebuie (şi nici nu pot) să devină toate restaurant, însă pot fi trezite la viaţă. Pot deveni magazine – chiar şi de tip pop-up sau temporare, pot fi galerii de artă, centre de zi pentru tineri, copii sau pensionari, cluburi sau birouri pentru start-up-uri. Reconversia nu are limite şi, cu puţină imaginaţie, se poate încadra în bugete mici. Condiţia esenţială este însă ca proprietarul să fie deschis ideilor. Sau, mai degrabă, ca proprietarul să înţeleagă că e rost de câştig dacă alege corect între a sta cu imobilul gol şi a accepta variante mai mici de profit, dar care prelungesc viaţa clădirii, măcar până la un viitor mai ofertant.

Post scriptum: De curând am observat că spaţiul de lângă Collage, fost Club Web într-o vreme, este în renovare. Au apărut rafturi de lemn masiv, ceva ce seamănă a bar sau open kitchen şi mese, scaune. Încetinesc când trec prin faţă, îmi lipesc nasul de geam dacă sunt pe jos, fac pronosticuri şi proiecţii. Una peste alta, presimt o altă îndrăgostire de un spaţiu vechi, dar nou.

Adriana Sohodoleanu este antreprenor şi proprietar al www.biscuit.ro