BusinessMagazin

Tag: drum

  • Sfaturi pentru mine tânăr: Radu Florescu, Centrade

    La 20 de ani, simţi şi crezi că ai păşit deja în lumea adulţilor şi, adesea, refuzi sfaturile şi ajutorul celorlalţi. Adevărul este că, la această vârstă, te afli abia la început de drum. Aceştia sunt ani în care încă mai ai de învăţat, probabil încă eşti student. La 30 de ani, vei începe să te concentrezi şi să înţelegi ce îţi doreşti cu adevărat în carieră.

    La 40 de ani, vei începe să fii încrezător în ceea ce faci şi să devii un bun profesionist. După 50 de ani, ar trebui să stăpâneşti bine profesia aleasă. De la 60 de ani în sus, le poţi da sfaturi celor de 20 de ani. La 20 şi ceva de ani abia vă începeţi cariera. Nu fiţi dezamăgiţi de eşecuri.

    Cei care se pot ridica şi pot merge mai departe după ce au eşuat vor ajunge departe mai târziu în viaţă. Rămâneţi deschişi şi dornici să învăţaţi de la cei pe care îi respectaţi, fără să îi şi placeţi neapărat. Teama de eşec este cel mai mare obstacol pe care îl aveţi de depăşit. Îmi doresc doar să fi ştiut şi eu că un eşec poate fi depăşit dacă ai mereu noi resurse de energie şi optimism. La 53 de ani, eu am doar mai puţin timp liber.

  • Sfaturi pentru mine tânăr. Marcel Bărbuţ, Adeplast: Dacă un concurent face cu 10 angajaţi ceea ce tu faci cu 15, mai bine să nu te apuci

    Am pornit la drum cinci parteneri, dar numai eu am vrut binele firmei, aşa că am fost nevoit să cumpăr treptat părţile celorlalţi pentru că nu am putut sta în companie cu cineva care face prostii. Abia în 2007 am devenit unicul acţionar.

    Apoi, m-aş asigura mereu ca toată lumea să creadă că sunt în firmă, chiar dacă nu sunt acolo. Trebuie să creezi această psihoză pentru ca angajaţii să ştie că sunt mereu văzuţi şi controlaţi de şefi. Dacă nu ai un program de minimum trei-cinci ani în care să ştii unde ajungi, este o mare problemă. Când am început eu afacerile, puneai un leu şi luai patru. Astăzi nu mai e aşa.

    Bătălia există pe toate segmentele de piaţă, de aceea trebuie să îţi cunoşti bine competitorii şi să le ştii cifrele şi deciziile. Dacă un concurent face cu 10 angajaţi ceea ce tu faci cu 15, mai bine să nu te apuci. Calculele trebuie făcute cât mai precis, iar atenţia la salarii trebuie să fie constantă. Dacă plăteşti un angajat cu mult mai mult decât nivelul pieţei, afacerea devine foarte complicată. Totul trebuie negociat foarte atent, de la finanţare până la furnizori şi salarii. Dacă ar fi să o iau de la capăt în condiţiile actuale, m-aş gândi de două ori dacă să încep sau nu.

  • Micromorţi în plus şi microvieţi prea scumpe

    Criza, dacă putem să o numim aşa, a francului elveţian este, dincolo de nemulţumiri, opinii, măsuri şi contramăsuri, o problemă de educaţie, care trebuie corelată cu o mulţime de factori, de la modul în care românii traversează strada la circulaţia presei economice la noi şi de la cifrele de audienţă ale televiziunilor la apariţia lebedelor negre.

    La un moment dat, destul de repede după cel de-al doilea război mondial, forţele aeriene americane au angajat o companie independentă pentru varii studii legate de războiul atomic care părea, în acel moment, de neevitat. Unul dintre primele studii a fost condus de un matematician care a fost pus să calculeze cele mai bune variante pentru o primă lovitură asupra Uniunii Sovietice.

    Matematicianul a folosit tehnici cât se poate de moderne şi în 1950 a emis o variantă de strategie: în locul unor bombardiere cu reacţie uriaşe, americanii ar trebui să folosească un număr uriaş de avioane ieftine, cu elice, din care cele mai multe nici măcar nu ar transporta arme nucleare, ci ar urma să fie folosite drept un soi de momeală. Numărul enorm de avioane ar deruta şi ar copleşi apărarea sovietică, a conchis omul nostru. Ideea sa a înfuriat la culme ştabii Air Force, o dată pentru că socoteau avioanele ieftine, cu elice, sub demnitatea lor, dar şi pentru că analizele de costuri şi beneficii ale matematicianului nu ţineau cont de vieţile omeneşti implicate în atac, de echipaje. Iar planul ar fi costat mii, zeci de mii de vieţi omeneşti, fapt inacceptabil pentru oficiali, foşti piloţi şi ei. Matematicianul a trecut la idei mai puţin creţe, dar întrebarea a rămas: care este preţul unei vieţi omeneşti?

    Zece ani mai târziu, Thomas Schelling, un economist care peste ani a luat premiul Nobel şi un student al său, fost pilot militar, a introdus într-un articol ideea folosirii unei vieţi statistice, o inversare a problemei, de fapt: cât am fi dispuşi să cheltuim pentru a salva o viaţă?! (Trebuie să ştiţi şi că Schelling a introdus, primul, sintagma „collateral damage“.) Iar peste alţi câţiva ani un statistician britanic şi un profesor de la Stanford au tranşat problema definitv, introducând conceptele de „microlife“ şi, respectiv, „micromort“, două unităţi de măsură a riscului. Prima descrie riscurile cumulate pentru o persoană şi este echivalentă cu circa o jumătate de oră de viaţă; fumatul a patru ţigări, zilnic, consumă două microvieţi, iar 20 de minute de sport ne „aduc“ două microvieţi/zi. Micromort este posibilitatea de deces de unu la un milion: 100 de kilometri parcurşi pe motocicletă înseamnă opt micromorţi, dar aceeaşi distanţă pe bicicletă se traduce prin doar două micromorţi. Greu de crezut, dar unii le-au dat valori: în analizele serviciului de sănătate britanic o microviaţă costă 1,70 lire sterline, iar departamentul transporturilor cheltuie cam 1,60 lire sterline pentru a preveni o micromoarte. O aritmetică ciudată cea de mai sus, dar care ne îndepărtează de orice abordare pătimaşă, aşa cum au reacţionat şefii Air Force în anii ‘50.

    Cred că la fel, fără abordări pătimaşe, ar trebui privită criza francului; în fond riscul valutar se învaţă în manuale şi, din păcate, am trăit suficiente precedente, de la devalorizările din anii ‘90 la criza rusească din 1998 sau la aprecierea leului din 2004, când afectaţi cu fost cei cu salarii în valută sau companiile care exportau. În Polonia clienţii care au luat credite în monedă străină a trebuit să semneze o declaraţie care arăta că au înţeles riscurile, şi aveau, oricum, venituri mari, pentru că doar aceştia puteau accede la respectivele credite – câteva „micromorţi“ eliminate. Bancherii români le-au recomandat – „micromorţi“ în plus. Clienţii spun că nu au ştiut şi nu au fost informaţi despre riscuri, dar de când are banul doar o singură faţă?!

    Nu insist, contabilizăm elementele unei culturi a sărăciei, puternic prezentă în România, şi acesta este subiectul adevărat al acestui text. O cultură a tunului, în care bagi un euro şi obţii 5.000. O cultură care împarte oamenii în duşi de nas şi ducători de nas, în fraieri şi şmecheri. Care mai înseamnă eliminarea egalităţii şanselor, idolatrizările gratuite şi folosirea de manipulări grosolane. Credinţa în insul mesianic. Inerţie şi imobilism şi folosirea în exces a ierarhiei nătânge. Mulţumirea de a supravieţui, fără ambiţii. Micromorţi în plus şi microvieţi prea scumpe.

    Ilustrez cu „Ţara laptelui şi a mierii“, de Pieter Bruegel cel Bătrân, un tablou care l-a inspirat, peste ani, chiar şi pe Freud.

  • Un dreptunghi din chiştoace

    Cel mai urât lucru legat de atentatele din Franţa şi de şirul de evenimente care a urmat a fost modul în care politicienii au încercat să speculeze emoţiile declanşate în mulţime. Sarkozy înghesuindu-se în primul rând la marea manifestaţie, Hollande cu capul de umărului cancelarului Merkel, toţi cei care au defilat deşi, moral, n-ar fi trebuit nici măcar să se apropie de Paris în acel moment, urmaţi de cohortele de îngrijoraţi din serviciile secrete, gata să se sacrifice în lupta antiteroristă; şi, în context, reluarea pe plan local a disputelor legate de legile de tip Big Brother.

    Mă întorc acum în capitala de judeţ în care m-a găsit revoluţia din decembrie; era şi locul în care fusese „exilat“ un disident de origine comunistă, care se bucura, în ultimii ani ai lui Ceauşescu, de domiciliu forţat şi supraveghere specială. Cum eram relativ vecini, treceam zilnic pe lângă o Dacie albă, veche, care nici măcar număr din trei cifre nu avea (cunoscătorii vor fi ştiind ce spun) şi în care fie tremurau, fie năduşeau, în funcţie de anotimp, patru inşi. Şi fumau, aşa că în urma maşinii rămânea, seara, un dreptunghi gol perfect conturat de sutele de chiştoace azvârlite în orele de pândă. Nu aveam, la acea vreme, prea mari simpatii legate de regim, dar nici vreun răzvrătit nu eram.

    Treceam pe lângă maşină şi, într-un fel, îi compătimeam, pentru că fumau atât de mult şi pentru că erau obligaţi să zacă în fiecare zi în maşină, dar mă şi enervau cumplit, pur şi simplu pentru că erau acolo, zilnic, nefăcând nimic din ceea ce mi s-ar fi părut util la acea vreme şi pentru că îmi aduceau aminte cine eram şi în ce fel de ţară trăiam. În plus îmi induceau un sentiment de nelinişte lipicioasă, mă mâncau plămânii pe dinăuntru pentru că, trecând pe lângă maşină, respiram acelaşi aer care fusese şi în plămânii lor. Erau reprezentanţii unei instituţii care se ocupa cu securitatea naţiei, aşa cum o înţelegeau ei la vremea aceea. Şi, repet, deşi n-ar fi trebuit să simt vreo ameninţare, oamenii aceia şi dreptunghiul de chiştoace care rămânea în urma loc îmi aduceau mereu aminte că mă născusem, din păcate, pe partea greşită a lumii.

    Am regăsit o idee din gândurile vechi de decenii la emisiunea televizată de care am pomenit mai sus: o doamnă atotştiutoare zicea că de ce să se teamă ea de legile Big Brother, pentru că nu complotează, nici ea şi nici partenerul de emisiune (unul mai nevinovat, nici nu avea figură de complotist), şi nici nu folosesc cartele preplătite care în general sunt folosite de săraci care n-au ce pierde şi nici n-au de ce a se revolta în cauzul în care Big Brother o să îi ia la ochi. Şi iar au început să mă mănânce plămânii.

    Cartelele acelea preplătite au tocmai forma unui dreptunghi din chiştoace. Iar simpla existenţă a unor legi din ce în ce mai sugrumătoare – cartelele, convorbirile, datele, mailurile, operatorii, totul în numele unei securităţi iluzorii, că ai a te teme sau că nu ai a te teme – poate fi începutul a ceva ce am renegat în decembrie 1989. În numele siguranţei cetăţeanului se pot comite orice fapte şi poate exista justificare pentru orice măsură, iar dacă acestea îşi mai găsesc şi apărători, care nu complotează şi nu au de ce să se teamă, cu atât mai bine şi mai uşor. Iar masă de manevră există, slavă Domnului, pentru că, sincer să fiu, mi se pare că există din ce în ce mai puţini oameni dispuşi să gândească cu capul lor şi care preferă să li se spună ce şi cum trebuie să simtă.

    Ilustrez cu „Crocifissione di San Pietro“ al lui Caravaggio, pe care l-am găsit, recent, într-o biserică din Piazza del Popolo a Romei. Tot acolo am găsit o mostră de ingeniozitate italiană – iluminatul cu bănuţ: băgai bănuţul într-o cutie, se aprindea lumina şi te bucurai, scurt timp, de tablou; nu băgai bănuţ, stăteai pe întuneric. Chestia era că turiştii, şmecheri, tot aşteptau ca un alt fraier, şi nu ei, să bage bănuţul, un studiu bun pentru actuala psihologie, din ce în ce mai complicată, a mulţimilor.

  • Cei mai admiraţi CEO din România 2014: Radu Timiş, locul al 13-lea

    Cifra de afaceri la nivel de grup ar urma astfel să fie cu 20% mai mare decât în 2013, iar rata profitabilităţii brute ar putea să se plaseze la 9%, rezultatele fiind cele mai bune din ultimii şase ani.

    Antreprenorul, care a urcat faţă de anul trecut opt poziţii în clasamentul celor mai admiraţi manageri din România, a construit din temelii Cris-Tim, a inventat marca Salam Săsesc şi are activităţi pe mai multe pieţe, între care lactatele şi agricultura. El s-a întors recent la conducerea afacerii sale, care vreme de circa opt luni a fost în grija lui Gheorghe Pogea, fost ministru de finanţe.

    Radu Timiş nu crede că spiritul antreprenorial poate fi dobândit, ci pur şi simplu ne naştem sau nu cu simţul banilor şi dă ca exemplu faptul că părinţii i-au dat bani doar în prima lună de studenţie, iar apoi le trimitea el bani acasă. Este absolvent al Institutului Naţional de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti, iar după terminarea studiilor a lucrat ca profesor în Olteniţa vreme de trei ani.

    La începutul lui 1990, s-a întors în Bucureşti şi s-a angajat timp de doi ani ca instructor sportiv la piscina fostului hotel Bucureşti, actualul Radisson. Primii paşi de antreprenoriat au fost făcuţi în 1992, în domenii care nu au nicio legătură cu activitatea din prezent.

     Povestea Cris-Tim a început modest, cu deschiderea unui chişc de 12 mp în care Timiş a hotărât să vândă alimente, pentru ca în câţiva ani să demareze şi producţia de mezeluri.

    Radu Timiş face parte din promoţia celor mai admiraţi CEO din 2014 şi a fost premiată în cadrul Galei Business Magazin. Citeşte în premieră alte 99 de poveşti de succes ale celor mai admiraţi executivi din România în a V-a ediţie a catalogului 100 Cei Mai Admiraţi CEO, lansat de Business Magazin în luna noiembrie.

    Catalogul este disponibil pentru comandă mai jos la preţul de 35 de lei:

    Cantitate: buc.

    * Editiile print sunt valabile in limita stocului disponibil. In cazul in care stocul se epuizeaza va fi livrata editia electronica. Taxele de livrare ale editiilor print vor cadea in sarcina cumparatorului .

  • Lucrări estimate la peste 110 milioane euro pentru modernizarea unui drum între Maramureş şi Suceava

    Contractul este împărţit în patru loturi, respectiv Moisei – Borşa (24,6 kilometri), Borsa – Şesuri (24,6 kilometri), Şesuri – Cârlibaba (18,5 kilometri) şi Cârlibaba – Iacobeni (20,6 kilometri), cu o valoare totală estimată la 355,5 milioane lei, fără TVA. CNADNR are posibilitatea achiziţiei ulterioare a unor lucrări similare de 52,5 milioane lei, astfel încât valoarea totală a proiectului poate ajunge la 408,1 milioane lei, fără TVA.

    Termenul pentru finalizarea acordului, finanţat de Banca Europeană de Investiţii (BEI) şi Guvern, va fi de patru ani de la data atribuirii.

    Lucrările vor fi adjudecate prin licitaţie deschisă, pentru preţul cel mai scăzut, iar constructorii interesaţi pot depune ofertele până la 17 februarie.

    DN 18 a intrat într-un program de modernizare cu finanţarea asigurată prin BEI în anul 2011, iar pe tronsonul Moisei – Iacobeni, de 89 de kilometri, lucrările au fost atribuite companiei Shapir Structures, din Israel, şi aveau ca termen de finalizare data de 31 august 2013.

    Contractul cu Shapir, în valoare de 81 de milioane euro, a fost însă reziliat în mai 2014, pentru că nu s-au executat lucrările, iar fostul ministru al Transporturilor Dan Şova anunţa că până la stabilirea altei firme care să lucreze la acest proiect de modernizare drumul va fi reparat cu mijloace proprii ale CNANDR.

  • Lucrări estimate la peste 110 milioane euro pentru modernizarea unui drum între Maramureş şi Suceava

    Contractul este împărţit în patru loturi, respectiv Moisei – Borşa (24,6 kilometri), Borsa – Şesuri (24,6 kilometri), Şesuri – Cârlibaba (18,5 kilometri) şi Cârlibaba – Iacobeni (20,6 kilometri), cu o valoare totală estimată la 355,5 milioane lei, fără TVA. CNADNR are posibilitatea achiziţiei ulterioare a unor lucrări similare de 52,5 milioane lei, astfel încât valoarea totală a proiectului poate ajunge la 408,1 milioane lei, fără TVA.

    Termenul pentru finalizarea acordului, finanţat de Banca Europeană de Investiţii (BEI) şi Guvern, va fi de patru ani de la data atribuirii.

    Lucrările vor fi adjudecate prin licitaţie deschisă, pentru preţul cel mai scăzut, iar constructorii interesaţi pot depune ofertele până la 17 februarie.

    DN 18 a intrat într-un program de modernizare cu finanţarea asigurată prin BEI în anul 2011, iar pe tronsonul Moisei – Iacobeni, de 89 de kilometri, lucrările au fost atribuite companiei Shapir Structures, din Israel, şi aveau ca termen de finalizare data de 31 august 2013.

    Contractul cu Shapir, în valoare de 81 de milioane euro, a fost însă reziliat în mai 2014, pentru că nu s-au executat lucrările, iar fostul ministru al Transporturilor Dan Şova anunţa că până la stabilirea altei firme care să lucreze la acest proiect de modernizare drumul va fi reparat cu mijloace proprii ale CNANDR.

  • Singurul drum naţional de pâmânt din România nu va fi asfaltat nici în 2015

    “Am prevăzut bani în bugetul companiei să începem să facem expertize. (…) Este un mic pas, nu putem să alocăm deocamdată în buget sume de bani (pentru asfaltare, n.r.) pentru că nu avem în acest moment nici studii de fezabilitate, nici expertize făcute”, a declarat Alexandru Năstase, şeful Departamentului pentru Proiecte de Infrastructură şi Investiţii Străine, la dezbaterile din Parlament privind bugetul de anul viitor al CNADNR.

    Mai mulţi parlamentari PDL şi PNL au solicitat, printr-un amendament, suplimentarea bugetului CNADNR din 2015 cu fonduri necesare modernizării acestui drum.

    Premierul Victor Ponta cerea în octombrie 2013 că DN 24 C să fie asfaltat în acest an.

    “La anul trebuie să punem banii pentru asfalt”, afirma premierul, subliniind că este ruşinos că România mai are drumuri naţionale de pământ.

    Compania de Drumuri şi Autostrăzi va avea în 2015 un buget de 6,11 miliarde lei, în creştere cu 31% faţă de prevederile din acest an.

  • Pieţele externe au devenit ultima speranţă pentru businessurile locale

    După ce sectorul românesc de materiale de construcţii a ajuns de la o valoare de 5 miliarde de euro în anii de boom la doar 3 miliarde de euro anul acesta, a devenit din ce în ce mai clar pentru firmele româneşti că piaţa de desfacere nu se mai poate rezuma doar la România. ”Este periculos să depinzi doar de piaţa locală. Construcţiile sunt în scădere, iar cine depinde doar de piaţa românească are o mare problemă„, afirmă Marius Pantiş, directorul general şi unul dintre acţionarii producătorului de ferestre şi uşi din PVC şi aluminiu Optimedia din Oradea. Compania a fost cu un pas înaintea crizei şi a demarat exporturile în 2007, când primele valuri ale turbulenţelor economice abia se făceau simţite în Statele Unite. Acum se aşteaptă ca 60% din vânzările de 11,5-12 milioane de euro de anul acesta să ajungă în ţări vest-europene, dar şi în Statele Unite sau chiar şi în  Japonia, unde compania a avut anul acesta prima livrare.

    Pentru a-şi face intrarea pe aceste pieţe, compania ia pulsul prin participarea la târguri şi expoziţii. Numai anul acesta a fost la mai multe târguri, în Paris, Bruxelles, Tokio şi Singapore. Cel mai recent la care a participat a fost Equip Baie din Paris, care a avut loc în noiembrie. Investiţiile în târguri sunt pe măsură: standul şi întreaga participare la Equip Baie a costat Optimedia 52.000 de euro. ”Investim în speranţa că vom creşte numărul de clienţi, e o investiţie care are rezultate„, afirmă Pantiş. Chiar dacă a ajuns la 220 de parteneri prin care îşi comercializează produsele pe plan extern şi mult mai puţini, 45, în România, antreprenorul român spune că nu va renunţa la livrările pentru piaţa locală, mai ales că nu plănuieşte să mute producţia de la Oradea în alte ţări. ”E mai multă stabilitate în vest, dar producţia acolo e o provocare foarte mare. Ai nevoie de spaţiu, stocuri, utilaje, oameni şi control. Costurile de transport sunt din ce în ce mai mici, de ce să nu produci în România?„, arată Pantiş.

    Dacă acum câţiva ani târgurile şi expoziţiile de specialitate din străinătate nu prea aveau şi participanţi români, acum firmele locale îşi fac din ce în ce mai des apariţia la astfel de evenimente. Tot la Equip Baie a venit anul acesta şi grupul MCA, specializat în producţia de uşi de garaj şi rulouri pentru ferestre, după ce a mai participat la acest târg şi la precedenta ediţie, din 2012. ”Când piaţa locală nu e suficientă, exportul capătă o miză din ce în ce mai mare„, afirmă Ciprian Oprea, directorul general şi unul dintre acţionarii grupului. El îşi doreşte o prezenţă cât mai activă pe piaţa franceză, deşi aceasta este una dificilă, în care accesul este destul de ”greoi„, fiind un sector destul de concentrat, cu puţini jucători. Chiar şi aşa, potenţialul şi oportunităţile sunt evident mai mari decât în România.

    ”Piaţa de uşi de garaj din Franţa este de 20 de ori mai mare decât în România şi se ridică la 240.000 de unităţi anual„, explică Oprea motivul pentru care Hexagonul reprezintă una dintre principalele ţinte ale MCA. Compania, care are o fabrică în Jilava, judeţul Ilfov, a demarat primele exporturi în 2010, iar anul acesta se aşteaptă ca 28% din cifra de afaceri estimată la 8 milioane de euro să fie generată de livrările la extern. Oprea mai apreciază piaţa franceză şi din alt punct de vedere, dincolo de gusturile diferite la nivel de modele: termenul de livrare. Românii sunt mult mai nerăbdători, vor să primească produsele cât mai repede, în timp ce francezii înţeleg că o comandă de calitate nu se face bătând din palme. ”E vorba de maturitatea pieţei. La un moment dat, se va înţelege şi în România că a livra în 3 zile înseamnă costuri mai mari„, spune Oprea.

    Un alt producător român de materiale de construcţii care a participat anul acesta la târgul parizian Equip Baie este Aplast, cu activităţi în zona de uşi şi ferestre din PVC, aluminiu şi lemn. ”Am început să mergem la târguri începând de anul acesta. Sunt scumpe, dar demonstrează pieţei că existăm. Dezvoltăm direcţia exporturilor, e singura opţiune fezabilă„, spune Cătălin Nicolaescu, directorul general şi unul dintre acţionarii Aplast. Compania, care deţine două fabrici, una în localitatea 1 Decembrie din judeţul Ilfov şi una în Ceptura, judeţul Prahova, a prins gustul exporturilor în plină criză, în 2011, iar anul acesta se aşteaptă ca livrările în străinătate, în ţări precum Franţa, Italia, Belgia sau chiar SUA, să genereze 70% din producţie.

    Grupul Aplast are trei companii, Aplast, Aplast Wood Industry şi Aplast Trading, cu afaceri cumulate de 37 milioane de euro în 2013. Pentru anul 2014, directorul com-paniei estimează că cifra de afaceri a grupului va scădea cu circa 20% din cauza declinului pieţei româneşti. Pe de altă parte, livrările în străinătate ale grupului s-au dublat anul acesta faţă de 2013, urmând să înregistreze un plus şi în perioada următoare; în consecinţă, Aplast are în plan să mai angajeze 150 de persoane pentru fa-brica din 1 Decembrie, pe lângă cei 350 de salariaţi pe care îi are în prezent grupul.

    Timpul va spune dacă livrările în străinătate vor ajunge să salveze piaţa locală a materialelor de construcţii, pusă la pământ de criză. Pe de altă parte, nici în vest situaţia economică nu este roz, dar faptul că brandurile şi produsele româneşti ajung în casele vest-europenilor, ale americanilor sau chiar ale asiaticilor nu este doar un motiv de mândrie, ci şi o necesitate. Exporturile nu mai sunt o opţiune pentru producătorii români, ci devin obligatorii pentru supravieţuire.

  • Drumul Naţional 67D, blocat în Mehedinţi după ce mai mulţi arbori au căzut de pe versanţi

    Potrivit reprezentanţilor Poliţiei Mehedinţi, mai mulţi copaci au căzut miercuri dimineaţă de pe versanţii de pe marginea şoselei şi au acoperit ambele sensuri de mers ale DN 67D, în localitatea Godeanu, pe o distanţă de aproximativ 150 de metri, la kilometrii 64+200.

    La ora transmiterii acestei ştiri, circulaţia rutieră este blocată pe DN 67D, între Băile Heculane şi Baia de Aramă, la faţa locului intervenind drumari din cadrul Districtului Baia de Aramă, pentru deblocarea drumului.

    Totodată, două echipaje de poliţie dirijează traficul.

    În zona Godeanu, unde carosabilul este blocat, stratul de zăpadă atinge 10-15 centimetri.

    Şoferii au la dispoziţie ruta ocolitoare Băile Herculane (DN6) – Drobeta Turnu Severin (DN6) – DJ 670 Malovăţ – DN 67 Baia de Aramă