BusinessMagazin

Tag: carte

  • Singurul sfat de care ai nevoie pentru a fi mai productiv

    Ernest Hemingway se trezea in fiecare dimineaţă şi începea imediat să scrie. Îşi descria rutina zilnică spunând „Când lucrez la o carte sau la un subiect scriu în fiecare dimineaţă imediat după apariţia primei raze de lumină, când nu este nimeni care să te deranjeze, este răcoare şi începi să te încălzeşti pe măsură ce scrii”.

    Rutina lui Hemingway şi a altor autori prolifici, artişti şi oameni de ştiinţă ,meţionaţi în cartea “Daily Ritualis: How Artists Work, l-au inspirat pe jurnalistul James Clark să stabiiească o regulă care să ajute în productivitatea angajaţilor din orice domeniu.

    Potrivit lui, cea mai importantă regulă este:„Să faceţi cele mai importante lucruri înaintea tuturor celorlalte în fiecare dimineaţă”, scrie jurnalistul într-un material Business Insider.

    Presupunem de multe ori că productivitatea înseamnă să facem mai multe lucruri în fiecare zi, iar presupunerea este greşită, deoarece, potrivit jurnalistului, productivitatea înseamnă de fapt să facem mai multe lucruri importante şi să le facem bine. Indiferent de domeniul de lucru, există doar câteva lucruri cu adevărat importante care trebuie făcute cu atenţie, iar acestea ar trebui programate primele în agenda zilnică.

    De ce nu respectăm această regulă? Majoritatea oamenilor petrec cel mai mult timp organizându-şi agenda în funcţie de a altora – un lucru care poate fi o consecinţă a felului în care am fost educaţi: în şcoală primim diverse sarcini şi ni se spune când se dau testele, la muncă, primim deadline-uri şi anumite cerinţe de la superiori. Ne obişnuim astfel să întrerprindem acţiuni ca reacţie a aşteptărilor, comenzilor sau nevoilor altora. Astfel, la începutul zilei, nu ni se pare ciudat să ne deschidem inbox-ul, să ne verificăm telefonul şi să căutăm ultimele comenzi primite.

    Acest comportament este o greşeală deoarece sarcinile care par urgente sunt de fapt mai puţin importante, cele cu adevărat importantee sunt cele referitoare la speranţele, visele, creaţia noastră sau creşterea propriei afaceri. Nu trebuie să ne ignorăm responsabilităţile ca părinţi şi angajaţi, dar trebuie să răspundem şi de propria agendă, nu doar de a celorlalţi.

     

  • Băsescu: OUG privind autorizaţia de construire pe terenuri necadastrate, riscantă

     Preşedintele Băsescu a declarat, în cadrul unei conferinţe anuale a agricultorilor, că a văzut în Monitorul Oficial o Ordonanţă de Urgenţă care i se pare “riscantă”, prin care companiilor petroliele, fie că sunt româneşti sau străine, li se permite să obţină certificat de urbanism şi autorizaţie de construire pe terenuri care nu sunt cadastrate şi nu sunt înscrise la Cartea Funciară.

    “Avem în România companii petroliere care exploatează puţuri de petrol atâta timp cât aproape vine prin presiune şi cu foarte puţine cheltuieli. Cum trebuie să cheltuiască puţin mai mult, ca să extragă ţiţeiul sau gazele, abandonează puţul. Noi avem în România suprafeţe uriaşe care nu sunt cadastrate şi nu sunt înscrise la Cartea Funciară”, a spus Băsescu.

    El a menţionat că se pune “placa crizei energetice, predictibile, ca urmare a crizei din Ucraina”.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Sunt soţ şi soţie şi fac 18 milioane de euro dintr-o resursă care nu se va termina niciodată

    Soţii Violeta şi Valeriu Moraru controlează companiile Perla Covasnei şi Azuga Waters, care au avut în 2012 afaceri cumulate de 73 de milioane de lei.

    Pe cartea de vizită a Violetei Moraru este trecută funcţia de “administrator” şi ea spune că nu ar putea să se retragă din afaceri, fiind obişnuită cu un ritm de viaţă alert. A lucrat de-a lungul anilor în domenii variate, precum o fabrică de producţie a sticlei, în domeniul vinului, în transport şi apoi în bere.

    Cei doi soţi au vândut în 2009 afacerea Azuga către Ursus Breweries, într-o tranzacţie estimată la 10 milioane de euro. Ulterior tranzacţiei, Ursus a închis fabrica de la Azuga şi a închiriat utilajele din fabrică familiei Moraru, unde aceasta produce apa Perla Covasnei, plată şi carbogazoasă. “Am făcut afaceri încă de când am terminat facultatea, mereu am fost în priză”, povestea anterior pentru Business Magazin Violeta Moraru.

    Profitabilitatea in afacerile cu apa se plaseaza, conform Violetei Moraru, intre 5 si 10%. Pretul apei creste spectaculos, de la iesirea din pamant, cand mia de litri costa 31 de lei, pana la poarta fabricii, unde costul unei sticle de apa de doi litri ajunge la 1 leu. Din acest pret insa, doua treimi inseamna costul ambalajului. De la poarta fabricii pana la raft, apa isi dubleaza pretul, ajungand, de pilda, la 2 lei pentru o sticla de 2 litri. Marca Perla Covasnei exploateaza resursele din Catalina si Malnas (Brasov), avand variantele carbogazoasa si plata.

    Pentru viitor, planurile sunt ponderate in optimism. “E mai realist sa tintim sa ajungem intre primii cinci, in randul primilor trei e mai greu”, admite Violeta Moraru. Pentru viitorul apropiat, proprietara afacerii enumera, fara a vrea sa dea niciun fel de detalii, proiectul unor investitii pentru lansarea de sucuri si cel de rascumparare a fabricii Ursus de la Azuga. “Pentru lansarea de sucuri nu e nevoie de un buget foarte mare de investitii, pentru ca avem practic liniile de productie”, explica antreprenoarea.

    Ideea intrarii in domeniul bauturilor carbogazoase era, prin urmare, la indemana si, in plus, firma a primit din partea retelelor de magazine solicitari pentru productia de marci proprii. Azuga Waters are deja contracte pentru imbutelierea de apa plata sub marca proprie a Kaufland si se afla in discutii si cu alte retele de magazine.

    În cadrul acestui text a apărut anterior denumirea “Perla Harghitei” în loc de cea corectă, respectiv “Perla Covasnei”. Ne cerem scuze pentru orice neplăcere cauzată.

     

  • Omul care dă de pământ cu gândirea pozitivă

    Burkeman, jurnalist la The Guardian, autorul unei rubrici săptămânale “care îţi va schimba viaţa”, dă de pământ cu arhanghelii fericirii impuse prin “positive thinking” şi încearcă să explice, în “Antidotul”, de ce o abordare stoică, lipsită de pozitivismul impus, dar realistă şi raţională, poate genera fericire.

    În sprijinul afirmaţiilor sale Burkeman invocă filosofi antici greci, alături de filosofi moderni, psihologi, împăraţi romani, budişti, alpinişti, scriitori, umorişti, cineaşti, antreprenori, experţi în terorism sau mahalagii din Kenya – o lume întreagă şi colorată, pentru care drumul spre fericire se traduce prin eşec, pesimism, nesiguranţă sau insecuritate.  

    O bună bucată din carte este destinată zonei corporatiste şi modului în care angajaţii îşi definesc reuşitele şi îşi stabilesc obiective. Cultura optimismului forţat, crede Burkeman, stă, într-o oarecare măsură, printre cauzele actualei crizei financiare, pentru că brokerii de pe Wall Street au fost “setaţi” să creadă că “mie/nouă nu ni se poate întâmpla ceva, pentru că noi gândim pozitiv”.

    Sau exemplul “29” de la General Motors: compania traversa, în preajma anului 2000, o situaţie dificilă, pierzând clienţi şi profituri în favoarea competitorilor asiatici. Filosofia organizaţională, de tip pozitiv, a companiei a impus un obiectiv, iar obiectivul era “29”, adică procentul de cotă de piaţă pe care compania îşi propunea să îl câştige pentru a-şi redobândi poziţia dominantă. Au fost imprimate insigne cu “29”, iar valoarea apărea pe orice document al companiei şi era ţintă de creştere pentru oricine, de la ingineri la vânzători. Pentru “29” s-au investit sume uriaşe în strategii şi publicitate, în loc să fie folosiţi pentru cercetare şi îmbunătăţirea produselor. 29 a devenit un fetiş, care a început să alimenteze gândirea pe termen scurt, viziunea fără susţinere reală şi un întreg şir de eşecuri care au aruncat compania în faliment, în 2009.

    Oliver Burkeman este omul cu duşul rece, aşa că nu există încheiere mai bună a acestei cronici decât un citat din Shakespeare: “Nu există bine sau rău, doar gândurile noastre pot aşeza lucrurile în acest fel”. Hamlet zice, putem noi oare să-l contrazicem?

    Oliver Burkeman – “Antidotul”, Editura Publica, Bucureşti, 2014

  • Lăsaţi biroul, munca de acasă este viitorul. Adevărat sau fals?

    Autorii recidivează cu această carte după ce au lansat “Rework”, o carte în care explică minimalismul pe care îl văd necesar în afaceri: planificarea nu e esenţială, investitorii externi nu sunt utili, iar concurenţa ar fi mai bine să fie ignorată.  Acelaşi minimalism revine şi în “Remote”, unde autorii descriu, din experienţa personală, faptul că munca de acasă, a lăsa angajaţii să îşi gestioneze timpul cum doresc şi a elimina complet sau parţial deplasările şi cheltuielile inutile reprezintă următorul pas în cultura organizaţională.

    Într-o manieră accesibilă oricui, acompaniaţi de caricaturi pe alocuri, autorii iau în discuţie pe rând avantajele lucrului de acasă, dezavantajele lucrului la birou şi beneficiile pentru compania care alege să meargă în direcţia muncii de acasă. Abordarea nu este extremistă, în sensul că cei doi autori nu sunt apostolii eliminării complete a sediilor de companii şi a biroului, ci predică mai degrabă un echilibru între cele două şi acceptarea ideii că unii angajaţi chiar s-ar descurca mai bine şi ar fi mai eficienţi dacă ar fi lăsaţi în pace.

    Pivotul transferului de la munca la birou la munca acasă ar fi tehnologia, care în ziua de azi permite diverse tipuri şi formule de comunicare, inclusiv video, în timp real şi transfer de date şi documente în moduri foarte simple. Dincolo de văz şi auz, deci, simţurile sunt opţionale în muncă. Premisa: “Birourile au devenit producătoare de întreruperi. Un birou aglomerat este asemenea unui robot de bucătărie: îţi face ziua bucăţele. Un sfert de oră acum, zece minute mai încolo, douăzeci de minute aici, cinci minute dincolo. Fiecare segment e ocupat cu o teleconferinţă, o şedinţă, altă şedinţă sau vreo altă întrerupere instituţionalizată inutilă”. O generalizare discutabilă.

    Cartea a fost lansată la puţin timp după ce Marissa Mayer, şeful Yahoo, a interzis angajaţilor să lucreze de acasă. Ultimele pagini ale cărţii le-am citit în drum spre birou, în metrou, şi nu am avut nicio secundă senzaţia că munca la birou e “naşpa” (folosesc termenul încercând să mă mulez pe tonul cărţii). Chiar şi înainte să termin de citit aveam în minte o suită de argumente şi contraargumente, oarecum deranjat de generalizările de la care pornesc autorii în pledoarie. Nu am să mă lansez, însă, într-un discurs legat de acest subiect. Dezbaterea, aşa cum zic şi autorii, este prezentă în spaţiul public de câţiva ani şi argumente solide sunt de ambele părţi. Ce fac eu, însă, când citesc o carte legată de cultură, scrisă de autori străini, este să mă întreb dacă s-ar potrivi în România.

    Legat de “Remote” mi-am adus aminte o idee din “Psihologia poporului român”, colecţie de studii şi eseuri ale lui Constantin Rădulescu-Motru. Acolo, autorul scria în 1904, deci înainte de fractura comunistă, că românii sunt individualişti şi indulgenţi în ceea ce priveşte autoevaluarea, dar au un suflet “gregar” în societate şi în muncă.

    “Imităm ca oile faptele din jurul nostru şi nu arătăm o energie decât când suntem în grup. La război ne luptăm voiniceşte, fiindcă acolo suntem umăr la umăr, dar la munca profesională suntem neglijenţi, fiindcă aici fiecare este lăsat pe seama datoriei sale proprii”, postula Rădulescu-Motru. În acest context, biroul se suprapune cu munca. Iar dacă biroul devine opţional, munca, sau calitatea ei, nu devine şi ea opţională?

    Jason Fried, David Heinemeier Hansson – “Remote – Biroul este opţional”, Editura Publica, Bucureşti, 2014

  • Tulipomania, sau când oamenii îşi pierd minţile pentru o floare

    M-a atras “Mania lalelelor” pentru că subiectul este inedit – practic, povestea uneia dintre primele, dacă nu chiar prima, bulă speculativă din istoria omenirii -, dar şi pentru că ştiam destul de puţine lucruri despre acel moment. Iar Mike Dash povesteşte minunat, documentat şi cu lux de amănunte povestea nebuniei lalelelor, ce a avut loc între 1633 şi 1637, cu un punct culminant în toamna şi iarna anilor 1636 şi 1637, perioadă în care preţurile bulbilor de lalea au atins valori de neimaginat, şi o cădere abruptă a valorii florilor în februarie 1637.

    De ce spun valori de neimaginat? Iată: într-o perioadă în care 150 de litri de coniac franţuzesc costau 60 de guldeni, iar un meseriaş calificat, de genul unui dulgher, câştiga pe an 150 de guldeni, cel mai mare preţ plătit pentru un bulb de lalea, atestat şi verificat, a fost de 5.200 de guldeni. Alte comparaţii de preţuri: Rembrandt a primit pentru “Rondul de noapte” 1.600 de guldeni, în 1642, iar venitul anual mediu al unui mare negustor era, în 1630, de circa 3.000 de guldeni. Şi totuşi, ce s-a petrecut atunci? De unde această nebunie? De unde preţurile, cine şi ce au alimentat-o?

    Olanda a traversat atunci o aşa-zisă “perioadă de aur”, de înflorire economică şi culturală, care a alimentat gustul oamenilor pentru frumos, pentru excentric şi pentru lucruri speciale. Iar lalelele erau, atunci, cu totul şi cu totul speciale – mult mai frumoase decât ce găsim astăzi în florării, decorând grădini, case, rochii sau corsete, iscând pasiuni şi dorinţe şi lăcomii. Iar nebunia tranzacţionării bulbilor de flori a generat nu numai episodul speculativ, ci a pus şi bazele unei întregi ştiinţe a tranzacţiilor: acceptând să achiziţioneze bulbi care nu puteau fi livraţi decât peste câteva luni, negustorii de atunci au creat ceea ce se numeşte astăzi piaţa livrărilor la termen.

    Mike Dash nu se mulţumeşte să relateze date şi momente. El creează figuri, umanizează povestea, îi dă dimensiuni geografice, economice, culturale şi artistice. “Cât despre tulipomanie… ei bine, virusul acesta nu avea să dispară niciodată definitiv. Este pur şi simplu o boală a omului, alimentată de două instincte complementare: admiraţia pentru tot ce e frumos şi lăcomia pentru bani; iar maladia irumpe din când în când”, scrie Dash.

    În Franţa, în 1838, când oamenii au iscat o nebunie pentru dalii, în 1912, pentru gladiolele olandeze, sau în 1985, în China, pentru crinul-păianjen roşu. Nu rataţi “Mania lalelelor”, mai pasionantă, în felul ei, decât “Laleaua neagră” a lui Dumas.

    Mike Dash – “Mania lalelelor”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014

  • Reportaj: Târgul de dulciuri de la Paris – cum ar trebui să fie deserturile din restaurante

    ADRIANA SOHODOLEANU
    (CĂLĂTOR PASIONAT, GASTRONOM ÎN TRAINING ŞI ANTREPRENOR, PROPRIETAR AL BOUTIQUE-ULUI ONLINE DE DESERTURI ŞI CADOURI WWW.BISCUIT.RO)

    PRIMELE PAGINI DIN BIG BROTHER, DE LIONEL SHRIVER, VORBESC DESPRE MÂNCARE ŞI SATISFACŢIA PE CARE ACEASTA O OFERĂ. Teoria care m-a făcut să aprob şi să scriu aceste rânduri spune că mâncarea în sine nu aduce (multă) plăcere. Romanul analizează obezitatea în relaţie cu responsabilitatea familială şi gradul în care aceasta din urma este sau nu utilă şi dezirabilă.

    Citind cele câteva rânduri prin care personajul îşi face introducerea construind eşafodajul povestirii sale (despre obezitate şi relaţii de familie) am regăsit verbalizat un gând avut destul de des în ultima vreme. Ceea ce ne face să salivăm se întâmplă de fapt în afara momentului masticării, înainte şi după, respectiv anticiparea, aţâţarea papilelor şi apoi amintirea experienţei. Rememorarea ei amplifică impactul.

    ESTE MOTIVUL CARE M-A ADUS LA ACEST TÂRG: vreau să aflu noi tehnici şi echipamente prin care experienţa pe care o ofer clienţilor prin deserturile noastre să fie intensă şi generatoare de amintiri, anticipări, savurări şi iar amintiri – un fel de şarpe care-şi înghite coada, o mişcare ciclică nesfârşită, pe care, da, unii ar numi-o dependenţă. Eu i-aş spune loializare.

    Cele şapte hale ale parcului expoziţional din Villepinte sunt dedicate unor categorii precum brutărie, artizanal, industrial, şcoli de gastronomie, concursuri şi show-uri. Aici au loc întreceri precum Mondial des arts sucres şi Masters de la boulangerie artisanal la care participă concurenţi din toată lumea. Tot aici îşi prezintă expozanţii performanţele produselor lor – maşini, utilaje, făinuri sau arome, forme de copt etc. – şi o fac tot la fel prin vitrine în care au înregimentat mii de prăjituri pastelate. Privirea îţi aleargă către ele, se îmbată cu aromă, se împleticeşte în decoruri, se lipeşte, înghite hulpavă tot, cu discriminări minore.

    Preţ de o oră eşti în extaz, dar apoi urmează căderea: privirea, tot ea săraca, se târâie, şchioapătă, îşi trage pleoapa pavăză şi imploră milă. Intervine greaţa vizuală. Stomacul nu are nimic, nu a gustat nimic. Aici desertul se mănâncă cu ochii, aproape nimic nu se degustă fizic. O binecuvântare. Această supradoză de zahăr a făcut ca în cele patru zile în Paris să mănânc efectiv doar trei deserturi şi pe acelea din curiozitate profesională, nu poftă.

    În afara târgului, este linişte. Parisul este de data aceasta tăcut, pare că oamenii şi maşinile merg în vârful degetelor. Maşini nu prea sunt şi când apar nu fac zgomot. Nu sunt silenţioase, fantomatic-inexistente, ci doar puţine şi nu fac zgomot mare, lucru care are de-a face cu nivelul poluării în oraş şi încercările guvernului de a-l diminua.

    Sâmbătă seara Parisul a fost cuminte, duminică pustiu, iar luni adormit. Doar pe Champs Élysées e o agitaţie tăcută, turişti mişcându-se ca o turmă spre sau dinspre Arcul de Triumf.

    Zgomotul este însă în bistrouri şi magazine. Perdele fonice invizibile îl reţin acolo şi doar răzleţ răzbate câte un murmur. E ciudat, căci nu pluteşte nimic în aer, nu e o respiraţie reţinută, nici tăcere impusă. Nu te aştepţi să izbucnească o furtună sau o gaşcă de prieteni să urle „Surpriză!„. Cei care trec pe stradă sunt puţini şi normali. Câini nu sunt, iar cerşetorii tac înveliţi în saci de dormit, în uşile de la Printemps şi Lafayette.

    Ziua nu e altfel; în grădinile Tuileries şi pe peticele de iarbă paralele cu Champs Élysées oamenii stau descălţaţi în iarbă. Stau şi eu şi mă gândesc cât de diferit ne purtăm în vacanţe faţă de ceea ce suntem acasă.
    Mă mai gândesc la cele de la târg şi la faptul că în dimineaţa aceasta la Fauchon (magazin de lux de delicatese) erau 40 de oameni la ora 11; toţi aveau coşuri în mână şi căutau probabil să refacă stocul de provizii terminate peste weekend.

  • Top 10 cele mai creative cărţi de vizită – GALERIE FOTO

    Majoritatea persoanelor acceptă cărţi de vizită din politeţe, însă le aruncă sau le uită printr-un teanc cu alte sute la fel. Cărţile de vizită din acest top sunt unele de ţinut minte – atât pentru ideea lor cât şi pentru mesajul pe care îl transmit.

     

     

     

     

  • Ziua Internaţională a Cărţii se sărbătoreşte pe 23 aprilie

    Ideea acestei celebrări este legată şi de o tradiţie catalană: pe 23 aprilie, ziua onomastică a patronului catalan Sant Jordi ( Sfântul Gheorghe), bărbaţilor li se dăruiesc cărţi, iar femeilor, trandafiri roşii, notează Gazeta de Sud.

    Scopul acestei sărbători este de a aduce un tribut tuturor scriitorilor şi, în acelaşi timp, de a-i încuraja pe toţi, dar în special pe tineri, să redescopere plăcerea lecturii.

    Editura Litera sărbătoreşte Ziua Mondială a Cărţii prin cea de-a doua ediţie a evenimentului Noaptea Cărţilor deschise, care va avea loc pe 23 aprilie, de la ora 18.00, în Piaţa Universităţii din Capitală, când vor fi oferite gratuit cititorilor de toate vârstele 10.000 de cărţi însoţite de flori.

  • Guvernul aprobă schimbarea prin lege, la cererea CSAT, a regimului cartelelor telefonice pre-plătite

    Proiectul de lege modifică OU 111/2011 privind comunicaţiile electronice.

    Înainte de aprobare, Ponta a verificat dacă proiectul este în forma în care să poată fi transmis Parlamentului, conform solicitării Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT).

    “Proiectul de lege, domnul Cotovelea, aţi avansat împreună cu ministrul Justiţiei ? Putem să-l trimitem la Parlament conform solicitării CSAT ?”, s-a interesat premierul ministrului, în şedinţa de guvern.

    Ministrul a confirmat că proiectul este redactat şi se referă la regimul cartelelor pre-plătite.

    “Avem inclusiv semnătura ministrului Justiţiei pe acest proiect de lege cu cartelele pre-pay, titlul este mai lung, sub rezerva că domnul ministru Morar (secretarul general al Guvernului – n.r.) va primi varianta semnată şi de către directorul SRI, Cristian Maior”, a spus Cotovelea.

    În vara anului trecut, după ce presa a relatat că deputatul PSD Sebastian Ghiţă vrea să depună o iniţiativă legislativă prin care cartelele telefonice pre-plătite să poată fi achiziţionate numai după furnizarea datelor personale, premierul Victor Ponta a arătat că înregistrarea convorbirilor telefonice efectuate pe baza cartelelor pre-plătite a fost decisă de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) în luna august 2012, după atentatul terorist din Bulgaria.

    El a precizat că nu este vorba de o operaţiune de interceptare, ci de înregistrare.

    În forma de la acea dată, proiectul prevede că, atunci când o persoană va cumpăra o cartelă pre-platită, va trebui să prezinte codul numeric personal şi, dacă ulterior un judecător va decide interceptarea numărului telefonic asociat acestei cartele, serviciile secrete vor avea posibilitatea de a identifica deţinătorul acestei cartele.

    Argumentul a fost că zona cartelelor pre-plătite este folosită pentru infracţiuni economice, existând şi riscul de utilizare a acestor cartele în activităţi legate de terorism.

    Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România-Comitetul Helsinki (APADOR-CH) a solicitat atunci Guvernului şi Parlamentului să aibă în vedere obligaţiile asumate de România prin tratate internaţionale cu privire la drepturile omului, nu doar necesităţile dictate de siguranţa naţională.