BusinessMagazin

Tag: venit

  • O tânără de 23 de ani a primit o factură la mobil de 16.000 de euro

    O turistă din Anglia a primit o surpriză neplăcută după ce s-a întors din concediu şi a realizat că ajunsese la o factură de mobil de aproximativ 12.500 de lire (16.000 de euro).

    Londoneza Patricia Al, de profesie consultant imobiliar, a atins această valoare uriaşă a facturii după ce şi-a folosit telefonul mobil, abonat la reţeaua englezească de telefonie O2,  pentru a urmări două episoade al serialului BBC “Familia mea” în Turcia, relatează Techamok.com.

    Internetul Wi-Fi al hotelului a căzut, iar telefonul mobil, conectat la computerul său pentru încărcare, a preluat automat download-ul.

    Tânăra în vârstă de 23 de ani a fost taxată astfel  cu 5.156 lire (cca. 6.500 euro) pentru un episod şi 5.453 lire (cca. 6.900 euro) pentru altul, fiind ulterior taxată cu alte 2.500 de lire (3.100 euro) pentru folosirea serviciilor de date  în concediu. Cu această sumă, ar fi putut cumpăra 323 de seturi de DVD-uri care să conţină toate cele 11 serii ale serialului.

    Reprezentanţii O2 spun că i-au transmis un mesaj în data de 24 august, data în care a downloadat primul serial, pentru a o anunţa că factura ei crescuse îngrijorător.

  • Paralela 45 atinge cifra de afaceri de 40 milioane euro la finalul anului 2014

    “Creşterea din acest an a venit pe de-o parte pe fondul extinderii numărului de agenţii cu cele de la Chişinău, Tulcea şi Satu Mare, dar şi a numărului de destinaţii şi chartere. Odată cu noile măsuri privind TVA-ul din turism ne aşteptam la un 2015 mult mai bun”, a declarat Alin Burcea, preşedinte Paralela 45.

    Paralela 45 activează de peste 24 de ani pe piaţa vacantelor, fiind unul dintre cele mai vechi branduri de turism din România. Compania, care a terminat anul 2013 cu o cifră de afaceri de 35 de milioane de euro, deţine o reţea naţională formată din 35 de agenţii şi aproape 200 de angajaţi.

     

  • Reţeta câştigătoare pentru cei peste 1.000 de tineri care îşi iau an de an licenţa în stomatologie

    “Nu suntem şcoliţi să vedem care este rentabilitatea unui act medical, cât timp trebuie să îi aloci, care este marja de câştig sau cu ce cantitate de materiale să lucrezi“, descrie medicul stomatolog Anca Vereanu câteva dintre slăbiciunile profesiei sale, care lasă cu greu loc şi de altceva – indiferent că vorbim despre familie, despre predarea de cursuri studenţilor sau despre managementul propriului cabinet.

    Anca Vereanu are în prezent o clinică de stomatologie, axată pe oferirea de servicii premium, unde lucrează cot la cot cu şapte angajaţi şi cu care estimează că va ajunge la venituri de 250.000 de euro.

    Drumul până aici a fost însă lung: după absolvirea facultăţii, în 1997, Anca Vereanu s-a angajat ca preparator universitar la Universitatea de Medicină Carol Davila, la catedra de implantologie orală. Ulterior, s-a angajat la Spitalul Militar, unde a început să îşi practice meseria, specializându-se în chirurgie, sub ghidarea altor medici. Şansa de a realiza primele operaţii dentare singură a venit însă în 2003, odată cu deschiderea propriului cabinet în demisolul casei sale, când avea 35 de ani: „Începusem să lucrez mai mult de 12 ore pe zi în Spitalul Miliar şi ştiam să fac orice, nu mai erau semne de întrebare în profesie“.

    A investit în cabinet circa 50.000 de dolari, dintre care 20.000 au fost fonduri proprii, iar restul a fost un împrumut de la firma care a acceptat să ofere aparatura în sistem de leasing, urmând să plătească datoria în rate lunare de câte 500 de dolari.

    „Primul şoc a fost că, deşi aveam foarte mulţi pacienţi la Spitalul Militar, foarte puţini au urmat-o în cabinetul privat.“ A început astfel să se promoveze în rândul prietenilor: „Orice afacere începe cu cunoştinţele – dacă ei te plac, te ajută, dacă nu, nu vine nimeni“. După patru ani, interval în care a angajat şi o fostă studentă să lucreze alături de ea şi a început să aducă săptămânal şi un medic care să ofere servicii de ortodonţie, a simţit nevoia extinderii.

    Aceasta nu a venit atât de uşor, principalul motiv fiind găsirea spaţiului potrivit pentru clinica la care visa: trei camere pentru cabinet, una pentru sterilizare, un birou, o recepţie mare, care să îi permită să ţină şi cursuri pentru tinerii chirurgi.  A deschis clinica Dr. Vereanu în 2010, după doi ani în care a căutat locul ideal şi alte nouă luni petrecute cu amenajarea şi dotarea cu aparatură, în care a investit mai mult de 300.000 de euro.

    Pe lângă aparatura necesară serviciilor medicale, o parte din bani s-au dus şi în direcţia dotării sălii de recepţie cu un tavan cu videoproiector şi camere de filmat HD în cabinet, cu scopul de a ţine periodic cursuri de chirurgie tip „live surgery“ pentru 10-12 medici.

    Chiar dacă majoritatea pacienţilor ei sunt din zona premium, Vereanu a observat că vin totuşi în clinica sa şi cei cu limitări financiare care optează pentru servicii mai scumpe pe care le plătesc în rate.

    Pentru cel mai costisitor din serviciile stomatologice, implantul, preţul variază în funcţie de materialele folosite, iar în clinica lui Vereanu ajunge la 1.200-1.300 de euro. „Sunt clinici şi cabinete care lucrează cu 500-600 de euro, dar cu alte materiale.“ În plus, în preţul produsului medical este inclusă şi manopera doctorului, cine este el, câte manevre a făcut, cât de bun şi de riguros este în domeniu.

    Chiar dacă iniţial prefera să facă totul, în timp a învăţat să delege activităţile din clinică. De anul acesta, a angajat un office manager, pe seama creşterii businessului. „Sunt un manager în teorie, dar în practică nu îmi iese foarte bine.“ A angajat la începutul anului un consultant financiar pentru că a realizat că munceşte foarte mult, iar profitul nu era proporţional cu efortul depus. A învăţat astfel să calculeze costul fiecărei lucrări făcute în cabinet, ce rentabilitate are, de câte materiale este nevoie, care este eficienţa lucrului făcut. L-a promovat apoi pe poziţia de office manager, în ideea de a se concentra exclusiv pe pacienţi, nu şi pe programul asistentelor, sau pe alte operaţiuni administrative.

    Astfel, reuşeşte să aloce timpul necesar cursurilor de implantologie pe care le ţine în continuare la Universitatea de Medicină şi Farmacie Carol Davila. Acolo, se loveşte de paradoxul dat de problemele financiare ale facultăţii. Spre exemplu, Comunitatea Europeană obligă studenţii să lucreze pe fantome (capete de plastic cu diferite mulaje cu patologii pe care pot lucra – n.r.), extrem de scumpe şi pe care facultatea nu îşi permite să le cumpere. La München, de pildă, fiecare student are fantoma lui pe care exersează diverse tipuri de tratamente şi după care este evaluat la final de semestru. Asistenţii universitari încearcă astfel propriile demersuri prin care să eficientizeze studiul din facultate. Spre exemplu, ea a cumpărat un televizor cu diagonală mare la Spitalul Militar, unde ţine stagiile. Costul de 3.000 de lei al televizorului a fost finanţat de Societatea de Implantologie, unde Vereanu este trezorier. „Nu putem ţine un stagiu în secolul nostru cu mulaje din ghips.“

    În ceea ce priveşte practica, alternativa autohtonă pentru studenţi este angajarea direct după facultate în cabinete periferice, unde ei învaţă direct pe pacienţi.

    „Dacă la medicină generală baza materială sunt spitalele din oraş, la stomatologie baza materială este a facultăţii. Astfel, după ce îşi termină studiile, majoritatea tinerilor absolvenţi se angajează în cabinete periferice, unde câştigă experienţă tot pe pacienţi“. Unii dintre ei aleg să îşi deschidă propriile cabinete, chiar la scurt timp după absolvire: „Nu mai aşteaptă până la 35 de ani să deschidă un cabinet, îşi deschid la 28 şi la 26, când nu sunt destul de experimentaţi“.

    Piaţa serviciilor stomatologice se ridică la 100 milioane de euro în fiecare an, însă este un segment extrem de frag-men-tat, cea mai mare companie îndreptându-se spre 4 milioane de euro, potrivit unei analize a ZF pe baza datelor de la Registrul Comerţului. An de an, circa 1.000 de proaspăt absolvenţi de medicină dentară încearcă să intre în circuitul practicienilor de succes în stomatologie.

  • Cine a fost Matteo Cassani, directorul care s-a sinucis aruncându-se de pe clădirea Enel

    Matteo Cassani a fost licenţiat în inginerie la Milano şi lucrează la Enel din anul 2000. Cassani a elaborat strategia pentru oferta finală în privatizarea Electrica Muntenia Sud şi a ocupat ulterior funcţia de director de dezvoltare al Enel România.

    Matteo Cassani a fost prima persoană din echipa Enel care a venit în România pentru a negocia achiziţia companiilor de distribuţie de electricitate Electrica Banat şi Dobrogea.

    Cassani povestea în Business Magazin că procesul de privatizare a fost „scurt şi intens“ şi că a lucrat alături de o echipă de 50 de persoane, de la reprezentanţi ai companiei până la avocaţi şi consultanţi.

    După evaluări ale companiei pe propria arie de expertiză, fiecare a livrat managementului Enel date care au dus la cea mai mare evaluare pentru EMS: 789,7 mil. euro, la care s-a mai adăugat suma pe care conducerea companiei a considerat-o necesară pentru a face cea mai bună ofertă. Matteo Cassani spune că, în timpul procesului de privatizare, nu a avut date despre cât urma să ofere concurenţa.

    Directorul general al Enel Energie şi Enel Energie Muntenia, Matteo Cassani, a murit, joi, după ce s-a aruncat de pe clădirea companiei, de pe Bulevardul Ion Mihalache din Capitală.

  • Şi-a început cariera ca secretar, însă apoi i-a venit o idee ce i-a adus 50.000 de euro într-un singur an

    Adi Popescu a lansat în urmă cu un an Bucharest Shopping,  prima aplicaţie mobilă care reuneşte piaţa de retail din Bucureşti, un instrument de comunicare şi informare adaptat comportamentului cumpărătorului modern.  Lansată în noiembrie anul trecut, aplicaţia a devenit lider pe piaţa locală de mobile marketing în retail, reunind informaţii din 48 de magazine unice din Bucureşti pentru cei peste 13.000 de utilizatori şi generând venituri de 50.000 de euro.  

    Aplicaţia promovează exclusiv practicanţii de retail autentic, nu şi firmele ce practică import paralel sau distribuirea mărcilor care nu sunt agreate legal pe România. Este axată atât pe branduri de masă, cât şi pe branduri premium ale magazinelor multibrand sau monobrand de lux

    Adi Popescu  lucrează în industria textilă de mai bine de un deceniu. Şi-a început cariera la 20 de ani ca secretar în cadrul unui grup britanic  ce desfăşura activităţi de producţie în sistem lohn în România pentru piaţa britanică. La câteva luni după angajare, a învăţat procedurile vamale şi a fost promovat în funcţia de customs clerk, de unde în mai puţin de un an a fost delegat la Londra la firma mamă a companiei. A lucrat acolo  vreme de şase luni în departamentul de export import al grupului, iar apoi a fost recrutat de compania de logistică Dover, prin care s-a întors în România, odată ce firma şi-a deschis birouri în Bucureşti.

    După un an de funcţionare pe piaţa autohtonă, firma şi-a închis biroul, iar Popescu s-a reîntors în industria modei, de data aceasta ca director de achiziţii în cadrul producătorului de lenjerie de lux I.D. Sarrieri, de unde a fost avansat apoi în funcţia de procurement director pe tot grupul, la doar 26 de ani. 

    Ulterior, şi-a folosit experienţa de la I.D. Sarrieri pentru a-şi lansa propria marcă de haine, T-Shirt Couture, prin care  voia să transforme tricoul dintr-o piesă de bază, în una de lux. După aproape doi ani de activitate, a trebuit să renunţe la această afacere. „Cumpăram toate materialele din Franţa şi Italia, ceea ce aducea cu sine costuri logistice foarte mari, de multe ori mai mari chiar decât costul materialelor fiind transportul făcut pe avion”. Preţul mediu de retail pentru tricourile sale era de 200 de euro.

    Popescu şi-a continuat apoi cariera ca redactor de modă la o revistă specializată şi ca senior stylist pentru un post de televiziune. După trei ani în aceste funcţii, a simţit  lipsa mediului de business şi s-a concentrat în lansarea propriei afaceri. Aceasta s-a concretizat în aplicaţia Bucharest Shopping, pe care a lansat-o în urma unei investiţii de peste 10.000 de euro. Aplicaţia se monetizează prin magazinele care plătesc patru tipuri de abonament, care variază în funcţie de opţiunile incluse: meniu dedicat promoţiilor, push notifications, numărul de fotografii dedicate magazinului, zona de social media, s.a.. Costul mediu lunar plătit de un magazin pentru a beneficia de expunerea în aplicaţie este de 35 de euro. În prezent, Bucharest Shopping a ajuns la un număr de 300 de branduri listate şi îi aduce antreprenorului venituri de 50.000 de euro.

    Printre planurile sale  se numără mărirea  echipei de vânzări şi, odată cu aceasta, creşterea numărului de magazine listate cu 50% în următoarele şase luni. 

     

     

  • Cealaltă cursă a antreprenorilor şi managerilor din mediul de afaceri autohton

    „Ce căutăm noi aici?“, s-au întrebat din ochi Dragoş Petrescu şi soţia lui, Karin, anul trecut, când au urcat pentru prima dată în autobuzul care îi transfera de la aeroportul din Atena către prima cursă de triatlon montan la care se înscriseseră. 

    Toţi oamenii din jurul lor erau perfect tonifiaţi, cu zâmbete largi pe faţă şi fericiţi să îşi revadă prietenii de la competiţiile anterioare. „Voi cine sunteţi?“, i-a remarcat la un moment dat pe soţii Petrescu unul dintre atleţi. „Sunteţi la prima participare la un triatlon montan şi aţi venit direct la xTerra?“, a continuat atletul prietenos, stârnind un hohot de râs în tot autocarul. Hohotul a fost însă prietenos, iar Dragoş şi Karin, deşi au terminat ultimii competiţia recunoscută printre atleţi drept cel mai dificil triatlon montan din lume, au devenit încrezători în forţele lor pentru că nu au abandonat. Anul acesta au mers la al doilea triatlon montan, pe cel mai greu traseu al xTerra, în Franţa, şi vor merge şi în 2015 tot la xTerra, moment când le vor lua cu ei şi pe cele trei fiice ale lor, care sunt pasionate de sport şi mai ales de înot.

    ÎN URMĂ CU ZECE ANI, CÂND LANSA RESTAURANTELE CITY GRILL, DRAGOŞ PETRESCU AVEA 106 KILOGRAME. GLUMEŞTE ŞI SPUNE CĂ AVEA EXACT ASPECTUL UNUI PATRON DE RESTAURANT PASIONAT DE MENIREA LUI DE A HRĂNI OAMENII. Întâlnirea sa cu sportul a coincis cu prima sa întâlnire cu Valeria van Groningen (soţia lui Steven van Groningen, unul dintre cei mai cunoscuţi oameni din business care fac sport de performanţă), care i-a propus să facă o pasta party după Maratonul Bucureşti la unul dintre restaurantele lui. „Eram interesat de viaţa sănătoasă, deşi mai mult în teorie, eram în plină dezvoltare a brandului Buongiorno, am decis să facem acea pasta party după maraton şi tot atunci mi-am zis că nu e OK să organizăm pasta party şi să nu participăm la maraton. Aşa că am făcut o echipă de patru pentru ştafetă, iar asta a devenit un trend în companie“, îşi aminteşte zâmbind Dragoş Petrescu perioada care i-a schimbat viaţa. Decizia de a participa la maraton a însemnat începerea antrenamentelor. S-a pregătit timp de şase luni în Herăstrău şi pe stadionul Tineretului pentru a reuşi să alerge cei 10 kilometri. Admite că, la început, după 500 de metri aproape leşina. A alergat susţinut însă şi „am putut să mă bucur de fiecare etapă – când am reuşit să alerg 2 kilometri sau 3 sau 5“.

    Un bun prieten al său alergător l-a sfătuit ce pantofi de sport să îşi ia (Axis pentru alergare), dar şi să îşi ia întotdeauna pantofi cu un număr şi jumătate mai mari sau să doarmă bine nopţile. De la alergarea la ştafetă la Maratonul Bucureşti în urmă cu şapte ani şi până la triatlonul finalizat la Hamburg în urmă cu patru ani alergarea a devenit parte a rutinei zilnice pentru Dragoş Petrescu. Şi-a schimbat radical alimentaţia, vegetalele însemnând acum 70% din meniul său (completate cu peşte 20%, carbohidraţi 5%, produse de origine animală 5%), numărul de ore de somn, şi-a stabilit un program de antrenament de 1-2 ore pe zi în şase zile din săptămână.

    Acum are 87 de kilograme şi crede că „alergarea te face mai puternic şi mai sănătos, iar principalul beneficiu este schimbarea stilului de viaţă – după ce începi să alergi susţinut nu mai poţi merge să mănânci ceafă de porc şi să bei trei baterii de vin. Fără să îţi interzici, pur şi simplu nu mai poţi“. De la alergat la ştafetă a trecut la semimaraton, apoi s-a reorientat către triatlon. A considerat că i se potriveşte mai bine, atât ca sport, fiind mai complex, cât şi ca pregătire.

    TRIATLONUL ESTE SPORTUL CARE A CÂŞTIGAT CEL MAI MULT ÎN POPULARITATE ŞI ÎN VIZIBILITATE ÎN ULTIMII ANI. Adrian Nănulescu, CEO al La Fântâna şi sportiv de triatlon, dar şi preşedintele federaţiei de profil, spune că fenomenul de creştere a triatlonului a coincis cu organizarea Triathlon Challenge Mamaia din 2009. Al doilea vârf de creştere pentru acest sport a venit după înfiinţarea Federaţiei Române de Triatlon, în 2012, care a început susţinerea şi promovarea competiţiilor sportive, dar şi încurajarea şi participarea amatorilor.

    Nănulescu ţine să precizeze că practicarea triatlonului, dar şi creşterea interesului pentru alte sporturi au venit într-un context favorabil: „Tendinţa generală este de a face ceea ce trebuie pentru tine, de a avea o viaţă mai activă şi mai sănătoasă, e parte dintr-un context mai amplu. Deschizi orice revistă şi găseşti sfaturi despre cum să trăieşti mai sănătos şi mai echilibrat“. Participarea mai multor oameni din business la competiţiile de triatlon, dintre care cel mai cunoscut este Steven van Groningen, CEO al Raiffeisen Bank, a avut un rol important de popularizare: „Au existat câteva personaje cârlig, peste 20 de participanţi de la vârful afacerilor care concurează regulat şi care sunt catalizatori pentru atragerea altor persoane în triatlon – datorită acestora, dintr-o dată numărul de participanţi a crescut considerabil, iar evenimentul a câştigat vizibilitate“. Conform lui Nănulescu, sportivii din mediul de business au adus nu numai „soft power“, prin influenţarea altor persoane, dar şi resurse pentru promovarea tradiţională.

     

  • De unde vine cel mai bun whiskey din lume

    Anul acesta, surpriza a venit chiar pe prima poziţie: cel mai bun whiskey a fost declarat Single Malt Sherry Cast 2013, produs în Japonia de compania Yamakazi. Cel mai bun whiskey european a fost declarat Chapter 14 Not Peated, al companiei engleze Company.

    Murray se întreabă ce s-a întâmplat cu whiskey-ul scoţian: “Unii şi-au luat privirea de la minge şi nu au luat în calcul schimbările ce au alterat imaginea acestui produs. Aceştia cred că prin intermediul PR-ului şi a puterii brandului, vor putea să meargă tot timpul înainte.”

    Pentru catalog, Murray a testat 4.700 de tipuri de whiskey.

  • Mai ţineţi minte filmele SF cu maşini zburătoare? Ei bine, ele tocmai au devenit realitate

    Maşină, denumită AeroMobil 3.0, vine ca urmare a peste 25 de ani de cercetare. “Ideea de transport personal este pe cale să se schimbe”, a declarat Juraj Vaculik, CEO al AeroMobil.

    Designul maşinii a fost realizat de către Stefan Klein, fondatorul departamentului de profil din cadrul Academiei de arte din Slovacia. El a început să lucreze la concept în 1989.

    În anul 2013, o versiune a maşinii a fost autorizată de către autoritatea aviatică din Slovacia, urmând ca şi modelul 3.0 să primească în curând dreptul de a circula.

    Deşi pare un produs destinat celor cu un venit considerabil, reprezentanţii companiei spun că şi-ar dori ca maşina să ajungă, în primul rând, în ţările în curs de dezvoltare, acolo unde infrastructura rutieră lasă de dorit.

    Compania nu a anunţat care va fi preţul de vânzare al maşinii, nici data la care la care aceasta va deveni disponibilă doritorilor.

  • Opinie Cătălin Olteanu: Unităţi de măsură fără rost

    CĂTĂLIN OLTEANU (Director general al FM România)

    Comentam într-una din poveştile mele despre faptul că la aceeaşi viteză, pe o linie de producţie mai scurtă, produsul ajunge la capăt mai repede decât pe una lungă. Nu pare mare scofală dacă o gândeşti logic. Dar viaţa bate filmul…

    Asa că să discutăm despre LMSSBB… sau oricum s-o chema, care a venit de la instruirea pe linie de Lean Manufacturing cu o idee simplă şi fixă: spaţiul liber e Muda (pierdere, în japoneză) şi trebuie eliminat! Fără să se întrebe o secundă care ar fi de fapt câştigul şi care e obiectivul îmbunătăţirii, a mai pus un metru la indicatorul de măsură şi în loc să măsoare câţi metri are de parcurs produsul ca să ajungă la capătul liniei, a început să câştige metri pătraţi de shop floor!

    A făcut omul nişte heijunka, care nu este altceva decât o tehnică pentru reducerea Muda.

    După câteva heijunka am reuşit să ne lăudăm cu aproape 40% spaţiu câştigat în metri pătraţi. Nici nu mai conta faptul că liniile de producţie erau atât de înghesuite încât în loc să câştige productivitate operatorii se înghionteau la greu!
    În momentul în care unul dintre ei ridica mâna ca să facă vreun tip de operaţiune, de cele mai multe ori îi administra un cot vecinului, făcându-l pe celălalt să scape ce avea în mână. Astfel în zona de lucru s-a instalat o veselie totală pigmentată cu vânătăi, produse scăpate pe jos, ciobite etc.

    Uneori se iscau certuri, alteori cereri în căsătorie temporară adresate mamei adversarului din ringul… de la serviciu.

    În înghesuiala generală, singurii care se bucurau erau băieţii, care aveau norocul unui post de producţie pe lângă vreo fată drăguţă, pe care o pipăiau fără niciun fel de jenă, că deh!, linia de producţie ajunsese la un grad de intimitate greu de imaginat.

    Că metrii pătraţi câştigaţi nu foloseau la nimic, pentru că nu prea aveam ce pune pe ei, nici nu mai conta. Dar scăderea de productivitate era mai mult decât evidentă şi totuşi asta era o altă mâncare de peşte, o poveste separată despre cum se pictează indicatorii de performanţă ca să dea bine la raport.

    La un moment dat psihoza s-a numit U-shape. Că e benefic să pui nişte posturi de lucru în formă de U, astfel încât un operator care nu este foarte încărcat să poată presta operaţiuni la două staţii de lucru, sau că este util să aşezi staţiile de lucru în formă de U, astfel încât să câştigi acea viteză de care pomeneam scrie prin toate manualele. Dar să nu fii în stare să citeşti mai mult decât capitolul ăsta şi să începi să crezi că U-shape e un feng shui universal şi care se aplică la orice, deja e altă salată. Mai ales când descopeream că unele linii de producţie aveau tendinţa să se ducă înapoi spre magazia de materii prime în loc să se îndrepte spre magazia de produse finite şi docurile de livrare.

    Evident, dacă vreunul dintre cei neatinşi de virusul U-shape încerca să comenteze ceva, apărea instantaneu comentariul cu „rezistenţa la schimbare“. Se pare că Sensei avea o problemă cu capitolele lungi de prin cărţile de management.

    Astfel că la el orice proiect sărea partea de analiză, implementarea schimbărilor nu ţinea cont de comunicare şi influenţare, iar PDCA (plan–do–check–act) sărea partea cu check, care se înlocuia cu „nu forţa, ia un ciocan mai mare“.

    Probabil că o fi luat de bun bancul acela cu elefantul („Cum bagi un elefant în frigider? Deschizi uşa, bagi elefantul şi închizi uşa“). Noi reuşeam cu succes să băgăm linia de producţie în tramvaiul 2 barat şi mai rămânea loc şi pentru călători în orele de vârf.

    Şi n-ar fi fost aşa de rău, dacă măcar am fi avut cui să subînchiriem metrii pătraţi cu care ne-am ales în urma mirificelor implementări. Mai salvăm din banii cheltuiţi de-a proasta doar ca să batem recordul de popor îndesat pe metru pătrat. Doar că acţiunea nu a fost făcută de dragul de a face un lucru util, ci de a aplica un subcapitol dintr-o carte de management.
     

  • Poveşti neştiute despre Internet

    Mulţi dintre noi luăm tehnologia ca un bun dat, fără a ne întreba cum au început companiile despre care citim zi de zi. Cum totul are însă un început, vă prezentăm câteva dintre “primele” care au schimbat lumea în care trăim.

    Primul email a fost trimis de Ray Tomlinson în 1971. “Mesajul test mi l-am trimis mie şi nu conţinea nimic memorabil. Era probabil un şir de caractere de genul QWERTY”, a declarat, ani mai târziu, Tomlinson. Primul domeniu înregistrat vreodată a fost symbolics.com, pe 15 martie 1985. Acum, domeniul funcţionează ca unul istoric.

    Prima pagină web din lume este cea creată de Tim Berners-Lee şi a devenit activă pe 6 august 1991. Ea conţine informaţii despre proiectul World Wide Web şi poate fi accesată şi astăzi. Prima poză încărcată vreodată pe reţea este a unui grup numit “Les Horribles Cernettes”. Acesta era format din colege ale lui Berners-Lee din cadrul CERN. Primul mesaj instant AOL a fost trimis de Ted Leonsis soţiei sale pe 6 ianuarie 1993. Mesajul citea “nu te teme… sunt eu. Te iubesc şi mi-e dor de tine”. Ulterior, Leonsis avea să devină vicepreşedintele AOL.

    Prima reclamă online îi aparţine lui Joe McCambley. Mesajul a apărut în octombrie 1994 pe HotWired.com şi promova şapte muzee de artă. Primul obiect vândul pe e-Bay (numit la acea perioadă AuctionWeb) a fost un indicator cu laser stricat, pentru 14,83 dolari. Cel care l-a cumpărat a declarat ulterior că are o vastă colecţie cu astfel de produse. Prima carte cumpărată pe Amazon, în 1995, a fost “Concepte fluide şi analogii creative: Modele computerizate ale mecanismelor fundamentale de gândire”, scrisă de Douglas Hofstadter.

    Prima frază a fost rostita pe Skype în estoniană de către un membru al echipei de dezvoltare în aprilie 2003. Acesta a spus “Tere, sa kuuled mind?” (Bună, mă puteţi auzi?) Prima persoană de pe Facebook a fost chiar Mark Zuckerberg, creatorul reţelei de socializare. El a avut contul cu numărul patru, deoarece primele trei conturi fuseseră utilizate pentru teste.

    Primul videoclip de pe Youtube a fost postat de cofondatorul Jawed Karim. Clipul, încărcat pe 23 aprilie 2005, era filmat la grădina zoologică din San Diego. Primul mesaj de pe Twitter a fost scris pe 21 martie 2006 de cofondatorul Jack Dorsey. Mesajul era simplu: “Mă pregătesc să instalez Twitter”.