BusinessMagazin

Tag: razboi

  • Tabolul COMPLET al dezastrului din Liban: CORUPŢIE la cel mai înat nivel, carnea ca un lux, inflaţia scăpată de sub control, iar energia este dată cu porţia

    Inflaţia a scăpat de sub control, carnea a devenit un lux, la fel şi energia electrică, economia practic nu mai există, statul este în incapacitate de plată, iar sărăcia, crimi­na­li­tatea şi corupţia înfloresc.

    Pandemia a făcut viaţa şi mai grea. Haosul şi dezastrul produse de imensa explozie din Beirut sunt punctul culminant al unei drame economice, financiare şi sociale fără precedent în care se zbate o ţară cu şase milioane de locuitori.

    „Am avut 15 ani de război civil, apoi încă un război în 2006 cu Israel, asasinate, dar acesta este categoric un an de iad pentru Liban“, spune pentru o publicaţie arabă un locuitor al Beirutului.

    Un oraş fără de speranţă, după cum îl descrie Nidal Al Achkar, directoarea teatrului al-Madina.

    Criza financiară a Libanului, înrădăcinată în decenii de corupţie şi risipă din resursele statului, reprezintă cea mai mare ameninţare pentru stabilitatea ţării de la războiul civil din 1975-90 încoace.

    Colapsul monedei a dus la creşterea inflaţiei şi a sărăciei, iar deponenţii au pierdut accesul gratuit la conturi într-un sistem bancar paralizat, scrie The Guardian într-un reportaj din această ţară. Din martie, preţurile celor mai multe dintre produse s-au triplat, în timp ce valoarea lirei libaneze a scăzut cu 80% pe măsură ce economia s-a oprit în loc. Mall-urile sunt pustii, magazinele de la colţul străzii nu-şi mai permit să se aprovizioneze, iar străzile sunt incendiate.

    „Hello Darkness my old friend“, se poate citi pe cartonul agitat deasupra capului de o tânără într-o zi de protest pe străzile din Beirut. Locuitorii capitalei au curent electric prin reţeaua naţională doar 2-4 ore pe zi – o oportunitate pentru câţiva mici între­prin­zători. Sunt oamenii cu generatoare, care încearcă să facă din producerea de curent electric o afacere.

    Dar nici ei nu se des­­curcă. Clienţii, oa­meni de rând, nu au bani să plătească, iar „afaceriştilor“ le tre­bu­ie bani pentru com­­bu­s­tibil şi piese de schimb.

    Economia în că­dere liberă a provocat de­­mon­straţii în masă. În­cepând cu luna oc­tom­­brie, oamenii pro­tes­tează împotriva unei clase politice acuzate că incompetenţă şi corup­ţie.

    Zeci de mii de persoane şi-au pierdut locul de muncă sau o parte din venituri. Pandemia a venit ca o lovitură de baros, mai ales pentru afacerile mici. Şomajul este în creştere, iar rata sărăciei se apropie de 50%.

    Clasa de mijloc este ameninţată cu extincţia, notează Deutsche Welle. Statul a intrat în incapacitate de plată pe o emisiune de obligaţiuni în martie, iar un alt defaut urmează curând. Guvernul a promis reforme, iar în urmă cu două luni a început negocieri cu FMI. Însă dis­cu­ţiile s-au împot­molit, cu mai mulţi mi­niş­tri demi­sio­nând, spun ei, din ca­uza frustrării cre­ate de lipsa de voiţă pentru re­formă a autorităţii cen­trale, scrie AP. Guvernul a încercat să facă rost de bani vânzând pe bandă rulantă active ale statului. După epuizarea acestora nu va mai rămâne de vânzare decât capitalul uman, care părăseşte ţara în masă.

    Sistemul politic învinovăţit pentru acest haos părea, până la tragedia din Beirut, de neclintit. Reformele erau blocate pentru că ameninţau un sistem construit pe reţele complexe de patronaj formate la sfârşitul războiului civil. Bani, putere şi religie.

    Au lucrat împreună sute de ani. Dacă una se prăbuşeşte, celelalte o adună de pe jos. Este o lume construită pe sectarism şi tradiţii de familie, nu pe idei care să privească spre viitor, ci pe idei care leagă de trecut“, explică Nidal Al Achkar, directoarea teatrului al-Madina din Beirut.

    Teatrul s-a deschis în iulie după şase luni de inactivitate. Un rol principal în colapsul financiar îl are banca centrală. Începând cu 1997, Banca Centrală Libaneză a ancorat artificial lira de dolarul american la o rată de 1 dolar pentru 1.507 lire libaneze.

    De atunci, în pofida multiplelor provocări socio-politice, economice şi de securitate, economia libaneză a reuşit să se ridice în primul rând datorită stabilităţii oferite sistemului său financiar de ancorarea monedei naţionale de dolar.

    Mai multe detalii pe www.zf.ro

    Instituţia a protejat acest prag împrumutându-se de la băncile private, care depindeau în schimb de deponenţii atraşi de ratele de dobândă uriaşe (de până la 14%), explică gulfnews.com.

    Ratele mari ale dobânzilor plătite deponenţilor au atras remiteri din diaspora – o sursă crucială de dolari -, dar au făcut neatractivă iniţiativa în afaceri întrucât libanezii puteau câştiga mai mult depunând bani la bancă. Cu această ancorare, guvernul practic a subvenţionat importurile, permiţând populaţiei un trai altfel greu de obţinut.

    Timp de 20 de ani Libanul a trăit din intrări de capital, care ajungeau în medie la 20% din PIB pe an. Casa din paie s-a prăbuşit anul trecut, când retrageri mari de capital au fost urmate de o hemoragie a depozitelor şi de oprirea bruscă a remiterilor şi intrărilor de capital.

    Acest lucru a forţat creditorii să limiteze retragerile de dolari, apoi să reţină toţi dolarii. Pe măsură ce controlul asupra sistemului financiar a slăbit, piaţa neagră a înflorit, ajungând să eclipseze economia formală. Afacerile s-au îndreptat către această piaţă neagră pentru a plăti furnizorii din străinătate. De dolari au nevoie şi cei cu împrumuturi pentru case sau autovehicule denominate în moneda americană sau cei care au copii la universităţi străine. Din septembrie, lira şi-a pierdut din valoare până într-acolo încât cursul de schimb pe stradă este de 9.500-10.000 lire pentru un dolar. Rata oficială a rămas aceeaşi ca în 1997, dar aproape nimeni nu are acces la aceasta cu excepţia oligarhilor şi a altor oameni cu un statut privilegiat. Cei care şi-au depus economiile în lire la bănci şi-au văzut banii strânşi o viaţă întreagă pur şi simplu evaporându-se. Nici cei suficient de inspiraţi pentru a-şi păstra economiile în conturi în dolari nu-şi mai pot accesa banii, aceasta pentru că nu există suficienţi dolari în sistemul financiar libanez. Băncile au impus restricţii severe cu privire la cât poate fi retras dintr-un cont. De obicei, suma este de aproximativ 200 de dolari pe săptămână. Nici expaţii libanezi care doresc să trimită dolari familiilor şi prietenilor din Liban nu pot face acest lucru deoarece dolarii sunt confiscaţi de bănci. Situaţia dezastruoasă este subliniată şi de faptul că firmele mici şi mari deopotrivă refuză să accepte tranzacţiile prin card de credit de la clienţi de teamă că băncile nu vor onora aceste tranzacţii. Guvernul a fost neputincios, sau nu a dorit, să oprească căderea lirei şi ieşirile enorme de capital. Preţurile alimentelor şi hainelor – aproape toate importate „ cresc zilnic, o tendinţă amplificată de transferul de dolari către Siria pentru stabilizarea altei monede care se prăbuşeşte. Liban găzduieşte peste un milion de refugiaţi sirieni. Până la 21 de miliarde de dolari au fost soase din ţară în ultimul an, spun specialiştii financiari, de o elită politică şi comercială care se opune reformelor. Alain Bifani, directorul general al ministerului finanţelor din Liban timp de 20 de ani până în iunie, când a renunţat la post  în semn de protest faţă de lipsa voinţă pentru un acord reformator cu FMI, a declarat: „Am fost foarte aproape de a-i face pe cei care beneficiază atât de mult de sistem să contribuie. Acest lucru ar fi subminat sistemul de putere şi privilegiul pe care le-au pus la punct şi ar fi permis apariţia unui stat modern“. Beirutul şi-a pierdut demult statutul de fratele levantin al Parisului. Viaţa sa vibrantă de noapte şi zgârie-norii săi au dispărut în beznă. Zilele sunt animate de proteste şi de cozile la pâine. Carnea roşie nu şi-o mai permite nici armata. Ministrul economiei a declarat zilele trecute că grâul din depozitele din portul Beirutului este inutilizabil din cauza exploziei. Ţara va trebui astfel să importe grâu.

    „Beirutul este un oraş fără de speranţă“, spune Nidal Al Achkar. „A dispărut încrederea. Nu mai ai la ce să visezi. La ce să visăm? La ce o să mâncăm? La orele în care putem aprinde becul? La cât costă un kilogram de roşii?“

  • WhatsApp a introdus o nouă opţiune şi declară „război” băncilor. Ce au anunţat reprezentanţii platformei săptămâna aceasta

    Facebook merge înainte cu planurile de a-şi extinde businessul pe pieţele emergente, scrie Fianncial Times. Reprezentanţii companiei au anunţat la începutul săptămânii că lansează un serviciu digital de plăţi prin intermediul WhatsApp în Brazilia.
    Piaţa din Brazilia este formată din 120 de milioane de utilizatori WhatsApp.

    Cumpărată de Facebook în 2014, WhatsApp a anunţat pe 15 iunie că lansează un nou serviciu de plăţi, care va permite utilizatorilor să trimită bani între ei sau chiar să facă şi cumpărături de la mici afaceri.

    Lansarea din Brazilia a fost prima lansare naţională a serviciului. 

    Decizia urmează declaraţiilor de la începutul acestui an ale lui Mark Zuckerberg, care spunea că vor prioritiza aducerea noilor capabilităţi în patru pieţe: Brazilia, Mexic, Indonezia şi India.

    Brazilia este a doua cea mai mare piaţă după India, unde eforturile de lansare au fost ţinute pe loc de autorităţile care reglementează cadrele legale.

     

  • O economie functioneaza si in timp de razboi. Asa e si acum. Daca Romania nu face fata concurentei din vest scapa cine poate

         Exemplu concret. O punga de malai produs in Romania este mai scumpa, la raft, decat aceeasi marfa, aceeasi cantitate, importata din Italia. Diferenta este infima, dar exista. Sincer, voi ce ati alege? Conteaza ca Romania este exportator net de porumb in Europa? Am incercat ambele variante ale produsului. Nicio deosebire. Initial am luat malaiul romanesc. Am zis sa ajut economia autohtona. Ulterior, am considerat ca nu merita sa sprijin fabrica romaneasca, atata timp cat nu este capabila sa scoata pe piata un produs local mai bun si mai ieftin. Principiul comercial a invins nationalistul din mine. Daca ar fi vorba de un fruct exotic, care nu creste la noi, ar fi altceva. Cand vad ca un produs adus de la peste 1.000 km distanta este mai ieftin decat aceeasi marfa, produsa local, nu mai vreau/pot sa fiu nationalist. Suna cinic, dar asta inseamna economie de piata libera. 

        Pentru mine, la asta se reduce razboiul din economie. Desigur, pot veni “n” priceputi sa-mi explice ca gresesc. Nu conteaza ca ei vorbesc din carti si nu au avut niciodata tangenta cu economia reala. Ei “stiu” ce e bine si ce e rau…. Cand am aderat sau, mai bine zis, am fost impinsi spre Uniunea Europeana, stiam ca intram intr-un razboi economic international. Comertul din Europa implica o regula elementara, pe care multi nu o accepta, desi o cunosc: cerere versus oferta. Cand piata muncii din Europa s-a deschis, milioane de romani, care nu mai aveau unde sa lucreze in tara, au devenit “marfa” de export. Personal, consider ca migrantii nostri sunt cei mai curajosi antreprenori romani si ma plec in fata lor. Ei au ajuns sa fie cel mai bun produs de export autohton. Prin munca lor trimit in tara peste 5 miliarde euro anual. Paradoxal, au devenit si cel mai mare investitor, in propria tara. Cum au reusit asta? Cu pretul la care isi vand forta de munca. Daca nu credeti intrebati-i direct. Eu am facut asta de nenumarate ori.

        Desigur, va intrebati ce legatura are malaiul cu joburile romanilor care lucreaza afara? Pai are. Si inca una foarte puternica si directa. Asta inseamna adevarata economie. Asta insemana razboi comercial si…functioneaza. Asa cum eu am posibiliatea sa aleg intre un produs romanesc si altul adus din Italia, tot asa un angajator din vest are aceeasi sansa sa angajeze un conational sau un roman. Daca patronii straini care angajeaza romani sunt de condamnat si eu sunt vinovat ca aleg acelasi lucru pentru un pret mai mic. Pe banii mei, decizia imi apartine. Am vrut globalizare, ne place sau nu, exact asta inseamna.

        Se stie deja ca multe produse din vestul Europei ajung pe pietele de desfacere din estul continentului la preturi mai mici decat produse locale identice. Cum e posibil? Tarile fara lideri politici, care nu au o strategie economica clara si nu protejeaza interesele comerciale ale antreprenorilor autohtoni, ajung sa fie invinse cu…pretul, in propria tara. Nimic mai simplu. De ce credeti ca tarile din vest pompeaza sute de miliarde de euro in propriile economii. Credeti ca nu au un interes national? Cine isi imagineaza ca se gandesc si la binele european comun, inclusiv al companiilor din Romania sau din alte tari, viseaza frumos. Este “care pe care”!…Asa a aparut conceptul de “tara de consumatori”, valabil acolo unde oamenii consuma ceea ce nu sunt capabili sa produca local. De aici si deficitul comercial si imprumuturile externe. Totul se leaga in favoarea celor puternici, a tarilor care stiu sa conduca economia globala in directia care le convine si isi protejeaza proprii cetateni.

        In ultimul timp, am vazut ca se vorbeste si la noi de procesarea locala a materiilor prime. “Da-i romanului mintea de pe urma”… a devenit de mare actualitate. Ne-au trebuie peste 30 de ani sa ne “luminam” economic sau asteptam un virus ca sa intelegem ca economia inseamna razboi comercial. Deviza “Prin noi insine” nu va functiona fara un parteneriat public-privat solid, care sa contrabalanseze competitia acerba europeana. Nu poti sa castigi un razboi comercial numai cu sloganuri frumoase. Nu se poate sa adaugi plus-valoare unui produs fara capital, cu un sistem bancar primitiv, cu dobanzi la credite de doua-trei ori mai mari decat in vest. Nu poti sa generezi produse competitive la export, daca statul roman nu face ceea ce fac celelalte state pentru antreprenorii lor.

        Am observat recent ca diversi economisti stiu deja cum va fi Romania in trimestrul 3 comparativ cu T2 si fac previziuni pentru T4. In opinia mea, ca antreprenor conectat zi de zi la piata reala, ceea ce s-a scris pana acum in cartile de economie nu mai este valabil, decat tangential. In viitorul apropiat, Covid-19 ne va invata ce insemana Noua Economie in piata unica europeana si va trebui sa ne adaptam vremurilor care vor veni si pe care nu le cunoaste nimeni. Suntem intr-un razboi comercial in care scapa cine poate si numai pretul poate face diferenta.

     

  • Povestea omului care a fost numit şi „Thomas Edison al Japoniei”. El a fondat compania care a stat la baza unuia dintre cei mai mari producători de electronice din lume

    Savantul, inginerul şi inventatorul japonez Tanaka Hisashige a avut o contribuţie impresionantă la dezvoltarea laturii moderne, dar şi a economiei ţării sale. Numit şi „Thomas Edison al Japoniei”, în urmă cu un deceniu şi jumătate el a fondat compania care a stat la baza unuia dintre cei mai mari producători de electronice din lume, Toshiba.

    Tanaka Hisashige s-a născut pe 16 octombrie 1799 în oraşul Kurume din provincia Chikugo, Japonia, în familia unui meşteşugar care confecţiona decoraţiuni din carapace de broască ţestoasă. Lucrând încă de mic copil ca ucenic, Hisashige s-a dovedit a fi un talentat artizan.

    La vârsta de 8 ani, el a inventat o călimară cu închizătoare secretă, iar mai apoi a confecţionat un război de ţesut. La 20 de ani, a început să producă păpuşi karakuri – marionete mecanizate, capabile, cu ajutorul unor arcuri, să execute mişcări relativ complexe, fiind foarte solicitate de aristocraţii din Kyoto, de celebrii daimyō feudali şi de oamenii de la curtea shōgunului, din Edo.

    Un an mai târziu, Hisashige a refuzat să se ocupe de businessul familiei, cedându-i acest rol fratelui său mai mic pentru a se putea dedica complet pasiunii sale, şi a început să meargă la diverse festivaluri din ţară cu păpuşile pe care le fabrica singur.

    Cu toate acestea, pe când avea în jur de 35 de ani, aceste păpuşi au ieşit din modă. În 1834, el s-a mutat în Osaka, unde a început să creeze corpuri de iluminat, inclusiv o lampă cu pompă de combustibil sub presiune, care a devenit foarte populară. A plecat apoi la Kyoto, unde a studiat rangaku (metodele vestice de învăţare) şi astronomia. Ulterior, Hisashige a proiectat prima locomotivă japoneză şi prima navă de război japoneză cu aer folosindu-se de schiţele dintr-o carte olandeză, fără să aibă nicio experienţă în domeniu. După succesul acestui proiect, a urmat cursurile centrului de instruire Nagasaki Naval. Ulterior, a construit mai multe obiecte de referinţă din istoria ţării, necesare inclusiv în producerea armamentului modern.

    În 1873, în timpul dinastiei Meiji, Tanaka, pe atunci în vârstă de 74 de ani şi încă energic, a fost invitat de Ministerul Industriei la Tokyo pentru a produce telegrafe la mica fabrică a ministerului. Antreprenorul s-a mutat în cartierul Ginza în 1875 şi a închiriat al doilea etaj al unui templu pentru a-l folosi drept atelier. Aici a pus, în acelaşi an, bazele primei sale companii – Tanaka Seizo-sho (Tanaka Engineering Works), unul dintre precursorii companiei Toshiba. 

    În paralel, în 1878, Ichisuke Fujioka, un alt inventator japonez, a dezvoltat primul bec incandescent din Japonia în timp ce studia la Imperial College of Engineering (acum Facultatea de Inginerie a Universităţii din Tokio), sub tutela profesorului William Ayrton. În acel moment, Japonia trebuia să importe toate lămpile sale electrice. În 1890 Fujioka a înfiinţat Hakunetsu-sha Co., Ltd, compania având ca domeniu de activitate producţia de becuri.

    După moartea celor doi inventatori (a lui Tanaka Hisashige în 1881 şi a lui Ichisuke Fujioka în 1918), companiile au fuzionat, în 1939, sub numele de Tokyo Shibaura Denki K.K. (Tokyo Shibaura Electric Co., Ltd). Numele noii companii a fost schimbat oficial în Toshiba Corporation în 1978.

    În 2019, conglomeratul a avut vânzări de 34,4 miliarde de dolari. În prezent, compania are o echipă de circa 141.000 de angajaţi. Produsele şi serviciile businessului includ tehnologii informaţionale şi echipamente şi sisteme de comunicaţii, componente şi materiale electronice, sisteme de alimentare, sisteme de infrastructură industrială şi socială, electronice de consum, electrocasnice, echipamente medicale, echipamente de birou, precum şi produse de iluminat.

  • Politici fasciste pe timp de pandemie

    Tendinţele fasciste din unele ţări sunt descrise  într-un articol publicat de Project Syndicate şi semnat de profesorul de istorie Federico Finchelstein şi profesorul de filosofie Jason Stanley.

    În contrast puternic cu leadershipul eficient arătat de cancelarul german Angela Merkel, de preşedintele sud-coreean Moon Jae-in şi de tehnocraţia autocratică din Singapore, naţionaliştii de extremă dreapta au abordat criza cu ceva ce lumea nu a mai văzut de decenii: politica fascistă pe timp de boală. Şi nimeni nu este un reprezentant mai bun al acestei mărci politice decât preşedintele Braziliei, fostul ofiţer de armată Jair Bolsonaro.

    Câţiva alţi lideri de naţiuni – inclusiv preşedintele din Nicaragua, Daniel Ortega, şi dictatorii din Belarus, Turkmenistan şi Coreea de Nord – încă mai neagă faptul că pandemia mondială de COVID-19 reprezintă o ameninţare. Dar, printre negatorii coronavirusului, Bolsonaro joacă într-o ligă proprie.
    Printre altele, Bolsonaro şi-a demis recent propriul ministru al sănătăţii, Luiz Mandetta, doar pentru că acesta a susţinut măsuri uşoare de distanţare socială. Bolsonaro pare să-l imite pe omologul său din SUA, Donald Trump, care a demis recent un oficial din sănătate pentru că a rezistat eforturilor sale de a promova un tratament netestat pentru COVID-19.

    De-a lungul crizei, Trump a fost instabil, oscilând incoerent între negare şi a solicita acţiuni decisive pentru ca, recent, să speculeze că boala ar putea fi tratată prin injectarea de dezinfectanţi casnici în organism. Într-un final, liderul american a dat vina pe China pentru necazurile naţiunii sale. Şi totuşi, el şi Bolsonaro canalizează acelaşi impuls politic de a se pune deasupra ştiinţei şi expertizei, dând importanţă mai mare propriilor instincte primare şi justificându-şi deciziile prin credinţă şi mit. Deşi „strategiile” lor sunt parţial distincte, ambele împărtăşesc un fond istoric fascist care se concentrează în jurul cultului unui lider şi al mitului măreţiei naţionale – o măreţie care a fost compromisă de internaţionalism şi liberalism (ceea ce fasciştii echivalează cu comunismul).

    În întreaga lume, răspunsurile liderilor de extremă dreapta la pandemie prezintă elemente cheie ale ideologiei fasciste. După ce membrii partidului naţionalist de dreapta Vox din Spania au fost infectaţi la propriile mitinguri politice, ei au sugerat că anticorpii lor reprezintă lupta naţiunii împotriva unui invadator străin. După cum a spus unul din liderii acestei formaţiuni, Javier Ortega Smith, „anticorpii mei spanioli se luptă contra viruşilor chinezi blestemaţi”.
    În mod similar, Bolsonaro, în primul său discurs major despre COVID-19 (pe 24 martie), a afirmat că Brazilia nu are o vulnerabilitate ieşită din comun la virus. Spre deosebire de Italia slabă, cu „numărul mare de bătrâni” de acolo, Brazilia zilelor noastre, a argumentat el, „are totul, da, totul pentru a fi o mare naţiune”. Bolsonaro şi-a lăudat apoi propriul „trecut de atlet”, atingând astfel un alt motiv fascist standard: liderul ca întruchiparea sănătăţii şi vigorii naţiunii. Conform gândirii sale, Bolsonaro este nici mai mult nici mai puţin decât Brazilia.
    Există motive întemeiate pentru care o parte din presă l-a poreclit pe Bolsonaro, ales la sfârşitul anului 2018, „Trump de la tropice”. Afinitatea liderului brazilian pentru Trump nu a fost niciodată mai clară decât în reacţia sa la pandemie. Când Trump a cerut la sfârşitul lunii martie redeschiderea Americii până la Paşte, Bolsonaro l-a imitat rapid.
    Dar, spre deosebire de Trump, Bolsonaro îşi completează vorbele cu fapte. În timp ce Trump sugerează adesea că are o dorinţă de putere absolută, el se retrage de fiecare dată. În schimb, Bolsonaro se alătură protestelor publice în sprijinul intervenţiei armatei în Brazilia pentru desfiinţarea parlamentului brazilian şi a instituţiilor judecătoreşti. El este, în esenţă, o dublură a lui Trump, dar una care înfăptuieşte ceea ce Trump poate doar visa. Şi, având în vedere că fascismul este, la rădăcină, o fantezie de putere absolută a unui lider, Bolsonaro şi-a depăşit până acum profesorul în realizarea visului.
    Mai mult decât atât, în politica fascistă realitatea este doar un instrument prin care se poate propaga ideologia şi este afirmată dominaţia. După cum a scris Hitler în Mein Kampf, „statul naţional va privi ştiinţa ca pe un instrument pentru impulsionarea mândriei naţionale”.
    Dincolo de Brazilia şi Statele Unite, o altă mare democraţie cea mai mare din lume – a intrat sub conducerea extremei drepte: India. Acolo, prim-ministrul Narendra Modi şi partidul de guvernământ Bharatiya Janata au folosit pandemia pentru a promova o campanie continuă de demonizare îndreptată către populaţia musulmană indiană.
    În acest scop, guvernul Modi a atribuit public răspândirea coronavirusului unei întâlniri anuale a grupului misionar musulman Tablighi Jamaat, ignorând în acelaşi timp întâlniri similare organizate de grupurile hinduse. Nu este surprinzător, observă jurnalista Rana Ayyub, că „hashtagurile #CoronaJihad şi #BioJihad au inundat Twitterul” în ultimele săptămâni. Mesajul transmis de guvernul Modi naţiunii se bazează pe o minciună revoltătoare, dar are consecinţe de amploare pentru musulmanii din India. Cu mult înainte de venirea COVID-19 musulmanii erau vizaţi de o campanie de discriminare instrumentată chiar de stat. Pe lângă efortul oficial al guvernului de a le retrage câtorva milioane de musulmani cetăţenia, a existat o creştere a violenţei extrajudiciare împotriva musulmanilor, inclusiv un pogrom care a coincis cu vizita oficială a lui Trump în India la începutul acestui an. „Partidul aflat la guvernare în India nu se va da în lături de la nimic pentru a-şi impune agenda naţionalistă hindusă”, a scris în februarie ziarul american The Atlantic, descriind cum mulţimi înarmate hinduse atacau cartiere musulmane, musulmani şi afacerile acestora în Delhi în timp ce poliţia stătea pasivă sau, în unele cazuri, îi proteja pe atacatori. Musulmanii au ripostat. Au murit atunci cel puţin 45 de persoane, iar experţii avertizează că lumea ar trebui să se aştepte la pogromuri şi mai mari. Violenţele au amintit de cele din 2002, când Modi era secretar de stat, iar autorităţile nu au făcut nimic pentru a opri carnagiul în care au murit 1.000 de persoane, cele mai multe musulmani. 
    În Turkmenistan, dictatură închisă, care se fereşte de lumea exterioară, autoritatea susţine că în ţară nu există niciun caz de îmbolnăvire de COVID-19 şi că nici n-a existat vreodată. În schimb, în plină pandemie mondială, acolo au fost organizate defilări grandioase cu biciclişti costumaţi la fel, pentru a marca Ziua Mondială a Sănătaţii, şi cu cai pentru a sărbători Ziua Calului. Turkmenistanul neagă, de asemenea, că ar avea vreun caz de SIDA. Preşedintele Gurbanguli Berdîmuhammedov îşi alimentează cu grijă imaginea de atlet.
    În politicile fasciste, membrii grupului asupra căruia este îndreptată ura sunt aproape întotdeauna înfăţişaţi ca purtători ai bolii. Aşa i-au descris naziştii pe evrei şi tot aşa justifică astăzi guvernele de extremă dreapta politicile care vizează imigranţii şi minorităţile. În Italia, patria primului regim fascist, Matteo Salvini, liderul partidului de dreapta Lega, a susţinut în februarie că „a permite intrarea în ţară a emigranţilor din Africa, unde prezenţa virusului a fost confirmată, este o iresponsabilitate”. La acea vreme existau deja 229 de cazuri confirmate de COVID-19 în Italia şi doar unul din toată Africa. De atunci, Italia a devenit cel mai mare focar de boală din Europa. De asemenea, nu este surprinzător că administraţia Trump a folosit criza COVID-19 pentru a-şi consolida poziţia antiimigranţi. Făcând mai mult decât să atace obsesiv imigranţii fără documente, administraţia a impus şi un moratoriu cuprinzător asupra imigraţiei legale.
    Liderii politici vor fi întotdeauna tentaţi să pună vina pentru probleme pe duşmani ideologici familiari, deoarece acest lucru oferă coerenţă narativă. Dar, după cum a reamintit Hannah Arendt, teoretician germano-american al politicii care a abordat teme ca antisemitismul şi totalitarismul, „handicapul principal al propagandei totalitare este că nu poate satisface acest dor al maselor pentru o lume complet consecventă, inteligibilă şi previzibilă fără a intra în conflict serios cu bunul simţ”. Evreică în germania nazistă, Hannah Arendt a prins ambele războaie mondiale.
    Acum, când SUA este copleşită de pandemie, realitatea copleşeşte propaganda. Dar, după cum ştim din istoria fascismului, nu există nicio garanţie că bunul simţ va învinge.
    Federico Finchelstein este profesor de istorie la New School for Social Research and Eugene Lang College şi autor al cărţii „O scurtă istorie a minciunilor fasciste”. Jason Stanley este profesor de filosofie la Universitatea Yale şi autor al studiului „Cum funcţionează fascismul: Politica lui Noi şi Ei”.

  • Sfaturile unui executiv român din Kiev pentru cum poate fi gestionat orice tip de criză. El a trecut cu bine şi prin impasuri economice şi chiar şi printr-un război

    Tiberiu Dima se află de circa şapte ani la Kiev, acolo unde conduce operaţiunile furnizorului de inputuri pentru agricultură şi produse chimice BASF în Ucraina, Moldova, Georgia şi Armenia. Are o experienţă de peste 20 de ani în management, iar una dintre cele mai importante crize prin care a trecut a fost cea din Ucraina din perioada 2014-2015, atunci când ţara a trecut printr-un impas nu doar economic, ci şi printr-un război. Ce l-a ajutat pe managerul Tiberiu Dima să treacă prin aceste situaţii dificile?

    „Concentrează-te pe lucrurile pe care le poţi controla direct – nu irosi energia către ceea ce nu poţi controla. Ai întotdeauna aproape minimum un partener de mare încredere, pentru discuţii şi consultare în luarea deciziilor. Odată luate deciziile, comunică-le succint şi clar, şi execută-le cât mai repede posibil. Elimină birocraţia în timpul crizei.  Fii prezent, fii omenos, fii aproape de oamenii din echipă.” Acestea sunt principiile după care Tiberiu Dima se ghidează în orice tip de criză şi care l-au ajutat să treacă atât prin criza economică internaţională din 2009 care l-a prins în România, cât şi prin cea din Ucraina din perioada 2014-2015.
    Tiberiu Dima şi-a început cariera în cadrul distribuitorului de bunuri de larg consum Interbrands la începutul anilor ’90, însă cariera l-a purtat pe managerul român în mai multe sectoare, precum ţigări – a lucrat pentru producătorul JTI – sau produse de îngrijire, activând în cadrul Sarantis Group, care are în portofoliu branduri precum Elmiplant, STR8, C-Thru sau Bioten. Însă, în 2009, s-a alăturat echipei din România a BASF, un gigant cu vânzări de 59 miliarde de euro în 2019 la nivel internaţional şi peste 110.000 de angajaţi. Portofoliul BASF este organizat în şase divizii: produse chimice, materiale, soluţii industriale, tehnologii de suprafaţă, nutriţie şi îngrijire şi soluţii pentru agricultură. În România, Tiberiu Dima a ocupat funcţiile de sales & commercial manager al diviziei Crop Protection (agricultură) şi mai apoi  cea de country manager Crop Protection până la finalul anului 2013, atunci când a plecat să conducă divizia de soluţii pentru agricultură din Ucraina, Moldova, Georgia şi Armenia.
    La jumătatea anului trecut, managerul a acceptat o nouă provocare, aceea de a devenit managing director al BASF în această regiune, ocupându-se de tot portofoliul de produse.
    Tiberiu Dima spune că BASF este un business foarte complex, compania este prezentă în lanţul valoric în aproape orice domeniu, de aceea managementul la nivel de ţară al afacerii implică un model colaborativ, cu divizii şi funcţiuni dincolo de graniţele geografice. Astfel, rolul lui implică multă coordonare, prioritizare şi armonizare a diferitelor divizii ale grupului BASF, având responsabilitatea finală de a dezvolta şi implementa strategia de afaceri pentru Ucraina, Moldova, Georgia şi Armenia.
    „Partea de reprezentare a companiei este una foarte importantă într-o ţară care nu este membră a Uniunii Europene şi care are o situaţie geopolitică nu tocmai facilă. Reprezint interesele companiei în Ucraina şi celelalte ţări din aria mea de responsabilitate, atât în relaţiile cu clienţii, cât şi în relaţie cu autorităţile şi asociaţiile profesionale. Sunt membru în consiliul director şi vicepreşedinte al European Business Association, care este cea mai mare asociaţie profesională internaţională din Ucraina, reprezentând interesele a peste 1.000 de companii membre ce au împreună peste 2 milioane de angajaţi în Ucraina.” În această calitate, el participă la întâlniri cu administraţia guvernamentală sau prezidenţială, ambasade, camere de comerţ şi alte instituţii implicate în dezvoltarea unui mediu de afaceri favorabil în Ucraina.
    Pe de altă parte, Tiberiu Dima explică faptul că rolul de director general în industria unde activează vine cu responsabilităţi foarte mari pe partea de conformitate, de asigurare a standardelor de protecţie a sănătăţii şi a mediului.
    „Aş spune că la noi grija aceasta începe în zona de cercetare şi dezvoltare, este prezentă pe tot parcursul dintre producţie şi utilizator final, dar de când deţin acest rol simt responsabilitatea în fiecare moment. Şi cred că aşa trebuie să fie. Personal, cred că înainte de orice vin oamenii. Când conduci o firmă nu mai faci doar ce vrei tu; poate fi chiar un pic frustrant până te ajustezi. Înţelegi mai bine decât oricând, că rolul tău esenţial este de a asigura cel mai bun cadru pentru a atrage oamenii cei mai potriviţi cu organizaţia ta, pentru a-i ajuta să crească, să îşi descopere superputerile.” În Ucraina, BASF are peste 160 de angajaţi permanenţi, care deservesc peste 300 de clienţi direcţi şi peste 800 clienţi indirecţi, furnizând produse, soluţii şi expertiză tehnică şi comercială pentru majoritatea ramurilor industriale şi pentru agricultură.
    „Divizia Agricultural Solutions are poderea cea mai mare pentru BASF în Ucraina, având în vedere mărimea pieţei de inputuri pentru agricultură. În ultimii ani au crescut de asemenea semnificativ afacerile cu produse ce deservesc industriile uşoare (nutriţie animală, produse farmaceutice, componente auto, încălţăminte şi textile, vopseluri decorative, sisteme pentru eficienţă energetică etc.)”, a menţionat Tiberiu Dima. Pentru managerul român, ziua la birou începe la 7:45, iar ziua de lucru este împărţită între discuţii cu membrii echipei, analize sau diverse scenarii de business, întâlniri interne sau externe pe diverse teme, discuţii informale cu colegii, convorbiri telefonice sau semnarea de documente.
    „Petrec, în medie, cel puţin
    30 minute pe zi pentru a învăţa ceva nou sau pentru a mă pune la curent cu informaţiile relevante. Călătoresc cam 25% din timp, în special pentru a vizita clienţi, dar şi pentru întâlniri cu managementul în Moscova sau la sediul central în Ludwigshafen, Germania.” El spune că a învăţat de-a lungul timpului că nu există o soluţie universală pentru succesul în afaceri – companiile trebuie să fie flexibile în a înţelege nevoile clienţilor şi a adapta, pe cât posibil, oferta de produse sau soluţii, precum şi caracteristicile specifice ale acestora. 
    „Este esenţial să înţelegi exact ce are nevoie clientul şi cum poate rezolva problema produsul sau serviciu tău – pentru asta este necesar un dialog real, deschis şi permanent cu clienţii.” De asemenea, managerul român spune că îşi ghidează deciziile după mai multe lecţii învăţate de-a lungul timpului.
    „Think big – determinarea de a aduce o schimbare fundamentală pozitivă în dinamica unei pieţe este răsplătită pe măsură. Pentru a reuşi cu succes acest gen de schimbare este nevoie de viziune, curaj şi leadership”.
    Cât despre o posibilă întoarcere în România, Tiberiu Dima spune că experienţa internaţională îi aduce în continuare o mare satisfacţie personală şi profesională, în ciuda provocărilor legate de limba, cultură şi ieşirea din mediul confortabil din ţară.
    „Intenţionez să continuu să lucrez în străinătate pentru următorii câţiva ani.” 

  • Euro, sub umbra pandemiei

    BCE a indicat că dobânzile de politică monetară, deja la niveluri minime, pot fi duse mai jos decât sunt acum dacă va fi nevoie. De asemenea, instituţia condusă de franţuzoaica Christine Lagarde va plăti băncile pentru ca acestea să se împrumute de la ea şi să-şi întărească în acest mod capacitatea de a credita economia şi guvernele. BCE a fost obligată să facă ceva, măcar pentru a demonstra pieţelor că nu şi-a epuizat resursele. BCE nu s-a angajat  în manevre noi de amploare, dar a transmis un semnal puternic că îşi va folosi tot armamentul din dotare şi va improviza pentru a permite guvernelor europene să-şi scoată economiile din criză. O improvizaţie ar fi aruncarea în luptă a unui program destinat băncilor numit de BCE „PELTROS“ – operaţiuni de refinanţare de urgenţă pe termen mai lung pe timp de pandemie.

    „Zona euro se confruntă cu riscul unei contracţii economice de o magnitudine şi viteză nemaivăzute niciodată pe timp de pace. Dată fiind marea incertitudine privind impactul economic al pandemiei, scenariul BCE sugerează o scădere a PIB-ului între 5% şi 12% anul acesta. Reducerea activităţilor economice în aprilie sugerează că impactul probabil va fi mai sever în al doilea trimestru.”

    Christine Lagarde, preşedintele BCE, citată de Le Figaro

  • Sfârşitul războiului: OPEC şi Rusia s-au înţeles şi vor reduce producţia petrolului printr-un acord istoric

    OPEC şi Rusia au încheiat un acord istoric joi prin care s-au înţeles să reducă semnificativ producţia de petrol, ceea ce a încheiat un război al cotei de piaţă care a pus o presiune enormă pe preţurile din piaţă – deja afectată după cel mai mare declin la nivelul cererii din istorie, generat de măsurile de carantină, potrivit FT.

    Cu toate acestea, reacţia pieţei a fost una negativă după ce detaliile acordului au fost scose la iveală. Un oficial al OPEC a spus că discuţiile pentru a finaliza acordul vor continua în cadrul întâlnirii G20 a miniştrilor de Energie, care are loc vineri.

    Unul dintre punctele sensibile în negocieri l-a reprezentat refuzul Mexicului de a reduce semnificativ producţia, potrivit surselor citate de publicaţia americană. Rocio Nahle Garcia, ministrul Energiei din Mexic, a părăsit şedinţa online înainte ca ea să se finalizeze în primele ore ale zilei de vineri şi a scris mai târziu pe Twitter că ea a propus o reducere a producţiei de 100.000 de barili pe zi, adică mai puţin de 10% decât producţia ţării.

    Mexic lucrează cu grupul petrolier OPECĂ (format din OPEC şi Rusia), încă din 2016, dar încearcă să îşi împingă agenda de a spori producţia, după mai mulţi ani în care aceasta a scăzut. Analiştii cred că este puţin probabil ca absenţa Mexicului de la masa finală să încurce acordul istoric, însă ar putea totuşi să ducă la excluderea ţării din alianţa OPECĂ.

    După ce detaliile acordului au ieşit la iveală, cotaţia globală pentru petrol Brent, care înregistra o creştere de 11%, a închis şedinţa pe o scădere de 4%, la 31,48 dolari per baril. Traderii au pus la îndoială ideea că aceste reduceri de producţie sunt un răspuns proporţional la scăderea înregistrată la nivelul cererii. Mai mult, aceştia au pus la îndoială predispoziţia producătorilor non-OPEC de a contribui la efortul de stabilizare a preţurilor.

    Producătorii de petrol s-au înţeles să reducă producţia cu 10 milioane de barili pe zi – cel mai mare acord pentru o reducere coordonată a producţiei din istorie şi echivalent cu 10% din nivelul cererii pre-criză. Reducerea de producţie stabilită ar urma să se diminueze de-a lungul timpului şi să se încheie în aprilie 2022, potrivit planurilor.

    Arabia Saudită şi Rusia, cei mai mari doi producători din acest acord, au fost de acord să îşi reducă producţia împreună cu 5 milioane de barili pe zi. Alţi producători OPECĂ au fost de acord să taie împreună 5 milioane de barili pe zi. Cartelul le-a cerut şi unor producători precum SUA şi Canada, precum şi altor ţări, să îşi reducă producţia cu încă 5 milioane de barili pe zi cumulat după întâlnirea extraordinară G20 a miniştrilor de Energie, care are loc vineri.

  • Hârtia igienică, un obscur element cultural devenit simbolul celei mai mari crize de la Război încoace

    Într-un videoclip devenit viral, un bărbat comandă o cafea la pachet. În loc de portofel, el scoate un sul de hârtie igienică, rupe două foi şi le pune pe tejghea, apoi bagă generos o a treia foaie în buzunarul de la pieptul chelnerului, ca şi cum ar fi bacşiş. În Singapore şi Hong Kong primele zile ale epidemiei de COVID-19 chiar au făcut ca hârtia igienică, dispărută rapid din magazine, să devină o monedă de schimb. În Australia, când febra proviziilor i-a lovit pe cetăţenii acestei ţări din topul statelor în funcţie de gradul de civilizaţie, un ziar de altfel respectabil, The NT News, a publicat o secţiune cu opt pagini de hârtie goală, spunând că astfel oferă naţiunii ceea ce aceasta doreşte.
    „Este suficientă hârtie igienică în toată ţara pentru toţi timp de zece ani”, i-a spus în urmă cu câteva săptămâni premierul Olandei Mark Rutt unui cumpărător dintr-un supermarket în urma unui puseu de febră a cumpărăturilor în care preţiosul produs a dispărut temporar de pe rafturi.
    Social media abundă de glume despre un fenomen surprinzător: hârtia igienică are o cerere mare în Germania, Olanda, SUA, Australia, Singapore, în multe ţări ale lumii, sărace sau bogate. Adesea dispare din supermarketuri imediat ce rafturile sunt reîncărcate; au existat chiar şi bătăi cu pumnii pe pachetele de hârtie igienică, scrie Deutsche Welle.

    Cumpărarea în masă a hârtiei igienice este un comportament de turmă ce ţine de situaţie, spune Britta Krahn, care predă psihologia afacerilor la Universitatea de Ştiinţe Aplicate din Bonn-Rin-Sieg. „Acesta este momentul pierderii maxime a controlului, al incertitudinii maxime şi al schimbării maxime. Nimeni nu ştie la ce să se aştepte”, subliniază ea, precizând însă că oamenii încearcă totuşi să recâştige controlul. Atunci când măştile de faţă şi dezinfectanţii nu mai sunt de găsit, oamenii „apucă ce pot, obiecte neperisabile”. „Hârtia igienică a devenit o metaforă a siguranţei, dacă nu simbolul acestei crize a coronavirusului“, argumentează expertul în psihologie.

    Hârtia igienică este o apariţie recentă în istoria omenirii. Nici măcar astăzi nu toată lumea o foloseşte, din motive culturale. Spre exemplu, în 2015 Directoratul Turciei pentru Afaceri Religioase (Diyanet) a emis o fatwa care stabileşte că utilizarea hârtiei igienice este permisă în Islam, dar se subliniază că apa ar trebui să fie principala sursă de curăţare. Amintind că pentru ca o rugăciune să fie legitimă, corpul, hainele şi locul în care trebuie să se efectueze rugăciunea ar trebui să fie lipsite de elemente definite drept „necurate” de Islam, fatwa spune că curăţarea trebuie să fie efectuată cu apă, scrie Hurriyet Daily News. „Dacă nu se poate găsi apă pentru curăţare, se pot folosi alte materiale de curăţare. Chiar dacă unele surse consideră că hârtia nu este potrivită ca material de curăţare, deoarece este un material pentru scris, nu există nicio problemă în utilizarea hârtiei igienice”, menţionează decretul. Apa curăţă mai bine decât hârtia, nu? Poate de aceea toaletele din Japonia au bideuri.
    Descoperirile arheologice din cea mai veche mină de sare din lume, de lângă Hallstadt, în regiunea Salzkammergut din Austria Superioară, sugerează că frunzele de brusture au fost folosite ca hârtie igienică încă din epoca bronzului. În Bavaria, oamenii şi astăzi numesc planta „Arschwurzen” (frunză pentru fund). Cele mai vechi înregistrări menţionând hârtia igienică au fost găsite în documentele chinezeşti din secolul al VI-lea. Joseph Needham (1900-1995), un sinolog britanic, l-a citat pe savantul chinez Yan Zhitui, care a scris în 589: „Hârtia pe care există citate sau comentarii ale celor Cinci Clasici sau numele înţelepţilor nu îndrăznesc să o folosesc la toaletă”. În 851, un călător a scris: „Ei (chinezii) nu sunt foarte atenţi la curăţenie şi nu se spală cu apă atunci când
    şi-au terminat activitatea, ci doar se şterg doar cu hârtie”.
    În 1393, Curtea Imperială din Nanjing a folosit aproximativ 720.000 de coli de hârtie igienică, cu foi individuale de 2×3 picioare (trei picioare echivalează cu circa 90 de centimetri – n.red.). Împăratul Hongwu şi familia sa au folosit doar ei 15.000 de coli din ceea ce se spune că a fost „un tip deosebit de moale şi parfumat de hârtie igienică”. Se poate spune, deci, că în China a apărut cultura folosirii hârtiei igienice pe care Occidentul a îmbrăţişat-o cu atâta entuziasm.
    În Europa medievală, pe de altă parte, oamenii foloseau zdrenţe vechi, resturi de ţesături sau câlţi de lână. Uneori apelau la muşchi, frunze, fân şi chiar paie, scrie Sabine Schachtner, directorul fabricii de hârtie LVR Papiermühle Alte Dombach, în cartea ei despre hârtia igienică şi istoria „culturii ştersului”. Obiectele sau materialele folositoare în acest sens diferă, desigur, în funcţie de statut, zonă şi disponibilitate. După descoperirea Americii, cocenii au devenit disponibili. Zăpada este şi ea bună, când anotimpul şi consistenţa ei o permit. Săpăturile din zona latrinelor medievale din vechiul oraş din Liga Hanseatică Tartu (în ceea ce este astăzi Estonia) au adus la lumină bucăţi de pânză folosite ca hârtie igienică. Calităţile diferite au indicat statutul social al gospodăriei. Ţesături fine şi moi de lână rupte în fâşii din îmbrăcămintea de zi cu zi, unele încă cu aplicaţii de mătase ataşate, au fost folosite de familiile bogate. Familiile sărace foloseau ţesături grosiere, simple. Spre deosebire de China, multă vreme Europa n-a cunoscut hârtia. Dar invenţia chinezească a ajuns
    într-un final şi pe vechiul continent. În secolul al XVI-lea, adică la un mileniu după chinezi, europenii au început să folosească resturi de hârtie. Răspândirea ziarelor şi apariţia producţiei industriale de hârtie a fost etapa finală pentru descoperirea hârtiei ca produs sanitar. Bazinele cu apă au devenit mai populare în a doua jumătate a secolului XIX, iniţial în Anglia. Această nouă modă a solicitat hârtie specială care să nu înfunde conductele de canalizare. Dar revoluţia industrială era deja în toi. În filmul său de promovare, producătorul bavarez de hârtie igienică Fripa prezintă progresul tehnologic pe care industria l-a înregistrat de atunci: hârtia curge şi se înfăşoară, iar pachete uriaşe sunt împinse într-o maşinărie ca prin magie. Utilajul se roteşte neîncetat pe măsură ce sulurile de hârtie igienică, ambalate în pachete mari, apar la sfârşitul liniei de producţie.

    Fripa – brand a cărui deviză publicitară este „Întotdeauna încă un strat mai bun!” – şi-a crescut masiv producţia după ce criza de Covid-19 a pus stăpânire pe germania, dublând volumul vândut magazinelor faţă de obişnuitele 130.000 tone de hârtie igienică pe an.

    „Producţia a ajuns la limita de sus şi tot nu putem ţine pasul cu cererea“, a declarat pentru DW purtătorul de cuvânt al Fripa, Jürgen Fischer. El spune că nu are nicio idee de ce oamenii au înnebunit după hârtia igienică, dar suspectează că motivul este că acest produs este „uşor de depozitat şi nu prea scump”. Ortwin Renn, director ştiinţific la Institutul pentru Studii Avansate de Sustenabilitate (IASS) din Potsdam, face distincţia între trei tipuri de reacţii în timp de criză. Cercetătorii care studiază sociologia riscului spun că unii ignoră pericolul, alţii se ghemuiesc ca o minge pentru a-l evita „şi mai există şi luptătorul”, spune sociologul. Acesta din urmă acţionează în faţa pericolului şi începe stocarea produselor ca un fel de „acţiune înlocuitoare”, explică Renn.
    Dacă oamenii au tendinţa de a fugi sau de a lupta depinde în principal de componenţa lor genetică, dar comportamentul este determinat şi de educaţie şi experienţă. Situaţia contează şi ea: atunci când conduc maşini, oamenii tind să fie luptători, în timp ce pietonii sunt destul de înclinaţi să fugă.
    „Oamenii aud sau citesc în mass-media că ceilalţi cumpără multă hârtie igienică”, spune psihologul de afaceri Anja Achtziger, de la Universitatea Zeppelin din Friedrichshafen, în ziarul german Süddeutsche Zeitung. „La locul de muncă, în familie, printre prieteni, oamenii vorbesc în permanenţă dacă şi câte rezerve şi-au făcut deja, ceea ce face ca oamenii care nu şi-au făcut rezerve pe acest fond de frenezie să iasă şi ei şi să o facă.”

    „Când cumpărăm lucruri, lucrurile care sunt apropiate de corp oferă confort, indiferent că este vorba de mâncare, bunuri de îngrijire sau în acest caz hârtie igienică“, explică pentru Reuters Adam Ferrier, psiholog specializat în comportamentul consumatorului. „Mărimea hârtiei igienice face cumpărătorul să simtă că cumpără ceva substanţial, ceva important. Îl face să simtă că întreprinde ceva serios.“

    Pentru un alt expert, Rohan Miller de la Universitatea Sydney, cumpărăturile din panică, la care intră şi hârtia igienică, sunt o reflexie a societăţii urbanizate şi a unui stil de viaţă în care primează comoditatea. „Nu suntem obişnuiţi cu lipsurile, ci suntem obişnuiţi să alegem ce vrem, când vrem. Astfel, febra cumpărării de hârtie igienică este doar o manifestare a acestei mentalităţi de turmă pentru a menţine acest statut.“

  • Soţul unei asistente care va lucra 14 zile în spital: Am avut sentimentul că îmi duc soţia la război

    Bolnavii de cancer de la Spitalul din Deva sunt îngrijiţi de asistente de la alte secţii, după ce personalul de la Oncologie a fost infectat cu COVID-19. Acestea au intrat miercuri în tură şi vor sta 14 zile închise în spital. Soţul unei asistente: „Am avut sentimentul că-mi duc soţia la război”.

    Adina este asistentă medicală la Spitalul din Deva. Până acum a lucrat la Secţia de Psihiatrie. A ieşit din ultima tură făcută la Psihiatrie duminică, la ora 23.00. La puţin timp după ce a părăsit spitalul a aflat că instituţia intră în carantină după ce au fost depistate mai multe cazuri de infecţie cu noul coronavirus.

    Două zile a stat Adina acasă împreună cu soţul ei. Miercuri a aflat că asistentele de la Psihiatrie şi cele de la Dermatologie vor merge să îngrijească bolnavii de cancer din spital. Adică, vor lucra în focarul de infecţie, a povestit pentru MEDIAFAX, Dănuţ Terci, soţul Adinei.

    Acesta şi-a condus miercuri soţia până la poarta spitalului. Dacă au noroc se vor revedea sănătoşi peste 28 de zile, spune bărbatul.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro