Prima experienţă care-mi vine în minte, despre care am mai scris într-un alt context, este a Roxanei. Nu o căutaţi în grupul de conexiuni de pe LinkedIn sau Facebook, mai importantă este povestea ei. A venit în relaţia de coaching din disperare de cauză. Cu doar şase luni în urmă făcuse o alegere profesională care valida valoarea la care ajunsese în piaţa de profil. Era în topul vânzătorilor, toate prilejurile în care se afla îi confirmau că se simţea ca peştele în apă cu ceea ce făcea, iar rezultatele ei erau mereu peste aşteptări. Oferta unui jucător mai mare de a se alătura echipei sale a gâdilat orgoliul profesional al Roxanei. După câteva discuţii a acceptat să treacă în ambarcaţiunea mai lustruită a concurenţei. Nu vă grăbiţi să o judecaţi, performerii au nevoie de provocări pentru a se antrena şi a-şi păstra forma. De data aceasta însă, provocarea a fost să vină dintr-o altă direcţie.
Noul angajator şi mediul său profesional s-au dovedit atât de diferite de ceea ce avea nevoie Roxana încât, chiar punându‑şi toate abilităţile şi profesionalismul la bătaie, simţea cum zi după zi energia ei scădea, iar entuziasmul unui nou început se transforma într-o sumedenie de temeri, ezitări şi îndoieli. Persoana care-şi exprima opiniile asupra demersurilor Roxanei era chiar cea care conducea businessul şi care şi-o dorise în echipă. Aşadar, porţi de scăpare nu erau decat să-i citească pe chip, sau printre rânduri, nemulţumirea în raport cu acţiunile ei profesionale. Iniţiativele nu erau bune, fie timpul alocat pentru a obţine rezultate nu era alocat, mereu era câte ceva nepotrivit. Libertatea de acţiune a Roxanei era doar declarativă, în spatele ei simţea mereu răsuflarea şefului neîncrezător şi perfecţionist. Cum oare să funcţioneze la parametrii maximi comportamentele manifestate natural de un talent?
Continuarea poveştii o găsiţi în volumul „O să mori de foame”, sub titlul „Talentul devine balast cand managementul este impropriu”.
Ceea ce am vrut să reamintesc este importanţa alegerii mediului şi a relaţiilor profesionale, astfel ca ele să se acordeze firesc cu aşteptările şi nevoile noastre. Potenţialul de devenire al fiecăruia dintre noi este maximizat, sau blocat, de relaţiile pe care le dezvoltăm.
Un alt exemplu care-mi întăreşte crezul că aplicabilitatea acestor concepte este universală ţine de relaţia copiilor cu procesul de învăţare. Familia, şcoala, societatea sunt factorii care susţin sau deviază până la situaţii major conflictuale relaţia copilului cu sine însuşi. Când acesta nu mai vrea (să înveţe, să citească, să asculte etc.), avem tendinţa să ne apărăm şi să spunem că am pus la dispoziţia lui toate mijloacele ca el să performeze sau măcar să obţină rezultate optime. Le-am oferit, nimeni nu contestă asta, dar, cu siguranţă, doar din perpectiva noastră. Până să ajungem să ne punem cu adevărat „în papucii” copilului manifestând şi exersând empatia, comportamentul definitoriu în orice relaţie de suport, mai e drum lung.
Cadrul în care fiecare dintre noi funcţionează, rafinându-şi acţiunile şi ajungând să obţină rezultate pe măsură, este cel mai important. Pe lângă acesta, cine populează acest spaţiu în relaţie cu noi defineşte calitatea relaţiilor pe care le trăim. Sunt ele în folosul devenirii noastre sau, în pofida bunelor credinţe, mai rău ne încurcă?
Vin cu un alt exemplu real, doar protejând identitatea subiectului, pe care îl împărtăşesc aici. Bogdan este student la medicină. A muncit mult să ajungă aici, ştim că nu este cel mai facil examen şi demers educaţional pe care să-l practici. Vine însă la pachet cu satisfacţia că cei din jur vor aprecia alegerea ta şi reuşitele din anii de muncă care vor urma. Aparent, Bogdan funcţionează fără cusur, dar în interiorul lui se duce o luptă. Pe cine şi de ce vreau să mulţumesc? Îi este deja limpede că nu-i mai ajunge aprecierea celor din jur. „Woow, medicină, ce provocare, felicitări!“ Pentru cine fac acest efort dacă pe mine nu mă hrăneşte? se întreabă din ce în ce mai des Bogdan. Oare ce aş alege dacă nimeni şi nimic nu m-ar influenţa? Dacă aş da la o parte toate modelele de reuşită pe care părinţii, profesorii, prietenii, mi le aduc în prim-plan, ce ar rămâne la sfârşitul exerciţiului? Iată cum spaţiul de dezvoltare al lui Bogdan este brusc curăţat de impurităţi şi devine limpede că alegerea făcută nu a fost a lui. Nici să-i convingi pe ceilalţi nu este uşor, dar bine măcar că m-am lămurit cu mine însumi, îşi spune Bogdan împăcat.
Relaţiile cu oamenii cei mai apropiaţi sunt şi cele mai delicate. Să nu-i rănim, dezamăgim, supărăm este miza implicării emoţionale. Pentru că ţinem la ele şi nu vrem să le deteriorăm, amânăm până la cronicizarea diagnosticului să le îngrijim. Dar experienţa ne dovedeşte că toţi cei dragi nouă ar fi mai fericiţi prin simplul fapt că noi suntem fericiţi. Rezultatul este la îndemână: alegerile noastre trebuie să răspundă unei singure condiţii: să fie în acord cu nevoile noastre şi să ne permită dezvoltarea armonioasă în mediul natural.
Aici se încheie gândul meu despre importanţa relaţiei cu cel care contribuie la devenirea ta şi a terenului propice în care să sădeşti seminţele încrederii în sine, convingerilor şi valorilor fiecăruia dintre noi.
