BusinessMagazin

Tag: afaceri

  • Cineva sa-l opreasca pe Mark

    Cel mai recent exemplu in acest sens este cel al retelei de socializare online Facebook. A inceput timid in urma cu aproape patru ani in campusul facultatii americane Harvard, din nevoia unui student de a socializa cu colegii. Incet-incet, Mark Zuckerberg, fondatorul retelei, a atras de partea afacerii sale o serie de investitori, iar reteaua lui s-a extins la nivel mondial.

    Astazi, la 23 de ani, Zuckerberg este considerat cel mai bogat tanar cu varsta sub 25 de ani din SUA, averea lui fiind evaluata de Forbes la 1,5 miliarde de dolari (putin peste un miliard de euro). Dar poate mai important decat atat, fondatorul Facebook, adesea comparat cu vizionari precum Bill Gates sau cu Steve Jobs, a reusit sa agite spiritele in Silicon Valley, nazuind sa creeze servicii concurente cu cele ale Google, Yahoo!, Microsoft sau MySpace. A vrut initial retea de socializare, va incasa anul acesta in jur de 150 de milioane de dolari (127 de milioane de euro) din vanzarea de reclame pe site-ul Facebook, iar mai nou, tot prin intermediul retelei lui, ofera de cateva luni aplicatii software create de programatori inde-pendenti.

    Ar fi exagerat sa se spuna ca Bill Gates, Eric Schmidt sau Rupert Murdoch s-ar simti amenintati de initiativele lui Zuckerberg. Cert e insa ca vecinatatea lui virtuala impinge „case mai mari“ sa se grabeasca atunci cand e vorba de propriile lor initiative. Reteaua sociala MySpace, considerata cea mai populara din lume, cu peste 200 de milioane de utilizatori, se pregateste de cateva luni sa lanseze MySpace Platform, potrivit unor surse apropiate proiectului. Serviciul, in sine o platforma de software prin intermediul careia orice utilizator care are cunostinte de programare poate crea aplicatii software pentru MySpace, cu anumite functii suplimentare pe care reteaua sociala nu le are, este un subiect pus in discutie inca din luna iunie. Totusi, planurile avansate in ceea ce priveste MySpace Platform lasa insa de inteles ca News Corp., proprietarul MySpace, incearca sa grabeasca putin lucrurile. Si, dupa cum scrie analistul Michael Arrington pe blogul TechCrunch.com, lansarea serviciului ar putea avea loc chiar in aceasta saptamana, la reuniunea Web 2.0 Conference de la San Francisco.

    Comentatorii sustin ca accelerarea strategiei MySpace in ceea ce priveste platforma de software pare a fi justificata in primul rand de faptul ca Facebook, principalul sau competitor, ofera deja aplicatii software create de programatori independenti si adaugate retelei sociale, de la softuri de amuzament si pana la aplicatii care permit accesul la serviciul Gmail al Google. Pe pagina personala a unui membru de pe Facebook apare astfel, pe langa datele de contact, pozele personale, casuta de e-mail si sectiunea cu preferinte si pasiuni, si o lista completa de aplicatii disponibile prin Facebook Platform, care pot fi descarcate gratuit si instalate pe acea pagina. Or, MySpace urmareste sa traduca succesul inregistrat de Facebook Platform, pe serverele companiei existand deja in jur de 5.500 de aplicatii software create de programatori independenti, in propriul sau business.

    Intr-un plan mai larg, pentru MySpace, dar si pentru cele mai mari nume din industria online, care aspira sa dezvolte o retea sociala comparabila – Google sau Yahoo! -, Facebook e o problema prin simplul fapt ca a reusit atat de repede sa castige teren si sa se transforme, dintr-o simpla retea sociala dedicata studentilor, asa cum a gandit-o Zuckerberg initial, intr-un site de socializare pentru utilizatori in cea mai mare parte cu varsta de peste 25 de ani, public-tinta pentru publicitatea online.

    La sfarsitul lunii trecute, un grup restrans format din aproximativ 15 specialisti s-a adunat la sediul Google din Mountain View, in cadrul unei intalniri confidentiale, pentru a discuta strategia companiei in lumina „problemei Facebook“. In piata se zvoneste ca Google, care detine reteaua sociala Orkut, si-a propus la randul sau sa introduca o platforma software colaborativa in cadrul retelei. Numai ca, pentru a oferi mai mult decat Facebook si pentru a se diferentia, Google vrea sa extinda platforma si pe alte servicii importante pe care le ofera, cum ar fi iGoogle (pagina personalizata a motorului de cautare), serviciul de e-mail Gmail si Google Talk (serviciul de mesagerie online). Totodata, Google ar putea prin aceasta platforma sa ofere acces la reteaua sa si utilizatorilor altor retele sociale, precum Bebo, Friendster, Twitter sau Digg. Deocamdata insa, planurile companiei nu sunt clare, un anunt oficial urmand sa fie facut pe data de 5 noiembrie, conform lui Michael Arrington de la TechCrunch.com.

    Batalia in platforme software este utila nu numai companiilor implicate, care spera sa se diferentieze astfel in fata utilizatorilor, dar ajuta si industria dezvoltatorilor de software. Astfel de platforme creeaza competitie si intre programatori, pe principiul ca cel mai rapid si cu cea mai buna aplicatie dintr-o anumita categorie va intra in sistem, aplicatia sa putand fi descarcata si folosita de utilizatorii retelei sociale, iar programatorul incaseaza bani in consecinta.

    In cazul Facebook, spre exemplu, pentru dezvoltarea aplicatiilor software care sunt adaugate retelei concureaza peste 70.000 de programatori. Este drept ca multe dintre aplicatiile pe care le gireaza Facebook au mai degraba rol de divertisment pentru utilizatori, dar Zuckerberg mizeaza in acelasi timp si pe latura de business a acestei platforme de soft. In viziunea sa, Facebook va deveni un punct de reper online pentru angajatori sau directori de resurse umane in cautare de talente, un soi de sursa de fise personale cu detalii despre membri – informatii utile deopotriva pentru companiile interesate sa-si faca reclama pe Facebook.

  • Cel mai mare bancher din lume

    Fred the Shred“ („Fred Bucatica“) a si inceput sa-si ascuta ghearele, scria Forbes saptamana trecuta, referindu-se la planul lui Sir Fred Goodwin, directorul executiv al Royal Bank of Scotland, de a smulge pentru banca lui o halca de aproape 40% din activele ABN Amro, cea mai consistenta dintre cele trei parti in care va fi separata acum banca olandeza. Limbajul articolului, amintind de o vanatoare sangeroasa, nu e specific doar Forbes, fiind de regasit si la alte publicatii, indiferent daca acestea sunt sau nu incantate de perspectiva hacuirii ABN Amro. Insusi Rijkman Groenink, fostul CEO al ABN Amro, a folosit cuvinte tari atunci cand si-a anuntat demisia, spunand ca pleaca fiindca nu vrea sa fie „calaul“ bancii lui.

    Nu e de mirare ca in mediul bancar, unde rezerva in exprimare e regula, au aparut asemenea formulari. Ceea ce se intampla in aceste zile, odata cu oficializarea preluarii ABN Amro de catre consortiul format din Royal Bank of Scotland (RBS), Fortis si Banco Santander, care urmeaza sa-si imparta intre ele banca olandeza, e fara precedent in istoria sistemului bancar mondial, si nu numai prin amploarea tranzactiei, cea mai mare inregistrata pana acum (102 miliarde de dolari, adica aproape 72 de miliarde de euro), dublu fata de cele 58 de miliarde date in 2004 de JP Morgan Chase pentru Bank One. ABN Amro, a 13-a banca din lume, e o institutie fara de care e greu de gandit istoria Olandei. Infiintata in 1824 de regele William, cu denumirea de Societatea Comerciala Neerlandeza, actuala (inca) ABN a avut un rol important in redresarea industriei si a comertului olandez dupa anexarea tarii la Franta in timpul lui Napoleon, devenind banca statului si principalul administrator al marfurilor livrate de coloniile asiatice ñ ceai, cafea, cauciuc, zahar. Iar „Amro“ vine de la marea fuziune din 1964 intre Rotterdam Bank si Amsterdam Bank, care avea sa fie urmara de alianta cu ABN in 1991. In ultimii 20 de ani, banca olandeza a devenit globala, stabilindu-si capete de pod importante in America de Nord (prin divizia LaSalle), America de Sud (Banco Real din Brazilia) si cu perspective de a se extinde si in Asia (Prime Bank din Pakistan).

    Problema a fost insa, dupa cum se stie, ca banca a devenit vulnerabila la o eventuala preluare, din cauza rezultatelor sub asteptari pe 2006 – 4,8 miliarde de euro profit net numai de pe urma vanzarilor de active si 1,2 miliarde de euro provizioane pentru credite neperformante. Intr-un fel, modul cum ABN Amro a pledat anii trecuti pentru fuziuni bancare transfrontaliere si s-a luptat cu protectionismul italian pe parcursul campaniei de preluare a banca Antonveneta s-a razbunat, odata ce pretendentii sai au fost cu totii straini sau cu componenta straina – un grup britanic (Barclays), unul scotian (RBS) , unul olandezo-belgian (Fortis) si unul spaniol (Santander).

    N-ar fi fost insa rau din punctul de vedere al ABN daca Barclays ar fi avut castig de cauza, iar aceasta s-a vazut clar : ar fi fost un raport „win-win“, o fuziune rezonabila pentru ambele parti si binevenita intr-o perioada de mare incertitudine pentru pietele financiare. In schimb, preluarea ABN de catre consortiul RBS are cel putin un element ilogic, din moment ce initial RBS voise sa cumpere ABN tocmai pentru divizia LaSalle din SUA, prin intermediul careia sa se extinda pe piata americana. Ulterior, dupa ce ABN a vandut divizia LaSalle catre Bank of America, tocmai ca sa scape de pretendentii nedoriti, RBS si-a urmat insa intentiile, ba chiar a plusat la oferta financiara. Ceea ce i-a determinat pe actionari si conducerea bancii olandeze sa accepte oferta scotienilor, chit ca ea implica divizarea bancii, a fost doar suma mai mare oferita de RBS fata de Barclays. Iar aceasta suma a crescut, pe parcursul verii, exclusiv datorita fluctuatiilor pietei. Barclays, care propusese o preluare bazata numai pe schimb de actiuni, si-a vazut diminuata oferta de efectele crizei de pe piata americana a creditelor ipotecare, pentru ca actiunile bancii englezesti au fost si ele afectate de criza. In schimb, RBS, care propusese o solutie mixta, numerar plus schimb de actiuni, a fost avantajata de evolutia Barclays si nu i-a ramas decat sa speculeze situatia dupa cum a vrut.

    Cel ce va profita cel mai mult de aceasta vara norocoasa este „Fred Bucatica“, Sir Fred Goodwin, despre care publicatia Times a inceput deja sa se intrebe, mai in gluma, mai in serios, daca nu cumva el e cel mai mare bancher din lume. Sau daca nu cumva, dimpotriva, tocmai a terminat o tranzactie care o sa-l termine ea pe el. Extrem de discret, concis in discutii, suparator de tacut, scotianul incapatanat in varsta de 49 de ani s-a remarcat pana acum mai curand printr-o abordare de moda veche a afacerilor. A reintrodus pentru clienti „dialogul cu sucursala“, vazand ca in general clientii de banci s-au cam saturat sa vorbeasca la telefon doar cu computerele, a mentinut o disciplina de fier in banca, cu concedii putine pentru directori si un stil de lucru auster, singurul lux fiind birourile victoriene de la sediul RBS de langa Edinburgh.

    Nimeni nu stie pe ce si-ar cheltui Sir Fred pachetul salarial de 3,99 milioane de lire (aproape 6 milioane de euro), pentru ca nu e genul care sa-si afiseze bogatia in public; s-ar zice chiar mai curand ca bogatia lui adevarata sta in prestigiul afacerilor initiate de el. Fostul contabil care a ajuns bancher aproape din intamplare, in 1995, fiindca lucra la o firma de audit cu clienti din mediul bancar, a inceput tare: din primul an dupa ce a fost recrutat sa conduca RBS, in 2000, a dat lovitura cu achizitia NatWest, o banca de trei ori mai mare decat RBS, in urma unei oferte de peste 35 de miliarde de euro. Tranzactia a fost vazuta drept una dintre cele mai reusite miscari pe piata bancara, desi a atras dupa sine pierderea a 18.000 de slujbe. Acum, presa speculeaza deja asupra celor probabil 19.000 de slujbe care se vor pierde dupa cumpararea ABN Amro, si e si acesta unul dintre sensurile metaforelor cinegetice, cu gheare si satare, folosite in legatura cu soarta bancii olandeze. Pe de alta parte insa, analistii se intreaba daca nu cumva de data aceasta „Fred Bucatica“ a exagerat, in primul rand pentru ca a platit mult prea mult pentru niste active dintre care mult-dorita LaSalle nici nu mai facea parte. Sir Fred Goodwin a replicat ca „aceia care castiga platesc intr-adevar mai mult decat cei ce nu castiga“, adaugand ca raspunsul cel mai bun pentru sceptici vor fi cifrele.

    E greu de spus insa cand vor aparea acele cifre; integrarea NatWest in RBS a durat trei ani, si atunci n-a fost vorba de un astfel de proces, fara precedent, de divizare in trei a unei banci si impartire a ei la trei proprietari. Replica lui Goodwin, retorica, a fi fost ca a invatat din experienta NatWest ca trebuie sa-i implice mai mult pe „colegii nostri“ (cei de la ABN, in cazul de fata) in efortul de restructurare. In al doilea rand, investitorii si clientii vor fi greu de convins, mai ales in lumina crizei creditelor (din martie pana acum, actiunile RBS au cazut cu 20%, capitalizarea bancii fiind de circa 75 de miliarde de euro), ca pretul platit pentru ABN va fi fructificat prin economiile de costuri de 1,8 miliarde de euro asteptate de pe urma restructurarii.

    Gratie partii care-i revine din ABN, RBS va deveni numarul 1 in Europa pe serviciile bancare pentru corporatii si pentru institutii financiare si numarul 5 in Asia-Pacific, pastrandu-si pozitia a doua in topul bancilor europene in ansamblu, dupa HSBC. Dar exista temerea ca Goodwin, cu 23 de achizitii la activ din 2000 pana acum, nu e calauzit decat de lacomie si de niste ambitii imperialiste haotice, nu de un plan chibzuit de dezvoltare, care sa tina cont de riscurile asimilarii unei parti dintr-o ABN deja afectata de criza creditelor. Unii investitori au decis deja sa-si vanda participatiile la RBS, intrebandu-se „nu daca Goodwin a platit exagerat, ci daca a platit ingrozitor de exagerat“. Dar se vede ca riscul a devenit in ziua de azi o premisa obligatorie a faimei, si cu cat riscurile asumate sunt mai mari, cu atat creste statura bancherului dispus sa si le asume. Ne-am putea imagina oare vreun bancher dispus la riscuri mai nebunesti decat Sir Fred Goodwin? Deocamdata nu-si probabil asta ar trebui sa fie de ajuns ca sa-i credem pe cei de la Times cand il numesc cel mai mare bancher din lume. Cu conditia, evident, sa nu fim olandezi si sa nu-l pricepem pe Bernard Wientjes, seful organizatiei patronale olandeze VNO-NCW, care spunea, stupefiat ca tot ce a insemnat banca ABN Amro va disparea acum sub satarul scotienilor: „Sper un singur lucru, ca socul va fi atat de mare, incat nu se va mai repeta asa ceva niciodata“.

  • IRIS – Muzica si marketing

    Sfarsit de septembrie, undeva intr-un cartier marginas al Bucurestiului. Cristi Minculescu sta in fata cladirii in care se afla mica incapere in care repeta formatia Iris. Un tanar imbracat corect, in stilul vanzatorilor de pensii private, se apropie de solist si ii cere solemn un autograf. Cateva minute mai tarziu trece un grup de elevi de liceu, care il saluta, de peste gard, vesel si zgomotos. Suita o incheie un copilas de trei-patru ani, care incepe sa tipe: „Iris, Iris!“. Se apropie, atarnat de mana mamei, si il priveste curios pe cantaret, in timp ce mama se justifica „Avem discuri cu dumneavoastra si ii plac, asculta mereu“.

    In dimineata zilei in care acest articol a inceput sa se nasca, Minculescu il scruta patrunzator pe impresarul Cosmin Nicoara; subiectul era un stativ de microfon, ce urma sa fie folosit la filmarea ultimului videoclip al grupului. „E bun, din acela cum iti place tie, e usor si n-are suport din acela mare“, ii explica Nicoara unui Minculescu care parea putin sceptic. De fapt, vocalistul trupei era doar putin obosit, intre un concert in provincie si o dupa-amiaza de filmari la Sinaia. Adica o perioada obisnuita pentru o formatie care a trait exclusiv din muzica, un grup de oameni care au devenit un brand in sine – poate nu la anvergura pe care au dobandit-o o masina de facut bani cum este Rolling Stones, dar onorabil si decent pentru Romania. Discurile Iris plac de 30 de ani, o bucata de timp mare nu numai pentru o formatie rock, ci pentru orice activitate omeneasca. Trei decenii de activitate au astazi ceea ce Cristi Minculescu numeste „prima linie“ a rockului, adica o serie de trupe, putine, care se numesc Deep Purple, Uriah Heep sau Nazareth si care mai activeaza inca. Spre deosebire de acestea insa, care par acum sa ajunga pe panta descendenta a graficului lor de popularitate, cei de la Iris au gasit puterea de a se mentine in preferintele publicului, iar saptamana trecuta au avut concertul de aniversare a 30 de ani de activitate.

    Cum percep muzicienii businessul? Tobosarul Nelu Dumitrescu, fondator al formatiei, admite ca faimoasa boema a formatiei a fost asumata, generata in parte si de temerile legate de o potentiala investitie. „E obositor sa mai faci si altceva in afara de cantatul propriu-zis, te intrebi daca afacerea merge, trebuie sa te interesezi, castigurile nu sunt asa de mari ca afara“, spune Nelu. „Sau poti sa dai un tun si dupa doi-trei ani sa renunti si sa te apuci de altceva“, adauga Cristi Minculescu.

    „Boema a fost atunci cand nu aveam responsabilitati, inainte de Revolutie, cand lucram cu atestat. Rockul era privit altfel, oricare concert putea fi ultimul, era cenzura, fuseseram avertizati si noi si cei de la Phoenix. Ei au ales sa plece, in ’77, noi n-am plecat. Acum, cu fundatia Iris, privim cu alti ochi aceeasi activitate“, adauga Minculescu. Fundatia Culturala Iris este vehiculul de afaceri al formatiei, prin care se deruleaza toate contractele ei. Iar contractele muzicale asigura membrilor grupului un trai „mai mult decat comod in comparatie cu altii, chiar daca nu ne comparam cu un artist dance, care lanseaza un cantec si face piata sa explodeze“, spune Cosmin Nicoara, 34 de ani, impresarul formatiei. El crede ca grupul a castigat, in conditiile in care nu au existat afaceri paralele si nu au filmat nici macar o relama, prin constanta. „Au fost numai discuri, drepturi de autor si concerte“, spune Nicoara.

    In perioada „socialista“ a istoriei lor, Iris au vandut un milion de exemplare din cele cinci albume realizate. „Am luat bani, in schimb, conform legislatiei de atunci, adica 2.500 de lei la fiecare album“, isi aminteste Minculescu. Mai multi bani veneau din concerte; intr-o prima perioada, spectacolele au fost gestionate chiar de formatie, care emitea bilete, punea afise si concerta. Ulterior, dreptul de a organiza un turneu a revenit numai teatrelor, cu aprovarea Consiliului Culturii, care facea si traseele. „Atunci miscau trei trupe, Iris, Holograf si Compact, si incercam sa evitam sa ne aflam in acelasi oras in acelasi moment. Pana intr-o zi, cand ne-am intalnit, toate trei formatiile, in Pitesti, la hotelul Muntenia“, isi aminteste Minculescu.

    Dupa Revolutie, formatia a incercat sa faca aceleasi lucruri, adica turnee si lansari de noi albume, dar in primii ani n-a mai fost la fel. Minculescu spune ca abia dupa 1993 piata a inceput sa se miste, dar ca solicitarile n-au ajuns la acelasi nivel din anii ’80: „Toti spuneau ca trebuie sa facem ceva nou, o schimbare la fata, in piese, iar noi nu intelegeam“, adauga vocalistul. Au inteles la jumatatea deceniului trecut, cand au inceput colaborarea cu producatorul muzical Mihai Godoroja. „Este un om care a ascultat muzica, el ne-a spus ce sa facem – «Cristi sa nu mai cante sus, tu cu tobele asa», am inceput sa mergem la televiziuni, la aparem la radio, ne-a impus o disciplina“, spune Nelu Dumitrescu. In 1996 au semnat un contract cu casa de discuri Zone Records, una din clauzele initiale, „anul si albumul“, devenind „un album cand vrem noi“, isi aminteste Minculescu. Schimbarea incepe sa se simta din 1997, cand albumele au venit fiecare cu ceva nou – participari ale unor mari nume de muzicieni sau artisti romani sau straini, colaborari cu orchestre, materiale pe suport DVD, cu conferinte de presa, turnee, spectacole mari. „Toate astea confera o dimensiune, dau o greutate numelui“, spune Dumitrescu.

    Un album la doi-trei ani, asa cum a avut Iris, confirma ca esti in activitate, spune Minculescu. „Nu esti Led Zeppelin, care nu au aparut la televiziune deloc, nu tineau conferinte de presa si singura data cand i-a lasat impresarul sa participe la un show TV, la BBC, a facut Plant laringita si nu au cantat. Trebuie sa te prezinti mereu cu cate o noutate“, adauga Cristi.

    Cei de la Iris spun ca au facut performanta cat se poate in Romania, la nivelul tehnic de aici. Un studiou de inregistrari bun, in Suedia de exemplu, costa intre 50.000 si 60.000 de euro pentru inregistrarea cantecelor, la care se aduga alte 10.000 de euro pentru masterizare, precum si costurile legate de multiplicare si imprimare. Iar vanzarile au scazut de la sute de mii de exemplare inainte de 1989 la cateva zeci de mii, in cele mai bune cazuri. „Acum, la 20.000 de exemplare vandute ai disc de aur si la 30.000 disc de platina. «Atheneum» s-a vandut in 30.000 de exemplare, dar am avut si vanzari mai mici, de zece mii, de sase mii“, spune Dumitrescu. „Albumele se vand insa in general constant, cu varfuri de sarbatori. Dupa Craciun, 8 martie sau Paste dispar din magazine“, spune Minculescu.

    Membrii formatiei nu au facut o separare a veniturilor, dar spun ca ar putea trai numai doua luni din cele 12 ale unui an din sumele care reprezinta vanzarile de albume si din drepturile de difuzare a cantecelor la radiouri. Restul banilor vin din concerte, si Iris a fost, in cei 30 de ani de cariera, o formatie de live, de concert. „Avem spre 6.000 de concerte“, spune Cristi Minculescu, care chiar a spus la un moment dat ca, daca ar avea un sponsor puternic, formatia ar lua tara „la metru patrat“. „Nu putem ajunge in localitati mici, cu toate ca, atunci cand ajungi acolo, le castigi“, spune Minculescu. Iar un sponsor „este greu de gasit, daca te duci prea tarziu spun ca au facut bugetul, daca te duci mai devreme zic ca e prea devreme, si de cele mai multe ori prefera sa cheme artisti straini“, adauga Nelu Dumitrescu.

    Asa incat formatia prefera sa isi pastreze relatiile cu primariile din Romania, pentru participari la periodicele „zile ale oraselor“ si sa regrete disparitia unor festivaluri rock importante, cum au fost cele de la Timisoara sau Satu Mare. Despre invitatiile la concertele partidelor, Minculescu afirma ca „ai doua variante daca te invita sa canti: sau nu canti deloc, sau la toti – nu vrem sa ne sara cineva in cap“. Una peste alta, Iris socoteste ca a cantat pana acum in fata a peste 9 milioane de oameni. Showbizul, cred cei de la Iris, este marcat de jocurile de interese ale producatorilor, de o lupta intre gustul public si interesele caselor de discuri. „O formatie ca Deep Purple, care a facut istorie, nu mai vinde acasa, dar in alte tari rupe stadioane. Unii nici nu conteaza in America, dar merg bine in Europa, ca Robbie Williams“, spune Cristi Minculescu. Muzicienii nu ofera prea multe detalii privind recenta trecere, anul trecut, de la Zone Records la Roton. „Ce te tine la o casa de discuri?“, intreaba retoric Nelu Dumitrescu. „Respectul, investitiile in promovare, in videoclipuri, legatura cu radiourile, evidenta periodica a vanzarilor, corectitudinea“.

    In primii ani dupa Revolutie, industria muzicala romaneasca a avut o perioada mai putin fasta, odata cu promovarea intensa a muzicii straine si migrarea gustului popular din zona rock spre pop si dance. In perioada respectiva, Holograf, de exemplu, a plecat din tara si a cantat in Olanda. Undeva la jumatatea deceniului trecut, spun oficiali ai casei de discuri Roton, tripleta de aur a rock-ului romanesc – Iris, Holograf si Compact – a reintrat in circuitul muzical si in preferintele publicului. Pe langa noile curente muzicale, formatiile au avut insa de depasit si complexul de „trupa batrana“.

    Holograf a trecut, pentru a se impune la public, din zona hard-rock spre un sunet mai pop. Drept urmare, formatia a inregistrat succese importante, cum sunt vanzarea a 100.000 de exemplare din albumul „Holografica“ (noiembrie 2000) in numai doua saptamani, sau peste 250.000 de exemplare din „Pur si simplu“, lansat in 2003. Solistul trupei, Dan Bittman, s-a integrat in showbiz si prin alte mijloace decat muzica, devenind gazda unui show de televiziune, iar trupa a exploatat din plin si potentialul oferit de internet, luand decizia sa-si publice integral pe propriul site cateva albume in format mp3, disponibile pentru descarcare gratuita. O soarta cu totul diferita a avut Compact, care spre deosebire de Iris si Holograf, a fost urmarita de ghinioane, inclusiv prin disparitia succesiva a unor membri ai trupei, si acum incearca sa reziste in baza vechilor slagare, avand in plan sa-si lanseze in perioada urmatoare un album live.

    Anca Lupes, managing partner la agentia de impresariat si management muzical Star Management, care s-a ocupat in timp de organizarea de concerte pentru Iris si Compact, crede ca fiecare din cele trei formatii „batrane“ au dispus de un capital de audienta pe care si l-au mentinut pentru ca au fost, intr-un fel su altul, consecvente. „Iris este una dintre trupele cu cea mai indelungata cariera din Romania si totodata unul din cele mai puternice branduri de pe piata muzicala romaneasca. Cred ca acest tip de succes se bazeaza in primul rand pe coerenta imaginii si a mesajului pe care l-au transmis catre generatii de fani“, afirma Lupes. Totusi, in materie de concerte, artistii romani in general pacatuiesc prin faptul ca nu aduc mereu cate ceva nou, crede Mihai Cernea, directorul Sfinx Experience si fost membru al trupei rock Sfinx. De aceea, spune el, organizatorii de concerte si sponsorii prefera si vor prefera artistii straini. „Publicul se plictiseste daca nu primeste nimic nou timp indelungat sau isi pierde interesul daca artistul intra in pana prelungita de inspiratie. Si pur si simplu isi indreapta atentia in alta parte“, spune Anca Lupes.

    La ora actuala, trupele din Romania care canta rock au de profitat de pe urma faptului ca acest gen muzical se afla de o bucata de vreme in revenire. „Legende ale rockului mondial au simtit momentul si revin sau se reunesc dupa ani de despartire sau inactivitate, vezi Led Zeppelin, Police sau Guns’n’Roses“, spune Lupes. Acum, pentru concertul aniversar de 30 de ani, cei de la Iris au incercat sa aduca nume mari, din acea „prima linie“, cum ii spune Cristi Minculescu, dar nu s-a putut, pentru ca toti aveau programul stabilit pe sase luni inainte: Nazareth se afla in turneul de 40 de ani, Deep Purple avea concerte, Whitesnake „fara 30 de spectacole in Europa nu se misca“, iar Robert Plant era in America. „N-am vrut sa aducem din linia a doua, am jucat sus de tot, dar n-a fost nimeni disponibil“.

  • Cat mai tine cursa importurilor auto

    Profesoara Florentina Voicu din Buzau primea in urma cu patru luni o sticla de sampanie alaturi de cheile de la masina pe care o comandase, un Volkswagen Polo albastru de aproape 11.000 de euro.


    Era vorba de masina cu numarul 150.000 pe care o vanduse in noua ani de activitate Porsche Romania, companie care a inceput cu un camion de opt masini Volkswagen in decembrie 1997 si a ajuns cel mai mare importator de automobile din Romania, cu afaceri de 750 de milioane de euro anul trecut.


    In aceeasi perioada, vanzarile de masini noi de import au crescut de aproape 20 de ori, la 137.000 de unitati pe an, si s-ar putea apropia de 200.000 in acest an. Ceea ce inseamna aproape doua miliarde de euro, o valoare de peste zece ori mai mare decat in urma cu opt-noua ani.     Pe ce s-a bazat aceasta evolutie?


    „Cand am inceput sa ma ocup de statistici auto se vindeau cam 6.000 de masini de import pe an. Era clar ca o sa creasca piata, dar nu ma asteptam sa creasca atat de rapid“, rememoreaza Marius Carp, fost director executiv in cadrul Asociatiei Producatorilor si Importatorilor de Automobile (APIA).


    Masinile de import au inregistrat in ultimii zece ani un ritm accelerat de crestere, care i-a surprins de multe ori nepregatiti pe dealerii de masini, existand multe perioade in care au fost nevoiti sa apeleze la stocurile pe care le aveau vecinii din Slovenia sau Ungaria pentru a satisface setea de masini de import. In ultimii doi ani a devenit un lucru obisnuit ca aproape fiecare importator sa isi revizuiasca de mai multe ori pe parcursul anului obiectivul de vanzari anuntat initial. „Au fost o serie de factori care au lucrat impreuna in favoarea pietei auto, iar principalul este reprezentat de gradul de motorizare scazut“, crede analistul Marius Carp.


    Romania ocupa din acest punct de vedere ultimul loc in Uniunea Europeana, un automobil revenind la nu mai putin de sase locuitori, potrivit datelor Institutului National de Statistica. Pentru comparatie, la nivelul celor 25 de tari membre ale UE (fara Romania si Bulgaria) sunt doua persoane la fiecare automobil, o valoare mai buna decat in Romania inregistrandu-se chiar si in Bulgaria, unde sunt trei persoane la fiecare automobil.


    Un factor la fel de important pentru cresterea pietei de masini de import a fost, potrivit dealerilor de masini, evolutia macroeconomica. „Oamenii au mai multi bani si acest lucru se vede. Se cumpara mai multe case, electrocasnice si bineinteles masini“, constata Nicolae Sorescu, director general al diviziei auto a grupului Radacini.


    Numai ca daca in cazul electrocasnicelor anii de glorie erau 2003 si 2004, cand piata crestea si cu un ritm anual de 70% in principal pe baza vanzarilor pe credit, la masinile de import fiecare din ultimii noua ani a insemnat cresteri de cel putin 30%. Iar ritmul pare ca s-a intetit dupa o crestere de 75% in 2005 si peste 50% in prima jumatate a acestui an, rolul principal pentru aceasta fiind atribuit sistemelor de finantare.

    „Corelat cu cresterea puterii de cumparare, dar poate si mai important in evolutia cresterii dramatice in ultimii ani este acordarea de facilitati financiare“, crede Mihnea Radulescu, senior consultant in cadrul biroului local al Roland Berger Strategy Consultants. Practic, spune el, sistemul de leasing, care a contribuit ani buni cu mai mult de jumatate din totalul masinilor de import vandute, era de fapt „un sistem de finantare si nu un sistem de leasing per se. Leasing inseamna inchiriere de masina, iar in Romania inseamna o finantare efectiva“, adauga Radulescu.

    Bancile nu s-au lasat mai prejos si dezvoltarea sistemelor de creditare a facut ca ponderea leasingului sa ajunga acum doar la o treime din totalul masinilor de import vandute. „E mult mai usor acum sa accesezi un credit, bancile sunt in concurenta si vor sa atraga cat mai multi clienti, peste toate acestea dobanzile au scazut, iar leul s-a apreciat fata de euro. Masinile vin cu preturi in euro, iar cei mai multi dintre noi suntem platiti in lei“, explica Sorescu.

    Doar deprecierea cursului a ieftinit masinile de import cu peste 25% in ultimii trei ani, iar daca avem in vedere ca de la inceputul acestui an s-au redus taxele vamale pentru masinile produse in afara Uniunii Europene, atunci dublarea vanzarilor de masini anuntata de multi dintre importatori in luna iulie a acestui an fata de anul trecut pare tot mai usor de inteles.

    „La Chevrolet, spre exemplu, marca produsa in afara Uniunii Europene, clientii trebuia sa plateasca taxe vamale de 30% chiar si la achizitiile pe credit, dar de la 1 ianuarie aceasta taxa a scazut la 10%. Acum avem mult mai multe cereri, mai ales ca vorbim de o marca de masina de volum“, completeaza oficialul Radacini.

    Masinile de import nu au devenit doar mai ieftine, ci si mai multe, pe fondul extinderii sustinute a portofoliului producatorilor internationali.

    Este cazul segmentului SUV, unde sunt prezente acum mai toate brandurile, de la japonezi si pana la producatorul sport german Porsche sau francezii de la Peugeot si Citroën. Sau al masinilor mici de oras, unde trei dintre marile nume din domeniu – Toyota, Peugeot si Citroën – au decis sa dezvolte in comun un model la care difera doar grila din fata cu emblema si echiparile standard.

    „Acum cinci-zece ani exista o prapastie in oferta de pe piata. Erau pe de o parte Daciile de 3.000 de euro (Logan a aparut abia in toamna anului 2004 – n. red.) si pe de alta masinile de import care costau foarte mult. Practic, sub 10.000 de euro nu se putea vorbi de nicio masina noua in afara Daciei“, adauga Marius Carp.

    Acum, cea mai mare parte a producatorilor de masini si implicit a dealerilor din Romania au in oferta modele cu un pret mai mic de 10.000 de euro, unele fiind suficient de bine echipate. „Cu putin peste pretul unui Logan iti poti lua o masina de import destul de bine echipata“, constata Carp.

    Iar cum in cazul unui credit pe trei ani, spre exemplu, o diferenta de pret de 2.000-3.000 de euro se traduce intr-o crestere a ratei lunare de aproximativ 50 de euro, atunci migrarea din ultimul an a vanzarilor dinspre Dacia Logan si Daewoo Cielo spre modelele de import este pe deplin justificata. „Nu exista o reteta a raporturilor intre masini de import si cele fabricate local, este vorba de modul cum producatorii isi marketeaza produsele“, crede consultantul Roland Berger. Dupa primele sase luni ale anului, importurile au crescut cu peste 50%, dar ambele marci de masini produse local – Dacia si Daewoo – au vandut mai putine masini. Si aceasta in conditiile in care 2006 marcase o premiera pentru piata de profil, fiind primul an in care masinile de import s-au vandut mai bine decat cele produse la Pitesti si Craiova.

    „Este adevarat ca Dacia a inregistrat o scadere usoara a vanzarilor pe piata locala, dar exporturile au crescut semnificativ. La 1 august vanzarile au atins valoarea de 134.000 de unitati, dintre care 70.000 au fost destinate exportului. Se poate spune ca piata se reorienteaza catre modele de import, al caror pret este peste cel al lui Logan“, declara Constantin Stroe, vicepresedinte al Automobile Dacia. Ceea ce pierde Dacia pot castiga Renault sau Nissan, aceasta fiind de fapt si strategia lui Jacques Daniel, directorul comercial al Dacia-Renault. „Dintre cele trei branduri (Dacia, Renault si Nissan – n. red.), cea mai ridicata rata a cresterii pe piata din Romania o va avea cu siguranta Renault. In ceea ce priveste Dacia, compania are o crestere limitata, datorita segmentului sau. Atat Logan, cat si Logan MCV apartin aceluiasi segment. Nu sunt de clasa mica, nu sunt de oras, nici premium si nici 4×4. Piata se extinde pe toate segmentele. Logan concureaza numai in segmentul low-cost.“

    Intrebarea de la inceputul articolului ramane. Cresterea economica, deprecierea euro, accesibilitatea creditelor, toti acesti factori s-au resimtit si anii trecuti. Totusi, de ce a crescut piata de import atat de mult in 2007 – o medie lunara de 50% – si cum de a ajuns luna iulie la vanzari cumulate (potrivit datelor anuntate pana acum de importatori) de aproximativ 20.000 de masini, un record absolut?

    „In primul rand este vorba de prima de casare, care in proportie de 77% a revenit importatorilor, spre deosebire de anul trecut, cand ponderea a fost mult mai mica“, explica Cristian Oltean, director de marketing al General Motors Romania. Aceasta inseamna ca aproape 13.000 din cele 16.500 de masini noi estimate a fi vandute pe baza primei de 3.000 de lei oferite pentru casarea unei masini vechi se vor regasi in statisticile APIA la Renault, Volkswagen, Opel si celelalte marci de import care au participat.

    O resursa deloc de neglijat de crestere in ultimul an mai ales este reprezentata de lucratorii romani in strainatate, asa-numitii capsunari. Practic, dupa ce si-au cumparat case si le-au mobilat cu aparatura de ultima ora, acestia au trecut la masini. „Sunt clienti care intra in showroom si din discutia cu vanzatorii de acolo aflam ca e vorba de romani care muncesc in strainatate, au vazut masina prin Spania sau Germania si acum vin sa o cumpere din Romania“, sustine Sorescu de la Radacini. El spune ca nu poate estima ponderea capsunarilor in totalul vanzarilor, dar „acestia sunt interesati in special de anumite modele, care le ofera maximum de valoare pentru banii lor, cum e cazul Astra Clasic“.

    Analistii spun ca la baza deciziei capsunarilor de a-si cumpara (mai nou) masini din Romania stau argumente cat se poate de practice. „Sunt oameni care au invatat ceva de pe urma anilor cat au muncit in strainatate. Stiu ce inseamna o masina second-hand, isi dau seama de avantajele unei masini noi si in Romania o masina noua este mai ieftina decat un model comparativ din alte tari precum Spania sau Germania“, adauga Marius Carp.

    Dar mai exista, potrivit dealerilor, un motiv care justifica macar cateva procente din cresterea fenomenala a pietei auto. „Serviciile gen buyback sau trade-in pot fi un factor decisiv in vanzarea si achizitia unui automobil. Sunt multi clienti care ar prefera sa lase vechea masina la un dealer autorizat si sa plece in aceeasi zi cu cea noua“, spune Oltean.

    Situatia se aplica insa mai degraba clientilor persoane juridice si celor care aveau sau sunt interesati de o masina, potrivit Cristinei Popovici, director economic al Midocar, unul dintre cei mai importanti dealeri Volkswagen si Audi de pe piata. „Momentan, proportia celor care apeleaza buyback la acest serviciu este mica, dar in crestere“, adauga ea.

    Practic, cine cumpara o masina de 10.000-12.000 de euro este sensibil la diferenta dintre pretul pe care i-o ofera dealerul si pretul pe care l-ar lua in targ. „Mai mult, daca are o masina de peste 3-4 ani, este aproape exclus ca dealerul sa i-o primeasca“, considera Marius Carp.

    Cu toate acestea, Weltauto, divizia de automobile de ocazie a Porsche Romania, a cumparat de la clienti in primele sase luni ale anului peste 800 de masini si a vandut aproape tot atatea, valorile fiind duble fata de cele pe care le inregistra in perioada corespunzatoare a anului trecut.

    In mod particular, in acest an pe piata auto s-a simtit si efectul psihologic al taxei de prima inmatriculare. Intrata in vigoare la inceputul anului, taxa era menita sa apere Romania de a deveni „groapa de gunoi a Europei“, asa cum spuneau de fiecare data cand aveau ocazia Brent Valmar, presedintele APIA, si primul-ministru Calin Popescu-Tariceanu, fost presedinte al APIA.

    Dupa o luna – ianuarie – in care vanzarile de masini noi de import au crescut cu doar 15%, fiecare din urmatoarele cinci luni a adus plusuri de 45%-75%. Iar iulie ar putea aduce un nou record. „A fost o confuzie generala. Multi nu stiau cuantumul acestei taxe si mai ales nu stiau ca pentru o masina care respecta normele de poluare Euro 4 sau Euro 3 (masini produse dupa anul 2000 – n. red.) diferenta intre taxa de prima inmatriculare si accizele care existau inainte de 1 ianuarie 2007 era foarte mica“, spune Carp.

    Senzatia ca s-a scumpit foarte mult o masina second-hand de import a facut ca tot mai multi dintre cei care se gandeau la o astfel de varianta sa treaca direct la o masina noua, bucurandu-i pe importatori. Insa analistii cred ca tocmai acest efect psihologic s-ar putea intoarce impotriva dealerilor de masini noi incepand de anul viitor, in conditiile modificarii situatiei actuale.

    Pana atunci, cele doua segmente ale pietei – masinile noi de import si cele second-hand – merg foarte bine impreuna, pentru ca iunie a reprezentat un varf si pentru cei care fac afaceri cu masini second-hand. Dupa primul trimestru, inmatricularile de masini second-hand s-au dublat, pentru ca in iunie volumul importurilor de automobile second-hand sa fie la aproximativ acelasi nivel cu cel din iunie 2006, potrivit lui Liviu Dobrin, director Autovit.

    Majoritatea celor care opteaza pentru un automobil second-hand din Vest aleg unul cu vechime intre doi si patru ani, cu o capacitate cilindrica intre 1.000 si 2.000 cmc si un nivel al emisiilor euro 3 sau 4, pentru care taxa de prima inmatriculare are un nivel mai scazut, considera Dobrin.

    Cresterea sustinuta a pietei de import s-a regasit deopotriva in modelele de 10.000 de euro, dar si in cazul limuzinelor de lux sau al marcilor supersportive. „Maserati a inregistrat un succes mai mare decat ne asteptam. La inceput estimarile erau de 8-10 unitati pe an, in timp ce vanzarile sunt in prezent de 15 modele pe an“, spune Herbert Stein, presedintele AutoItalia.

    Acelasi lucru s-a intamplat si in cazul modelelor Porsche cu mai mult de 80 de unitati livrate in doar sapte luni sau al marcilor de lux Mercedes si BMW. „Nu este o simpla coincidenta faptul ca in acest an au venit cei de la DaimlerChrysler, BMW, Citroën sau Honda“, crede Michael Schmidt, directorul general al Automobile Bavaria.

    Altfel spus, piata auto locala a trecut deja de un anumit prag critic al vanzarilor si a intrat in atentia directa a marilor producatori. „In cazul segmentului premium acest prag este de circa 2.000 de unitati.“

    Cu aproape toti marii producatori mondiali veniti in mod direct pe piata, fie cu un birou de reprezentanta sau chiar cu o filiala proprie de vanzari, Romania este in acest moment tara cu cea mai puternica ascensiune din Europa. Cat va mai dura aceasta ascensiune? Sau mai exact, ce ar putea stopa aceasta ascensiune, avand in vedere ca gradul de motorizare este cel mai scazut din UE? Cel mai relevant exemplu este Polonia, potrivit lui Marius Carp, unde inrautatirea conditiilor economice si ulterior, modificarile legislative importante – eliminarea oricaror bariere la importul de masini odata cu aderarea la UE – au dus la o cadere dramatica a pietei auto.

    Mai exista insa o bariera importanta. Romania nu este doar tara cel mai slab inzestrata cu masini, ci si cu sosele de calitate. „Per ansamblu, in 2008 nu prevad decat o crestere de 3-5% a vanzarilor, si acest lucru se va datora cel mai probabil situatiei actuale, reteaua de drumuri nefiind proiectata pentru a face fata unui numar atat de mare de autovehicule“, crede Stroe de la Dacia. El are in vedere si o scadere a taxei de prima inmatriculare sau chiar o eliminare, care nu va avea insa efecte devastatoare ca in Polonia, deoarece „tot mai multi potentiali clienti realizeaza riscurile pe care si le asuma atunci cand achizitioneaza un autovehicul uzat“. Analistii sunt mai optimisti, cel putin cand vine vorba de importuri. „Logan si-a atins capacitatea de penetrare pe piata, iar pana va incepe Ford sa produca la Craiova mai dureaza. Nu vad niciun motiv pentru ca importurile sa nu ajunga pe termen mediu la 70% din piata“, crede Carp. Pentru ca, vorba lui Herbert Stein, piata va continua sa creasca – Romania are nevoie de Europa, iar Europa are nevoie de cresterea Romaniei.

  • Fondurile de investitii vor parcuri de afaceri

    Fondurile de investitii au pus ochii pe parcurile de afaceri ca potentiale surse de profit in urmatorii ani. Cresterea numarului de astfel de proiecte si a cererii pentru inchirierea de spatiu de birouri a facut ca cea mai mare parte a birourilor aflate in stadiu de constructie sa fie tatonate de fondurile de investitii. Primul parc de afaceri achizitionat de un fond de investitii a fost, in 2004, Iride Business Park, cumparat pentru 40 de milioane de dolari de catre Immofinanz. Trendul a continuat in 2005 cu achizitia proiectului Bucharest Business Park de catre austriecii de la CA Immo. Cele doua parcuri de afaceri au inregistrat un real succes, fiind ocupate in totalitate de companii ca IBM, BAT sau Coca-Cola.
    Firmele care si-au manifestat interesul pentru cladirile cu design atractiv si specificatii tehnice ridicate sunt in mod special companiile de IT si cele care isi externalizeaza afacerile. Prin urmare, investitorii de pe piata de real estate au anuntat noi proiecte de acest gen. Cea mai recenta achizitie are in centru fondul de investitii Immoeast care a cumparat complexul de birouri Victoria Park din apropierea aeroportului Baneasa pentru 60 de milioane de euro.
    O alta tinta a fondurilor de investitii este proiectul S.Park, alcatuit din patru corpuri de cladire, cu o suprafata neta inchiriabila de circa 30.000 de metri patrati. Pentru complexul estimat la 30-35 de milioane de euro se lupta, potrivit informatiilor de pe piata, trei grupuri de investitori. Un parc de afaceri aflat in constructie si considerat o potentiala tinta a investitorilor este Baneasa Business and Technology Park, dezvoltat de Baneasa Investments si care va cuprinde 11 cladiri clasa A si A plus. Un alt proiect, Novo Park, este in desfasurare in nordul Capitalei.

  • Credinta in afaceri

    Un economist american, John Grubber, a demonstrat ca daca o persoana isi dubleaza ritmul de participare la slujbele din Biserica, isi va creste veniturile cu 10%. Pentru ca oamenii care merg la Biserica isi impartasesc necazurile, se relaxeaza si au sanse sa munceasca mai cu spor, deci sa faca mai multi bani. Mizand sau nu pe teoriile lui Grubber, Biserica Ortodoxa Romana a intrat serios in afaceri. Ea a concesionat recent un hotel de doua stele din Sibiu companiei Continental Hotels. Hotelierul vrea sa investeasca 3 milioane de euro in amenajarea hotelului pentru a-l aduce la un nivel de patru stele. Biserica a obtinut hotelul Bulevard de la un fost proprietar, in urma unei cereri de retrocedare. Si arhiepiscopia Alba-Iulia are ganduri mari in business, dat fiind faptul ca a vandut pe piata Rasdaq un pachet de actiuni la VES Sighisoara, pentru a-si putea plati datoriile. Arhiepiscopia mai are in prezent pe Bursa actiuni la VES Sighisoara si la Banca Transilvania. In total, valoarea portofoliului sau se ridica la 80.000 de euro. Arhiepiscopia isi finanteaza investitiile pe piata de capital in cea mai mare parte din vanzarile de lumanari si de tiparituri religioase.Reprezentantii arhiepiscopiei au motivat ca au fost fortati sa vanda din actiunile detinute la VES pentru ca aveau nevoie de lichiditati. Ei au mai explicat ca plasamentul pe bursa nu a fost realizat cu intentii speculative, ci pentru a ajunge la o participatie de 30% din capitalul societatii VES. Obiectivul nu a fost atins din cauza lipsei de bani. Arhiepiscopia Alba au afirmat ca desi investitiile pe bursa sunt mai riscante, vor sa ramana activi pe piata de capital, pentru ca, spre deosebire de alte parohii, care au proprietati, ei nu au aceste bunuri care sa le aduca venituri constante.

  • Biblia comerciantilor

    Hedging-ul este o strategie de acoperire a riscului de variatie defavorabila a pretului unui activ, fie ca este vorba de bunuri, fie ca se refera la o valuta. De fapt, este vorba de o modalitate de asigurare contra riscurilor ce pot aparea la o investitie.

    RISC: Exportatorii pot inregistra importante pierderi financiare din cauza devalorizarii monedei in care se incaseaza (valute), in raport cu moneda in care se fac platile (de cele mai multe ori, leul).

    PREVIZIUNE: Volatilitatea ridicata a pietei monetare asteptata pentru anul viitor poate face imposibila estimarea unui curs la o data anume.

    STRATEGIE: Pentru a se asigura impotriva unei modificari defavorabile a cursului, companiile pot apela la hedging. O strategie perfecta reduce riscul la zero (cu exceptia costului operatiunilor de hedging). Cea mai folosita strategie de hedging este cumpararea unor contracte derivate (futu-res si options).

    EXEMPLU: O companie trebuie sa incaseze, peste 3 luni, 10 milioane de euro, dar ulterior trebuie sa achite facturi, salarii etc. in lei. Riscul este ca leul sa se aprecieze in raport cu moneda unica fata de prezent, data la care a livrat produsele si a taiat factura, pe baza unui anumit cost.

    SOLUTIA: Vanzarea, pe piata futures, cu scadenta peste trei luni, a 10 milioane de euro, la un curs stabilit in prezent. Daca leul se apreciaza, vanzatorul castiga. Teoretic (acest lucru nu se intampla de fapt, doar se lichideaza pozitia), profitul vine din achizitia euro mai ieftin din piata si vanzarea la pretul stabilit prin contract, mai mare.

    Daca insa riscul estimat nu se produce, iar leul se depreciaza in raport cu euro, castigul din schimbarea pe piata a valutei, poate acoperi (macar partial) pierderea din contractul futures.