BusinessMagazin

Tag: razboi

  • Cel mai lung şi costisitor război al Americii s-a încheiat cu o înfrângere ruşinoasă. Ultimul soldat american a părăsit Afganistanul. Întrebarea este ce va rămâne în urmă. Răspunsul presei internaţionale

    Luni, un avion C-17 al SUA a transportat ultimii soldaţi americani rămaşi în Afganistan, punând capăt astfel celui mai lung război al Statelor Unite, însă lăsând în urmă între 100 şi 200 de americani şi zeci de mii aliaţi care se vor confrunta cu un viitor marcat de pericol şi incertitudine.

    Ultima retragere a forţelor americane a avut loc cu un minut înainte de deadline-ul propus de preşedintele Joe Biden (31 august). Mişcările celei mai puternice armate din lume au fost în permanenţă ameninţate de o serie de atacuri teroriste care au curmat vieţile a 13 militari americani şi peste 200 de afgani, presupunându-se că atacurile au fost lansate de ISIS-K, Statul Islamic din Afganistan.

    The Wall Street Journal, cel mai puternic ziar de business din lume, scrie că aproximativ 60.000 de oameni care au asistat de-a lungul anilor armata americană, CIA-ul şi personalul diplomatic al Statelor Unite rămân în continuare în Afganistan alături de familiile lor

     

     

    Ministrul britanic de externe, Dominic Raab, susţine că Regatul Unit trebuie învinovăţit doar parţial pentru atacurile din Kabul, notează The Guardian

     

     

    Aproape 2.500 de soldaţi americani au fost ucişi în Afganistan din 2001 încoace. Peste 47.000 de civili afgani au fost omorâţi în aceeaşi perioadă, conform The New York Times

     

     

    Ultimele avioane militare americane părăsesc aeroportul din Kabul, marcând sfârşitul unei prezenţe de 20 de ani a Americii în Afganistan. „Niciun cuvânt nu poate surprinde sacrificiile şi realizările celor care au servit aici”, spune generalul american Kenneth McKenzie Jr, potrivit Business Insider

     

     

    Publicaţia britanică Financial Times transmite că statul Qatar le cere talibanilor să îi accepte prezenţa în cadrul aeroportului din Kabul. Între timp, afganii se confruntă cu un dezastru economic după acapararea puterii de către talibani

     

     

    Talibanii preiau controlul asupra aeroportului din Kabul, însă se confruntă acum cu o serie de crize, în condiţiile în care cea mai puternică armată la nivel mondial a părăsit una dintre cele mai sărace ţări din lume, notează Euronews

     

     

    „Este tărâmul nimănui”. Cel mai lung război al Americii va fi amintit pentru uriaşele sale eşecuri şi o serie de promisiuni nerespectate, scrie France24

     

     

    Autorităţile din Pakistan se aşteaptă ca Afganistanul să formeze un guvern în următoarele câteva zile. Grupul militant islamist este mai puternic decât în 2001, scrie agenţia de ştiri Reuters

     

     

    Forţele americane au evacuat peste 120.000 de civili în ultimele două săptămâni. „Nu am putut scoate pe toată lumea”, a declarat generalul McKenzie, potrivit Deutsche Welle

     

     

     Talibanii spun că înfrângerea Statelor Unite este o lecţie pentru toată lumea şi susţin că îşi doresc „relaţii bune” cu toate ţările. „Ne vom proteja libertatea, independenţa şi valorile musulmane”, spune un purtător de cuvânt al grupării, conform Al Jazeera

     

     

     

     

  • Cum poate o resursă pe care România o are din belşug şi de care îşi bate joc să creeze adevărate dezastre şi chiar războaie în alte ţări

    Când este foarte cald, bei apă, când pădurea arde, stingi focul cu apă. În apă cresc peştii, carnea săracului, iar cu apă sunt irigate, chiar şi în deşert, câmpuri cu cereale şi plante hrănitoare. Apa este viaţă, energie şi distracţie. Dar ce se întâmplă dacă o naţiune sau o comunitate rămâne fără acest lichid vital?

    În Iran, seceta şi managementul defectuos au produs o penurie de apă la care populaţia a răspuns cu proteste, soldate cu morţi şi răniţi. Cursul singurului râu navigabil a fost întrerupt de numeroase lacuri de acumulare care grăbesc evaporarea, iar acum prin unele din segmentele dintre rezervoare nu mai curge decât praful bătut de vânt. Această ţară, izolată de exterior, este condusă de un regim autoritar care controlează o armată imensă.

    Tot în regiune, Libanul, care trece prin cea mai cruntă criză economică din istoria modernă, se întoarce în epoca de piatră odată cu prăbuşirea sistemului de distribuire a apei. Presa israeliană scrie că naţiunea ar putea sucomba în războaie interne pentru cisterne şi rezervoare de apă. India, considerată cea mai populată democraţie din lume, se confruntă de ani de zile cu o criză mortală a apei potabile, iar mai recent cu o criză a apei pentru agricultură. Aceasta deşi India este ţara fluviilor, Indusul şi Gangele fiind cele mai cunoscute. Fermierii indieni au răspuns cu proteste.

    În ţara vecină, Pakistan, pământul se aridizează de la an la an, ceea ce face să prolifereze o nouă ocupaţie: furtul de apă. De asemenea, comercianţi „oneşti” fac bani vânzând apă celui care-şi permite să cumpere. India şi Pakistan sunt pe picior de război şi au o sursă de apă comună, gheţarii din Himalaya. Brazilia, ţara Amazonului, se confruntă la fel ca India cu o dublă criză de apă. Pe de o parte este lipsa accesului unei părţi bune din populaţie la apă bună de băut, iar pe de alta seceta severă.

    Criza de apă din Crimeea ocupată de Rusia este arhicunoscută, la fel şi scenariul ca Moscova să pornească un nou război contra Ucrainei pentru a-şi crea acces la surse de apă pentru această regiune aridă. La începutul anului, în presă apăreau sporadic articole despre seceta extremă cu care se confrunta Turcia, în special regiunea Istanbulului. Acum, cel mai mare lac din ţară riscă să dispară, iar imaginile cu pădurile arzând violent în vreme de arşiţă fac înconjurul lumii, aşa cum au făcut cele cu incendiile din anii trecuţi din Australia, produse tot pe fondul secetei. Turcia, condusă cu mână de fier de preşedintele Erdogan, este una dintre cele mai mari puteri militare de la Marea Neagră şi Mediterana. Crizele de apă fac probleme în regiuni volatile, iar mulţi vorbesc de posibilitatea izbucnirii unor războaie pentru apă. Schimbările climatice şi fenomenele meteo extreme vor creşte, probabil, această posibilitate. Însă probleme cu apa sunt şi în Europa.

    În 2018, scăderea nivelului Rinului, unul dintre principalele fluvii navigabile din Europa, a produs scădere economică în Germania, cea mai mare economie europeană. Barjele cu materii prime n-au mai putut ajunge la fabricile înşirate de-a lungul fluviului. Înainte de pandemie se scria despre presiunile pe care turismul le creează în unele insule greceşti unde apa este adusă cu vaporul pentru că alte surse nu există. În Spania, scrie anul acesta EUobserver, în jur de zece sate, unele apropiate de capitala Madrid,  nu au acces la apa potabilă decât prin intermediul apei îmbuteliate pentru că apa din pânza freatică este contaminată cu nitraţi şi arsenic. Poluarea agricolă şi seceta agravează problema. Însă cu astfel de probleme se confruntă sate şi oraşe aflate mai aproape de România şi poate chiar din România.

    În 2018, Balkan Insight scria că aproape un milion de oameni din Serbia, Croaţia şi Ungaria sunt expuşi apei de la robinet cancerigene din cauza nivelurilor de arsenic peste limita legală. În Komletinci, un sat din estul Croaţiei, la o aruncătură de băţ de graniţa sârbă, la robinet curge un lichid cu un miros de amoniac. Culoarea variază de la galben pal la maro roşcat. Şi are gust de rugină.

    Komletinci este doar una dintre numeroasele comunităţi de la marginea Balcanilor unde de la robinet curge apă contaminată cu arsenic peste limita legală, arată o anchetă realizată de Reţeaua de Raportare a Investigaţiilor din Balcani, BIRN. Aproximativ 923.000 de persoane erau în 2018 expuse apei cancerigene prin reţelele publice alimentate din pânza freatică a unei vaste câmpii întinse în estul Croaţiei, nordul Serbiei şi sudul Ungariei, a arătat ancheta. De asemenea, alte mii de persoane din vestul României care beau din propriile fântâni pot fi expuse riscului.

    Oricât de neplăcut ar fi, puţini oameni s-au gândit să se îndoiască că apa n-ar fi bună de băut. De aproape trei decenii, de când a fost construită uzina locală pentru alimentarea locuinţelor cu apă freatică tratată, sătenii se ţin de nas şi beau. Dar acest lucru a început să se schimbe în 2014, după ce Mirko Matijašević, un inginer în tehnologia informaţiei, a dat peste analiza probelor de apă pe site-ul companiei publice de apă regionale din oraşul apropiat Vinkovci. Rezultatele testelor au arătat nivelul de arsenic de 13 ori mai mari decât limita legală.

    Matijasevic nu avea habar la momentul respectiv că arsenicul din apele subterane este un cancerigen dovedit, potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, OMS. Oamenii care sunt expuşi la acesta de-a lungul anilor au şanse mai mari de a face cancer de piele, de plămâni şi tract urinar, arată numeroase studii. Însă inginerul citise destule cărţi poliţiste ca să ştie că arsenicul este o otravă.

    „Cred că banii sunt motivul pentru care guvernul local nu vorbeşte despre această analiză, deoarece această apă improprie consumului uman nu ar trebui vândută pentru aceste preţuri mari din Zagreb”, a scris el pe blogul său cu evenimente zilnice din Komletinci, unde un concert de lăută  este de obicei ca o veste mare. Reacţia la postarea sa de blog a fost iniţial de neîncredere, îşi aminteşte Matijasevic.

    „Compania de apă din Vinkovci este locul în care partidul de guvernământ îşi angajează oamenii, astfel încât orice articol negativ este considerat un atac asupra lor“, a spus el. „Şi când ataci partidul de guvernământ, nu eşti considerat un bun cetăţean”. Însă descoperirea lui Matijasevic i-a făcut pe unii oameni să stea pe gânduri. Mirjam Beslic, mamă de doi ani, în vârstă de doar 28 de ani, a călătorit 280 de kilometri până la Zagreb pentru a-şi testa o probă de 12 centimetri de păr la Institutul pentru Cercetări Medicale şi Sănătate în Muncă. Testele au arătat niveluri de arsenic de peste trei ori mai mari decât cantitatea normală pentru o femeie adultă.

    „Nu am avut probleme până acum, dar medicul meu mi-a spus că sunt expusă de mult timp şi riscul de a face cancer este mai mare”, a povestit ea. Când autorităţile locale au declarat într-un final că apa furnizată prin reţaua publică în Komletinci nu este adecvată pentru băut, dar numai după ce presa locală a reluat povestea, nervozitatea s-a transformat în furie.

    Au urmat cozi cu săteni aliniaţi pentru a umple sticle de plastic dintr-o cisternă pusă la dispoziţie de municipalitate lângă piaţa principală. „Toţi ştiau despre asta şi au păstrat secretul pentru a-şi servi propriile interese. Spun că ar trebui să fim scutiţi de plata facturilor de apă pentru următorii 28 de ani. Întregul sat ar trebui să deschidă proces pentru că ne-au afectat sănătatea.”

    Komletinci este doar una dintre numeroasele comunităţi de la marginea Balcanilor unde de la robinet curge apă contaminată cu arsenic peste limita legală, arată o anchetă realizată de Reţeaua de Raportare a Investigaţiilor din Balcani, BIRN. Aproximativ 923.000 de persoane erau în 2018 expuse apei cancerigene prin reţelele publice alimentate din pânza freatică a unei vaste câmpii întinse în estul Croaţiei, nordul Serbiei şi sudul Ungariei, a arătat ancheta. De asemenea, alte mii de persoane din vestul României care beau din propriile fântâni pot fi expuse riscului.

    Toate cele patru ţări prescriu niveluri maxime de arsenic de 10 micrograme pe litru. Acesta este pragul recomandat de OMS, stabilit de legislaţia UE şi adoptat de multe ţări din afara UE, inclusiv Serbia.

    Însă BIRN a descoperit zeci de oraşe, comune şi sate în care nivelul de arsenic depăşeşte această limită. Analizele pentru un oraş sârb, Novi Becej, au arătat o concentraţie de peste 27 de ori limita legală. Provincia autonomă sârbă Vojvodina are de departe cea mai mare problemă, cu mai mult de 630.000 de oameni care se bazează pe apa de la robinet cancerigenă.

    Aproximativ 173.000 de persoane în Croaţia şi 100.000 în Ungaria sunt expuse la valori de arsenic peste limită. De la neglijarea informării comunităţilor cu privire la riscuri şi până la oportunităţile ratate de a repara aprovizionarea cu apă, ancheta evidenţiază eşecul autorităţilor de a proteja sănătatea publică.

    În urmă cu cinci milioane de ani, o mare puţin adâncă acoperea o zonă cunoscută sub numele de Bazinul Panonic, care se întindea pe părţi din Croaţia modernă, Serbia, Ungaria şi România. Cu timpul, marea a secat, expunând sedimente de câţiva kilometri grosime. Astăzi, comunităţile din bazin îşi extrag apa potabilă din puţuri săpate adânc în acel sediment, care are un conţinut ridicat de arsenic anorganic rezultat din descompunerea mineralelor şi minereurilor. Spre deosebire de arsenicul organic, adesea găsit la peşti, cercetările arată că cel anorganic se acumulează în organism în timp şi poate fi mortal. Decenii de studii privind expunerea la arsenic în apa potabilă din întreaga lume au descoperit legături între cancerele de vezică, rinichi, ficat şi plămâni. Toxicologii spun că dăunează şi sistemului cardiovascular.

    În toamna anului 2019, problema apei otrăvite a reapărut la suprafaţă în Ungaria. Preşedintele Janos Ader a descris-o ca fiind „drama penuriei de apă, a apei poluate, care se desfăşoară sub ochii noştri”. În localităţile afectate se ştie că este interzis consumul de apă din surse locale. Comunităţile sunt aprovizionate  cu transporturi speciale de apă. Problema reapăruse în contextul în care UE încurajează consumul de apă de la robinet pentru că este mai ieftină şi produc mai puţine deşeuri.

  • ONU avertizează cu privire la ostilităţile dintre Israel şi Hamas: Conflictul se poate transforma într-un război total

    Organizaţia paramilitară Hamas şi Israelul au menţinut atacurile de rachete marţi seara, reprezentând o nouă intensificare a unui conflict despre care Organizaţia Naţiunilor Unite spune că ar putea deveni un „război total”, conform Financial Times.

    În cea mai gravă serie de violenţe de la războiul din 2014 încoace, atacurile aeriene ale Israelului au dus la distrugerea a doua clădiri din oraşul palestinian Gaza, folosite în trecut de grupul Hamas. Mişcarea a stârnit mai multe lansări de rachete către marile oraşe israeliene.

    Oraşul Tel Aviv a fost luat în vizor de cel puţin patru ani, iar exploziile au fost auzite până în Israel, pe măsură ce scutul de apărare Iron Dome a interceptat o bună parte din proiectile.

    În Gaza, au murit peste 35 de oameni, inclusiv 10 copii, şi peste 200 de persoane au fost rănite, conform ministerului sănătăţii din cadrul teritoriului. Israelul a declarat că a omorât cel puţin 20 de militanţi jihadişti şi a avertizat că pot exista victime în rândul civililor. Cel puţin cinci oameni au fost omorâţi în Israel.

    Tor Wennesland, coordonator special ONU pentru procesele de pace din Orientul Mijlociu, a avertizat că ostilităţile se pot transforma „într-un război total”.

    Mişcările de ofensivă au luat naştere luni seara, când Hamas a lansat o serie de rachete către Ierusalim, unde sute de protestatari palestinieni au fost răniţi de poliţia israeliană la moscheea al-Aqsa, al treilea cel mai sfânt altar islamic.

    Israelul a răspuns imediat cu mai multe atacuri aeriene. O zi mai târziu, prim-ministrul Benjamin Netanyahu a ordonat o extindere a campaniei aeriene a ţării.

    Până acum, Israelul a luptat în trei războaie contra organizaţiei Hamas, care a preluat controlul asupra Fâşiei Gaza în 2007, Egiptul şi Qatarul lucrând între timp pe post de mediatori între cele două părţi.

     

  • Povestea locului care era bogat şi dens populat, dar care acum a ajuns o ruină unde nu găseşti altceva decât război şi moarte

    Odată cu anexarea Crimeei, Rusia lui Putin a întreţinut un front de război de sute de kilometri prin două judeţe ale Ucrainei şi ştia bine ce face. A destabilizat astfel ani la rând o întreagă economie şi o naţiune.

    Bun venit în Donbas, o regiune acum în ruine, dar care obişnuia să fie cea mai dens populată şi industrializată din Ucraina, deşi este alcătuită din doar două judeţe. Ucraina de după izbucnirea războiului separatist din est se poate lăuda cu exporturi de cereale record, că este grânarul Europei.

    Dar nu a fost dintotdeauna aşa. Înainte de 2014, anul în care a izbucnit criza Crimeei, exporta utilaje grele, maşinării folosite de industria minieră, locomotive, combine secerătoare. Multe dintre aceste produse cu valoare adăugată mare erau produse în Donbas, în judeţele Doneţk şi Lugansk, acum autointitulate republici populare şi separate de restul Ucrainei de o graniţă, de fapt un front de război, de 427 de kilometri.

    Liniile de aprovizionare cu regiunea separatistă au fost tăiate, accesul acesteia la pieţele ucrainene a fost blocat. Companii gigantice s-au prăbuşit, distrugând zeci de mii de locuri de muncă. Familii s-au destrămat, întregi comunităţi au căzut în sărăcie sau au dispărut. Pandemia de  COVID-19 a izolat şi mai mult regiunea, deşi din puţinele reportaje sau veşti care vin de acolo reiese că virusul nu a lovit atât de violent ca în restul ţării sau ca în Rusia, poate datorită interacţinilor mai mici dintre oamenii obosiţi de sărăcie şi conflict. Zonele controlate de separatişti depind puternic de Rusia. 

    Războiul de şapte ani, conflictul îngheţat după cum îi spun unii, a adus stagnare economică în Donbas şi involuţie în economia ucraineană. Încă se trage pe „graniţa” de 472 de kilometri, scrie Emerging Europe. Combatanţii fac schimb de focuri de mortier, de obuze şi de rachete antitanc peste zonele tampon. Locuitorii au învăţat să trăiască cu războiul, cu gloanţele şi obuzele rătăcite. Dar sărăcia îi sperie mai tare.

    Conflictul a făcut ravagii asupra economiei Ucrainei în ansamblu, aceasta înregistrând contracţii de 6,6% şi 9,8% în 2014 şi respectiv 2015. Nici criza economică produsă de pandemie nu a fost atât de distructivă. Mai grav, inflaţia a accelerat, atingând un vârf de 61% în aprilie 2015. Exporturile către Rusia, atunci cel mai mare partener comercial al Ucrainei, au scăzut cu 35%. Cu o mare parte din teritoriile sale de est ocupate de separatişti, Ucraina a pierdut fizic accesul la resurse importante pentru industrie.

    După şapte ani de conflict, peste 13.000 de oameni şi-au pierdut viaţa, dintre care cel puţin 3.000 sunt civili. Infrastructura vitală a fost abandonată sau s-a deteriorat. Unele comunităţi au dispărut complet. Afaceri, mari şi mici, au intrat în faliment, iar investitorii, ruşi, ucraineni sau străini, sunt reticenţi să vină într-un mediu atât de instabil. Situaţia este şi mai gravă în teritoriile controlate de separatişti, care sunt menţinute pe linia de plutire cu miliarde de dolari în ajutor rusesc.

    Războiul în sine pare fără ieşire. Armata ucraineană nu este suficient de puternică pentru a prelua teritoriile susţinute de Rusia şi nu are nici aliaţi, în timp ce separatiştii nu par să fie interesaţi să avanseze dincolo de linia de contact actuală. Şi probabil că nici nu au cu ce. Au, însă, spatele asigurat, manevrele militare de aploare efectuate de armata rusă în aprilie la graniţa cu Ucraina demonstrând acest lucru. Această incertitudine, nici război decisiv, nici pace, ţine economia  captivă ca într-o mlaştină. Donbas a fost mult timp considerată cea mai «cosmopolită» parte a Ucrainei. Întrucât în secolul al XIX-lea au fost descoperite vaste zăcăminte de cărbune, muncitorii s-au revărsat acolo din tot imperiul rus şi, mai târziu, din Uniunea Sovietică. Deţinând cea mai mare parte a rezervelor de mercur şi cărbune ale Ucrainei – pe locul doi şi, respectiv, şapte ca mărime din lume – regiunea a fost o locaţie perfectă pentru industrializare.

    Independenţa de URSS a lovit cu putere. Între 1993 şi 2013, Doneţk şi Lugansk au pierdut 18,3% şi respectiv 21,6% din populaţie. Spre comparaţie, Ucraina în ansamblu a înregistrat o scădere de 12,5% în aceeaşi perioadă. Industria a decăzut şi tinerii au început să migreze în oraşele mai mari, ceea ce a făcut să crescă vârsta medie în Donbas.

    Astfel, chiar şi înainte de război centrul industrial al Ucrainei era dependent de subvenţii de miliarde de dolari de la guvernul de la Kiev. În 2012, acestea s-au ridicat la aproximativ 1,7 miliarde de dolari, aproape 4% din bugetul de stat al Ucrainei. Cu toate acestea, regiunea avea încă printre cele mai mari contribuţii la economia ţării. Înainte de conflict, Donbas reprezenta un sfert din exporturile Ucrainei şi 15% din investiţiile de capital. Salariile erau mai mari decât în restul ţării, însă acest lucru nu s-a tradus întotdeauna în condiţii mai bune pentru persoanele care locuiau efectiv în Donbas.

    Speranţa de viaţă era cu doi ani sub media naţională – Ucraina a fost, de asemenea, mult timp liderul mondial în accidente miniere fatale, iar specificul minelor din Donbas este că sunt foarte adânci şi prin urmare periculoase. Datoriile salariale au fost cele mai mari din ţară. Poluarea era de şase ori peste media naţională. Nivelul infracţiunilor violente, dependenţei de droguri şi infecţiei cu HIV erau printre cele mai ridicate din ţară – iar Ucraina a fost de multă vreme printre liderii europeni la consumul de opiacee şi la transmiterea HIV. Conflictul a făcut ca situaţia economică să se deterioreze. Producţia industrială s-a contractat cu 60% în Doneţk şi cu 80% în Lugansk. Până în 2017, exporturile regiunii scăzuseră la 10% din total, de la 25% cu doar trei ani înainte. Numai în părţile controlate de separatişti din Lugansk, 25 de fabrici şi uzine şi 41 de mine au fost închise. Cele care au rămas şi-au redus drastic producţia. În consecinţă, şomajul în regiune este semnificativ mai mare decât media naţională – anul trecut, rata era de 14,5% în Doneţk şi de 15,2% în Lugansk, comparativ cu media naţională de 9,2%.

     

    Nu doar întreprinderile au avut de suferit. Părţi mari din Donbas au fost depopulate. Peste 1,4 milioane de persoane sunt înregistrate ca fiind strămutate pe plan intern – multe altele au plecat în străinătate. Părţi mari din Doneţk au fost depopulate şi piaţa s-a restrâns. Două aeroporturi internaţionale majore din Doneţk şi Lugansk au fost închise, iar îndepărtarea Kievului de Rusia a forţat producătorii să caute noi pieţe, nu întotdeauna cu succes. Rita deţine un salon de manichiură în centrul oraşului Sloviansk din 2008. Sloviansk şi localitatea vecină Kramatorsk au fost zona primei bătălii majore din războiul separatist. Rita şi-a închis afacerea din aprilie 2014 – când separatiştii au intrat în Sloviansk şi l-au ocupat – până în septembrie, la două luni după ce oraşul fusese preluat de armata ucraineană. Pentru salonul ei, războiul a fost un moment de cumpănă.

    „A fost ca şi când începi din nou de jos”, spune Rita. „Mulţi oameni au plecat. Unii în Rusia, alţii în Crimeea, alţii în vestul Ucrainei. Sunt încă în contact cu multe dintre aceste fete şi majoritatea nu intenţionează să se întoarcă. Anii 2015 şi 2016 au fost deosebit de grei.” Afacerile Ritei nu au avut de suferit fizic în timpul bătăliei – dar nu toată lumea a fost atât de norocoasă. Oleh deţinea un atelier de reparaţii auto care a fost folosit ca poziţie de tragere de către separatişti. A fugit din Sloviansk cu familia când oraşul a fost ocupat, iar când s-a întors a găsi cărămizile puternic ciuruite de gloanţe. Luptătorii care ocupau clădirea făcuseră şi găuri în pereţi pentru a trage. Prin acoperiş se vedea generos cerul. Majoritatea echipamentelor fuseseră furate. „Chiar şi cu asigurările, nu am putut să fac faţă acestei situaţii din punct de vedere financiar şi a trebuit să închid”, spune Oleh. Acum lucrează ca mecanic la Kiev şi conduce taxiuri în timpul liber.

    Rita spune că s-a simţit abandonată de guvernul ei. „Nu am văzut niciun fel de ajutor din partea guvernului meu în timpul bătăliei din oraş”, povesteşte ea. Deşi salonul de manichiură a fost închis cinci luni, ea a continuat să plătească impozite pentru el. „M-au forţat să plătesc, chiar dacă am fost închişi… au dat o uşoară pauză sub forma unei mici reduceri a impozitului pentru pensie, dar atât. În afară de asta, am plătit aceleaşi impozite ca şi restul Ucrainei. Imaginaţi-vă, ne-am întors într-un oraş distrus. Fiica mea începea clasa întâi şi n-am avut niciun venit timp de jumătate de an”. Deşi Sloviansk este la aproximativ o oră de mers cu maşina de linia de contact, de front, declinul economic este evident. Mulţi dintre cunoscuţii Ritei şi-au închis afacerile şi au părăsit oraşul definitiv. Mai aproape de front, unde pot fi auzite efectiv schimburile de focuri de armă, unele oraşe mici şi sate sunt practic lipsite de oameni. Numeroase puncte de control pe fiecare drum care intră şi iese din Donbas înăbuşă, de asemenea, economia şi încetinesc foarte mult comerţul. Oamenii stau la coadă adesea până la trei ore în aceste puncte de control. Soldaţii de ambele părţi sunt nepoliticoşi, agresivi şi nesimţiţi, se plâng oamenii. Situaţia economică este şi mai gravă în teritoriile controlate de separatişti, unde o parte considerabilă din populaţia rămasă sunt pensionari. Economia a fost monopolizată de întreprinderi deţinute de separatişti, iar salariile au scăzut în primul an de război, dar au crescut constant de atunci. Economia este ţinută închegată de miliardele de dolari venite anual din Rusia şi se bazează în întregime pe numerar, practic neexistând bancomate funcţionale. În consecinţă, o medie de 650.000 de persoane trec în fiecare lună pe teritoriul controlat de guvern, deseori pentru a retrage numerar. Mulţi alţii – de fapt cei mai mulţi care traversează – sunt cunoscuţi ca „turişti de pensii” – oameni care primesc pensii de la autorităţile separatiste şi îşi sporesc veniturile cu pensiile de la guvernului ucrainean.

    Astăzi, Donbas a făcut puţine progrese în redresarea economică. Între 2014 şi 2018, investiţiile străine directe au fost sub un procent din PIB. Există o teamă copleşitoare că lucrurile ar putea escalada din nou – ferocitatea primelor 12 luni ale conflictului este încă vie în mintea locuitorilor. Din această cauză, economia nu se dezvoltă şi este deosebit de afectată de pandemia de COVID-19. Potrivit unei surse anonime din cadrul unei organizaţii internaţionale, firmele au, de asemenea, o încredere scăzută în instituţiile de învăţământ regionale pentru a înzestra absolvenţii cu abilităţile relevante în sectoarele emergente. Astfel, industria ICT, care pare o poveste de succes în Ucraina, este încă subdezvoltată în regiune.

    Unele organizaţii internaţionale au fost implicate în încercarea de a stimula redresarea economică a regiunii. USAID a contribuit la înfiinţarea de clustere IT în Kramatorsk şi Mariupol, cele mai mari două oraşe din Donbas, controlate de guvern. În Mariupol există un incubator de start-up-uri complet, Centrul de Dezvoltare a Start-up-urilor 1991 (fondat în 2012). Consiliul danez pentru refugiaţi are un program de subzistenţă care acordă subvenţii în numerar întreprinderilor mici din regiune – acest program a fost extins după izbucnirea pandemiei. Rita are o aplicaţie în aşteptare pentru acest program. „Covid a fost mai greu decât războiul pentru afacerea mea”, spune ea. În 2019, la iniţiativa preşedintelui ucrainean Volodimir Zelenski, Mariupol a găzduit şi Forumul de Investiţii Mariupol, atrăgând diplomaţi şi reprezentanţi ai afacerilor din întreaga lume. Nu mai puţin de 12 tranzacţii au fost convenite în timpul evenimentului, cu peste un miliard de dolari promişi. Unii antreprenori au reuşit să se adapteze situaţiei. Aşezările de pe partea ucraineană a liniei de contact sunt acum pline de locuri care oferă cazare  pentru potopul constant de „turişti pentru pensie” veniţi din teritoriile controlate de separatişti. Aproape de linia frontului, afacerile se bazează pe soldaţi. Alcoolul şi prostituţia generează profituri deosebit de mari. Unii oameni au amenajat tarabe de mâncare în apropierea punctelor de control – la o trecere între părţile combatante există chiar şi un stand de sushi.

     

    Conflictul a făcut ravagii asupra economiei Ucrainei în ansamblu, aceasta înregistrând contracţii de 6,6% şi 9,8% în 2014 şi respectiv 2015. Nici criza economică produsă de pandemie nu a fost atât de distructivă. Mai grav, inflaţia a accelerat, atingând un vârf de 61% în aprilie 2015. Exporturile către Rusia, atunci cel mai mare partener comercial al Ucrainei, au scăzut cu 35%. Cu o mare parte din teritoriile sale de est ocupate de separatişti, Ucraina a pierdut fizic accesul la resurse importante pentru industrie.

     

    În 2019, la iniţiativa preşedintelui ucrainean Volodimir Zelenski, Mariupol a găzduit şi Forumul de Investiţii Mariupol, atrăgând diplomaţi şi reprezentanţi ai afacerilor din întreaga lume. Nu mai puţin de 12 tranzacţii au fost convenite în timpul evenimentului, cu peste un miliard de dolari promişi.

  • Unul dintre cei mai influenţi secretari de stat din SUA şi artizanul căderii cortinei de fier a murit

    George Shultz, un fost secretar de stat din SUA care a modelat semnificativ politica externă de la sfârşitul secolului trecut, a murit la vârsta de 100 de ani, potrivit BBC.

    În timpul administraţiei Reagan, Shultz a încercat în mod constant să îmbunătăţească relaţiile cu Uniunea Sovietică. Institutul Hoover al Universităţii Stanford  a declarat că Shultz a jucat un rol decisiv în „ceea ce priveşte cursul istoriei, punând capăt războiului rece”.

    „Colegul nostru a fost un mare om de stat american şi un patriot în adevăratul sens al cuvântului. Va fi amintit de istorie drept un om care a făcut lumea un loc mai bun”, a spus Condoleeza Rice, directorul Institutului.

    În a doua jumătate a anilor 1980, Shultz l-a curtat pe liderul sovietic de la acea vreme, Mihail Gorbaciov, să reducă tensiunile create pe fondul războiului rece.

    În 1987, preşedintele Ronald Reagan şi Gorbaciov au semnat un acord nuclear americano-sovietic  – Tratatul asupra forţelor Nucleare Intermediare (INF).

    Tratatul a avut ca rezultat eliminarea rachetelor nucleare din Europa, care putea deveni la acea vreme teatrul unei noi crize a rachetelor, precum cea de la începutul anilor 1960 din Cuba.

    Câţiva ani mai târziu, Uniunea Sovietică a încetat să există.

     

  • Bill Gates crede că lumea ar trebui să se pregătească pentru următoarea pandemie ca pentru un război: „Nu ne putem permite să fim prinşi din nou cu garda jos”

    Bill Gates crede că lumea trebuie acum să se pregătească pentru următoarea pandemie, aşa cum s-ar pregăti pentru un război. Bill Gates: ”„Nu ne putem permite să fim prinşi din nou cu garda jos.”

    Pe lângă investiţiile ştiinţifice, Bill Gates solicită şi înfiinţarea unui „sistem global de alertă, de care nu dispunem azi la scară largă”, pentru a putea detecta epidemiile cât mai curând posibil.

    Bill Gates crede că lumea trebuie acum să se pregătească pentru următoarea pandemie, aşa cum s-ar pregăti pentru un război, care trebuie să se traducă în investiţii de zeci de miliarde de dolari în fiecare an, subliniază el într-o scrisoare publicată miercuri.

    „Nu ne putem permite să fim prinşi din nou cu garda jos. Ameninţarea următoarei pandemii va rămâne întotdeauna deasupra capului nostru – cu excepţia cazului în care lumea ia măsuri pentru a o preveni,” scrie multimiliardarul într-o ”scrisoare anuală,” semnată împreună cu soţia sa, Melinda, potrivit Le Figaro.

    Pentru a evita ravagiile făcute de Covid-19, „pregătirea pentru următoarea pandemie trebuie luată la fel de în serios ca ameninţarea războiului”. „Oprirea următoarei pandemii va necesita cheltuirea a zeci de miliarde de dolari în investiţii în fiecare an, dar amintiţi-vă că costul pandemiei Covid-19 pentru întreaga lume este estimat la 28 trilioane de dolari. Lumea trebuie să cheltuiască miliarde pentru a economisi trilioane şi pentru a preveni milioane de decese. Cred că este cea mai bună, cea mai rentabilă poliţă de asigurare pe care şi-o poate permite lumea”, mai scrie Bill Gates.

    Pentru Bil Gates, este unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume, conform clasamentului revistei Forbes, „cea mai mare parte a investiţiei trebuie să provină din ţările bogate, deoarece guvernele lor au cel mai mult de câştigat.” Pe lângă investiţiile ştiinţifice care ar trebui să facă posibilă înfrângerea pandemiei Covid-19 şi a altora viitoare (diagnostice, vaccinuri, tratamente etc.), Bill Gates solicită, de asemenea, înfiinţarea unui „sistem global de alertă, de care nu dispunem azi la scară largă”, pentru a putea detecta epidemiile cât mai curând posibil.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Bill Gates crede că lumea ar trebui să se pregătească pentru următoarea pandemie ca pentru un război: „Nu ne putem permite să fim prinşi din nou cu garda jos”

    Bill Gates crede că lumea trebuie acum să se pregătească pentru următoarea pandemie, aşa cum s-ar pregăti pentru un război. Bill Gates: ”„Nu ne putem permite să fim prinşi din nou cu garda jos.”

    Pe lângă investiţiile ştiinţifice, Bill Gates solicită şi înfiinţarea unui „sistem global de alertă, de care nu dispunem azi la scară largă”, pentru a putea detecta epidemiile cât mai curând posibil.

    Bill Gates crede că lumea trebuie acum să se pregătească pentru următoarea pandemie, aşa cum s-ar pregăti pentru un război, care trebuie să se traducă în investiţii de zeci de miliarde de dolari în fiecare an, subliniază el într-o scrisoare publicată miercuri.

    „Nu ne putem permite să fim prinşi din nou cu garda jos. Ameninţarea următoarei pandemii va rămâne întotdeauna deasupra capului nostru – cu excepţia cazului în care lumea ia măsuri pentru a o preveni,” scrie multimiliardarul într-o ”scrisoare anuală,” semnată împreună cu soţia sa, Melinda, potrivit Le Figaro.

    Pentru a evita ravagiile făcute de Covid-19, „pregătirea pentru următoarea pandemie trebuie luată la fel de în serios ca ameninţarea războiului”. „Oprirea următoarei pandemii va necesita cheltuirea a zeci de miliarde de dolari în investiţii în fiecare an, dar amintiţi-vă că costul pandemiei Covid-19 pentru întreaga lume este estimat la 28 trilioane de dolari. Lumea trebuie să cheltuiască miliarde pentru a economisi trilioane şi pentru a preveni milioane de decese. Cred că este cea mai bună, cea mai rentabilă poliţă de asigurare pe care şi-o poate permite lumea”, mai scrie Bill Gates.

    Pentru Bil Gates, este unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume, conform clasamentului revistei Forbes, „cea mai mare parte a investiţiei trebuie să provină din ţările bogate, deoarece guvernele lor au cel mai mult de câştigat.” Pe lângă investiţiile ştiinţifice care ar trebui să facă posibilă înfrângerea pandemiei Covid-19 şi a altora viitoare (diagnostice, vaccinuri, tratamente etc.), Bill Gates solicită, de asemenea, înfiinţarea unui „sistem global de alertă, de care nu dispunem azi la scară largă”, pentru a putea detecta epidemiile cât mai curând posibil.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Radiografia Moldovei fără filtrul războiului dintre estul rusesc şi Occident

    Platforma electorală cu care reformista Maia Sandu a câştigat alegerile pentru funcţia de preşedinte al Moldovei a pus geopolitica pe un plan secund, dând atenţie mai mare gravelor probleme interne. În Bielorusia, protestatarii vor plecarea de la putere a dictatorului Lukaşenko şi a supuşilor săi, dar nu cer îndepărtarea de Rusia.

     

    Explicarea crizelor politice din fostele republici sovietice ca efecte ale războiului geopolitic dintre est şi vest riscă să piardă din vedere esenţa problemei: sisteme bazate pe nepotism, patronaj şi corupţie endemică, scrie revista Foreign Policy într-o analiză concentrată pe Republica Moldova.

    La sfârşitul toamnei anului 2019, când un politician moldovean cu tendinţe occidentale a fost alungat de un partid deschis prorus, un cor de analişti a recitat o concluzie previzibilă: că bătălia dintre Rusia şi Occident a mai făcut o victimă.

    Însă a reduce criza politică de atunci a Moldovei la obişnuitele ciocniri de trupe dintre est şi vest înseamnă a ignora un moment crucial în încercarea ţării de a scoate instituţiile statului din îmbrăţişarea sufocantă a oligarhilor lacomi şi a pionilor acestora.

    „De mult timp sugerez că trebuie să încercăm să înţelegem politica din Moldova privind şi prin altceva în afară  de lentilele  politicii est-vest şi a identităţii naţionale”, spune Eleanor Knott, politolog la London School of Economics, a cărei muncă se concentrează în mare parte pe Moldova şi Ucraina.

    „În timp ce ambele aspecte par să modeleze politica moldovenească în ultimul deceniu, şi politica de identitate de la prăbuşirea Uniunii Sovietice încoace, ambele joacă un rol convenabil în mascarea problemelor politice mai profunde – şi anume inegalitatea, sărăcia, corupţia şi clientelismul şi evitarea reformelor profunde”, a spus Knott.

    Politicianul proeuropean de centru-stânga Vladimir Plahotniuc a fost cândva cea mai puternică persoană din Republica Moldova. Deşi nu a ajuns niciodată la o poziţie mai mare decât cea de vicepreşedinte al parlamentului înainte ca formaţiunea pe care o conducea, Partidul Democrat, să fie înlocuită cu o coaliţie de guvernare în iunie 2019, Plahotniuc şi-a folosit influenţa asupra justiţiei şi a altor instituţii pentru a unge roţile mecanismelor de spălare de bani care au făcut ca miliarde de dolari să dispară prin băncile ţării. În iunie, un parteneriat puţin probabil între o coaliţie pro-occidentală condusă de Maia Sandu, fost consilier la Banca Mondială, şi oponenţii ei socialişti au împins Partidul Democrat controlat de Plahotniuc afară de la guvernare. Plahotniuc a fugit din ţară.

    Acest nou guvern se angajase să pună capăt hegemoniei oligarhilor din societatea moldovenească. Dar când un vot asupra reformelor justiţiei a eşuat în parlament pe 12 noiembrie, Sandu, iniţiatoarea efortului de reformă, a pierdut sprijinul partenerului de coaliţie. Reformele au murit înainte de a se naşte.

    • Sistemul Moldovei a devenit defect cu toate că partidul comunist care a ţinut ţara legată de influenţa cleptocratică rusă a fost respins prin vot în alegerile din 2009 şi 2010. S-a întâmplat din diverse motive: moldovenii pot arăta spre două scheme de delapidare gigantice, o revizuire a sistemului electoral menit să servească interesele unui singur om, o justiţie puternic slăbită sau un oligarh care s-a jucat cu proeuropenismul.

    • O coaliţie nepoftită a răsturnat carul cu mere pe care Plahotniuc şi Dodon îl împingeau. Coaliţia Maiei Sandu a obţinut atunci 26 de locuri, mai mult decât a reuşit să primească oricând vreun partid nou – creând posibilitatea formării unei coaliţii fără democraţii lui Plahotniuc pentru prima dată din 2010. Activiştii societăţii civile şi-au dat seama că dacă formau o coaliţie cu socialiştii, democraţii şi Plahotniuc puteau fi alungaţi pentru prima dată după 2010.

    • Guvernul lui Sandu şi al socialiştilor a obţinut o victorie semnificativă: a doborât legea electorală cu sistemul mixt a lui Plahotniuc, ceea ce înseamnă că acum va deveni mai dificil pentru democraţii acestuia să câştige în viitoarele alegeri – iar acest lucru înseamnă limitarea prezenţei prietenilor săi în instituţiile ţării.

    În timp ce democratizarea stagnează în multe ţări europene – Polonia şi Ungaria fiind astfel de exemple – ţările care nu au urcat prea mult pe drumul către o democratizare durabilă se prăvălesc brusc şi dramatic. Creşterea represiunii şi reducerea concurenţei politice care caracterizează retragerea democraţiei se produc cu viteze diferite în ţările care anterior aveau instituţii independente şi au rămas cu o pojghiţă de moştenire de care să se agaţe dacă are loc redemocratizarea.

    Nu acesta este şi cazul Moldovei, unde capturarea statului – exercitarea influenţei de către elita conducătoare şi oamenii de afaceri asupra politicilor, legilor sau reglementărilor economice în beneficiul lor personal – a fost regula. Drept urmare, atunci când democratizarea şi reforma eşuează, ţara se reîntoarce la acelaşi tipar de stat captiv. O reţea bazată pe patronaj şi nepotism aşteaptă să treacă interludiul democratic astfel încât să poată reveni şi să continue să funcţioneze aşa cum o făcea până atunci.

    Sistemul Moldovei a devenit defect cu toate că partidul comunist care a ţinut ţara legată de influenţa cleptocratică rusă a fost respins prin vot în alegerile din 2009 şi 2010. S-a întâmplat din diverse motive: moldovenii pot arăta spre două scheme de delapidare gigantice, o revizuire a sistemului electoral menit să servească interesele unui singur om, o justiţie puternic slăbită sau un oligarh care s-a jucat cu pro-europenismul.

    Politicienii moldoveni care au văzut întotdeauna statul ca o sursă de profit şi-au dat seama că tot ce trebuie să facă este să se prefacă proeuropeni, iar comunitatea internaţională nu le va mai respira în ceafă. Şi, încă din primele lor zile la putere în 2010, exact aşa au făcut. „În 2010, proeuropenii au adăugat o anexă secretă la acordul lor despre cum să  guverneze ţara”, a declarat Ştefan Gligor, avocat şi activist moldovean. El a explicat că anexa secretă, dezvăluită ulterior, a inclus distribuirea controlului asupra instituţiilor statului între partidele din coaliţia proeuropeană, în funcţie de rezultatele obţinute în alegeri.

    Pe lângă împărţirea ministerelor şi a funcţiilor importante, precum cea de preşedinte şi prim-ministru, ei au ales şi poziţii în instituţiile cheie responsabile cu combaterea corupţiei, precum Parchetul General, Centrul Naţional Anticorupţie şi Curtea Supremă de Justiţiei. „Au folosit această retorică proeuropeană pentru a întrerupe mecanismele de control care limitează corupţia”, a spus Gligor.

    Acest lucru a permis corupţiei să se infiltreze şi mai mult în Moldova. Din 2010 până în 2014, prin schema cunoscută ca Laundromatul (spălătorie de rufe) rusesc  au fost transferate între 20 miliarde dolari şi 80 miliarde dolari din fonduri obţinute ilegal din Rusia prin băncile moldoveneşti, unde au fost „curăţate” prin deciziile judecătorilor moldoveni.

    Gligor susţine că schema a fost pusă în aplicare de Veaceslav Platon, un „geniu financiar bancar” şi fost parlamentar care a realizat acest lucru cu ajutorul lui Plahotniuc şi cu cunoştinţele premierului de atunci Vladimir Filat. „Bineînţeles, au primit comision pentru acest ajutor“, a spus Gligor.

    „Ne-am spus «Acum ori niciodată». Ori i-o dăm noi, ori ne-o dă el. Nu există altă cale ”, a spus Gligor, care a făcut parte din grupul care a pus presiune pe Sandu pentru a intra într-o coaliţie cu Dodon. Gligor şi alţii le-au spus moldovenilor că „nu putem scăpa de Plahotniuc decât dacă există o coaliţie între Maia Sandu şi socialişti”.

    Schema complexă a funcţionat astfel: banii delapidaţi în Rusia au fost mutaţi din ţară către companii offshore; creanţe false erau create în numele unui cetăţean moldovean, iar apoi un judecător corupt din Moldova dispunea cu bună ştiinţă ca datoria falsă să fie rambursată; banii – acum „curaţi” – sunt mutaţi de la o companie offshore la o bancă moldovenească şi apoi  cheltuiţi. „Aparatul de stat a fost transformat efectiv într-o spălătorie“, a spus Gligor. A doua schemă este considerată una dintre cele mai mari furturi bancare din istoria nu doar a Moldovei, ci a lumii, în care trei bănci au lucrat împreună pentru a extrage cât mai multă finanţare de împrumut posibil, fără nicio raţiune de afaceri evidentă. Rezultatul a fost o fraudă echivalentă cu aproximativ 12% din PIB-ul ţării. Banii nu au fost recuperaţi.

    S-ar putea crede că aceste lucruri ar fi suficiente pentru ca un individ să se retragă din politică şi să încerce să-şi petreacă restul vieţii evitând justiţia. Totuşi, Plahotniuc nu a renunţat. „Plahotniuc s-a simţit mai puternic ca niciodată”, a spus Gligor. „El controla atunci 80% din mass-media din ţară,  instituţiile statului şi curtea constituţională”.

    Deşi avea atât de multă putere, Plahotniuc a fost urât în Moldova – la un moment dat în 2015 a avut o cotă de dezaprobare de 97%. Aşa că şi-a folosit puterea pentru a modifica legea electorală.

    În 2017, Plahotniuc a anunţat că membrii parlamentului nu vor mai fi numiţi pe baza procentului de voturi primite la nivel naţional – sau a unui vot proporţional – ci printr-un sistem bazat pe circumscripţie în care Moldova ar fi fost împărţită în 101 circumscripţii electorale, cu alegeri separate într-o singură rundă în fiecare regiune. Cu toate că acest tip de sistem este aproape neobişnuit, Plahotniuc a pariat pe faptul că unele figuri ale partidului său erau populare la nivel local datorită investiţiilor şi proiectelor de care au beneficiat anumite comunităţi.

    Împotrivirea publicului şi două avize negative ale Comisiei de la Veneţia, un organism consultativ al Consiliului Europei, au dus la atingerea doar parţială a obiectivului. Însă, reformă sau nu, Plahotniuc şi-a atins unul dintre obiectivele sale: Igor Dodon, care a adus cu el sprijinul Partidului Socialiştilor, a fost ales preşedinte în 2016 cu sprijinul său.

    Dodon ar fi trebuit să fie, tehnic vorbind, inamicul lui Plahotniuc. Lider al socialiştilor, el nu şi-a ascuns sprijinul faţă de preşedintele rus Vladimir Putin – presa ţării l-a poreclit „portarul ţarului” datorită dorinţei sale de a accepta aparent toate capriciile lui Putin. Însă Plahotniuc avea nevoie de el pentru a-i controla pe membrii de stânga ai parlamentului.

    Totul ar fi trebuit să meargă conform planurilor lui Plahotniuc în februarie 2019, când moldovenii au mers la vot. Democraţii lui Plahotniuc au obţinut 30 de locuri, iar socialiştii au obţinut 35 – suficient pentru o majoritate în Parlamentul cu 101 de membri.

    Dar o coaliţie nepoftită a răsturnat carul cu mere pe care Plahotniuc şi Dodon îl împingeau. Coaliţia Maiei Sandu a obţinut atunci 26 de locuri, mai mult decât a reuşit să primească oricând vreun partid nou – creând posibilitatea formării unei coaliţii fără democraţii lui Plahotniuc pentru prima dată din 2010. Activiştii societăţii civile şi-au dat seama că dacă formau o coaliţie cu socialiştii, democraţii şi Plahotniuc puteau fi alungaţi pentru prima dată după 2010.

    „Eliminarea blocului pro-european de la putere şi numirea guvernului lui Ion Chicu susţinut de socialişti şi democraţi a oprit reformele structurale autentice lansate în iunie 2019 de guvernul condus de Maia Sandu“, a declarat Kamil Calus, cercetător specializat în Belarus, Moldova şi România la Centrul pentru Studii Estice din Varşovia, Polonia.

    „Toată lumea era foarte supărată şi împotriva noastră, în special Maia Sandu şi Andrei Năstase”, a spus Gligor, referindu-se la un lider de protest şi un activist al societăţii civile al cărui Partid al Platformei Demnitate şi Adevăr coopera cu Sandu. Ei se opuneau pentru că ar fi însemnat să se culce cu socialiştii, care sunt consideraţi corupţi, dar logica strategiei a fost scoaterea din joc a lui Plahotniuc şi rezolvarea celorlalte probleme pe parcurs. „Plahotniuc râdea de această idee”, îşi aminteşte Gligor.

    Însă cinci săptămâni mai târziu, nimeni nu mai râdea. Devenise clar că oamenii doreau să scape de Plahotniuc la fel de mult. Societatea moldovenească se săturase de el.

    Chiar şi Kremlinul a simţit schimbarea sentimentului public. Ruşii nu aveau încredere în Plahotniuc din 2010, când acesta trebuia să intre într-o alianţă cu comuniştii, dar nu a făcut-o niciodată. „Ruşii au decis să-l neutralizeze pe Plahotniuc şi au susţinut alianţa dintre Dodon şi Maia Sandu”, a spus Gligor. „8 iunie, acesta este momentul când lucrurile au început să se întâmple”.

    Ceea ce s-a întâmplat a fost o criză constituţională. Plahotniuc a presat instanţa constituţională să anuleze deciziile parlamentului, dar nimeni nu a recunoscut deciziile curţii. Democraţii şi-au dat seama că nu mai puteau rezista la putere, iar presiunea internaţională nu a ajutat. În cele din urmă, democraţii au cedat puterea, iar Plahotniuc a fugit.

    Dacă sună ca un basm politic, finalul nu este fericit. Ca răspuns la iniţiativa lui Sandu de a reforma sectorul justiţiei – şi de a numi oameni ca Gligor în funcţiile judiciare de vârf din ţară – Dodon s-a temut că un sistem judiciar independent l-ar lua în colimator pe el şi pe cei care s-au murdărit pe mâini cu Plahotniuc. Un vot de neîncredere în parlament în noiembrie a ucis coaliţia după doar cinci luni de viaţă. Socialişti proeminenţi au fost, la urma urmei, implicaţi în scheme cu iz de corupţie cu Partidul Democrat. Prin urmare, aceste partide nu sunt interesate să creeze o justiţie independentă care să se angajeze într-o luptă autentică împotriva corupţiei deoarece aceasta ar reprezenta o ameninţare pentru libertatea şi proprietăţile lor. Democraţii lui Plahotniuc, deşi anterior s-au arătat indignaţi de cum socialiştii s-au descotorosit de Sandu, au sprijinit cu uşurinţă noul guvern condus de Ion Chicu, care a fost ministru de finanţe într-un guvern anterior democrat.

    Pendularea înainte şi înapoi a Republicii Moldova prin democratizare arată că până şi în ţările controlate de indivizi cu putere nelimitată există speranţă.

    Guvernul lui Sandu şi al socialiştilor a obţinut o victorie semnificativă: a doborât legea electorală cu sistem mixt a lui Plahotniuc, ceea ce înseamnă că acum va deveni mai dificil pentru democraţii acestuia să câştige în viitoarele alegeri – iar acest lucru înseamnă limitarea prezenţei prietenilor săi în instituţiile ţării.

    „Problema reformei justiţiei a fost un element cheie al aşa-numitului proces de dezoligarhizare a aparatului de stat, un instrument important folosit de Plahotniuc pentru a-şi subordona politicieni şi oameni de afaceri”, a explicat Calus. Însă, spune  acesta, publicul moldovenesc sprijină reforme precum cele ale lui Sandu, iar noul guvern nu le poate întoarce complet spatele. „Noul cabinet va imita reformele pe cât posibil pentru a menţine cel puţin o parte din ajutorul financiar occidental pe care Moldova l-a primit în timpul guvernului Sandu”, a spus el.

    Majoritatea alegătorilor moldoveni şi-au făcut între timp clare preferinţele, oferindu-i Maiei Sandu funcţia de preşedinte al Moldovei – prima femeie progresistă care preia conducerea unui stat fost sovietic sau est-european. Iar Plahotniuc a ajuns un fugar, vânat atât de justiţia din Moldova, cât şi de cea din Rusia. N-a reuşit să-şi găsească liniştea nici în SUA, unde a cerut azil politic, nici în Turcia, unde se refugiase în ultimele luni. Vladimir Putin a felicitat-o pe Sandu pentru victoria în alegeri.

  • Viaţa într-o ţară greu încercată de-a lungul istoriei. Salarii mici, barter pentru mâncare şi scutece, economii confiscate

    Salarii cu puterea de cumpărare redusă la un sfert, barter pentru mâncare şi scutece, economii confiscate sunt câteva dintre particularităţile vieţii trăite de libanezi, o naţiune greu încercată de-a lungul istoriei sale. Cel mai bine se vede acest lucru prin ochii şi preparatele bucătarului Antoine El Haji, care apare gătind la televizor în faţa libanezilor timp de cinci zile pe săptămână. 

    Un bucătar cu o emisiune TV renunţă la carne pentru că este prea scumpă; carnea roşie nu şi-o mai permite nici măcar armata; penele de curent aruncă în beznă un oraş considerat cândva o perlă strălucitoare a Levantului; să schimbi valută este la fel de periculos ca traficul de droguri: colapsul financiar al Libanului înseamnă suferinţă zi de zi pentru o naţiune greu încercată de războaie şi apoi de o libertate chinuită.

    Timp de trei ani, bucătarul Antoine El Haji apare la televizor cinci zile pe săptămână pentru a-i ajuta pe cei care gătesc să progreseze în arta culinară, scrie The New York Times într-un reportaj realizat înainte de explozia din capitala Beirut, despre viaţa libanezilor în plină criză economică şi financiară. În urmă cu câteva luni, în timp ce dezastrul financiar făcea ca lira libaneză să se prăbuşească şi preţurile să crească văzând cu ochii, chef-ul şi-a dat seama că mulţi telespectatori s-ar putea să nu-şi mai permită carnea roşie, cum este cea de vită, pe care s-a bazat atât de mult în pregătirea reţetelor sale de mâncăruri.

    „În Liban a existat o clasă de mijloc, dar acum bogaţii sunt mai bogaţi, clasa de mijloc a devenit săracă şi săracii au ajuns să trăiască în mizerie“, spune El Haji. A tăiat carnea de vită din meniurile sale şi îşi umple timpul de emisie cu sfaturi despre cum pot fi menţinute mâncărurile gustoase cu mai puţin ulei, mai puţine ouă şi cu legume mai ieftine. Bucătarul are 65 de ani şi a prins vremuri mai bune, dar şi cumplite războaie: conflictele cu Israelul, războiul civil, asedierea şi masacrele din Beirut şi ocupaţia israeliană.

    Criza libaneză, rezultatul câtorva decenii de corupţie la cele mai înalte niveluri şi de management financiar greşit, a provocat creşterea şomajului şi a sărăciei, a forţat afacerile să se închidă şi a împins inflaţia la cote astronomice, ceea ce face ca salariile să rămână fără valoare. Protestele masive împotriva elitei politice au izbucnit în toată ţara în toamna trecută şi uneori au fost violente, până când s-au oprit din cauza pandemiei.

    Ţara şi economia au fost închise, ca în multe alte părţi ale lumii, însă acest lucru a acutizat privaţiunile societăţii şi suferinţa economică. Consecinţa a fost reizbucnirea demonstraţiilor odată cu relaxarea măsurilor de lockdown. Turbulenţele sociale au luat o amploare fără precedent după distrugătoarea explozie din portul Beirutului. Efectele colapsului economic se infiltrează din ce în ce mai mult în vieţile de zi cu zi ale multor libanezi. Penele de curent întunecă străzile, băncile refuză să predea banii deponenţilor şi familiile se chinuie să cumpere bunuri esenţiale de import cum ar fi scutece şi detergent pentru rufe.

    Întreruperile în furnizarea curentului electric au devenit ceva obişnuit în ultimii ani, însă în ultimul timp frecvenţa şi durata lor au crescut atât de mult încât traficul din Beirut, unde trăieşte aproximativ o treime din cei 5,4 milioane de locuitori ai Libanului, a fost înlocuit de gălăgia infernală a generatoarelor suprasolicitate. Gazele emise de maşinării încing şi împut aerul şi multe clădiri rezidenţiale le închid noaptea pentru a le lăsa să se răcească, ceea ce privează locuitorii de aer condiţionat în timpul celor mai caniculare veri mediteraneene.

    Recent, în două zile Spitalul Universitar Rafik Hariri, principalul centru care tratează cazurile de îmbolnăviri de COVID-19 din Beirut, a trecut brusc de la o oră pe zi fără curent la 20 de ore fără energie electrică, spune directorul Firass Abiad, medic şi el. Înainte de explozia din port, spitalul trebuia să funcţioneze cu doar şase ore de energie electrică pe zi, şi-a închis câteva săli de operaţie şi a amânat intervenţiile chirurgicale. „Senzaţia este ca şi cum te-ai lupta fără oprire cu incendiile şi focul nu se mai termină“, a spus doctorul Abiad. După ce se întunecă, Beirutul este cuprins de o dezolare înfiorătoare, în contrast cu viaţa  de noapte bogată de dinainte de criză. Barurile au rămas fără patroni, străzile principale sunt întunecate şi semafoarele de la intersecţiile majore sunt stinse, lăsând şoferii să se descurce singuri la lumina excesivă a farurilor şi încrezându-se în norocul lor. Decăderea rapidă a lovit mândria multor libanezi, care de obicei pretind că au cea mai bună bucătărie din Orientul Mijlociu şi s-au crezut mai sofisticaţi decât alţii din regiune. Acum, mulţi se întreabă cât de mult se va mai duce în jos nivelul lor de trai.

    „Beirutul este un oraş supravieţuitor. Oamenii găsesc întotdeauna modalităţi de a mânca şi de a bea, de a face muzică şi activism. Dar acum, aerul este foarte înecăcios”, spune Carmen Geha, profesor asistent de administraţie publică la Universitatea Americană din Beirut. „Acum, nici măcar oamenii din clasa de mijloc nu îşi mai pot permite să mănânce în oraş. Este ca şi cum ţi-ai lua salariul şi trebuie să-l împarţi la nouă ca să-i afli valoarea reală”.

    Astfel, simte omul de rând inflaţia accelerată, o boală a unei economii dependente de importuri şi de banii veniţi din străinătate. Din toamna trecută, lira libaneză şi-a pierdut aproximativ 85% din valoarea sa pe piaţa neagră. Pe hârtie, moneda este stabilă deoarece începând cu 1997 Banca Centrală Libaneză a ancorat-o artificial de dolarul american la o rată de 1 dolar pentru 1.507 lire libaneze. O vreme, strategia a mers, stabilitatea astfel obţinută reprezentând o bază solidă pentru sistemul financiar. Însă ultimul an a fost de coşmar.

    O bună parte din problemele financiare de acum se trag din haosul din sistemul bancar produs tot de banca centrală. Instituţia a condus ceea ce criticii au numit o schemă Ponzi, încurajând băncile comerciale să constituie depozite mari de dolari, cu rate mari ale dobânzii, care puteau fi acoperite doar prin atragerea altor deponenţi mari, dar cu rate de dobândă şi mai ridicate. Însă acest sistem s-a blocat anul trecut, când investitorii noi au încetat să mai vină, lăsând băncile din ţară fără fondurile în dolari pe care le datorau deponenţilor lor. Băncile comerciale au reacţionat refuzând să dea înapoi dolarii, moneda pe care libanezul a folosit-o de mult timp în viaţa de zi cu zi schimbând-o în lire, sau invers. Un fost bancher libanez, Dan Azzi, şi-a asumat creditul pentru inventarea unui termen acum utilizat pe scară largă pentru aceşti dolari teoretici care există doar în băncile libaneze şi nu-i vede nimeni: Lollars.

    Rezultatul a fost izbucnirea unui iad financiar şi durere. Lira s-a prăbuşit atât de mult, iar deprecierea a devenit ceva atât de obişnuit încât lira libaneză a primit un cont satiric pe Twitter, unde reacţionează la propriu-i declin. „Sunt cea mai ieftină monedă, dar nu sunt un nimic”, se arată într-un tweet de săptămânile trecute după ce cursul liră/dolar ajunsese în stradă la 9.500 de lire pentru un dolar, rata oficială fiind cea din 1997, de 1.500 de lire pentru un dolar. Venirea pandemiei a complicat şi mai mult situaţia. Inflaţia a făcut ca foamea să devină de nesuportat până-ntr-atât încât după o scurtă pauză în timpul şocului iniţial provocat de măsurile de lockdown protestatarii au riscat şi au ieşit din nou în stradă.

    Guvernul a căutat să controleze tranzacţiile de pe piaţa neagră, unde schimbarea banilor în condiţii mai bune decât rata oficială poate face pe oricine să se simtă cumpărător de droguri, necesitând întâlniri rapide pe alei obscure cu dealerii de bani care folosesc nume false şi se tem că vor fi arestaţi. Efectele haosului economic şi financiar al ţării asupra săracilor sunt dramatice, după cum este evidenţiat de patru sinucideri într-o perioadă de doar două zile, toate legate de lipsurile provocate de criză. Un bărbat care s-a împuşcat pe unul dintre cele mai cunoscute bulevarde ale Beirutului a lăsat în urmă un mesaj scris de mână care spunea „Nu sunt un infidel”, o linie dintr-o cunoscută melodie al cărei următor vers este „dar foamea este un infidel”.

    Numărul membrilor unui grup de pe Facebook numit Barter în Liban s-a umflat, membrii săi oferind orice, de la chipsuri de poker şi narghilele la schimb pentru mâncare. Postările lor dau uneori impresia de poezie tragică. „Greutăţi noi, niciodată folosite, la schimb cu scutece de dimensiunea 6 şi o sticlă de ulei”, se arată într-o postare cu o fotografie cu gantere încă în cutie. O altă postare prezenta o rochiţă verde-lime pe care Fatima al-Hussein, mamă a şase copii din nordul Libanului, a cumpărat-o pentru a o oferi cadou uneia din fiicele sale.

    Pentru că avea nevoie de zahăr, lapte şi detergent, Fatima a încercat să dea la schimb rochiţa. Într-un interviu telefonic, ea a declarat că soţul ei câştigă 200.000 de lire libaneze pe săptămână ca muncitor pentru orice, o sumă pe care obişnuia să valoreze la 130 de dolari. Acum, banii au valoarea a mai puţin de 30 de dolari, ceea ce face ca procurarea bunurilor esenţiale să fie un chin. Doamna al-Hussein a povestit că a decis să dea rochiţa după ce n-a mai avut cu ce să-şi hrănească copiii în afară de pâine înmuiată în apă. Dar cine să vrea o rochiţă verde-lime în aceste vremuri? Când vreunul din vecinii ei găteşte şi mirosul ajunge la ei în casă, închide uşile şi geamurile. „Nu vreau ca ăştia mici să se îmbolnăvească de poftă”, a spus ea. Domnul El Hajj, bucătarul de televiziune, povesteşte şi el că ceea ce pot fi considerate reţete accesibile sunt o ţintă în mişcare.

    „Carnea de vită s-a scumpit, aşa că am trecut la pui, iar acum oamenii îmi spun că şi puiul este scump”, a spus el. În timp ce pregăteşte mâncărurile pentru emisiunea zilei, răspunde la apeluri din partea telespectatorilor care vor să ştie cum pot fi păstrate alimentele când curentul electric se întrerupe atât de des. Cum poţi păstra carnea proaspătă când nu poţi conta pe congelator? Bucătarul a prezentat opţiunile. Fructele şi legumele pot fi conservate la borcan, murate sau uscate. Carnea tocată se poate păstra în grăsime. „Toate problemele au o soluţie”, a spus el. „Ceea ce este important pentru mine legat de această emisiune este să ajut oamenii să mănânce în continuare”.

  • Cel mai vechi restaurant al lumii, faţă în faţă cu pandemia

    „Când am închis restaurantul din cauza pandemiei am fost devastaţi fiindcă nu a fost închis niciodată, nici în perioada Războiului Civil spaniol, când era administrat de bunicul meu”, a spus Antonio González, general manager al Botin pentru The New York Times.

    De-a lungul secolelor, mai mulţi autori cunoscuţi au luat cina acolo, printre care Ernest Hemingway şi F. Scott Fitzgerald. De altfel, Hemingway a şi scris despre acest restaurant în romanul „Soarele răsare (sau Fiesta)”. Restaurantul a fost redeschis pe 1 iulie şi, dacă în vremurile normale servea 600 de clienţi zilnic, acum a ajuns să servească 60 de clienţi pe zi. Gonzalez nu este însă descurajat şi spune că „de-abia aştept să trecem de această criză şi să devenim mai puternici şi mai buni decât înainte. Este o oportunitate fantastică să reflectăm şi să îmbunătăţim tot ce putem”.