BusinessMagazin

Tag: BCE

  • Corul pieţelor financiare: Avem nevoie de şi mai mulţi bani. Cum comentaţi?

    Cei care susţin întoarcerea la aur ca etalon monetar sunt “o ceată de duşi cu pluta”, fiindcă Marea Depresiune din SUA a fost accelerată tocmai de faptul că etalonul aur a împiedicat băncile centrale să-şi exercite rolul de creditori de ultimă instanţă şi să susţină astfel băncile, afirma săptămâna trecută economistul american Nouriel Roubini. Pledoaria lui indirectă îi viza de fapt nu atât pe “duşii cu pluta”, cât refuzul ferm al Angelei Merkel – mai nou, şi al lui Nicolas Sarkozy şi Jose Barroso – de a accepta pentru Banca Centrală Europeană rolul atât de mult dorit de pieţele financiare, de creditor de ultimă instanţă, în aceeaşi formă în care acest rol a fost jucat de Rezerva Federală a SUA, adică de tiparniţă de bani.

    Tema creditorului de ultimă instanţă a îmbrăcat forme din cele mai diverse în ultima vreme, de la observaţiile mai curând teoretice ale unor comentatori că Uniunea Monetară Europeană e o construcţie incompletă fără o astfel de instituţie şi până la presiunile deschise făcute de o agenţie de rating ca Standard&Poor’s, care a aruncat în luptă cea mai importantă carte – ameninţarea cu retrogradarea a 15 ţări ale zonei euro, inclusiv a celor cinci ţări cu rating maxim AAA, adică Germania, Franţa, Austria, Belgia, Olanda, Finlanda şi Luxemburg, cu argumentul că “lipsa progreselor în controlarea extinderii crizei financiare ar putea reflecta slăbiciuni structurale în procesul de luare a deciziilor în zona euro şi în UE”. Decizia S&P a venit la doar câteva ore după ce Merkel, Sarkozy şi Barroso au afirmat că refuză atât emiterea de euroobligaţiuni comune ale zonei euro, cât şi schimbarea statutului Băncii Centrale Europene astfel încât să-i dea undă verde spre a tipări bani cu care să acopere riscul celor expuşi pe obligaţiunile emise de statele zonei euro.

    Nu în zadar avertiza însă Mark Mobius de la Franklin Templeton că nu există rezolvare a crizei atâta vreme cât pieţele financiare sunt în continuare nereglementate, iar circuitul toxic al produselor derivate (bazate pe dobânzi, pe mărfuri, pe valute, acţiuni sau CDS-uri) continuă nestingherit, fără măcar să se ştie care e volumul lor total aflat în circulaţie şi în bilanţul cui se găsesc. O estimare a oferit-o recent Banca Reglementelor Internaţionale, cu incredibila cifră de 707.569 miliarde de dolari, reprezentând valoarea totală nominală raportată de instituţiile financiare, a produselor financiare derivate nereglementate (overt-the-counter), aflate în circulaţie la 30 iunie – cu 107.000 de miliarde mai mult decât la sfârşitul anului trecut, cifră care în sine depăşeşte volumul total aflat în circulaţie în 2001. Viteza de multiplicare în doar şase luni, rezultată din efortul băncilor de a compensa scăderea valorii lor de piaţă şi deci degradarea propriilor portofolii, nu doar dovedeşte natura desprinsă de orice realitate economică a acestei sfere speculative, ci şi indică direcţia viitoare de presiune a pieţelor asupra statelor. Respectiv spre noi runde de finanţare a sistemului financiar, care să contracareze riscul creditorilor expuşi pe diverse categorii de active devenite brusc nesigure, sau mai nesigure decât înainte, aşa cum sunt acum datoriile suverane ale statelor din zona euro.

    Rolul de creditor de ultimă instanţă al Rezervei Federale a ajutat America să treacă de momentul Lehman Brothers din 2008 şi să depăşească recesiunea, prin împrumuturi pentru bănci, garanţii şi cumpărări de active în valoare totală de 7.700 miliarde de dolari până în martie 2009 (estimare Bloomberg), din care 2.300 miliarde au reprezentat cele două programe de relaxare cantitativă (cumpărări de obligaţiuni federale pentru a stimula băncile să se reorienteze spre creditare şi spre piaţa acţiunilor, stimulând astfel economia). Banca Centrală Europeană s-a prevalat iniţial de statutul său limitat la asigurarea stabilităţii preţurilor, dar criza grecească din primăvara lui 2010 a silit-o să-şi încalce pe rând regulile, de la reticenţa de a cumpăra obligaţiuni guvernamentale ale ţărilor cu probleme din zona euro şi până la calitatea colateralelor acceptate. Preşedintele de atunci al BCE, Jean-Claude Trichet, declara însă că dacă Rezerva Federală şi Banca Angliei s-au angajat în operaţiuni de relaxare cantitativă, cu scopul de a creşte volumul total de lichiditate din piaţă, BCE a cumpărat obligaţiuni în mod excepţional, într-o situaţie temporară de criză. A sterilizat apoi toată lichiditatea oferită, prin licitaţii de depozite, pentru că obiectivul ei nr. 1 rămâne limitarea inflaţiei.

  • S&P: Zona euro s-ar putea confrunta cu o recesiune puternică în 2012, dacă BCE nu intervine decisiv

    Agenţia de evaluare financiară estimează la 40% probabilitatea unei recesiuni puternice în zona euro, inclusiv în ţări cu economie solidă, precum Germania, a declarat economistul şef pentru Europa al S&P, Jean-Michel Six. Probabilitatea unei recesiuni de amploare mai redusă este de 60%. Astfel, economia euro s-ar putea contracta începând din trimestrul al patrulea al acestui an, cu o uşoară creştere în trimestrul al doilea din 2012, a spus Six.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Sfaturi pentru cine are bani de investit

    O apariţie bonomă şi lipsită de orice morgă de finanţist, Mikio Kumada a venit de la Singapore la Bucureşti în cadrul unui turneu european de căteva săptămâni, ca să susţină în calitate de consilier de investiţii activitatea LGT Bank, instituţia grupului financiar LGT specializată în private banking. Greco-japonez de origine, licenţiat la Viena în ştiinţe politice şi studii japoneze, fost reporter la Bloomberg, apoi director în cadrul Egnatia Securities din Atena, Kumada lucrează pentru LGT din 2002, unde primii cinci ani i-a petrecut ca senior market strategist la LGT Bank, iar următorii trei ca senior market analyst la LGT Capital Management. Grupul financiar, deţinut de casa princiară de Liechtenstein, are birouri în 13 ţări din Europa, Asia şi Orientul Mijlociu şi administrează active de aproape 74 mld. euro, profitul la jumătatea anului curent fiind de aproape 70 mld. euro.

    Între clienţii LGT Capital Management, divizia de management a activelor, cel mai mare client e chiar LGT Bank, la care se adaugă clienţi instituţionali, de la alte bănci la fonduri de pensii, alţi administratori de active, asigurători “şi sperăm să avem şi fonduri suverane de investiţii”. În private banking, unul dintre segmentele cu creştere mare este cel al clienţilor cu averi noi, îndeosebi din Asia, dar şi din Rusia ori Estul Europei, printre aceştia fiind şi clienţi din România, unde grupul LGT operează prin biroul de la Viena. Ce sfaturi le-ar da Kumada? “Poate eventualilor noi clienţi din România le-aş putea părea prea sceptic, dar cred că e important de transmis mesajul că e bine să-ţi asumi riscuri – asta faci oricum ca antreprenor, şi mulţi clienţii est-europeni sunt antreprenori – dar e bine ca o parte dintre active să-ţi fie administrate conservator, cu ideea de a lăsa ceva pentru familie şi generaţiile viitoare.”

    Dintre clienţii de private banking din pieţele emergente, “les nouveaux riches” sunt mult mai înclinaţi spre risc, urmărind profit mare şi rapid, ceea ce e o consecinţă a faptului că şi-au acumulat banii repede, cu preţul asumării inclusiv a unor riscuri politice, iar mentalitatea lor de a juca dur se transpune mai departe în comportamentul investitorilor şi al pieţelor. “Desigur, e decizia lor cum şi unde investesc. Dar dacă eu aş fi consilier de investiţii al unui astfel de client, i-aş recomanda ca măcar o parte din avere să fie plasată în active sigure”, spune Kumada.

    Explicaţia apelului la prudenţă e că, în opinia lui, “suntem într-o situaţie globală unde toate ţările industrializate din G7, SUA, Europa de Vest, Japonia au problema structurală a supraîndatorării, a supraexpunerii, care declanşează acum o perioadă cu caracteristici opuse, de reducere a expunerilor, nu numai la nivelul guvernelor, dar şi la nivelul sectorului privat şi al consumatorilor. Această perioadă nu e bună pentru creşterea economică”. Există mai multă creştere acum în economiile emergente decât în cele dezvoltate, şi mai ales în economiile mari emergente – China, Rusia, Brazilia. Dar unele dintre ele (China) au şi ele deja probleme – nu de ordin structural, ci de ordin ciclic, pentru că, spre a contracara criza din 2008, au stimulat masiv economia şi acum încă mai au marjă s-o facă, dar nu atât de mult ca atunci, spune analistul. Pe de altă parte, Europa şi SUA nu prea mai au spaţiu fiscal de manevră, ci doar spaţiu monetar, însă problema e că stimulentele monetare au loc tocmai într-un moment când băncile îşi reduc expunerile peste tot. “Or, în aceste condiţii, toată lumea trebuie să treacă printr-o fază de restructurare şi creştere a economisirii, care va compune un mediu economic dificil.”

    În ce priveşte o “aterizare dură” a economiei chineze, dată ca iminentă de ani buni de o mulţime de analişti, Mikio Kumada se arată sceptic. “Nu credem că China va avea un <hard landing>, pentru că dacă sectorul privat sau piaţa imobiliară sunt un pic supraîncălzite, statul are încă spaţiul fiscal să limiteze aceasta”. Problema e că dacă statul trebuie să intervină spre a echilibra o criză a creditării sau a pieţei imobiliare, atunci China va intra şi ea în jocul supraîndatorării, însă şanse pentru un <soft landing> există şi se vor materializa într-o creştere economică ceva mai scăzută decât până acum, în jur de 7-8%, în timp ce ţările dezvoltate vor avea creşteri mult mai mici. “O creştere foarte rapidă nu mai poate veni acum de nicăieri, iar această criză trebuie folosită pentru a face ajustări în economie menite să asigure în viitor o rată mai sustenabilă de creştere.”

    Cel mai important factor apt să influenţeze viitorul climatului economic şi de investiţii la nivel global ţine de deciziile pe care le vor lua liderii politici europeni în următoarele săptămâni şi luni pentru depăşirea impasului datoriilor. În ipoteza că se va ieşi cu bine din această perioadă, efectul pozitiv va fi ieşirea din epoca afacerilor nesustenabile de până acum, caracterizate de creştere pe credit, suprafinanciarizare, volatilitate prea mare şi lipsă a reglementărilor. “Mai bine o creştere mai redusă, dar din care poţi extrage valoare într-un mod mai echilibrat, deşi pe un termen mai lung”, afirmă Mikio Kumada, care pariază pe economiile emergente, ca având prima şansă de relansare în epoca post-criză.

    În Europa, analistul se declară un adept al implicării Băncii Centrale Europene, dar nu sub forma transformării ei într-o simplă tiparniţă de bani care să preia imediat toate riscurile (iar soluţia tiparniţei nu funcţionează de una singură, aşa cum a dovedit-o prăbuşirea din august a pieţelor, când Rezerva Federală lansase programul de relaxare cantitativă, dar în Congresul SUA era ceartă “ca într-o republică bananieră”), ci sub forma presiunii asupra autorităţilor europene de a face reformele instituţionale şi fiscale necesare. Singurul caz în care o intervenţie rapidă a BCE ar fi necesară ar fi dacă scenariul dominant ar deveni cel de recesiune şi deflaţie, pentru că misiunea BCE prin statut este de a apăra stabilitatea preţurilor. “Dar acum nu suntem (încă) într-un asemenea punct; economia este ameninţată de recesiune, dar e încă pe creştere.”

    Pe termen mai lung însă, cu o bază de reforme făcută şi cu nişte autorităţi de reglementare puternice, poate vom crea şi nişte pieţe în care “investitorii să se comporte ca nişte investitori în loc de traderi”, dar asta sună ca şi cum ai crea un “om nou”, cum a încercat Ceauşescu, glumeşte Kumada. Teoretic e posibil, însă practic e nevoie de câţiva ani buni şi de eforturi mari, din partea unor lideri foarte puternici, pentru că reglementarea pieţelor întâmpină o opoziţie solidă din partea lobby-ului financiar. Aşa cum o dovedesc însă iniţiativele unui Paul Volcker în SUA, este posibilă promovarea unor reforme care să accelereze reglementarea pieţei CDS-urilor şi a produselor derivate sau separarea activităţii de bancă de investiţii de cea de bancă comercială şi, mai departe, să coordoneze această reformă cu autorităţile europene.

  • Condamnaţi la închisoarea datornicilor

    Rezervele valutare şi de aur ale Germaniei trebuie să rămână de neatins şi nu vom permite ca ele să fie folosite pentru fondul de ajutorare a ţărilor îndatorate din zona euro, a fost replica lui Philipp Rösler, ministrul german al economiei, după ce două ziare nemţeşti au publicat zvonul că la reuniunea G20 de la începutul lui noiembrie, unii lideri au vehiculat posibilitatea ca Bundesbank, banca centrală germană, să vândă rezerve de aur în valoare de 15 mld. euro ca să alimenteze Fondul European pentru Stabilitate Financiară (EFSF). Ca orice zvon de acest gen, însuşi faptul că a putut fi răspândit e o măsură a impasului discuţiilor despre viitorul zonei euro.

    Ceea ce era însă adevărat era că la reuniunea G20 se discutase despre propunerea franco-britanico-americană ca FMI să emită drepturi speciale de tragere (DST) pentru suplimentarea capacităţii financiare a EFSF, ceea ce ar implica o contribuţie a băncilor centrale europene cu circa 50-60 mld. euro în rezerve cedate către FMI. Germania s-a opus, pe motiv că astfel s-ar ştirbi independenţa Bundesbank, la fel cum s-a opus şi până acum tuturor variantelor care ar fi implicat Banca Centrală Europeană (BCE) în finanţarea directă, contra statutului ei, a ţărilor cu probleme din zona euro.

    Reprezentanţii investitorilor şi analiştii apropiaţi lor, ca de pildă săptămâna trecută în Financial Times ori The Telegraph, propun însă tot mai insistent implicarea băncilor centrale şi a BCE, care ar urma să garanteze datoriile şi să devină creditorul de ultimă instanţă fie pentru băncile cu probleme, fie pentru state, ceea ce ar calma pieţele fiindcă ar înlătura riscul ca investitorii să nu-şi mai poată recupera banii. Aceasta ar însemna ca BCE să imite Rezerva Federală a SUA, cu programele ei de relaxare monetară cantitativă (quantitative easing), adică de creaţie de monedă cu care cumpără obligaţiuni, urmată de export de inflaţie către restul lumii. Ar fi un deznodământ de care atât BCE, cât şi Germania s-au ferit cât au putut până acum.

    Cel mai clar a cerut-o săptămâna trecută Nouriel Roubini, care susţine nici mai mult, nici mai puţin că Uniunea Europeană nu va supravieţui decât dacă BCE se va angaja într-un program de relaxare cantitativă cu tăierea la zero a dobânzilor, împingerea euro la paritate cu dolarul şi cumpărări masive de obligaţiuni ale statelor cu probleme, urmat de aplicarea în Germania şi în alte ţări puternice a unor programe de stimulare fiscală menite să contrabalanseze efectul negativ al măsurilor de austeritate din ţările slabe. Aşa ar fi ideal pentru pieţe, inclusiv pentru investitorii americani, având în vedere că orice insolvenţă în Europa loveşte direct în SUA, atât prin expunerea europeană a corporaţiilor ca Ford sau GM, dar mai ales a marilor grupuri financiare, ca Goldman Sachs, JP Morgan ori Morgan Stanley.

    Ambrose Evans-Pritchard de la The Telegraph (comentatorul care în 2009 susţinea că Europa de Est e sursa crizei care va îngropa Vestul) spune chiar că America şi China ar trebui să forţeze Germania să accepte schimbarea Tratatului UE şi a statutului BCE, fiindcă e deja prea târziu ca Germania să mai vadă criza datoriilor drept o “povestire morală calvinistă” şi să aibă reţineri la ideea tiparniţei de bani. Iar dacă UE nu vrea şi se opune, atunci are în faţă cazul-test al Italiei, despre care Roubini susţine că va fi nevoită să-şi restructureze datoria de 1.900 mld. euro şi să abandoneze euro în favoarea vechii lire, nu atât pentru că economia ei nu ar avea resurse să achite datoriile, ci pentru că odată ce pierde încrederea pieţelor, dobânzile care i se cer pentru refinanţarea datoriei sunt împinse atât de sus, încât dinamica datoriei devine nesustenabilă, ţara devine insolvabilă şi apare problema spargerii zonei euro, pentru că EFSF nu poate salva o economie de peste şase ori mai mare decât cea a Greciei.

    Şi într-adevăr, după semnalul dat de speculatori prin creşterea la 7,4% a dobânzilor la obligaţiunile italiene, adică peste nivelul la care Grecia, Irlanda şi Portugalia au fost silite să ceară ajutorul UE şi al FMI, au apărut discuţiile despre Europa cu mai multe viteze şi noi scenarii de acţiune propuse pentru salvarea euro. Unul dintre ele le aparţine analiştilor grupului american Citigroup, care susţin că se impun patru paşi pentru ieşirea din actualul impas:

    1) ascensiunea unor guverne stabile şi capabile de consens (eventual conduse de tehnocraţi, ca Lucas Papademos în Grecia şi Mario Monti în Italia), cu concluzia că “pieţele preferă guvernele de uniune naţională”;

  • Lucas Papademos, viitorul premier al Greciei

    “Noul premier mandatat” este Papademos, în vârstă de 64 de ani, a anunţat ANA, după o reuniune de patru ore a liderilor partidelor de dreapta, socialist şi de extremă dreapta, mediate de preşedintele Republicii, pentru a desemna un Guvern de uniune naţională.

    Alte stiri pe www.mediafax.ro

  • Mario Draghi şi Mugur Isărescu, mai preocupaţi de creşterea economică decât de inflaţie

    Pentru BCE, decizia de scădere a dobânzii, unanim lăudată de analişti, este prima luată de italianul Mario Draghi în calitate de nou preşedinte al băncii, după încheierea mandatului lui Jean-Claude Trichet, care a fost criticat că preferă să pună pe primul plan combaterea inflaţiei, trecută de pragul de 2% , şi nu stimularea economiei prin scăderea dobânzii.
    Pentru BNR, decizia este prima modificare de dobândă din mai 2010 şi contrazice estimările analiştilor români şi străini care credeau că riscul regional (de fugă a capitalurilor şi depreciere a leului din cauza crizei greceşti) va determina BNR să nu modifice dobânda până la anul.

    Interesant este că, de unde era criticată înainte că nu reduce dobânda ca să dea un impuls economiei, BNR şi-a atras de data aceasta criticile unor analişti străini, în speţă ale celor de la Citigroup, care consideră că e vorba de o mişcare prematură, atâta vreme cât îngrijorările legate de riscul grecesc sunt în creştere şi s-au manifestat deja în presiunile de depreciere a leului determinate de fuga investitorilor de activele considerate, cu temei sau nu, riscante.

    Analiştii de la Citigroup cred că ar fi fost mai prudent ca BNR să amâne până în 2012 micşorarea dobânzii, pentru că potenţialele beneficii asociate cu tăierea de acum a dobânzii cu 0,25% sunt mai mici decât riscurile. Pe de o parte este vorba de creşterea riscurilor de depreciere a leului, ceea ce ar complica peisajul economic în general, având în vedere ponderea mare a creditelor în valută în România. Pe de altă parte este vorba de riscul unor ajustări suplimentare ale preţurilor administrate din economie şi de o posibilă inversare a tendinţei de ieftinire a mărfurilor alimentare, astfel încât perspectiva de inflaţie este incertă, spun ei. “Dacă aceste riscuri se vor materializa, reducerea dobânzii de către bancă ar putea să-i afecteze credibilitatea de luptător contra inflaţiei”, apreciază analiştii băncii americane.

  • Ce se întâmplă dacă ţările PIIGS devin insolvente. Pe cine face Roubini “vulpe grecească mincinoasă”

    El sugerează că dacă ţările menţionate vor intra în insolvenţă, atunci următoarele pe listă care ar trebui să se pregătească de aceeaşi soartă sunt Franţa, Marea Britanie, Germania şi SUA.

    “Recesiunea din zona euro se adânceşte rapid, făcând ca toate planurile de salvare să fie născute moarte, fiindcă PIB-ul în cădere liberă face nesustenabile ponderile în PIB ale datoriei”, scrie Roubini pe Twitter, afirmând că e nevoie de reîntoarcerea la creştere economică şi de politici de stimulare a creşterii şi a competitivităţii pentru ca ţările cu probleme să-şi poată reduce datoria.

    Un argument al lui Roubini că urmează recesiune în zona euro e legat de indicele comenzilor noi din industrie din Germania, care a scăzut peste aşteptări, din cauza unei reduceri cu 12,1% a comenzilor noi venite din zona euro.

    Un alt argument este că în Spania, recesiunea s-a transformat deja în depresiune, având în vedere ultimele date privind indicele comenzilor noi din sectorul serviciilor, care a ajuns la cel mai redus nivel din iulie 2009 încoace, indicând apropierea unei recesiuni în ultimul trimestru al anului, având în vedere ponderea mare a serviciilor în economia spaniolă.

    Roubini apreciază totuşi măsura luată de noul preşedinte al Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, de a reduce rata dobânzii de referinţă de la 1,50% la 1,25%, spre a încuraja creşterea economică, deşi spune şi despre această decizie că “era mai bine dacă dobânda se reducea nu cu 0,25%, ci la 0,25%”.

    În context, Roubini a comentat şi recenta criză politică din Grecia, deplângând ipocrizia principalului partid de opoziţie, conservatorii de la Noua Democraţie conduşi de Antonis Samaras, care au făcut orice efort posibil în ultima vreme să dea jos guvernul Papandreou şi au cerut alegeri anticipate în locul unui guvern de uniune naţională, doar pentru ca Samaras să poată să-i ia locul lui Giorgios Papandreou.

    “Vulpea grecească (Noua Democraţie) care a dat iama prin coteţul cu găini acum vrea să se facă iar paznică la el. Credibilitatea lor e mai murdară decât noroiul”, afirmă Roubini. “Corupţii care au umflat deficitul bugetar la 15% din PIB şi au minţit cu neruşinare în privinţa lui vor să conducă iarăşi guvernul”, explică el.

    Partidul lui Samaras a pierdut în 2009 alegerile la o diferenţă mare în favoarea socialiştilor lui Papandreou, fiind sancţionaţi de electorat pentru corupţie şi proasta gestionare a economiei. Ulterior, guvernul Papandreou a reclamat că fostul guvern, condus de Costas Karamanlis, a falsificat cifrele deficitului bugetar şi ale datoriei publice pe 2009, care au fost apoi revizuite de mai multe ori în 2010, spre consternarea UE.

    Samaras a refuzat constant să negocieze cu Papandreou formarea unui guvern de uniune naţională care să salveze ţara şi să pună în aplicare programul negociat cu UE-FMI de reducere a datoriei. Inclusiv după ce guvernul Papandreou a obţinut, vineri noaptea, votul de încredere al parlamentului şi a început discuţii pentru noul guvern de coaliţie, Samaras a refuzat să colaboreze cu Papandreou şi a continuat să ceară alegeri anticipate, ignorând consecinţele convocării lor în plină criză a economiei elene şi a zonei euro.

  • Italianul Mario Draghi preia conducerea BCE în plină criză a uniunii monetare europene

    Draghi va deveni, astfel, “paznicul-şef” al euro şi al economiei formate din 17 ţări europene, victimă a crizei datoriilor suverane pe care politicienii fac eforturi să o rezolve. Ca preşedinte al Băncii Centrale Europene (BCE), acesta va fi al doilea cel mai puternic şef de bancă centrală din lume, după Ben Bernanke, şeful Rezervei Federale a SUA (Fed), şi un personaj cheie în planurile de a restabili încrederea investitorilor în zona euro.

    “Va fi un botez de foc pentru Draghi. Este greu să fii preşedinte al BCE în orice situaţie, dar mai ales în timpul unei crize majore”, a spus Nick Kounis, şef al diviziei de cercetare macro la ABN Amro Amsterdam.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Avertizarea lui Jean-Claude Trichet: BCE a ajuns la limita posibilităţilor. Rezolvarea crizei cade în sarcina guvernelor

    Comentariile lui Trichet, al cărui mandat se încheie luna aceasta, contazic poziţiile exprimate recent de alţi oficiali din conducerea BCE, care, îngrijoraţi că zona euro ar putea intra într-o nouă rundă de recesiune, au sugerat că vor discuta reducerea dobânzilor la şedinţa de politică monetară din noiembrie.

    “BCE a făcut tot ce s-a încadrat în responsabilităţile sale în circumstanţe excepţionale. Ultima şansă (de rezolvare a crizei, n.r.) este, desigur, în mâna guvernelor. Să facem ceva care ar lăsa guvernele să scape de responsabilitate ar fi o reţetă pentru eşec”, a arătat Trichet, care va preda şefia BCE, la începutul lunii noiembrie, lui Mario Draghi.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Zona euro ar putea reintra în recesiune

    Erkki Liikanen, membru în conducerea BCE, a subliniat totuşi că banca nu a decis deja să reducă dobânda cheie la şedinţa de politică monetară din noiembrie. Reprezentanţii BCE au optat săptămâna trecută pentru menţinerea dobânzii cheie la nivelul de 1,5%, chiar dacă unii dintre membrii consiliului guvernatorilor au cerut reducerea ratei din cauza semnelor de înrăutăţire a condiţiilor economice în zona euro şi a temerilor privind intrarea Greciei în încetare de plăţi. Inflaţia din zona euro s-a accelerat la 3% în septembrie, dar mai mulţi membri ai conducerii BCE consideră că indicatorul va coborî anul viitor sub ţinta de 2%, opinie împărtăşită de Josef Makuch, şeful băncii centrale din Slovacia.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro