BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Opinie Lavinia Raşca: Şi antreprenorii plâng câteodată, nu-i aşa? (II)

    Relatam, în articolul anterior, povestea adevărată şi tristă a unui antreprenor nefericit – bolnav, blazat şi rămas singur. Cum a ajuns aşa? Nu l-a preocupat să afle ce-şi doreşte, de fapt; a pus verbul „a avea” înainte de verbul „a fi” şi a crezut că succesul în afaceri îi va aduce fericirea, când, de fapt, este exact invers; nu a tratat cu aceeaşi atenţie cele patru laturi ale vieţii: personală (fizică, spirituală, emoţională, intelectuală – fig. 1), de familie, socială, profesională; a pierdut suportul şi dragostea celor din jur; şi-a irosit energia.


    Spre deosebire de acest personaj, sunt foarte mulţi antreprenori de succes care se simt în acelaşi timp împliniţi, pentru că îşi trăiesc valorile şi misiunea. Alţii învaţă din greşeli şi din eşecuri, fac schimbări în viaţa lor şi merg mai departe cu seninătate, înainte de a-i părăsi toată lumea şi de a se îmbolnăvi. Aşa cum arătam în articolul anterior, este nevoie de o filosofie personală clară, de sprijinul celor apropiaţi, de gândire pozitivă şi de o bună energie. Toate acestea se întrepătrund şi se influenţează reciproc. Degeaba este filosofia de viaţă corectă şi clară, dacă lipseşte energia de a o pune în practică.

    Energia, definită ca fiind capacitatea de a lucra, are patru izvoare: corpul, emoţiile, mintea şi spiritul. Cele patru tipuri de energie (fizică, emoţională, spirituală, mentală – fig. 2) pot fi reînnoite şi dezvoltate cu ajutorul unor obiceiuri sănătoase: orar de somn, de mişcare, de hrană, de lectură, de scris, de introspecţie, de învăţat, de concentrare asupra lucrurilor profesionale majore, de interacţiune cu colegii şi cu prietenii, de contribuţie în folosul comunităţii şi altele. Pot părea prea multe, dar nu sunt imposibil de respectat, cu două condiţii: simplificarea şi combinarea.

    De exemplu, nu este absolut necesar mersul la sală, în celălalt capăt al oraşului, exerciţiile fizice se pot face şi acasă. Plimbările pe străzi liniştite pot fi prilejuri de a admira natura, dar şi de a respira adânc aer curat, de a reflecta la lucruri importante, de a asculta muzica favorită sau audio book-uri. Foarte mulţi oameni de succes – gânditori şi speakeri motivaţionali, oameni de afaceri, sau consultanţi, începând cu Anthony Robbins sau Robin Sharma şi continuând cu Bill Gates, Steward Friedman, Daniel Goleman, Verne Harnish – pledează pentru setarea unor astfel de obiceiuri. Cred că merită încercat.

    Când vine vorba despre corp, odihna de calitate regenerează neuronii şi ţesuturile; mobilizarea articulaţiilor ajută la buna circulaţie a sângelui, dar şi a energiei prin organism, la secreţia hormonilor fericirii; nutriţia corectă (în cantităţi raţionale, fără exces de zahăr, carbohidraţi, grăsimi animale, alcool sau sucuri ambalate), hidratarea, respiraţia în aer curat şi hidratarea ajută şi ele la refacerea ţesuturilor şi transmit către creier hidrogenul şi oxigenul necesare pentru regenerare, dar şi pentru calitatea deciziilor şi pentru creativitate.

    Controlul emoţiilor îmbunătăţeşte calitatea energiei şi rezistenţa la presiunile externe. Dar, pentru asta, sunt necesare perioade de refacere, fără de care energia se risipeşte şi oamenii devin fie iritabili şi nervoşi, fie anxioşi şi nesiguri pe ei. Astfel de stări duc la fricţiuni şi la deteriorări de relaţii, deci la nefericire.

    Pentru a le evita, propun cinci metode, foarte utile: (1) să vă gândiţi bine şi să puneţi pe hârtie, în fiecare seară, trei lucruri care v-au satisfăcut în cursul zilei – cu timpul vor fi cu siguranţă tot mai multe de scris; (2) să vă recunoaşteţi problemele la timp, când le mai puteţi analiza calm şi când puteţi lua decizii înţelepte; (3) când intraţi în stări negative, respiraţi abdominal, adânc şi prelung – calmează şi ajută la concentrare; (4) să recunoaşteţi şi să exprimaţi, verbal sau în scris, sentimentele de apreciere şi de recunoştinţă faţă de cei din jur – este de ajutor pentru receptori, dar în primul rând pentru emitenţi; (5) să adoptaţi o poziţie corectă faţă de ceea ce vi se întâmplă. E inutil şi nociv să luaţi poziţia de victimă şi să daţi vina pe alţii sau pe cine ştie ce. Mai bine răspundeţi la trei întrebări: „Ce aş gândi dacă aş fi în pielea celorlalţi?”, „Ce voi gândi despre situaţia asta peste un timp?” şi – neapărat şi indiferent cât de grave sunt consecinţele situaţiei – „Ce am de învăţat?”.

    Legat de energia mentală, s-a dovedit cât de neeficient este multitaskingul. Prin efectuarea mai multor lucruri în paralel şi deplasarea alternativăa atenţiei, timpul necesar finalizării activităţii principale creşte cu 25%. Tot mai mulţi specialişti pledează pentru exersarea atenţiei şi concentrarea totală, neîntreruptă, timp de 90-120 de minute, asupra unei singure activităţi, alternativ cu pauze totale, adevărate. Keller şi Papasani recomandă concentrarea, timp de patru ore pe zi, asupra acelui singur lucru, considerat cel mai important la un moment dat, până la finalizare, următorul asemenea lui fiind început abia ulterior. Pentru dezvoltarea energiei mentale, mai sunt importante lectura, consemnarea impresiilor, meditaţiile de concentrare a atenţiei.

    Energia spiritualăeste influenţată pozitiv de sentimentul că activitatea desfăşurată corespunde cu valorile, cu misiunea personală şi cu priorităţile. Concentrarea şi atenţia sunt esenţiale pentru a le stabili.

    Când se dezvoltă energia totală, cresc productivitatea şi sentimentul de împlinire personală.Ca urmare, relaţiile interumane vor deveni mult mai bune.

    În concluzie, ca să nu plângă prea des şi prea tare, antreprenorii au nevoie de concentrare, de atenţie şi de autoanaliză.Autoanaliza presupune răspunsuri corecte la întrebări bine alese. Iată câteva:

    Cum stau cu conştiinţa de sine? Îmi cunosc cu adevărat trăirile interioare?Dar valorile, misiunea, viziunea şi priorităţile, în fiecare latură a vieţii mele (personală, de familie, profesională, socială)?Trăiesc în concordanţă cu ele?Îmi cunosc punctele forte? Ştiu ce am de îmbunătăţit la mine? Mă concentrez asupra priorităţilor, evitând să fiu sustras de lucruri mai puţin importante?

    Sunt empatic? Acord suficientă atenţie celor din jur şi părerii lor despre mine? Înţeleg ce gândesc, ce simt şi ce nevoi au? Suntem în relaţii bune?Dau şi primesc feedback?  Cine consider că sunt oamenii cei mai importanţi, în fiecare latură a vieţii mele?

    Sunt atent la mediu?Am gândire strategică? Îmi cunosc avantajul competitiv prezent (personal, sau/şi al afacerii mele)?Sunt în căutare de noi oportunităţi? Le observ?

    Am un spirit inovator?  Sunt curios şi atent la ce se întâmplă în jur? Ştiu să pun ideile şi informaţiile cap la cap, altfel decât ceilalţi şi fără prejudecăţi, ca să obţin un rezultat nou şi valoros?

    Aplic cele trei calităţi – conştiinţă de sine, empatie şi gândire strategică în toate cele patru laturi ale vieţii – personală, de familie, socială şi profesională?

    Am energia necesară – fizică, mentală, emoţională şi socială?

    Mă odihnesc, hrănesc, hidratez corespunzător şi fac suficientă mişcare?

    Sunt atent la emoţiile mele şi lucrez pentru a fi pozitive?

    Mă concentrez asupra lucrurilor cu adevărat importante pentru mine?

    Sunt autentic? Trăiesc în armonie cu valorile şi misiunea mea?

  • Alegeri în Grecia: niciun partid nu va obţine majoritatea în cadrul alegerilor de duminică

    Alexis Tsipras, fostul prim-ministru al Greciei şi liderul partidului radical Syriza, a contestat estimările prezentate de mai multe sondaje de opinie, spunând că formaţiunea sa este susţinută de un grup important de votanţi ce nu se regăsesc în eşantion.

    Sondajele de opinie arată că Syriza şi Noua Democraţie, partid condus de Vangelis Meimarakis, vor obţine rezultate apropiate dar nu vor avea numărul de voturi necesare pentru a avea control în Parlament.

    Câştigătorii alegerilor de duminică vor trebui să supravegheze implementarea măsurilor economice acceptate odată cu noul acord de bailout, în valoare de 86 de miliarde de euro, semnat în luna august. Printre aceste măsuri se află şi recapitalizarea băncilor, un aspect extrem de important în perioada următoare.

    “Întrebarea este foarte clară: ar trebui să ascultăm în continuare promisiuni false sau ar trebui să mergem înainte într-un mod responsabil, având un plan?”, a spus Meimarakis în cadrul ultimei dezbateri electorale înainte de alegeri. “Este timpul să terminăm cu incompetenţa. Experimentul Syriza se încheie duminică”, a adăugat liderul conservatorilor.

  • Opinie Lavinia Raşca: Cum poate creşte afacerea dincolo de puterile celui care a creat-o

    LAVINIA RAŞCA este membru fondator al ASEBUSS şi director general al EXEC-EDU

    Proces esenţial pentru creşterea companiilor antreprenoriale, delegarea devine imperios necesară atunci când antreprenorul simte că îşi risipeşte energia în prea multe activităţi mărunte, sau care nu-i plac, şi că lucrurile încep să îi scape de sub control.

    Procesul este dificil, mai ales dacă antreprenorii nu au mai lucrat niciodată ca manageri. Sunt necesare multe competenţe: capacitatea de a dezvolta viziunea corectă a afacerii; o bună autocunoaştere; talent de comunicare – pentru a le explica acelora cărora le deleagă sarcini de ce trebuie să facă anumite lucruri, ce anume trebuie să facă şi cum; carismă – pentru a-i convinge că sarcina pe care o vor primi este importantă şi că nu se vor expune niciunui pericol.

    Antreprenorul mai are nevoie şi de ceva extrem de important: de respectul sincer faţă de fiecare om din organizaţie. S-a împământenit în business conceptul de ”resurse umane“. Eu nu consider că oamenii pot fi încadraţi în categoria resurse. Ei nici nu se amortizează, nici nu se consumă, ci sunt sunt cei care creează resursele şi le pun în mişcare. Oamenii dispun de fizic, mental şi emoţional, iar emoţionalul încă nu a putut fi reprodus artificial, aşa cum s-a întâmplat cu fizicul şi cu mentalul. Or, respectul se adresează în primul rând emoţionalului şi face diferenţa între a avea angajaţi loiali, implicaţi şi entuziaşti, sau, dimpotrivă, rebeli şi apatici. Respectul presupune ca fiecare om din echipă să fie cunoscut şi tratat ca o individualitate aparte.

    Să nu le fie încălcate valorile şi obiectivele personale, să li se dea de făcut lucruri care le plac, de care pot fi mândri şi care îi stimulează, fără a-i copleşi, şi să li se recunoască în mod explicit competenţa, loialitatea, eforturile şi realizările. Să le fie puse la dispoziţie resursele necesare, să nu li se pună piedici şi să nu fie pedepsiţi imediat ce greşesc (evident, nu vorbim aici de reaua intenţie, care se cere sancţionată dur şi imediat). Să li se asigure condiţiile pentru a putea fi foarte productivi, să fie plătiţi corect, pe măsura performanţelor lor, şi să fie sprijiniţi să se dezvolte continuu.

    Anthony Robbins arată că orice om are şase nevoi care trebuie satisfăcute corect, de către el însuşi şi de către cei din jur: nevoia de siguranţă, de diversitate, de a fi semnificativ, de conectare, de contribuţie şi de dezvoltare.
    Antreprenorii performanţi au grijă ca aceste dorinţe şi nevoi să fie îndeplinite. Angajează cu mare chibzuinţă, exact atât cât este cu adevărat necesar şi au grijă să aducă şi să păstreze în companie oameni foarte talentaţi, dornici şi capabili de realizări superioare. Având angajaţi foarte productivi, îşi permit să-i plătească mult mai bine decât media industriei lor şi nu ezită să o facă.

    Creează un climat de lucru foarte bun – primesc noii angajaţi cu căldură şi îi integrează imediat în cultura companiei şi în cerinţele postului. Sunt preocupaţi să le menţină energia la un nivel ridicat – le dau de îndeplinit sarcini diverse, interesante, care li se potrivesc, au grijă să-i ajute să lucreze cu oameni la fel de performanţi ca ei, cu care să se înţeleagă, şi le recunosc meritele. Îi sprijină permanent să se dezvolte prin mentoring, coaching şi prin expunerea la educaţie formală şi informală. Datorită acestui comportament, fluctuaţia în companie va fi foarte mică, iar concurenţa la angajare va fi foarte mare. Ca urmare, cheltuielile de recrutare–selectare vor fi mici, iar rezultatele oamenilor din companie vor fi valoroase.

    Există o mare diferenţă între performanţele companiilor care investesc în dezvoltarea talentelor prin mentoring, coaching, educaţie şi training, şi cele care nu o fac. Între antreprenorii care se străduiesc să creeze o cultură a învăţării prin toate metodele, inclusiv prin lectura unor cărţi utile şi dezbateri în grupuri de angajaţi şi cei care sunt indiferenţi. Am verificat acest lucru de multe ori şi am făcut la un moment dat un sondaj, pentru a afla ce determină comportamentul celor din urmă. Primul dintre argumente a fost lipsa banilor, urmat de scepticismul indus de diverse experienţe trecute nefericite, în care banii şi timpul s-au cheltuit fără niciun rezultat, apoi de teama că angajaţii, după ce-şi vor dezvolta competenţele, vor pleca în alte companii, de obicei concurente. 

    Printre motive, era menţionată şi convingerea că pilele şi relaţiile sunt mai utile ca orice formă de învăţare şi că angajaţi se găsesc oriunde şi oricând. Toate aceste argumente se dovedesc a fi mituri. Dezvoltarea angajaţilor s-a dovedit benefică de fiecare dată când s-au definit corect nevoile şi s-au ales atent programele şi furnizorii la care s-a apelat. În privinţa temerii că angajaţii care participă la programe de dezvoltare vor părăsi compania, pot spune că, dimpotrivă, angajaţii sunt mai loiali, mai entuziaşti şi mai productivi dacă pot învăţa şi dacă pot aplica ce au învăţat. Este adevărat că bugetul de dezvoltare a talentelor e de cele mai multe ori limitat. În aceste condiţii, cine are întâietate? Aş spune că, în cazul companiilor antreprenoriale în creştere, managerii de la mijloc. Ei sunt cei mai solicitaţi şi în acelaşi timp au cel mai mare impact asupra performanţei afacerilor care cresc.

  • Opinie George Mioc, CEO PSI Industries:Guvernul Ponta copie reţeta dezastrului grecesc: pensiile speciale deschid Cutia Pandorei

    Se vede că mulţi politicienii români au vorbit plini de înţelepciune despre situaţia din Grecia, dar n-au înţeles nimic. Ba nu, au înţeles ceva: că, pentru a câştiga alegerile, pot să copieze reţeta risipei din Grecia, pentru că de plătit va plăti, mai târziu, electoratul păcălit. Din ploaia de pomeni care s-au dat în acest an (şi este abia începutul) aş vrea să mă opresc asupra celei mai nocive pe termen lung: pensiile.

    Nu mai vorbesc despre pensiile speciale, aş vrea să ne uităm la situaţia întregului buget de pensii. Este o bombă cu ceas, ticăie. De când guvernul Boc şi-a rupt aripile în tentativa de a diminua pensiile, iar măsura luată ulterior, de a le impozita, a făcut praf electoratul PDL, politicienii români pur şi simplu nu mai au curaj să recunoască faptul că este nevoie de o reformă rapidă. Nu vreau să vin acum şi să susţin că am o soluţie miraculoasă, doresc să prezint nişte date şi să arăt că nu ne putem preface că această problemă nu există.

    În primele două luni ale acestui an, deficitul bugetului de pensii publice s-a ridicat la  3,56 miliarde de lei, fiind cu peste un miliard de lei mai mare decât în primele două luni ale anului trecut, când acesta se situa la doar 2,3 miliarde de lei. Dacă extrapolăm aceste date, o să ajungem la un deficit de peste 21 de miliarde de lei în 2015. Acest calcul nu ia în considerare impactul pensiilor pentru militari şi pentru alte categorii, pentru că guvernul Ponta ţine în secret aceste informaţii.

    De luni întregi, buletinele INS arată că sporul populaţiei României este negativ: numărul deceselor îl depăşeşte pe cel al naşterilor. Raportul dintre numărul de contributori şi nu­mărul de pensionari este subunitar în România, fiind al doilea cel mai nefavorabil din Uniunea Europeană, după Danemarca (în ţara noastră sunt circa 5,4 milioane de pensionari la 4,4 milioane de angajaţi).

    Migraţia spre statele europene care şi-au deschis piaţa muncii şi pentru români continuă. Un articol dintr-o publicaţie economică arăta că, în 2060, România ar putea ajunge la o populaţie de numai 16 milioane, în care ponderea celor cu vârsta de peste 60 de ani să fie “copleşitoare”. Contribuţiile nu ar mai acoperi nici jumătate din cheltuielile cu pensiile, iar statul român ar trebui să se împrumute masiv. Veniturile persoanelor de vârsta  treia vor scade: am citit un scenariu care prevede că pensia medie va ajunge la numai 24% din salariul mediu, la orizontul anului 2040.

    Repet, nu am soluţii miraculoase, dar probabil că politicienii vor trebui să le spună alegătorilor o serie de lucruri neplăcute. În prezent, vârsta de pensionare la bărbaţi este de 65 de ani, iar la femei, 60 de ani. Vârstele de pensionare se vor egala abia în 2030. Teamă îmi este că, pe termen lung, România va trebui să se pregătească de creşterea vârstei de pensionare. Polonia, de exemplu, a ridicat vârsta de pensionare la 67 de ani, din 2020 pentru bărbaţi şi din 2040 pentru femei.

    În plus, Guvernul ar trebui să fie mult mai preocupat să crească rata de angajare. România este pe unul din ultimele locuri din UE (65,7% rata de angajare în România a persoanelor cu vârste cuprinse între 20 şi 64 de ani, faţă de 69,2%, media europeană), probabil datorită fenomenului muncii la negru.

    Dar, cel mai important lucru, cred că societetea ar trebui să se adapteze fenomenului îmbătrânirii şi să caute oportunităţi, prin „stimularea prelungirii vieţii active”, adică încurajarea oamenilor în vârstă să lucreze. Un studiu din 2015 al Băncii Mondiale susţinea inclusiv posibilitatea introducerii unor stimuli fiscali pentru companiile care angajează persoane peste 50-55 de ani.

    România are deja o populaţie îmbătrânită, sărăcită şi controlată politic de PSD. Trebuie, putem, să-i scoatem din această capcană politică, căutând activ soluţii şi oportunităţi pentru cei de vârsta a treia. Cel mai mare risc nu este fenomenul îmbătrânirii, ci inexistenţa unei voinţe politice de a ne adapta situaţiei.

    Notă: Opinia prezentată îi aparţine domnului George Mioc şi nu implică în niciun fel redacţia Business Magazin sau organizaţia din care publicaţia face parte.

  • Opinie George Mioc, CEO PSI Industries:Rectificarea aduce la suprafaţă un mare adevăr: 20% din birocraţi pot fi concediaţi

    Explicaţia pe care ministrul Eugen Teodorovici a oferit-o pentru masacrarea unui miliard de lei din bugetul destintat cofinanţării proiectelor europene de infrastructură este demnă de o piesă de teatru absurd. Spune domnul ministrul de Finanţe: tăiem aceşti bani pentru că s-a făcut o planificare greşită şi s-a absorbit mai puţin decât era planificat în decembrie 2014.

    Dar ultimul responsabil de absorbţia dezastruoasă era chiar fostul ministru al Fondurilor Europene, însuşi Eugen Teodorovici, cel care, în 2015, coordona autoritatea de management a programului operaţional pentru transporturi (AMPOST).

    În schimb, guvernul condus de premierul Ponta majorează bugetul Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, cu circa 120 de milioane de lei, cel al SIE cu aproape 25 milioane lei, al SRI cu peste 20 milioane, iar al SPP cu circa 15 milioane lei. Expunerea de motive la ordonanţa de urgenţă privind rectificarea bugetară nu oferă aproape nici un fel de explicaţii pentru aceste cheltuieli, în consecinţă nu pot să nu întreb: majorarea bugetului SIE are vreo legătură cu suspiciunea, neelucidată nici până acum, că domnul Ponta a fost ofiţer acoperit al acestui serviciu?

    Internele, conduse de generalul Gabriel Oprea, obţin 565 de milioane de lei, din care 303 milioane sunt destinate unor creşteri salariale. Acesta este ministerul unde se înregistrează cele mai mari creşteri de cheltuieli salariale. Nu pot decât să admir, cu ghilimelele de rigoare, modul în care Gabriel Oprea şi-a asigurat loialitatea subordonaţilor: salarii mărite şi pensii speciale.

    În schimb, ministerul Apărării pierde bani, circa 96.000 de lei. Pare puţin, dar dacă ne gândim la conflictul din Ucraina şi la angajamentul luat de toate partidele ca, din 2017, să se aloce Apărării 2% din PIB, această tăiere relativ minoră arată seriozitatea promisiunilor guvernului Ponta. Ministerul are dreptul la „credite de angajament” în valoare de câteva sute de milioane de lei, dar până când vor fi contractate, dacă se va întâmpla acest lucru, mai este mult…
    Trăgând linia, putem spune că rectificarea arată şi cum se pregătesc partidele din jurul lui Victor Ponta de alegerile din 2016.

    În primul rând, îşi asigură fidelitatea prea-puternicelor servicii secrete şi a ministerului de Interne, dar abandonează efortul de absorbţie a fondurilor europene, precum şi investiţiile în infrastuctură. În al doilea rând, se reia fără ezitare greşeala din 2008 a guvernării Tăriceanu şi se pompează fonduri masive în salariile bugetarilor.

    Cheltuielile cu salariile au crescut deja cu 5,2%, arată nota de fundamentare la rectificarea bugetară, iar după planificata lege a salarizării, vor exploda. Culmea este că însuşi ministrul de Finanţe ne-a explicat de ce este nevoie de atât de mulţi angajaţi în ministere: „Sunt foarte mulţi din sistemul de stat care la ora – nu la 4.00, poate chiar mai devreme – au spart uşa. Iar dacă stau la serviciu, poate o oră doar alocă pentru ceea ce fac ei la serviciu”. Circa 20% din actuala administraţie este ineficientă în funcţiile pe care le ocupă, iar unele structuri din ministere sunt inutile, putând fi concentrate într-o singură unitate la nivelul ministerului de Finanţe, a mai spus Teodorovici. Dacă vom face un calcul simplist, înseamnă că, din 1,2 milioane de bugetari, circa 240.000 ar trebui concediaţi, cu toate economiile care ar rezulta de aici.

    Dacă guvernul Ponta ar fi fost serios în dorinţa sa de a reduce taxele şi impozitele prin noul Cod Fiscal, ar fi dat un semnal politic prin ordonanţa de urgenţă privind rectificarea bugetară. Ar fi putut începe să reducă cheltuielile salariale sau risipa din zona de „asistenţă socială”, adesea o formă prin care primarii controlează alegătorii săraci. Ar fi putut opri sponsorizarea unor servicii secrete scăpate de sub controlul civil şi care se extind, politic şi economic, de la o zi la alta. Dar domnul Ponta nu a făcut nimic pentru ca viitorul Cod Fiscal să fie viabil, ceea ce îmi arată că nu doreşte decât să intre într-o bătălie politică împotriva adversarilor din PNL. Rectificarea bugetară nu este decât o înşiruire de pomeni către alegătorii pe care PSD vrea să îi cumpere, primii pe listă fiind agenţii secreţi şi poliţiştii.
     

    Notă: Opinia prezentată îi aparţine domnului George Mioc şi nu implică în niciun fel redacţia Business Magazin sau organizaţia din care publicaţia face parte.

  • Opinie George Mioc, CEO PSI Industries: Consens Iohannis-Ponta pentru reducerea TVA? În ‘86, Ronald Reagan şi democraţii au reuşit

     Din punct de vedere etic, pare corect: după ce un grup de aproape 70 de demnitari şi-au majorat indemnizaţiile cu 350%, trebuie „să se dea ceva la toată lumea”. Lăsând ironia deoparte, din perspectiva bugetului României, va fi un dezastru. Noua lege a salarizării personalului bugetar va însemna cheltuieli suplimentare în valoare de 14 miliarde de lei, în 2016 – au afirmat, neoficial, doi demnitari din cabinetul Ponta la o întâlnire cu un grup de ziarişti. La asta se adaugă pensiile speciale pentru militari (în momentul în care scriu, preşedintele Iohannis nu a promulgat încă legea) şi alocaţia universală pentru copii. Pensiile şi alocaţiile i-ar costa pe contribuabilii români circa 4,5 miliarde de lei doar pe ultimele luni ale acestui an – este tot o estimare neoficială făcută de membri ai Guvernului.

    Repetăm orbeşte, parcă nu am fi în stare să învăţăm nimic, greşelile din 2008. Cum apar nişte bani în plus la buget, cum îi tocăm pe pomeni, în loc să investim în viitor. Situaţia îmi pare cu atât mai tristă cu cât sunt dintre cei care cred că aveam şansa să reducem fiscalitatea, cu condiţia să ţinem cheltuielile sub control. Insist că, dacă vrem să evităm un dezastru (cred că s-a abuzat de comparaţia cu Grecia), este nevoie ca toate partidele să ajungă la un acord pe tema unor măsuri bugetare nepopulare, aşa cum s-a putut conveni majorarea, din 2017, a bugetului Apărării sau aşa cum s-a ajuns la un acord la o lege referitoare la siguranţa naţională.

    Preşedintele Iohannis ar trebui să facă primul pas, înainte ca un Victor Ponta aflat într-o campanie disperată de supravieţuire, să mai facă alte prostii. Ponta aruncă bani în stânga şi în dreapta, poate, poate, mai cumpără nişte voturi, ştiind că de plătit va plăti Executivul din 2017.

    Şeful statului trebuie să încerce o negociere cu Guvernul şi finanţatorii externi pentru un pachet de măsuri fiscal-bugetare care să presupună relaxarea fiscalităţii şi raţionalizarea cheltuielilor bugetare, astfel încât România să se încadreze în deficitul structural de 1%, convenit cu UE. Teza mea este că, dacă se negociază, se pot găsi soluţii pentru reducerea TVA, eliminarea taxei pe stâlp şi a accizei de şapte eurocenţi la litrul de carburanţi. Actualul preşedinte are marele avantaj că nu va intra direct în alegerile din 2016. Sigur că va căuta să ajute partidul său, PNL, să nu ne facem iluzii inutile, dar marea miză pentru Klaus Iohannis sunt alegerile din 2019, aşa că are timp să gândească în perspectivă, să iasă din bătăliile mărunte de fiecare zi.

    În 1986, Ronald Reagan a reuşit o reducere dramatică a taxelor (rata maximă a impozitului pe venit a coborât de la 50% la 28%) după lungi şi dificile negocieri cu adversarii săi politici din Partidul Democrat. Acel acord a rămas în istorie, chiar şi democratul Obama îl invocă frecvent pe fostul preşedinte republican pentru acest succes.

    Sigur că, în România, din punct de vedere politic, pare o sinucidere să te atingi de cheltuielile cu salariile şi de pensii. Eu – poate într-un exces de optimism şi de bună credinţă – consider că un acord între Palatul Cotroceni şi Palatul Victoria poate fi unul de tip win-win. Alegătorii s-au săturat să vadă certuri şi discursuri paralele, în loc de soluţii. Dramatic mi se pare că, în ultimele luni, dacă s-a construit un consens, el a fost doar în favoarea clasei politice.

    A fost un deplin acord între marii actori politici la legile electorale, care favorizează apariţia unui oligopol, sau la majorarea indemnizaţiilor pentru demnitari, nu pentru o reformă în educaţie sau în învăţământ, de exemplu. Eu susţin că se poate încerca o negociere şi pentru un acord care să aibă efecte pe termen lungi asupra întregii economii româneşti. În plus, scăderea taxelor va însemna creşterea consumului, atragerea unor investitori străini şi locuri de muncă bine plătite pentru românii care nu doresc să emigreze. Toţi actorii politici pot beneficia, electoral, de o relansare a economiei printr-un program curajos de reducere a fiscalităţii. Totul este să aibă inteligenţa să gândească „outside the box” şi să iasă din credinţa că electoratul aşteaptă de la ei replici şmechereşti aruncate la televizor, în locul unei construcţii politico-economice.

    Notă: Opinia prezentată îi aparţine domnului George Mioc şi nu implică în niciun fel redacţia Business Magazin sau organizaţia din care publicaţia face parte.

  • Opinie Nawaf Salameh: Povara cazanelor anonime

    NAWAF SALAMEH, fondator şi preşedinte Alexandrion Grup România

    Nu mă înţelegeţi greşit – îndeletnicirile casnice de acest tip sunt mai mult decât lăudabile, iar eu, ca producător local, respect şi susţin fără preget strădania de a produce şi a consuma tot ce poartă eticheta made in Romania.

    Dar acest lucru este valabil până în punctul în care made in Romania începe să însemne periculos pentru sănătate, neloial faţă principiile economice şi legislative din această ţară, incorect faţă de cei care se supun rigorilor infinite ale unei pieţe cu permisivitate limitată sau necinstit faţă de cei care îşi pun încrederea într-un produs doar pentru că este „fabricat în România”. Urmăresc îndeaproape, de mulţi ani, ce se întâmplă cu producătorii domestici de băuturi spirtoase distilate din fructe şi încerc să înţeleg unde s-a produs fisura care a permis o asemenea degenerare a situaţiei. Ce se întâmplă acum, din acest punct de vedere, este o haiducie de nedescris. Practic, oricine vrea şi are fructe devine un mic şi incorect producător de alcool.

    Un mic şi incorect producător de alcool produce şi vinde o băutură pe care nicio autoritate sau organism de control şi reglementare nu ar accepta-o pe piaţa liberă. Pentru că nu întruneşte standardele de calitate, pentru că nu respectă norme foarte clare de igienă şi pentru că nu există niciun mecanism care să îl oblige să producă şi să vândă aşa cum trebuie. Deşi în aproape orice gospodărie din mediul rural există un bărbat specializat în ţuica de casă, puţini sunt cei care o fac ca la carte.

    Este şi aceasta o îndeletnicire care are în spate multe-multe reguli şi raţiuni care îmbină chimia alimentară cu agronomia şi ingineria. Este aproape imposibil ca un om să distileze corect în spatele curţii, în cazane cumpărate de la hipermarket, cu câteva sute de lei. Pentru că acele cazane nu sunt mereu din cupru alimentar, pentru că procedura de distilare nu este întotdeauna respectată (unii poate nici măcar nu o cunosc), pentru că fructele nu sunt mereu în starea în care ar trebui să fie atunci când sunt introduse în tot acest proces, oamenii ajung, de multe ori, să bea mai degrabă metanol decât ţuică sau palincă sau rachiu.

    Un mic şi incorect producător de alcool este un mare, dar la fel de incorect, evazionist fiscal. Ei sunt o bună parte din acea pătură uriaşă care reprezintă piaţa neagră. Adică 90% din consumul total de spirtoase din România. Adică sute de milioane de litri de alcool în fiecare an. Înţelegeţi dimensiunea fenomenului? Începe să nu mai aibă margini…
    Fiecare litru în plus peste cei 50 de litri/an pentru care legea permite o acciză preferenţială înseamnă mai mult alcool ieftin în paharele celor care oricum abuzează şi consumă necontrolat orice le pică în mână şi mai înseamnă mai puţini bani la buget, atât la cel central, cât şi la cel local. Statul pierde, anual, aproxatimativ două miliarde de euro din piaţa neagră. Adică aproximativ 1,3% din PIB.

    Primăriile ar trebui să fie primele care să se sesizeze şi să ia măsuri. O astfel de măsură ar putea fi înfiinţarea unui cazan comunal, unde să poată fi distilate fructele oricui doreşte să producă băuturi alcoolice. Acest cazan comunal ar urma să fie gestionat de primărie, sub forma unui antrepozit, iar băutura să beneficieze de toate caracteristicile pieţei albe: să fie timbrată, autorizată, controlată şi, bineînţeles, accizată. Toată lumea iese în câştig – primăria îşi păstrează o cotă parte din acciză, statul creşte nivelul colectărilor, producătorii câştigă credibilitate pentru că vând băuturi conforme cu toate normele de producţie, iar consumatorii pot sta liniştiţi că beau ce trebuie, nu metanol.

    La fel de indicată, însă destul de greu implementabilă ar fi introducerea unor modalităţi practice de supraveghere efectivă a producţiei micilor producători, atât la nivelul cantităţii produse, cât şi la nivelul calităţii acestora. Această supraveghere ar impune şi obligaţia de banderolare a producţiei micilor distilerii şi a producătorilor casnici ce depăşesc acea cantitate limită, de 50 de litri anual. Aşa cum stau lucrurile acum, în contextul reglementării actuale, în care fiecare gospodărie poate opera un cazan individual, se poate ajunge la situaţia în care în România ar exista un număr de aproximativ şapte milioane de producători individuali neautorizaţi, nefiscalizaţi şi cu o producţie total necontrolată.

    Este un drum lung până vom ajunge în punctul în care nu vom mai vorbi de dimensiuni aberante ale pieţei negre şi în care nu vom mai privi cu atât de multă toleranţă producţia necontrolată, neautorizată, nereglementată şi nefiscalizată. Însă la capătul acestui drum se află un munte de bani despre care nimeni nu ştie de unde vin şi unde se duc (dar care ar trebui să ajungă la bugetul de stat) şi mulţi oameni care ar trebui să iasă la lumină şi să se transforme din evazionişti în oameni de afaceri cinstiţi.

  • Opinie George Mioc, CEO PSI Industries: Sănătate, educaţie şi locuri de muncă: chemaţi antreprenorii români să ofere soluţii!

    Sigur, este firesc ca o formaţiune politică să arate că este pregătită în orice clipă să preia puterea, însă ideea programelor este să ofere nişte linii directoare credibile, nu nişte minciuni călduţe. Din păcate, ultimul astfel de document, programul de guvernare al PNL, suferă de acest păcat. Domnul Predoiu putea să îşi amintească de marele proiect al Alianţei D.A.: cota unică de impozitare. O idee simplă care, probabil, va rămâne în istoria economică a României. Ceea ce vreau să spun este că România are nevoie de astfel de proiecte puternice, clare şi care să aibă în spate susţinere politică, nu de nişte promisiuni slabe şi necredibile. Sunt câteva domenii în care este evident nevoie de reforme majore, pentru că situaţia este dramatică şi afectează milioane de cetăţeni.

    Învăţământul românesc se află evident pe o pantă descendentă. Fără îndoială că este nevoie şi de o alocare bugetară mai mare, dar nu cred că aici este singura mare problemă. Fără să am pretenţia că mă pricep la toate, observ că, de ani buni, sistemul este prizonierul unor sindicate politizate, ai căror lideri sunt arondaţi PSD. Ştiu că legea educaţiei a fost modificată de sute de ori, cu rezultatele pe care le vedem azi. Ceea ce sugerez eu este că educaţia să se adapteze cerinţelor pieţei muncii. Lăsaţi sindicatele politizate în plan secundar şi consultaţi mediul de afaceri, pentru ca şcoala să nu mai producă şomeri. Mediul de afaceri poate estima cel mai bine cerinţele pieţei muncii peste câţiva ani. Nu este vorba doar de reducerea şomajului în rândul tinerilor, ci de perspectiva de a atrage investiţii străine, în viitor. În plus, cred că prăbuşirea încrederii în învăţământul superior – universităţi corupte, precum cea din Reşiţa, cazurile tot mai frecvente de doctorate plagiate – va face ca elevii de elită să fugă, în măsura în care au posibilităţi materiale, la studii în străinătate. Puţin probabil să se mai întoarcă. Şi o menţiune specială: nu putem să mai ignorăm diferenţa uriaşă dintre învăţământul rural şi cel din mediul urban. Este nevoie de o strategie specială, trebuie să dăm o şansă copiilor de la ţară.

     Sistemul de sănătate a încremenit undeva între comunismul ceauşist şi capitalismul de cumetrie promovat de PSD. Când spui „corupţia ucide” nu este doar o metaforă. Revolta din iarna lui 2012, având în spate Antena 3 şi pe doctorul Raed Arafat, i-a speriat pe politicieni. Nimeni nu mai are curaj să vorbească despre reformă. Am mai scris, aici, în Business Magazin: trebuie spart monopolul CNAS, instituţie de stat care administrează complet netransparent banii pacienţilor, iar spitalele trebuie privatizate. Repet: da, sistemul este subfinanţat, dar acum, dacă vom arunca mai mulţi bani, vor fi înghiţiţi de corupţie. Uităm prea repede cum se făceau la spitalul judeţean din Mehedinţi achiziţiile de echipamente medicale: scumpe şi proaste, iar banii se scurgeau de fapt către baronimea PSD.


    Codul Fiscal şi Codul Muncii trebuie simplificate, tot după discuţii cu mediul de afaceri. În loc să intrăm din nou în competiţia „Cine scade mai mult taxele, dar promite alocări bugetare mai mari”, să depolitizăm ANAF şi să vedem cum putem face colectarea impozitelor într-un mod mai prietenos pentru contribuabili. Eu cred că, într-un an sau doi, se pot găsi soluţii ca absolut toate persoanele fizice şi juridice să interacţioneze cu inspectorii fiscali doar în mediul online, dacă doresc. În ceea ce priveşte Codul Muncii, am spus în urmă cu multe luni: dacă România doreşte să scadă şomajul, are nevoie de o piaţă a muncii flexibilă şi de un cod elaborat prin discuţii cu antreprenorii, nu la comanda sindicatelor. Nu îmi spuneţi, vă rog, că şomajul este sub 7%. Ştiţi foarte bine că acest fapt se datorează migraţiei masive. Piaţa muncii pierde enorm prin acest fenomen: pleacă persoane tinere, muncitoare, cu iniţiativă, capabile să se descurce în străinătate.

    Dacă vă veţi uita peste sondaje, veţi vedea că acestea sunt principalele preocupări ale românilor: sănătate, educaţie şi şomaj/ locuri de muncă, în special pentru cei tineri. Eu nu propun soluţii miraculoase, scoase din joben, ci cooptarea antreprenorilor în rezolvarea problemelor din aceste domenii. Nu neg importanţa sindicatelor, dar să fim sinceri: avem prea multe exemple de lideri corupţi sau/ şi care s-au folosit de angajaţii pe care-i reprezentau pentru a face o carieră în PSD. Eu susţin că dreapta poate găsi, împreună cu mediul de afaceri, soluţii curajoase, care să ducă la o creştere sănătoasă a economiei româneşti.

    Notă: Opinia prezentată îi aparţine domnului George Mioc şi nu implică în niciun fel redacţia Business Magazin sau organizaţia din care publicaţia face parte.

  • Opinie Costas Polinakis: Un grec despre Grecia

    Costas Polinakis este născut la Brăila şi a lucrat o perioadă la agenţia de presă Mediafax. În urmă cu 15 ani a plecat în Grecia şi a lucrat în IT. În prezent este şomer.

    Foto: Cosmin Bumbuţ

    Este clar că FMI şi UE trebuie să-şi revizuiască regulamentele. Nu sunt specialist în economie, dar nu este nevoie să fii ca să-ţi dai seama că FMI este incapabil să gestioneze crize (şi nu e vorba numai de Grecia aici).

    Citind recent un articol al lui Thomas Piketty, în care acesta explica cum boomul economic al Germaniei postbelice se datorează în mare parte prescrierii datoriilor de război, aş adăuga că, în cazul Greciei, nu sunt convins că este de ajuns. Ca de obicei, adevărul este undeva la mijloc. Este clar că nu există altă cale decât anularea uriaşelor datorii, sau macar un „haircut“, deoarece datoria publică a Greciei nu a fost niciodată sustenabilă şi toate încercările de până acum erau menite să eşueze. Guvernele corupte ale Greciei au ascuns adevărul, dar FMI şi instituţiile europene au dat dovadă de incompetenţă criminală.

    Problema este că grecii au ales să răspundă la ce li se întâmplă cu socialism. Chiar dacă se va obţine un haircut (şi este sigur că Tsipras o să-şi şantajeze partenerii de negocieri cu rezultatul referendumului), cum poate să repună economia pe picioare un guvern care are ca scop extinderea şi mai mult a sectorului public, neproductiv? Spre deosebire de Germania postbelică, care şi-a concentrat toate eforturile în reconstrucţia ţării, mă îndoiesc că în Grecia lumea conştientizează că acum e momentul să ne punem serios pe muncă. Atmosfera predominantă este o euforie de genul „Am învins! De acum nu mai este nevoie să muncim, statul va avea grijă de toate“.

    Cum se întâmplă de obicei când partidele moderate (şi corupte) eşuează, sărim în braţele extremiştilor. Tânărul premier grec se baza pe faptul că nemulţumiţii din toată Europa (şi nu numai) îl vor urma şi ai fi putut spune, cel mult, că este un romantic sau idealist care admiră reţete vechi, dar neîncercate încă în ţara sa. Acum însă situaţia a trecut la următorul nivel, liderii europeni au început să simtă vârful morcovului şi, sincer, nu ştiu cine are atâta discernământ să propună soluţii pentru ca situaţia să nu scape şi mai mult de sub control. Economişti de prestigiu sunt divizaţi, cu atât mai mult populaţia.

    Tsipras şi echipa lui blamau BCE pentru „închiderea băncilor“ şi, după cum se pare, chiar a convins populaţia că „ceilalţi“ sunt responsabili pentru asta. Şi mai vagă este situaţia privind ultima rundă de negocieri eşuată, care l-a determinat pe Tsipras să anunţe referendumul. Sigur că şi în acest caz reprezentanţii Greciei şi ai UE/FMI se acuză unii pe ceilalţi. După cum relata un ziarist, la ora 10:00 erau la un pas de acord, dar peste numai o oră prim-ministrul grec se ridica de la masa de negocieri fără niciun rezultat. Aceeaşi echipă se declară moderată (dacă nu ştiaţi, avem şi partid comunist în Parlament, iar la ultimele alegeri au participat nu mai puţin de 5 partide care aveau sigla cu „secera şi ciocanul“).

    Tsipras, partidul şi o parte din cei 60% care au votat „Nu“ la referendum, au, însă, agresivitatea şi determinarea comuniştilor din anii ‘50. O societate divizată de 70 de ani este acum şi mai divizata. „Lupta de clasă“, „solidaritate“, „revoluţie“, „exploatare“, „muncitorime“ sunt cele mai uzuale expresii din vocabularul lor. Acum ceva timp încercam să-i fac unui prieten român „profilul“ revoluţionarului grec. Nu este bătrânelul nostalgic, admirator al lui Stalin, care face politică la cafenea. Este tânăr, în cele mai multe cazuri student, care nu a apucat încă să aibă o slujbă serioasă dar „ştie ce trebuie făcut pentru binele clasei muncitoare“. Îl cunoaşte bine pe Marx şi îi admiră pe Che Guevara şi pe Chavez pentru că au îndrăznit să combată imperialismul.

    În afară de cozi la bancomate pentru „raţia zilnică“ de 60 de euro (recent 50, pentru că s-au epuizat bancnotele de 20 de euro), populaţia face cozi şi la supermarketuri, cumpără mai mult ca niciodată baxuri de hârtie igienică şi alimente cu data de expirare îndelungată. La benzinării în ultimele zile s-a mai redus panica şi nu se mai văd cozi, datorită declaraţiilor liniştitoare sau poate a perspectivei că oricând am putea cumpăra petrol din Venezuela, din Iran sau Rusia, cine ştie?

    Un lucru este cert: Tsipras a dezbinat şi mai mult societatea asta, ba chiar şi restul Europei. Nu am fost niciodată paranoic şi nici teoriile conspiraţiei nu prind la mine, dar mi se pare un război de propagandă, iar prostimea crede. În ultima vreme mi-am cam schimbat părerea iniţială despre Tsipras; credeam că este doar un tânăr oportunist care se va detaşa mai devreme sau mai târziu de cei mai radicali din partid, dar încep să cred că e comunist convins şi ştie foarte bine ce face. Poate că scopul lui este să devină Chavezul Europei…

    De menţionat că, odată cu anunţarea referendumului şi a măsurilor privitoare la controlul de capital, guvernul a decis ca, în săptămâna dinaintea referendumului, deplasarea cu mijloacele de transport în comun să fie gratuită. Probabil un exemplu despre „ce bine va fi de acum înainte dacă votaţi pentru noi“, altfel nu se explică de ce, odată cu anunţarea acestei măsuri, la televiziunea naţională au ţinut să precizeze că „gratuitatea nu este valabilă şi pentru trenul urban, companie privată“. În orice caz, lumea a fost entuziasmată de măsură, deşi puţini folosesc mijloacele de transport în comun.

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Nevoia te învaţă: nu trezi câinele care doarme!

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    Situaţiile acestea în care trebuie să tac tehnic nu sunt dese, sunt extrem de rare, dar sunt cele pe care nu le uit niciodată. Mai exact au fost 3 în 15 de ani de muncă.

    Prima a fost cu o persoană care „ştia tot“ şi „nu voia nimic“. A doua a fost cu o persoană care „făcea totul pentru copilul său nerecunoscător“ şi ultima a fost cu o persoană care „nu are nevoie de nimeni pentru că este mai bună şi mai excepţională decât toţi incompetenţii cu care lucrează“.

    Le voi detalia.

    Persoana care ştia tot şi nu voia nimic era un domn în partea a doua a carierei de top manager. Urla zilnic şi fără întrerupere la oricine îi ieşea în cale, urla ca să certe, urla ca să laude, dacă mai rămânea vreo urmă de laudă în urma urletului. Halucinant era că ştia ce urma să spun înainte să ştiu eu, dădea semnale de nerăbdare şi îmi spunea „o să spui că …“, la care eu întrebam „de unde ştii ce o să spun?“ şi el răspundea „ai văzut că am ştiut?“, fără să îşi dea seama că nu enunţasem nimic. Culmea este că, de frică, lumea funcţiona în jurul lui. Este drept însă că nici el, nici cei din jurul lui nu rezistau mai mult de 18-24 de luni împreună, iar omul era mereu în căutare de alt angajator. S-a descurcat, mai are puţin şi va reuşi probabil să iasă la pensie. Piaţa top managementului este una discretă.

    Persoana care făcea totul pentru copilul său nerecunoscător era tot un domn, tot manager de top, care suferea profund pentru că fiul lui nu câştigase niciun campionat (la sportul pe care îl practica) deşi el, tatăl lui, investise totul în antrenamente. L-am întrebat jenată: „dar poate nu îi place sportul ăsta?…“ şi a răspuns că nu îl interesează şi că orice copil şi-ar dori să fie în locul lui. Apoi a continuat şi mi-a spus că i se pare nedrept ca el, ca părinte, să stea în tribune alături de alţi părinţi care nu fac nici a mia parte din cât face el, iar copiii acestor părinţi să câştige campionatul şi nu copilul lui. Am mai întrebat: „dar aşa, obiectiv vorbind, ceilalţi sunt buni?“ (nu am întrebat dacă sunt mai buni decât fiul lui) şi mi-a răspuns tăios că „nici măcar nu contează“. Sper doar că fiul acestui domn este ajutat şi dăruit de univers cu multă înţelepciune. Talentul nu i-ar folosi la nimic deocamdată.

    Ultima provocare, o doamnă manager de top, prea de top pentru cât de foarte tânără este, nu are nevoie de nimeni pentru că ea este minunată şi toţi colegii ei sunt „nişte incompetenţi cu care nu are rost să îşi piardă timpul“. Până şi şeful ei este un om care nu este la fel de competent ca ea şi căruia ea îi face toată munca. A declarat încă din prima clipă a interacţiunii că pe ea nu o interesează feedbackul nimănui (referindu-se la colegi, subordonaţi sau şeful direct) şi că ar pierde vremea dacă ar trebui să le intre tuturor în voie. Adevărul este că doar sieşi ar trebui să îşi intre în voie, dar este prea ocupată cu nu cumva să le intre altora în voie.

    Este vorba despre o persoană competentă şi inteligentă dintr-un mediu de nivel ridicat unde, fie că vrei, fie că nu vrei, te forţează organizaţia să fii cel puţin competent. De fapt este vorba despre o doamnă pur şi simplu rea, dar cât de cât harnică, atât de harnică încât este greu să o întreci. Restul de sute de oameni cu care am interacţionat, diferite tipologii de manageri, şi-au arătat disponibilitatea de a accepta că poate lucrurile se pot face mai bine decât le fac ei. Această abordare arată o diferenţă uriaşă în atitudinea, în potenţialul lor, în calitatea şi în nivelul conversaţiilor pe care aceşti oameni sunt capabili să le poarte.

    Vestea bună este că astfel de oameni atât de răi sunt rari, poate nici nu i-aţi întâlnit sau nu îi veţi întâlni vreodată. Lăsaţi-i în pace. Treziţi-i doar pe cei care au puterea să facă ceva cu ei. Oamenii ca cei trei din poveştile de mai sus nu se vor trezi niciodată. Din incompetenţă sau din neştiinţă te mai poţi trezi, dar din răutate puţin probabil.

    În final, ca o cheie de control, încercaţi să răspundeţi sincer la întrebarea: mi-aş dori un şef sau un mentor ca mine pentru copiii mei? Indiferent de calitatea actului de şefie de care sunteţi capabili acum şi indiferent dacă răspunsul este da sau nu, sigur sunteţi pe un drum bun. Dacă nu vă interesează răspunsul …să nu trezim câinele care doarme!