Iuliana crede ca Romania schimba oamenii
Intr-o seara, pe la 9, opresc in fata trecerii de pietoni pentru
a lasa o doamna in varsta sa treaca. Doamna trece alergand si
strigand vesela: “Multumesc, multumesc”. Doamna cu pricina m-a
binedispus pentru cateva zile. Si acum mai zambesc cand mi-o
amintesc cat era de simpatica. Nu numai asta m-a binesdispus, ci
mai ales simpla prezenta a unei persoane straine care spune
“multumesc”, te priveste in ochi si-ti zambeste.
Asta e ceva ce eu vad rar in Romania. Daca merg pe strada, vad
aproape numai oameni incruntati, cu privirile in pamant, cu pas
grabit. Cand ajung la casa de marcat, in aproape orice magazin,
angajatii par extrem de deranjati, chiar daca scrie pe fisa
postului lor ca e obligatoriu sa ii zambeasca clientului si sa il
intrebe daca mai doreste ceva. Merg pe strada si nu conteneste sa
ma mire cat de multi oameni trec pe rosu, cat de multi nu respecta
regulile de circulatie, cat de multi arunca gunoaie intentionat pe
jos. Ajung seara acasa si nu pot sa inteleg de ce vecinii mei
considera ca un anumit loc de parcare din fata blocului e al lor,
desi nu platesc pentru el, cum alti vecini tipa furiosi daca arunci
din greseala gunoiul in tomberonul lor, cum dau muzica lor
preferata tare la orice ora. “Niciodata nu imi inchid telefonul
mobil cand merg cu avionul, e o prostie cum se spune ca
interfereaza cu sistemele de securitate”. Am auzit replica asta de
doua ori in ultimul an. Mi se pare incredibil. Oamenii aia nu era
nici specialisti in aviatie sau in sisteme de securitate, ci faceau
cum credeau ei ca e mai bine, chiar daca se jucau poate cu viata a
sute de oameni, si mai ales erau siguri ca au dreptate. Erau
romani.
Erau parte din acea patura din ce in ce mai groasa care
considera ca pentru a supravietui in Romania trebuie sa incalce
regulile. Din patura aceea care nu respecta pe nimeni si nimic,
care considera ca o masina scumpa e cheia succesului, care
considera ca poate impune oricui propriile reguli pentru ca asa
vrea el, care nu se respecta in primul rand pe sine atunci cand nu
isi respecta meseria, cuvantul dat, semenii si tara.
O tara din care nu ne impriedica nimeni sa plecam. E adevarat.
Dar stam aici si riscam ca, indiferent de educatia pe care am
primit-o (educatia fiind esentiala in toata discutia asta), sa
devenim cumva toti la fel. Nu inseamna ca vom arunca toti gunoaie
pe jos, dar vom deveni ceva ce poate nu eram pana acum. Vom deveni
agresivi, nervosi, frustrati, invidiosi, nemultumiti.
Vom astepta. Vor fi din ce in ce mai multi oameni care nu vor
vrea sa munceasca. Tineri care au inteles de la familia lor ca
succesul e undeva pe prima pagina a ziarelor de scandal, care isi
doresc din tot sufletul sa nu fie nevoiti vreodata sa munceasca,
oameni care asteapta ajutor de la stat, oameni al caror prim gand e
cum sa faca sa fure cumva ceva. Nu sunt toti romanii asa, dar pe
cei mai multi faptul ca au crescut si traiesc in Romania i-a facut
asa.
Si da, cu toate riscurile aferente, vreau sa raman in
Romania.
Ionut crede ca mediul inconjurator nu are o influenta prea
mare
Cand tocmai veneam spre redactie, o femeie pe la vreo 60 de ani,
imbarcata foarte decent, dichisita, cu o umbrela care o proteja de
soarele canicular (la umbra erau 36 de grade) s-a apropiat de
masina si mi-a cerut bani. Spunea cu ochii aproape in lacrimi ca
i-a murit fratele si nu mai are pe nimeni.
Cum ati fi reactionat voi? Va ofer patru variante de raspuns
(probabil ca mai sunt si altele, dar nu conteaza)
1. i-ati fi dat maruntul pe care il aveati in buzunar/portofel sau
in torpedoul masinii
2. ati fi oprit sa discutati si sa vedeti cum ati fi putut sa o
ajutati
3. ati fi crezut, extrapoland Filantropica lui Nae Caranfil, ca
aveti in fata versiunea 2.0 sau 3.0 a cersetorului murdar cu punga
de aurolac sau a celui mutilat
4. ati fi mers mai departe gandindu-va la problemele voastre
Si acum faceti inca un exercitiu de imaginatie si ganditi-va ca
acelasi lucru vi s-ar fi intamplat in Germania sau in Italia, unde
traiti de cativa ani. Care ar fi fost reactia voastra?
Lucrurile ar trebui sa fie clare din punctul meu de vedere. Daca
nu sunt multumit de locul unde m-am nascut, unde am crescut, daca
sunt de parere ca mediul in care traiesc nu ma reprezinta, ce ma
impiedica ca plec de aici?
Ma adresez in principal celor tineri, pentru ca vad foarte multi
tineri care s-au obisnuit sa nu faca nimic, sa nu stie nimic, sa nu
ii intereseze viitorul lor, dar sa aiba o parere mult prea buna
despre ei, insa cand viata/soarta ii ia la rost si ii scutura un
pic, nu mai este nimic de capul lor.
Daca tot m-as declara frustrat de mediul in care traiesc si de
vecinii mei ghiolbani care asculta manele si mananca seminte, ce ma
impiedica sa ma mut in alt cartier, in alt oras sau, de ce nu, in
alta tara?
Sa incetam o data cu plafonarile si frustrarile sau, daca nu
incetam, macar sa acceptam aceste plafonari si frustrari. Nu e de
vina Romania si lipsa de civilizatie din tara pentru ca noi am
devenit atat de lipsiti de vointa, de dorinta de a face ceva.
Cati dintre noi si-au pus problema sa dea in judecata aceste
autoritati incompetente pentru ca nu le asigura conditiile umane de
baza pentru a se dezvolta? Cati dintre noi se gandesc macar o data
pe zi cum sa plece mai devreme acasa? Cati dintre noi dau vina in
discutia cu seful pe altcineva pentru ca nu au terminat un proiect
la vreme, dar in raport cu acei “altcineva” nu spun nimic, ci
prefera sa fie buni prieteni si sa se planga de faptul ca sefii
sunt neintelegatori?
Concluzia mea: nu spun ca mediul in care traim nu are
nicio influenta, dar cred ca fiecare dintre noi este responsabil
pentru ca lasa mediul in care traieste sa il influenteze in mod
negativ. Daca nu stim cine suntem cu adevarat si ce vrem, nu
putem sa fim altceva decat un produs al mediului. Iar asta e
chiar trist, mai ales avand in vedere mediul in care traim.