Tag: resurse

  • Când se termină apa

    Cu 2.500 de izvoare şi 60% din apele minerale din Europa, România este unul dintre statele cu cele mai bogate resurse subterane de apă. Chiar şi aşa, nu este total ferită de pericolul unei crize la nivel hidrologic. Care sunt efectele lipsei de apă pe plan global, ce impact are aceasta asupra României şi care sunt riscurile ca, într-o bună zi, acest element indispensabil vieţii să fie complet epuizat?

    4 milioane de oameni aflaţi în pericol iminent de a rămâne fără apă, după ce, în urma unei periode de secetă de trei ani, resursele de apă stocate în rezervorul oraşului au fost aproape complet epuizate. Nu este un scenariu de film SF, ci s-a întâmplat deja, în octombrie anul trecut, în cel mai mare oraş din Africa de Sud, Cape Town. Primarul Patricia De Lille anunţa adoptarea unor măsuri drastice menite să facă faţă situaţiei fără precedent în care se afla metropola africană.

    În faţa acestui scenariu care putea deveni, în doar câteva luni, unul morbid, autorităţile au înţeles că singura metodă de supravieţuire este adoptarea unor măsuri extreme. Aşa că au redus treptat cantitatea de apă pe cap de locuitor, până la aproape o şesime din consumul mediu al Statelor Unite. Astfel, fiecare persoană a avut dreptul de a folosi zilnic maximum 50 de litri de apă. Cu toate acestea, în urma calculelor s-a constatat că rezervorul oraşului nu poate suplini nevoia celor patru milioane de locuitori decât pentru o perioadă limitată de timp, iar data limită până la care consumul urma să fie acoperit a fost numită, cu o conotaţie apocaliptică, Ziua Zero. Pe cititorii presei internaţionale, Ziua Zero poate, cel mult, să îi ducă cu gândul la un peisaj apocaliptic sau la o scenă de film. Însă, pentru patru milioane de oameni, Ziua Zero este o realitate concretă, sumbră, cu care este posibil să se confrunte curând.

    Iniţial, Ziua Zero a fost fixată pe pe 22 aprilie 2018, apoi a fost mutată pe 11 mai. După schimbări succesive, datorită raţionalizării extreme la care au recurs autorităţile, locuitorii au primit o nouă amânare, până anul viitor. Măsurile rămân, însă, valabile.

    Este uşor să îţi imaginezi acest scenariu într-o ţară din Sudul Africii, însă pentru populaţia altor state, penuria de apă pare un subiect îndepărtat. Cu toate acestea, Betsy Otto, directorul programului de apă la nivel global din cadrul Institutului de Resurse Mondiale, spune că „problemele cu care se confruntă Cape Town ar trebui să servească drept apel de trezire pentru celelalte ţări, cu privire la realitatea creşterii stresului cauzat de lipsa apei”. Stresul cauzat de lipsa apei apare atunci când cererea depăşeşte oferta disponibilă. Conform experţilor, statele din întreaga lume s-ar putea confrunta la un moment dat cu această criză, indiferent de numărul de izvoare pe care le deţin. Deja, California a trecut printr-o secetă care a durat mai mulţi ani. La fel, Australia a supravieţuit unei secete de aproape zece ani (2003-2012), considerată seceta mileniului, iar în 2015 Sao Paulo s-a confruntat, la fel, cu o criză a deficitului de apă datorată atât secetei, cât şi infrastructurilor ineficiente. Otto pune criza globală a penuriei de apă pe seama nepăsării autorităţilor: „Am investit prea puţin în măsuri şi am lăsat structurile existente să se degradeze”, declară ea.

    Chiar dacă pare puţin plauzibil ca apa să se termine, în condiţiile în care 70% din suprafaţa Terrei este formată din apă, totuşi, procentul apei dulci este de doar 2,5%, o mare parte din această cantitate fiind stocată în gheaţă şi zăpadă. În realitate, populaţia are acces imediat la doar 1% din resursele de ape dulci.

    Rebecca Keller, om de ştiinţă şi analist tehnologic la compania de informaţii Stratfor, spune că este extrem de important ca penuria de apă să fie tratată ca o problemă globală, deoarece oraşele ar trebui să lucreze la soluţii încă de pe acum. „Poate nu ne vom confrunta cu acelaşi scenariu ca în Cape Town. Ar putea fi altele: poluarea, seceta, schimbările climatice sau suprapopularea”, avertizează aceasta, exemplificând cu cercetările ştiinţifice care arată că despăduririle masive au schimbat ciclul hidrologic al râului Amazon.

    Diferenţa dintre state privind accesul la apă potabilă devine la rândul său o problemă. În timp ce unele ţări deţin resurse importante de apă, populaţiile sărace sunt nevoite să se descurce prin metode proprii. Această situaţie duce deseori la furtul de apă – pentru profit, pentru supravieţuire sau pentru ambele. „Recunoaşterea de către Organizaţia Naţiunilor Unite a apei ca drept al omului în 2010 a complicat problema furtului de apă”, a declarat Vanda Felbab-Brown, expert în cadrul Institutului Brookings. „Dreptul la apă nu este echivalent cu dreptul la apă gratuită. În acelaşi mod în care oamenii trebuie să plătească pentru hrană, ei ar trebui să se aştepte să plătească pentru apă potabilă”, a explicat Felbab-Brown.

    Această idee nu a oprit însă furtul de apă pe scară largă în ţări precum Brazilia, India şi Mexic. Întreprinderile şi persoanele fizice interceptează ilegal conducte şi rezervoare sau găsesc alte modalităţi de a evita contoarele de apă. Cu toate acestea, Felbab-Brown spune că nu există o soluţie unică la această problemă, deoarece contextul furtului de apă variază între locaţii, dar crede că „o mai bună aplicare a legii, monitorizarea apei şi crearea unor baze de date cuprinzătoare sunt puncte bune de plecare pentru guverne. Guvernele trebuie să recunoască faptul că nu pot cere doar aplicarea legii fără a oferi alternativă legală”.

    În momentul în care furtul apei va deveni o problemă la nivel internaţional, acest lucru ar putea conduce la un punct de tensiune geopolitică între ţările care se confruntă cu probleme transfrontaliere de apă, spune Keller, exemplificând cu construcţia barajului Marea Renaştere de pe Nil, un proiect hidroelectric de patru miliarde de dolari, finanţat de Etiopia, care ar pune Egiptul în situaţia de a-şi pierde rezervele de apă potabilă.

    Diminuarea deficitului de apă s-a dovedit a fi un subiect politic dificil deoarece, în multe ţări, soluţiile de mediu sau de climă tind să întâmpine dificultăţi în a aduna destul sprijin politic pentru a deveni o realitate. De asemenea, este extrem de costisitor să se construiască noi surse de apă, baraje şi instalaţii de desalinizare. „Politicienii nu se mobilizează decât în situaţia unui eveniment acut – o secetă severă, de exemplu”, afirmă Keller. Ideea este susţinută şi de Betsy Otto, care crede că „multe guverne au făcut prea puţin pentru a-şi ghida cetăţenii în ceea ce priveşte comportamentul eficient din punct de vedere al apei. Otto consideră că „acest lucru poate fi implementat prin controale ale preţurilor, care reprezintă însă rareori o măsură populară.” Ea susţine că ar trebui să existe două niveluri de stabilire a preţurilor: preţurile de conservare, care să taxeze cu tarife minime cantitatea de apă suficientă pentru nevoile de bază, şi preţuri mai mari pentru consumul de apă la discreţie.  „La nivel naţional, guvernele ar trebui să încurajeze conversaţia cu privire la problemele de conservare, deoarece economisirea apei va fi întotdeauna mai ieftină decât construirea sau forarea unor surse noi”, a adăugat Otto.

    La nivel de investiţii, mesajul transmis de Global Water Fund comunităţii globale de investitori este că sectorul apei este o industrie de 500 de miliarde de dolari, în continuă creştere. Potrivit acestei organizaţii, există încă o creştere puternică a segmentului în China, Australia, Orientul Mijlociu, Africa şi Rusia. Finanţarea hidroinfrastructurii nu este obiectul unei investiţii unice, ci solicită cheltuieli imense deopotrivă din partea mediului privat şi public pentru menţinerea şi operarea activelor. Investiţiile în sectorul apei vor avea succes dacă vor fi acompaniate de politici guvernamentale, cadre legale puternice şi o stabilire inteligentă a preţurilor. Stella Thomas, fondator şi managing director al Global Waterfund, afirmă că „o investiţie de un dolar în apă poate genera profit care să varieze între opt şi 35 de dolari şi poate să crească PIB-ul unei ţări cu o medie de 3,7%. Apa trebuie să fie folosită ca o unealtă pentru progresul economic, social şi politic.”


    ■ Un scenariu îndepărtat

    Pentru o ţară bogată în ape, aşa cum este România, un scenariu apocaliptic în care apa ajunge la fel de scumpă ca metalele preţioase, aşa cum vedem în filmele SF, pare, dacă nu improbabil, cel puţin îndepărtat. Şi, prin urmare, un subiect care nu ne îngrijorează cu adevărat. Frecvent apar informări şi imagini despre cât de poluate sunt apele de la noi din ţară cu reziduuri menajere. Şi asta pentru că majoritatea populaţiei din mediul rural aruncă, pur şi simplu, gunoaiele în apa din apropiere.

    „Topirea zăpezilor şi ploile din această primăvară au antrenat deşeurile aruncate de riverani şi turişti pe malurile râului Bistriţa şi a afluenţilor acestora. Hidroelectrica face şi în acest an eforturi pentru ecologizarea lacului şi pentru reducerea cantităţilor de deşeuri plutitoare al căror impact este semnificativ atât pentru mediu, cât şi pentru randamentul hidroagregatelor”, se arată într-un comunicat transmis recent de Hidroelectrica. Compania estimează pentru anul 2018 un cost de circa 150.000 de lei numai pentru ecologizarea Lacului Izvorul Muntelui. În 2017, cantitatea de deşeuri colectată de Hidroelectrica de pe acest lac a fost de doar o tonă, deoarece regimul precipitaţiilor a fost relativ scăzut, însă în 2016 – prin forţe proprii şi prin acţiuni de voluntariat desfăşurate cu sprjinul ONG-urilor, s-au colectat 50,5 tone de deşeuri de pe malul lacului Izvorul Muntelui. În trecut, deşeurile astfel recuperate nu au fost acceptate de către colectorii autorizaţi ca fiind reciclabile, astfel că Hidroelectrica a suportat şi costurile pentru depozitarea temporară şi eliminarea acestora.

    Penuria de apă la nivel global este, în opinia lui George Ristea, director comercial Apa Calipso şi preşedinte al Asociaţiei Producătorilor din Industria Apei (APRIA), o problemă reală şi urgentă. El spune că „deficitul de apă va deveni un subiect mai important decât schimbările climatice deoarece reprezintă un pericol mai mare decât încălzirea globală, fiind o relaţie de tipul cauză-efect. Comisia Europeană dezvoltă tot mai multe proiecte şi are ca obiectiv major identificarea de soluţii practice privind problema deficitului de apă şi a fenomenului de secetă în Europa.”

    Radu Dumitru, director general al Societăţii Naţionale a Apelor Minerale (SNAM S.A.), declară că preocupările legate de lipsa apei pot fi subiective, şi că opiniile legate de penuria apei diferă de la caz la caz, în funcţie de persoană, deoarece vom primi un răspuns diferit „dacă ne adresăm cu această întrebare unui cetăţean din vestul Europei sau unuia din Kenya. Primul foloseşte zilnic în gospodărie în jur de 2.000 litri de apă, iar cel din urmă abia dacă are un minim pentru consumul necesar la limita supravieţuirii”. El adaugă că „problema apei se pune în două aspecte, legate oarecum unul de celalalt. Putem vorbi de apa necesară în consumul industrial, de exemplu în irigaţii, şi de apa potabilă. Al doilea aspect este cel cu efecte pe termen foarte scurt, deoarece organismul uman poate rezista, în medie, maxim trei zile fără apă. Ambele sunt însă de actualitate şi războaiele din Orientul Mijlociu şi din Africa de Nord stau mărturie”.

    Pe plan local, reprezentanţii principalilor îmbuteliatori de apă consideră că nu ne putem raporta la Africa de Sud, deoarece au o climă predominant secetoasă comparativ cu cea din România, unde clima este temperat-continentală de tranziţie, marcată de influenţe climatice oceanice, continentale, scandinavo-baltice, submediteraneene, cu un regim bogat al cantităţilor de precipitaţii. „România are în jur de 2.500 de izvoare de apă care ar constitui, potrivit unor estimări, circa 60% din apele minerale ale Europei. Plus resurse de suprafaţă. Doar în situaţii extreme (ca să nu spunem apocaliptice) am putea ajunge în situaţia menţionată: cataclism, accident nuclear sau ceva similar. Puţin probabil”, afirmă Horaţiu Rada, acţionar Aur’a.

    Ideea este susţinută şi de George Ristea: „România are un sistem de gospodărire a apelor bun, avem specialişti în domeniu, iar riscul de a rămâne fără apă potabilă/menajeră este minim, însă trebuie adoptate politici pentru căutarea de noi resurse.” De asemenea, Radu Dumitru spune că „din fericire, Romania nu are astfel de temeri în acest moment. Suntem în continuare ţara cu cele mai rezerve subterane la nivel european.” El adaugă că „nici reţeaua hidrografică de râuri şi lacuri nu este de neglijat. Cu o bună şi diligentă administrare nu se întredeve în viitor o astfel de problemă generalizată.”

    Totuşi, aceştia nu exclud complet repetarea în viitor a unui scenariu asemănător celui din Africa de Sud şi la noi în ţară. „Apa poate deveni un lux în condiţiile schimbărilor climatice dramatice, în condiţiile în care creşte nivelul de poluare, sau a unei exploatări iresponsabile a resurselor. Şi, da, este posibil un asemenea scenariu. Soluţia, indiferent de termen, este să fim precauţi în consum”, afirmă Rada. El adaugă că: „Ne-am putea gândi la deşertizarea României, ca scenariu posibil, din cauza schimbării climei, a intervenţiilor umane haotice, cu defrişări masive, poluare şi dezvoltare industrială agresivă”.
    Pe de altă parte, Radu Dumitru susţine că la repetarea unui astfel de scenariu în România s-ar putea ajunge din „lipsa investiţiilor în acest domeniu, în sensul că vom fi în situaţia de a avea îndeajuns de multă apă, dar să nu o putem duce unde este nevoie.”

    Situaţia în care apa ar putea deveni un lux accesibil doar celor cu venituri ridicate nu este, pentru reprezentantul Aur’a, doar o posibilitate, ci o realitate: „Apa la nivel mondial este un lux. Producţia mondială de apă îmbuteliată se situează la aproape 200 de miliarde de litri anual, o cifră care pare semnificativă dar care nu atinge nici pe departe necesarul real al planetei. Există ţări în care apa putem spune că depăşeşte valoarea aurului, şi ne gândim direct la Africa, unde trăiesc aproape 40% din oamenii de pe planetă fără acces la apă potabilă.”

    În opinia lui George Ristea, probabilitatea unui scenariu în care tariful apei potabile din Romania să crească atât de mult încât apa să devină un lux, accesibil doar celor cu venituri peste medie, ar insemna un dezastru. „Un guvern incapabil să rezolve problemele majore ale populaţiei cauzate de secetă (şi nu numai) ar duce la un declin social şi migrare în masă. Prin politicile guvernamentale poate fi crescut artificial preţul apei, prin introducerea de taxe (nejustificate), situaţie care poate îngreuna exploatarea resurselor de apă, ceea ce duce la limitarea accesului la această resursă pentru o largă parte a populaţiei. De aceea, va trebui să ne adaptăm, adică să evaluăm punctele vulnerabile şi să acţionăm în vederea reducerii riscurilor.”

    Reprezentantul Apa Calipso afirmă, de asemenea, că infrastructura nu a fost îmbunătăţită, aspect care contribuie la pierderi masive de apă, şi crede că o eventuală secetă poate fi deosebit de gravă; în consecinţă, raţionalizarea apei pe durata anilor de secetă ar deveni o realitate a vieţii cotidiene. „Populaţia cu venituri sub medie nu va avea suficiente resurse încât să platească scumpirea apei, ceea ce va duce la un alt decalaj social”, adaugă Ristea. Cu toate acestea, completează tot el, Romania are un sistem de gospodărire a apelor bun, cu specialişti în domeniu, iar riscul de a rămâne fără apă potabilă/menajeră este minim.

    O eventuală criză a apei ar avea un impact devastator asupra companiilor producătoare de băuturi, dar şi asupra economiei în general şi asupra vieţii sociale, consideră George Ristea. „Multe dintre companiile mici şi mijlocii şi-ar închide porţile, iar şomajul ar creşte semnificativ. Un număr tot mai mare de companii din întreaga lume încearcă să se adapteze la costurile ridicate ale apei şi la rezervele deficitare.

    Companiile sunt nevoite să cheltuie sume uriaşe pentru a îmbunătăţi sistemele de gestionare, conservare şi colectare a apei”, crede el. Spune că aşa i-a venit ideea de a înfiinţa Asociatia Producătorilor din Industria Apei (APRIA), pentru a sprijini industria la nivel naţional prin participarea la programele legislative şi pentru a facilita o mai bună comunicare între administraţia publică şi mediul de afaceri din domeniu, beneficiarul direct fiind populaţia.
    Horaţiu Rada crede, la rândul său, că impactul s-ar răsfrânge asupra tuturor, doarece companiile ar plăti taxe şi redevenţe mult mai mari iar acestea s-ar regăsi în costul produsului final, fapt care ar conduce, automat, la scăderea producţiei şi a consumului.

    Ristea susţine însă că vânzările de apă îmbuteliată, la nivel global, au crescut mult în ultimii ani, iar acest trend s-a resimţit şi în Romania, în ultimii ani consumul de apă de izvor crescând semnificativ. Şi reprezentantul SNAM declară că într-adevăr, consumul de apă a crescut în România în ultimii zece ani, dar că ţara noastră are rezerve suficiente pentru a face faţă oricăror provocări.

    În unanimitate, reprezentanţii companiilor şi ai instituţiilor de profil consideră că influenţa climei asupra rezervelor de apă potabilă joacă un rol esenţial: „Influenţa climei este determinantă! Biosfera şi ecosistemele în integralitatea lor depind de schimbările climatice. Şi invers. Putem vorbi de un cerc vicios sau de principiul acţiune-reacţiune”, susţine Rada. 

    „Pentru cei care produc apă potabilă din bazinele hidrografice de suprafaţă, încălzirea globală are un impact devastator. Aducţiunile de apă au o pierdere la suprafaţă de 40% în funcţie de temperaturile exterioare, astfel, clima are un impact major”, declară şi reprezentantul SNAM. La fel, George Ristea afirmă că „schimbarea climei influenţează viaţa noastră, a tuturor. Resursele de apă sunt esenţiale pentru dezvoltarea umană şi economică în general, însă este cert faptul că schimbările climatice îşi vor intensifica atât frecvenţa, cât şi gravitatea. Asistăm în ultimii ani la fenomene meteorologice extreme, iar oamenii de ştiintă trag semnale de alarmă în acest sens.” El adaugă că analiza privind adaptarea la schimbările climatice se concentrează mai ales asupra problemelor legate de rezervele de apă, în special pentru a reduce consecinţele secetei, afirmând din nou că, totuşi, în acest moment nu există riscul penuriei de apă în România.

    În ceea ce priveşte riscurile în exploatarea apelor, principalii factori care ar putea conduce la o criză a apei sunt, în opinia reprezentantului SNAM, managementul deficitar şi lipsa protecţiei. Riscurile de infestare prin proasta administrare sunt majore în ţările slab dezvoltate şi fără infrastructură.

  • Avertisment: Una din patru noi angajări din ultimul an s-a facut la stat. „Factura salarială din sectorul bugetar este prea mare în raport cu resursele pe care le avem.“

    Soldul noilor angajări din sectorul public în perioada februarie 2017 – februarie 2018 a fost de 24.000, repre­zen­tând un sfert (26%) din totalul celor aproape 108.000 de noi angajări fă­cute în ultimul an la ni­velul întregii economii.
     
    Cele mai multe noi angajări (peste 20.100 de persoane) s-au realizat în sectorul servici­ilor de sănătate şi asistenţă socială, unde de alt­fel şi salariile au crescut ca urmare a deciziilor luate de guvern. Astfel, numărul de salariaţi din sănătate a ajuns la 384.100 la finalul lunii februarie a acestui an, fiind cu 6% mai mare decât în perioada similară din 2017.
     
    „În sănătate există clar un deficit mare de personal, nu văd nimic rău că a crescut numărul de angajaţi. În sectorul public sunt zone în care există un deficit mare de personal şi zone unde sunt excedente. M-ar preocupa mai mult dinamica din administraţie publică şi mai puţin cea din sănătate, pentru că în sănătate ştim cu toţii, în orice spital există un deficit mare de personal“, a explicat Ionuţ Dumitru, preşe­dintele Consiliului Fiscal.
     
  • Resursele de energie au crescut în primele 2 luni din 2018 cu 1,3%

    Principalele resurse de energie primară în perioada 1 ianuarie – 28 februarie 2018, au totalizat 5.863 mii de tone echivalent petrol (tep), în creştere cu 72,9 milioane tep faţă de perioada 1 ianuarie – 28 februarie 2017.

    Producţia internă a însumat 3,5 milioane tep, în scădere cu 88,4 mii tep faţă de aceeaşi perioadă a anului precedent, iar importul a fost de 2,3 milioane tep.

    În această perioadă, resursele de energie electrică au fost de 12.242,3 milioane kWh, în scădere cu 155,0 milioane kWh, faţă de perioada corespunzătoare a anului 2017.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Când ai resurse şi nu ştii ce să faci cu ele. Cum Ungaria poate să facă ceea ce România nu este în stare

    Paragraful este extras din raportul pe 2014 realizat de compania de transport al gazului din Ungaria, FGSZ, şi arată cum o ţară lipsită aproape în totalitate de resurse şi-a construit încă de acum cinci ani rolul de hub regional. Ungaria dovedeşte prin strategia paşilor mici că nu este important la cine e resursa, ci cum poţi să creezi bogăţie locală prin resursa altora.

    Platforma Regională de Contractare a gazului este în linii mari o aplicaţie destinată tranzacţiilor transfrontaliere cu gaze naturale prin care participanţii la licitaţii pot rezerva capacitate pe anumite direcţii.

    O necunoscută până de curând, această platformă a intrat în atenţia publicului la jumătatea lunii martie când Transgaz, compania naţională de transport al gazului, a scos la licitaţie câteva capacităţi de rezervare pe direcţia Bulgaria. Interesant a fost că pentru a realiza această rezervare de capacitate, cei interesaţi a trebuit să-i notifice în prealabil şi pe cei de la FGSZ, transportatorul de gaze ungar, despre intenţiilor lor. Dacă respectiva capacitate era între România şi Bulgaria, de ce tebuia să fie informată şi partea ungară?

    Reprezentanţii Transgaz au explicat la acel moment că, potrivit unor reglementări europene, procesul de alocare de capacitate în punctele de interconectare dintre sistemele de transport gaze naturale din România şi ţările vecine, membre ale Uniunii Europene, se derulează în baza Regulamentului (UE) 2017/459 al Comisiei, din 16 martie 2017, de stabilire a unui cod al reţelei privind mecanismele de alocare a capacităţii în sistemele de transport al gazelor şi de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 984/2013.

    Ce înseamnă acest lucru de fapt?

    ”Printre aceste prevederi se numără şi cele referitoare la obligativitatea alocării prin licitaţie a capacităţii în punctele de interconectare şi obligativitatea utilizării unei platforme comune de tranzacţionare a capacităţii. |n scopul respectării prevederilor legale menţionate mai sus, operatorii de transport şi de sistem din sud-estul Europei (Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Croaţia, Grecia) utilizează Platforma Regională de Rezervare de Capacitate (RBP – Regional Booking Platform), denumită în continuare RBP, pentru alocarea prin licitaţie a capacităţii disponibile în punctele de interconectare“, a explicat Transgaz.

    Cine este operatorul acestei platforme? FGSZ, partea ungară. De ce este FGSZ operatorul platformei? Pentru că aceasta este compania care a făcut aplicaţia.

    Niciuna dintre ţările care folosesc platforma realizată de FGSZ nu are rezerve importante de gaze, cu excepţia României.
    De ce nu este România, respectiv Transgaz, operatorul platormei? Aici răspunsurile oficiale se opresc.

    ”Obiectivul nostru final este ca Ungaria să devină unul dintre centrele de distribuţie cu importanţă regională a gazului în anii următori“, se mai arată în raportul din 2014 al FGSZ. Realizarea Platformei Regionale de Contractare este însă doar un pas.
    |n perioada 15.11.2017 – 19.12.2017 a avut loc prima rundă de licitaţii în cadrul procesului de rezervare de capacitate pe conducta BRUA, gazoduct menit să colecteze mai multe surse de gaze pe traseul Bulgaria, România, Ungaria şi Austria.
    Deşi oficial livrările ar trebui să se bazeze pe gazul caspic, cel mai probabil BRUA va duce peste graniţe gaz românesc din Marea Neagră înainte de toate.

    În total, proiectul BRUA ar urma să aibă o lungime de 1.318 kilometri, din care 478 de kilometri reprezintă lungimea conductei pe teritoriul românesc.

    Prima fază a proiectului include construirea unei conducte de 478 km între nodul tehnologic Podişor, lângă Bucureşti, şi cel din Recaş, aflat la aproximativ 30 km distanţă de Timişoara, în vestul ţării, precum şi instalarea sistemelor de supraveghere hardware şi software, a tehnologiilor de comunicaţii şi a trei staţii de compresoare de gaz, care vor fi plasate de-a lungul traseului.

    Pentru acest segment al conductei, Transgaz a obţinut fonduri europene nerambursabile în valoare de 179 de milioane de euro. În contextul în care valoarea totală a proiectului este de 479 de milioane de euro, diferenţa va fi acoperită de consumatorii români prin majorarea tarifelor.

    BRUA II, care va lega gazul din Marea Neagră la BRUA printr-o conductă de 308 kilometri de la Tuzla la Podişor, are costuri de 298 de milioane de euro. Tot din tarifele plătite de consumatorii români va fi realizată şi această conductă.
    Potrivit manualului de procedură prin care s-a organizat licitaţia de la finalul anului trecut privind rezervarea de capacitate pe conducta BRUA, pe direcţia România-Ungaria, atât numele participanţilor, cât şi al câştigătorilor este secret.

    Sursele din piaţă spun însă că rezervarea de capacitate a fost realizată de grupul MET, entitate specializată în tradingul de energie şi de gaze naturale controlată de grupul petrolier ungar MOL, şi de MFGT, companie specializată în stocarea gazeor naturale, parte a grupului energetic integrat MVM. Atât MOL, cât şi MVM sunt controlate de statul maghiar. Datele nu sunt confirmate la nivel oficial, singura informaţie confirmată oficial de Transgaz fiind numărul câştigătorilor, respectiv două companii.

    Cu sediul în Elveţia, MET este activ în 15 state europene, având mai bine de 500 de angajaţi, printre ţările în care grupul este prezent numărându-se şi România. Potrivit informaţiilor de pe site-ul MET, 40% din acţiunile grupului sunt deţinute de grupul petrolier MOL, al cărui cel mai important acţionar rămâne statul maghiar, cu o participaţie de 25,2% din acţiuni. Potrivit celor mai recente informaţii disponbile, MET ar fi la nivel de grup un business de peste 4 miliarde de euro.

    ”Vrem să declarăm că înţelegem importanţa transparenţei în probleme legate de energie. Dincolo de acest lucru însă, ca o entitate de business profesionistă, nu putem comenta pe aspecte specifice care ţin de dezvoltarea afacerii“, au declarat reprezentanţii grupului MET.

    Cealaltă companie care ar fi rezervat capacitate de export pe conducta BRUA ar fi MFGT, compania de înmagazinare a gazului din Ungaria, care administrează depozite de 4,4 miliarde de metri cubi. Spre comparaţie, capacitatea totală a depozitelor de înmagazinare a gazului din România este de circa 3 miliarde de metri cubi. Potrivit informaţiilor disponibile, MFGT este parte din grupul energetic integrat MVM, un business de peste 1,5 mld. euro în 2016, care are atât partea de transport a energiei, cât şi partea de producţie, entitatea fiind sub controlul statului maghiar. MFGT nu a comentat informaţiile venite pe surse.

    Rezervarea de capacitate pe direcţia România – Ungaria s-a făcut pe o perioadă de 15 ani, pornind din 2022. Pentru primii cinci ani, rata de rezervare a fost de şase ori mai mare faţă de capacitatea nominală. Primele gaze din Marea Neagră ar putea fi produse în 2019.

    Mai departe, cele două companii maghiare care au rezervat capacitate pe direcţia România-Ungaria au două lucruri de făcut: să identifice vânzătorii de gaze şi să aibă la capătul ţevii cumpărătorii de gaze, misiune deloc uşoară.
    Tot sursele din piaţă arată că la licitaţia de rezervare de capacitate ar mai fi participat ExxonMobil, dar şi OMV Petrom, care de altfel a spus oficial că a încercat să obţină capacităţi de export, dar că nu a reuşit.

    Dar ce ar putea face Ungaria cu gazele importate din România? Planurile sunt făcute pentru exportul în regiune, către vecinii săi, dar există şi o logică locală în utilizarea gazului de care ţara este atât de dependentă.
    Potrivit Biroului Central de Statistică din Ungaria, în perioada 2008-2016 producţia de produse chimice a crescut cu peste 34% în valoare, depăşind pragul de 2,2 miliarde de euro.

    Producţia de medicamente, un alt sector care are un consum semnificativ de gaze, a crescut şi ea în valoare cu 23%.
    Fabricile de cauciuc şi de mase plastice au mers şi ele mai bine, astfel că valoarea producţiei a crescut cu aproape 16% în perioada analizată.

    ”Grupul MOL şi JSR Corporation anunţă inaugurarea fabricii de cauciuc sintetic (S-SBR). Combinatul utilizează tehnologie de ultimă oră şi va produce anual 60.000 de tone de cauciuc sintetic, creând peste 100 de noi locuri de muncă“, au anunţat recent reprezentanţii celor două companii.
    De altfel, grupul maghiar MOL şi-a construit strategia de dezvoltare pe termen lung în jurul dezvoltării de produse chimice semifabricate şi produse chimice de specialitate, compania având în dezvoltare un proiect de un miliard de dolari într-un combinat petrochimic.

    ”MOL a continuat să îşi dezvolte lanţul valoric în domeniul petrochimiei prin fabricarea unuia dintre cele mai inovatoare produse din lume. Suntem mândri de faptul că în fiecare an MOL reuşeşte să vină cu produse noi specializate şi profitabile. Mai avem mult de lucru, dar ne aflăm pe drumul cel bun în ceea ce priveşte realizarea obiectivului strategic de a deveni prima companie producătoare de produse chimice din Europa Centrală şi de Est până în 2030“, a afirmat Zsolt Hernádi, preşedintele şi directorul general al grupului MOL, cu ocazia finalizării proiectului fabricii de cauciuc. Unul dintre pilonii de bază ai strategiei grupul MOL 2030 se referă la extinderea lanţului valoric pe produsele petrochimice şi la fabricarea mai multor produse de valoare utilizate în industria automobilelor, dar şi în sectoarele ambalajelor, al construcţiilor şi al electronicelor. Prin urmare, compania intenţionează să investească aproximativ 4,5 miliarde de dolari până la finalul următorilor 10 ani în proiecte ce vizează dezvoltarea industriei petrochimice şi a substanţelor chimice, au mai precizat reprezentanţii MOL.
    Revenind în România, datele de la Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) oglindesc dezastrul din industria chimică locală.

    Dacă la nivelul anului 2008 consumul industrial chimic era de 3 miliarde de metri cubi, în 2016 acesta ajunsese la numai 1,2 miliarde de metri cubi. Populaţia a ajuns să consume mai multe gaze decât chimia, chiar şi în contextul în care doar una din trei case este conectată la reţeaua de gaze, restul încălzindu-se cu vreascuri.

    În consecinţă, în perioada 2008-2016, consumul intern de gaze al României a scăzut cu aproape 23%.
    Petrochimia a ajuns la rândul ei o specie industrială pe cale de dispariţie în România, după închiderea Doljchim şi a Arpechim, ambele active fiind în portofoliul Petrom. OMV însă, acţionarul majoritar al Petrom, spune la rândul său că va aloca un miliard de euro pentru investiţii în petrochimie, dar cea mai mare parte a fondurilor se vor duce cel mai probabil în unităţile din Austria şi Germania.

    Alarmantă nu este însă doar situaţia înregistrată la nivel industrial.

    Potrivit Biroului de Statistică Central al Ungariei, la finalul anului 2016 circa 73% din numărul total de gospodării erau legate la sistemul de distribuţie a gazului natural, în total circa 3,2 milioane de consumatori casnici.
    Ritmul cu care Ungaria şi-a mărit sistemul de distribuţie a gazului natural ar trebui să fie o lecţie pentru România, în contextul în care vecinii au pornit cu 22.500 de kilometri de conductă în 1990 şi doar 1,6 milioane de case legate de această infrastructură şi au ajuns la aproape 84.000 de kilometri de conducte, de peste două ori mai mult decât România.
    Ungaria consuma în 2013 circa 9,2 miliarde de metri cubi de gaze, pentru ca în 2016 consumul intern să ajungă la 9,6 miliarde de metri cubi de gaze.

    În România, vreascurile sau cocenii rămân sursa principală de căldură, doar una din trei locuinţe fiind conectată la reţeaua de gaze, iar consumul de gaze a ajuns la circa 11 miliarde de metri cubi după scăderile înregistrate în anii de criză.
    Mai mult, în timp ce Ungaria îşi conturează rolul de hub regional cu gazul altora, România se chinuie să scoată statistici pentru a explica faptul că ea de fapt nici măcar nu are nevoie de gazul din Marea Neagră.

    La nivelul anului 2027, Transgaz, compania naţională de transport al gazului natural, estimează că va transporta prin conductele sale circa 19,37 miliarde de metri cubi, cu 54% mai mult faţă de cantităţile estimate pentru anul acesta, o bună parte din creştere urmând să fie generată de cantităţile extrase din Marea Neagră.

    Consumul intern de gaze naturale ar urma însă să crească doar cu 5% în perioada analizată. Deşi producţia de energie a fost indicată ca o posibilă modalitate de a utiliza gazul din Marea Neagră pe plan local, strategiile statului gândite pe termen lung spun cu totul altceva. ”Pentru anul 2030, draftul Strategiei Energetice a României 2016-2030 arată o scădere a gazului natural în mixul energiei primare la 26% (de la 29% în prezent), o scădere a consumului de ţiţei la 25% (de la 26%) şi o scădere a contribuţiei cărbunelui la 10%. |n schimb, se dublează contribuţia energiei nucleare şi creşte cea a energiei provenite din biomasă„, se arată în Planul de Dezvoltare a Sistemului Naţional de Transport Gaze Naturale pentru perioada 2018-2027 publicat de Transgaz.

    |n absenţa oricărei politici pentru susţinerea producţiei de energie pe bază de gaze, a petrochimiei, industriei de îngrăşăminte, industriei farma şi implicit a conectării consumatorilor casnici la reţele, producţia suplimentară de gaze din Marea Neagră pare acum mai degrabă o problemă pentru România decât o oportunitate, aşa că exportul este o soluţie.

    Astfel, comparaţia dintre cele două state vecine oglindeşte incapacitatea României de a folosi local avantajele naturale şi abilitatea Ungariei (ţară care importă 90% din gazul necesar) în a-şi crea bogăţie internă pe resursele altora.
    Cu paşi mici.

  • În Ungaria, o ţară fără gaze, 73% din locuinţe au gaze. În România, o ţară cu resurse de gaze, românii ard vreascuri şi coceni, iar companiile se plâng că nu au piaţă pentru resursele din Marea Neagră

    În acelaşi interval, numărul clienţilor casnici racordaţi la reţeaua maghiară de gaze s-a dublat, ajungând în 2016 la 3,2 milioane de gospodării, 73% din total. În România, vreascurile sau cocenii rămân sursa principală de căldură, doar una din trei locuinţe fiind conectată de reaţeaua de gaze.

    Comparaţia dintre cele două state vecine oglindeşte incapacitatea României de a folosi local avantajele naturale şi abilitatea Ungariei, ţară care importă 90% din gazul necesar, în a-şi crea bogăţie internă pe resursele altora.

    În acest context, în absenţa oricărei politici pentru susţinerea producţiei de energie pe bază de gaze, a petrochimiei, industriei de îngrăşăminte, industriei farma şi implicit a conectării consumatorilor casnici la reţele, producţia suplimentară de gaze din Marea Neagră pare acum mai degrabă o problemă pentru România decât o oportunitate. În acest sens, se lucrează foarte activ la planurile de export, tot spre Ungaria.

    Citeşte continuarea pe www.zf.ro

  • USR: Dragnea şi Tăriceanu vor să vândă resursele de gaz pentru a cumpăra sprijinul lui Viktor Orban

    „Chiar dacă ministrul Meleşcanu a negat semnarea unui acord pe tema energiei cu Ungaria, premierul Viktor Orbán împreună cu ministrul de externe al Ungariei, Péter Szijjártó, susţin contrariul. Potrivit acestora, România urmează să-şi asume obligaţia de a pune la punct condiţiile tehnice pentru a permite, începând din anul 2022, aprovizionarea cu 4,4 miliarde metri cubi de gaze natural pe an prin intermediul conductei de aprovizionare care leagă România de Ungaria. În plus, partea română va construi staţii de compresare care vor permite livrarea a 1,75 miliarde metri cubi de gaze naturale pe an în 2020”, se arată într-un comunicat de presă al formaţiunii, remis luni MEDIAFAX.

    Deputatul USR, Matei Dobrovie, membru al Comisiei de politică externă, a precizat că, potrivit informaţiilor din presă, trei companii maghiare au câştigat deja prin licitaţie, organizată de Transgaz şi FGSZ, întreaga capacitate a interconectorului chiar înainte de a fi construit şi înainte ca gazul să fie extras din Marea Neagră.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • USR: Dragnea şi Tăriceanu vor să vândă resursele de gaz pentru a cumpăra sprijinul lui Viktor Orban

    „Chiar dacă ministrul Meleşcanu a negat semnarea unui acord pe tema energiei cu Ungaria, premierul Viktor Orbán împreună cu ministrul de externe al Ungariei, Péter Szijjártó, susţin contrariul. Potrivit acestora, România urmează să-şi asume obligaţia de a pune la punct condiţiile tehnice pentru a permite, începând din anul 2022, aprovizionarea cu 4,4 miliarde metri cubi de gaze natural pe an prin intermediul conductei de aprovizionare care leagă România de Ungaria. În plus, partea română va construi staţii de compresare care vor permite livrarea a 1,75 miliarde metri cubi de gaze naturale pe an în 2020”, se arată într-un comunicat de presă al formaţiunii, remis luni MEDIAFAX.

    Deputatul USR, Matei Dobrovie, membru al Comisiei de politică externă, a precizat că, potrivit informaţiilor din presă, trei companii maghiare au câştigat deja prin licitaţie, organizată de Transgaz şi FGSZ, întreaga capacitate a interconectorului chiar înainte de a fi construit şi înainte ca gazul să fie extras din Marea Neagră.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Povestea diamantului enorm, de 709 carate, excavat în Sierra Leone

    Diamantul uriaş, intitulat “Diamantul Păcii”, de 709 carate şi aproximativ 140 de grame, a fost descoperit de angajaţii unei exploatări miniere, conduse de pastorul evanghelic Emmanuel Momoh, in districtul Kono din Sierra Leone. Districtul Kono este renumit, de altfel, in resursele sale bogate in pietre pretioase.

    Dorind parca sa se distanteze putin de trecutul sau renumit in traficul de diamante, provincia Sierra Leone scoate la licitatie faimosul diamant, in interesul comunitatii din acea zona, la o licitatie in New York. Mai exact, pastorul Momoh cedeaza diamantul neprelucrat guvernului din Sierra Leone, care s-a angajat sa-l vanda si sa-i cedeze 26% din vanzare, adica 1,69 de milioane de dolari acestuia, plus inca 339 de mii de dolari celor cinci mineri care l-au descoperit.

    De asemenea, guvernul ofera 74% din banii obtinuti din vanzarea diamantului catre administratia fiscala, ce mai mare parte si restul catre fondul de dezvoltare al regiunii cu diamante. Astfel, autoritatile din Sierra Leone au vandut, din a doua incercare, diamantul urias pentru suma de 6,5 milioane de dolari, intr-o zi de luni. Cumparatorul “Diamantului Pacii” este renumitul bijutier britanic Laurence Graff, care a scos la iveala faptul ca presedintele Rappaport Goup, Martin Rappaport, s-a angajat organizeze licitatia fara sa perceapa niciun comicion.

    O astfel de licitatie, organizata de faimoasa casa de bijuterii din New York, Rappaport Group, se bazeaza pe strategia ce vizeaza transparenta totala in ceea ce priveste vanzarea de diamante, fara sa lase loc de speculatii.

    De-a lungul timpului, diamantele, descoperite in aceste zone, au fost asociate cu traficul transfrontalier de diamante care a finantat razboiul civil din Sierra Leone, in perioada 1991-2002. In acea perioada, gruparile rebele au dat la schimb pietrele pretioase pe arme. Este recunoscut si faptul ca diamantele au fost exploatate de muncitori fortat, care erau ucisi sau mutilati de catre rebeli, daca se opuneau muncii fortate. Astfel, diamantele, decoperite de aici, iau renumele de “diamante sangvine”.

    Primele diamante au fost descoperite aici in 1930, la scara mica, insa, resursele diamantelor de suprafata se epuizeaza intre timp, iar operatiunele pe scara larga se dezvolta.

    Organizatia Natiunilor Unite a ridicat interdictia exporturilor din Sierra Leone, impusa in 2003, desi acest sector, cu o cifra de afaceri de 113 milioane de dolari este in continuare afectat de contrabanda.

    Pretul vanzarii diamantului enorm, de 709 carate, descoperit in luna martie 2017, este mult mai mic, comparativ cu o alta propunere facuta in luna mai, in Sierra Leone, de 7,8 milioane de dolari. Aceasta oferta, fiind anulata de guvern, pe motiv ca suma oferita era insuficienta. In total 70 de potentiali cumparatori si-au aratat interesul pentru piatra pretioasa si s-au facut in total sapte oferte concrete. In final, guvernul a acceptat cea de-a doua oferta, de 6,5 milioane de dolari, facuta de renumitul bijutier britanic Laurence Graff.

    Ziua in care s-a facut vanzarea finala si faptul ca banii obtinuti pe diamantul, de dimensiunea unui ou, au fost in mare parte folositi in interesul comunitatii, a fost declarata zi istorica, pentru oamenii din Sierra Leone. Purtatorul de cuvant al presedintelui Koroma, Abdulay Bayraytay a dat asigurari ca vanzarea acestui diamant “va contribui la schimbarea vietii cetatenilor din Sierra Leone”.

    De asemenea, pastorul Momoh a declarat in cadrul conferintei de presa de dupa licitatie, ca “ceea ce am inceput va continua”, incurajandu-i, astfel si pe altii sa faca astfel de lucruri, mandru de faptul ca a reusit sa puna umarul la schimbarea in bine a comunitatii din care face parte.

    Sursa: https://www.bespecial.ro/bijuterii-inox

  • Revoluţia fiscală | Primele mărturii de la cei care au decis să aplice split TVA: Este haos! Este o pierdere de timp inutilă

    „Conducerea companiei unde lucrez a decis să aplice split TVA de la 1 octom­brie, datorită facilităţilor. Nu am avut niciun cuvânt de spus, a trebuit să mă confor­mez. Este haos! Trei oameni blocaţi să ţină evidenţa strictă a plăţilor şi încasărilor. Cu tre­zo­reria nu se putea lucra, aveam cu ei în octom­brie zece telefoane pe zi în care le ex­plicam eu ce şi cum se face“, a spus un con­tabil, citat de Tax Advisors, cea mai puternică comu­nitate de profesionişti contabili de pe Facebook.

    În plus, el a mai spus că a fost ne­voit să deschidă un cont la o bancă pentru ca operaţiu­nile să fie mai facile şi pentru că nu se poate lucra online cu Trezoreria.

    „Au mai deschis în Trezorerie încă un cont intermediar, prin care tre­buie să plimb sumele. Fac situaţii extra­­contabile pentru a-mi veri­fica con­tinuu sumele TVA. La plă­ţile par­ţiale groaznic, la avan­suri de ase­menea. Dau telefoane inutile cli­enţilor ce nu aplică split pentru a le explica cum să-mi facă plăţile. Este o pierdere de timp inutilă, fără niciun efect benefic“, a declarat unul din contabilii dintr-o firmă care a aplicat TVA split de la 1 octom­brie.

    Citeste continuarea pe www.zf.ro

  • Cum să prinzi criminalii: cu căsuţe de păpuşi

    Crescută într-o familie bogată, a cărei avere a moştenit-o după moartea tatălui şi fratelui, şi fascinată de poveştile unui medic legist din Boston, George Burgess Magrath, prieten al acestuia din urmă, Lee a avut o contribuţie importantă la pregătirea poliţiştilor criminalişti din SUA, finanţând în perioada interbelică un program de studii la Harvard şi creând aşa-numitele ”Studii miniaturale ale morţii neexplicate“ (Nutshell Studies of Unexplained Death).

    Aflând că multe crime rămâneau nerezolvate din cauză că poliţiştii nu erau foarte bine pregătiţi pentru strângerea de dovezi de la locul faptei, acesteia i-a venit ideea de a utiliza căsuţele de păpuşi pentru pregătirea criminaliştilor, confecţionând până la moartea sa din 1962 douăzeci de diorame miniaturale (”nutshells“) care prezintă scene ale unor crime, inspirate din cazuri reale. Dioramele sunt foarte detaliate, cu tot cu mobilier, păpuşi atent lucrate încât să corespundă adevărului ştiinţific şi tot felul de indicii mărunte, fiind gândite pentru a-i învăţa pe detectivi cum să studieze locul unei crime.

    Miniaturile lui Frances Glessner Lee se folosesc şi astăzi pentru pregătirea criminaliştilor, iar mai recent au devenit obiectul unei expoziţii la galeria Renwick a Smithsonian American Art Museum din Washington, fiind arătate publicului larg pentru prima oară. Din cele 20 de miniaturi se păstrează 19, una dintre căsuţele de păpuşi fiind descoperită recent şi restaurată pentru expunere.