BusinessMagazin

Tag: resurse

  • Barometrul Securităţii: Cei mai mulţi români vor exploatarea resurselor de gaz din Marea Neagră

    Cei mai mulţi români doresc exploatarea resurselor de gaze naturale din zona Mării Negre şi finalizarea construirii celorlalte reactoare nucleare de la Cernavodă, arată Barometrul Securităţii Energetice.

    Conform Barometrului Securităţii Energetice, realizat de Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale “Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române (ISPRI) şi de Laboratorul de Analiză a Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică (LARICS), 75,6% dintre români doresc exploatarea resurselor de gaz natural de la Marea Neagră, iar 65,9% doresc finalizarea construirii reactoarelor nucleare de la Cernavodă.

    Potrivit sondajului, 83,6% dintre români consideră că schimbările climatice sunt reale şi produc efecte vizibile.

    În plus, 62% din totalul populaţiei consideră important şi foarte important să economisească energie electrică, gaz, combustibili pentru reducerea costurilor, 30,8% pentru reducerea poluării, iar 6,2% pentru confortul personal. Potrivit sondajului, 58% dintre români consideră că statul ar trebui să subvenţioneze doar consumatorii de energie vulnerabili, care au venituri mici.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro.

  • Cristian Pocovnicu, Qualitance – „Făcând proiecte de la zero am realizat că avem un hub de inovaţie şi putem să facem lucruri extraordinare” – VIDEO

    Cristian Pocovnicu este managing director al diviziei de software services din cadrul Qualitance, având în subordine o echipă de 55 de oameni. De-a lungul celor nouă ani petrecuţi în Qualitance, el a fost mai întâi quality assurance manager, apoi delivery şi people manager; din 2017 ocupă poziţia actuală, având un rol important în proiecte complexe de inovaţie şi transformare digitală. „Odată cu extinderea businessului Qualitance în afara României, am avut oportunitatea să contribui şi să dezvolt proiecte pentru branduri mari precum IKEA, ReadyUP sau Merck. Pe parcursul acestor proiecte, m-am convins şi mai mult că România are o resursă umană extraordinară”, spune Cristian Pocovnicu. „Lucrând îndeaproape cu branduri şi echipe foarte mari, am avut ocazia să observ că experţii noştri sunt la fel de buni ca şi cei din afară, de multe ori chiar mai buni. Lucrul acesta mi-a dat mare încredere că putem construi şi aici.” Nu intenţionează să plece din ţară pentru că este convins că România dispune de toate resursele necesare pentru a deveni un hub internaţional de tehnologie şi inovaţie. „Demonstrăm pe zi ce trece că putem crea atât proprietate intelectuală de calitate, cât şi inovaţie la nivel global. Trebuie doar să încurajăm şi să dezvoltăm şi mai mult mindsetul de start-up şi, bineînţeles, să avem încredere mai mare în propriile noastre demersuri şi valori”, spune el.

     

    Profilul lui Cristian Pocovnicu a apărut în catalogul 100 TINERI MANAGERI DE TOP, iar el a fost premiat în cadrul galei in care a fost lansat catalogul. 

  • Ramona Jurubiţă, Consiliul Investitorilor Străini: Atuurile României sunt poziţia geografică şi resursa umană pe care trebuie să o îmbunătăţim şi să o păstrăm în ţară

    România trebuie să profite de atuurile ei care sunt reprezentate de poziţia geografică şi de resursa umană pe care trebuie să facă tot posibilul să o îmbunătăţească şi să o păstreze în ţară, a spus în cadrul conferinţei de presă „Cei mai mari jucători din economie” Ramona  Jurubiţă, preşedinte Consiliul Investitorilor Străini (FIC).

    „Deşi suntem a 17-a economie în Uniunea Europeană, ocupăm locul 7 în ceea ce priveşte suprafaţa şi numărul de locuitori. Atuurile României sunt faptul că avem această poziţie geostrategică importantă şi avem capitalul uman de care trebuie să avem grijă să fie păstrat în ţară, să îl îmbunătăţim şi  să pariem pe atragerea şi încurajarea valorii adăugate în economie”, a spus Ramona Jurubiţă.

    Ea a adăugat că România este un pariu pentru investitori, atât pentru cei străini cât şi pentru cei autohtoni, iar industriile care au cel mai mare potenţial de dezvoltare sunt industria de IT şi în general industriile în care componenta de inovare există.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Povestea cu final nefericit a lui Lajos Simicska, eminenţa cenuşie din spatele succesului lui Viktor Orbán

    Împreună, Viktor Orbán şi Lajos Simicska au remodelat peisajul politic şi economia Ungariei, creând ceea ce Orbán a numit mai târziu un „stat iliberal“. Acest nou sistem, construit pe capturarea instituţiilor statului şi pe corupţie neîngrădită, va întări moştenirea lăsată de Orbán în politica maghiară zeci de ani de-acum încolo, scrie Rényi Pál Dániel într-o analiză publicată pe portalul de ştiri 444.hu despre cum au ajuns la putere premierul Ungariei, Viktor Orbán, şi partidul său, Fidesz. Această poveste de loialitate şi trădare îl are ca personaj principal pe Lajos Simicska, arhitectul-şef al acestui sistem. În Gazdagret, una dintre numeroasele suburbii ale Budapestei, există o casă aflată la doar câţiva paşi distanţă de autostrada care duce spre Austria. Situată într-un cartier modest, casa în sine nu iese cu nimic în evidenţă. A fost construită cândva în anii 1970. Tipic, geamurile din faţă sunt acoperite cu perdele pentru a bloca vederea de pe şosea. Însă în ultimul deceniu, această casă aparent obişnuită a jucat un rol esenţial în modelarea viitorului Ungariei. După ce Viktor Orbán şi partidul său au câştigat majoritatea parlamentară în 2010 şi au început transformarea Ungariei, cele mai importante decizii politice şi de afaceri ale ţării au fost luate între zidurile acestei case cu două etaje.
    Până în 2014, casa din strada Radóc numarul 8 a găzduit întâlniri ale celor mai bogaţi şi mai influenţi oameni din Ungaria – miliardari, miniştri, secretari de stat şi oficiali de partid de nivel înalt. În weekenduri, vederea dubelor Audi şi Volkswagen, cu numere ale vreunei instituţii de stat, blocând strada îngustă nu era ceva neobişnuit. Oaspeţii – cum ar fi János Lázár, fostul lider al grupului parlamentar Fidesz, care mai târziu a devenit şeful de cabinet al primului-ministru, şi Antal Rogán, ministrul responsabil de comunicarea guvernamentală – de multe ori trebuia să aştepte câteva ore până să îl întâlnească pe stăpânul casei. Vizitatorii trebuia să-şi lase telefoanele la intrare şi erau obligaţi să treacă prin detectoare de metale.
    Casa nu a fost niciodată o locaţie oficială guvernamentală, dar a fost un loc în care s-au luat decizii importante: ce firmă de construcţii austriacă, germană sau maghiară va câştiga achiziţii publice, cine va primi contracte de publicitate de la stat şi chiar şi decizii privind numirile în funcţii publice. Casa i-a aparţinut lui Lajos Simicska, primul trezorier al Fidesz. 
    Timp de zeci de ani, Simicska a fost cea mai influentă şi temută persoană din culisele financiare din Ungaria, eminenţa cenuşie a politicilor maghiare. Victoria Fidesz din 2010 l-a făcut rapid cel mai puternic jucător politic şi financiar din Ungaria.
    Până în 2014, Simicska şi Orbán au condus Ungaria împreună. Aceşti doi bărbaţi au construit fundaţia unui stat modern monopartid. Orbán se asigura că primesc voturi şi conducea în politică, în timp ce Simicska oferea ajutor financiar şi economic. După ce Fidesz a câştigat majoritatea parlamentară pentru a doua oară, în 2014, relaţia dintre cei doi s-a stricat până la nivelul la care nimic nu mai putea fi reparat. Orbán a decis că trebuie să-l scoată pe Simicska din peisaj. Ultimii trei ani din politica maghiară au fost despre războiul lor. Începând cu mijlocul anilor ’90, Simicska şi Orbán au început să construiască un sistem precis, bazat pe finanţarea partidelor corupte folosind o reţea obscură de companii, proiectată să transfere fonduri publice în mâini private. Simicska a fost creierul din spatele pactelor de coaliţie infame, al înţelegerilor secrete de formare a cartelurilor politice şi a afacerilor oculte dintre Fidesz şi MSZP, succesorul partidului comunist, pentru împărţirea contractelor cu statul.
    Rolul esenţial al lui Simicska în victoria Fidesz din 2010 este incontestabil. Între anii 2010 şi 2014, el a controlat, practic, agenda legislativă prin proiectele depuse de membrii individuali ai parlamentului. De-a lungul anilor, companiile sale de construcţii şi mass-media au generat un profit de peste 35 de milioane de euro. Conflictul neaşteptat, dar inevitabil, dintre Orbán şi Simicska a venit în lunile de după alegerile din 2014. Insultat şi trădat, Simicska a promis răzbunarea împotriva premierului şi le-a spus prietenilor şi patronilor că îl va doborî pe Orbán. Dar eforturile sale de trei ani au eşuat atunci când Fidesz a câştigat pentru  treia oară alegerile naţionale, în 2018. Simicska avea să piardă tot.
    Simicska şi Orbán au studiat la aceeaşi liceu din fosta capitală medievală Székesfehérvár. Armata au făcut-o tot împreună, după care s-au dus la acelaşi colegiu special, Colegiul Bibó István din cadrul Facultăţii de Drept ELTE, unde Fidesz a fost înfiinţat în 1988. Acolo au fost studenţi şi preşedintele parlamentului László Kövér, şi preşedintele ţării János Áder, dar şi alţi oficiali ai viitorului Fidesz. Într-un interviu din tinereţe, Orbán l-a descris pe Simicska ca fiind cea mai strălucită minte a Fidesz. Lajos, un student foarte capabil, dar rebel şi impulsiv, a fost exmatriculat din liceu. În timpul facultăţii, el era celebru pentru capacitatea sa de a bea cantităţi impresionante de alcool. În ciuda faptului că nu au jucat fotbal împreună, Lajos a influenţat profund abordarea lui Orbán faţă de politică. Simicska nu a fost niciodată popular printre cei care au condus Fidesz, partid în care legăturile care unesc eşaloanele superioare au fost făurite pe terenul de fotbal. Participarea sa la procesul de luare a deciziilor a avut loc prin intermediul lui Orbán. Orbán a crescut în Alcsútdoboz, un sat de 1.500 de locuitori în Ungaria rurală. Tatăl sau, Győző Orbán, a fost membru al Partidului Comunist, iar Viktor a fost membru al Ligii Tinerilor Comunişti. Simicska însă a fost puternic influenţată de sentimentele anticomuniste ale părinţilor săi.
    Prietenia lor s-a adâncit în anii de armată, unde ambii au fost sancţionaţi disciplinar: Orbán pentru că a urmărit meciurile din Cupa Mondială din 1982 şi Simicska pentru că a făcut comentarii contra partidului. Atunci, declaraţiile anticomuniste ale lui Simicska i-au lăsat o impresie profundă lui Orbán. În primele zile ale lui Fidesz, politicile partidului au fost formate de două grupuri. Simicska (şi oameni care gândeau ca el) vedeau în partid o investiţie pentru a-şi realiza ambiţiile de îmbogăţire şi putere. Alţii, cum ar fi János Áder şi László Kövér, au avut viziuni mai politice, punând pe piedestal „revoluţionarii“ imperiului austro-ungar. Orbán a înţeles importanţa ambelor abordări. Partidului tânăr avea să-i fie uşor, pentru că trebuia să înfrunte partidul socialist, care avea deja o reţea solidă de active imobiliare, funcţionari şi legături. Orbán şi Simicska au realizat că partidului îi trebuia o bază financiară.
    Anii următori s-ar dovedi a fi vitali pentru Fidesz. După primele alegeri libere ale celei de-a treia republici Ungare, Fidesz a obţinut 9% din voturi şi a intrat în parlament, dar era doar a doua forţă liberală după SZDSZ, Alianţa Democraţilor Liberi. Înţelegând oferta excesivă de partide de stânga, Orbán şi Simicska au decis să aducă Fidesz la mijloc.
    Simicska a lucrat iniţial pentru Fidesz în calitate de consilier juridic. El era relativ necunoscut publicului larg când Orbán i-a cerut ulterior să devină trezorierul Fidesz. În secret, Simicska a negociat un acord cu Forumul Democrat Maghiar (MDF), partidul conservator de guvernământ. Ca parte a acestei înţelegeri, a fost introdus un proiect de lege pentru a oferi partidelor nou formate proprietăţi imobiliare pe care le-ar putea vinde mai târziu. Proiectul de lege a fost justificat prin faptul că partidul socialist maghiar avea un „avantaj competitiv“ faţă de partidele mai noi.
    Principalii beneficiari ai proiectului de lege au fost MDF şi Fidesz. Ambele au primit câte o jumătate de clădire ca sediu de partid. Ulterior, imobilul a fost vândut pentru echivalentul a 3 milioane de euro. Cu bani în mână, Simicska avea acum resursele necesare pentru a construi o reţea de companii care să pună bazele imperiului de afaceri al Fidesz. La începutul anilor ’90, echipa Orbán-Simicska a făcut tot ce-i stătea în putere pentru a consolida financiar Fidesz şi pentru a construi o infrastructură de partid. Această atitudine de jaf i-a îndepărtat pe alegătorii de stânga şi pe liberali, dar a arătat clar că Orbán şi Simicska erau singurii care înţelegeau politica modernă din Ungaria. După un scandal imobiliar izbucnit în presă, cei doi au lucrat la stabilirea propriului imperiu mediatic.
    În 1994, Simicska a preluat controlul Mahir, o companie de publicitate valoroasă de stat, printr-o procedură de achiziţii publice. De asemenea, el a obţinut controlul asupra Hirlapkiadó, una dintre cele mai mari companii de edituri din Ungaria, care deţinea drepturile de publicare a unui ziar maghiar important. Simicska a format o alianţă cu Gábor Liszkay, pe atunci CEO al Hirlapkiadó, pentru a obţine drepturile de publicare ale companiei pe cinci ani.
    Operaţiunile lui Simicska aproape că au distrus Fidesz. În ciuda succesului iniţial după tranziţia democratică a Ungariei, popularitatea partidului a scăzut la un nivel istoric. Fidesz a obţinut doar 7% din voturi în alegerile din ’94, puţin peste pragul de intrare în parlament. Gábor Fodor, unul dintre fondatori, a plecat să continue politica liberală la SZDSZ, la fel ca István Hegedűs şi Zsuzsa Szelényi. Însă Orbán a avut încredere în planurile directorului său financiar.
    Simicska, care nu era popular printre membrii de bază ai Fidesz, a căutat întotdeauna aliaţi. El l-a invitat pe Szilárd Kövér, fratele unui dintre liderii Fidesz László Kövér, să intre în boardul Mahir. În ciuda faptului că şi-a făcut o mulţime de adversari cu afacerile sale dubioase, cu această mişcare, Simicska l-a adus de partea sa pe László Kövér, unul dintre cei mai importanţi confidenţi ai lui Orbán.
    După cum revista maghiară Élet és Irodalom a descoperit cinci ani mai târziu, echivalentul a aproximativ 3 milioane de euro obţinuţi prin afacerea cu sediile centrale s-au dus într-o companie minieră controlată anterior de tatăl lui Orbán. Cu ideologul-şef László Kövér implicat în afacere, nimeni nu a îndrăznit să critice nimic. Simicska a fost protejat de oficialii Fidesz la nivel înalt. În 1994, Orbán şi Simicska au preluat controlul asupra finanţelor partidului şi şi-au consolidat complet puterea.
    Din 1994, Orbán a fost ocupat cu realizarea transformării conservatoare a partidului. Principalul partid liberal, SZDSZ, a format coaliţie cu MSZP, partidul de guvernământ. Pentru a se repoziţiona, Fidesz s-a concentrat asupra ocupării dreptei politice după declinul Forumului Democrat Maghiar. În timp ce Orbán făcea turul ţării, împărtăşind noile sale idei, Simicska a început să construiască finanţele şi mijloacele de propagandă ale partidului.
    Între 1995 şi 1997, Simicska şi colegii săi au vândut 16 societăţi unor persoane care nu existau. Cu ajutorul acestor companii fantomă, ei au evitat plata a 1 milion de euro în impozite, făcând disponibile fonduri pentru înfiinţarea primului cotidian al  Fidesz, Napi Magyarország.
    Datorită dedicării şi muncii lui Orbán, Fidesz a câştigat alegerile generale din 1998. Simicska a lucrat la extinderea canalelor de publicitate ale partidului. Un confident de-ai săi a fost numit director al Postabank, o bancă de stat, care a achiziţionat imediat drepturile de publicare a Magyar Nemzet, cel mai mare cotidian. Ei au plătit echivalentul a 3.000 de euro pentru a finaliza tranzacţia. Folosind bani din fondurile private ale partidului, au fondat şi o nouă revistă, Heti Válasz.
    Doi confidenţi de-ai lui Simicska au fost invitaţi să conducă Magyar Nemzet: prietenul de colegiu şi avocatul Tibor Győri şi Gábor Liszkay. Cei mai mari 10 clienţi ai lor au fost toţi companii de stat, cu compania de jocuri de noroc deţinută de statul Szerencsejáték Zrt. şi cabinetul primului-ministru fiind facturate pentru mai mult de 1 milion de euro pentru publicitate.
    Veţi putea citi a doua parte a poveştii lui Lajos Simicska în următoarea ediţie a revistei. 

  • Viitorul DIY

    Răbdarea e şi ea o calitate rară, motiv pentru care britanicii de la Kingfisher, proprietarii magazinelor de bricolaj Brico Dépôt, au pariat pe simplificare în renovare. De la culoarea în care vopsim peretele din sufragerie, la bateria de la chiuveta din bucătărie şi mai departe la leagănul din grădină care te îmbie să visezi în serile răcoroase de vară.

    „Oamenii au nevoi diferite, însă toţi îşi doresc să locuiască într-o casă care să răspundă nevoilor lor. Renovarea poate să devină însă un adevărat coşmar. Cele mai multe proiecte de renovare a locuinţei sunt abandonate înainte de a începe, pentru că oamenii consideră că nu au timpul, competenţele sau banii necesari”, a spus Véronique Laury, CEO al grupului Kingfisher, într-un eveniment organizat la jumătatea lunii mai la Londra.

    Gigantul originar din Marea Britanie este proprietarul a peste 1.300 de magazine de bricolaj şi materiale de construcţii în zece ţări din Europa, în Turcia şi Rusia. Cu 77.000 de angajaţi în total, Kingfisher operează patru branduri diferite – B&Q, Castorama, Brico Dépôt şi Screwfix.

    Acestora li se va alătura un nume nou pe care Kingfisher l-a introdus deja în portofoliu – GoodHome, un concept de produse şi de magazine care urmăreşte să reunească produse mai simple, mai accesibile ca preţ şi mai uşor de instalat, astfel încât clienţii să nu mai fie nevoiţi să apeleze la profesionişti atunci când au nevoie să le monteze în propriile gospodării.

    „Dincolo de toate barierele, oamenii îşi doresc în continuare să-şi renoveze ei înşişi casele, pentru a-şi îmbunătăţi condiţiile de viaţă. Mizăm pe digitalizare, care este prezentă peste tot – de la etapa în care ne alegem sursele de inspiraţie, până la achiziţie şi punere în practică. Vrem să facem din GoodHome un brand nu doar pentru cei care îşi permit să investească mult în renovări, ci şi pentru cei cu bugete mai reduse, care vor să ia asupra lor responsabilitatea schimbărilor în locuinţă”, a mai spus Véronique Laury.

    DIY (do it yourself – engl.) se apropie astfel şi mai mult de semnificaţia sa ad litteram, aşa că lucrul manual devine chiar o treabă serioasă. Şi asta vine la pachet cu atenţia pentru consum. De orice fel.

    „O baterie clasică pentru chiuvetă face ca robinetul să elibereze 20 de litri de apă pe minut. E o risipă, ţinând că nu folosim chiar toată apa, iar standardul european este de 12 litri pe minut. Am lansat însă o gamă de baterii care, prin felul în care sunt concepute, lasă să curgă numai 8 litri pe minut de apă, ceea ce înseamnă o reducere a costurilor pentru apă şi pentru electricitate, dacă luăm în considerare apa caldă”, spune reprezentantul unui stand cu obiecte sanitare, prezent la evenimentul Kingfisher de la Londra. Standul se laudă chiar şi cu o baterie care se montează dintr-o singură mişcare.

    Ce-şi face omul cu mâna lui

    La distanţă de câţiva paşi, o serie de maşinării care i-ar speria pe mulţi la prima vedere se dovedeşte a fi mai simplu de utilizat decât pare. Bormaşini şi alte dispozitive din aceeaşi gamă se arată „prietenoase” cu doritorii care ar îndrăzni să le folosească ei înşişi şi să nu mai cheme un profesionist să le „îmblânzească”.

    E valabil şi pentru lacuri şi vopsele, un segment unde reţeaua de bricolaj a găsit o modalitate de a-i ajuta pe nehotărâţi să se decidă asupra culorii perfecte pe care o vor în casa lor. Prin urmare, cei care nu s-au decis încă pot lua testere din magazin cu o cantitate redusă de vopsea în fiecare şi pot decide apoi care e câştigătoarea. Cei care ştiu ce culoare vor, dar nu sunt siguri că există nuanţa care se potriveşte cel mai bine obiectelor din casă pot merge în magazin cu obiectele menite să se asorteze cu vopseaua, iar aceasta va fi creată special în aceleaşi tonuri şi va veni cu tot cu instrucţiunile necesare ca să nu complice viaţa viitorului zugrav de ocazie.

    Separatoare pentru diferite ustensile din bucătărie, mobilier modular pentru baie, surse de căldură camuflate în ambientul camerei, surse de lumină care să dea armonie – toate completează peisajul unei renovări cu puţină bătaie de cap şi multă creativitate. Iar pentru cei care se pot bucura de aşa ceva, n-au fost uitate nici elementele cărora le stă bine în grădină, indiferent că e vorba despre felinare, despre leagăne ori garduri înflorate. Suedezii de la Ikea au pus pe piaţă poate cea mai elocventă ilustrare a conceptului de do it yourself, prin mobilierul lor livrat în pachete, care se asamblează la faţa locului, chiar de cumpărători.

    În vremuri în care pretenţiile se schimbă rapid, spaţiul trebuie eficientizat la milimetru, iar forţa de muncă – incluzând meşterii buni la toate – e din ce în ce mai puţină, se pare că toată lumea se îndreaptă în aceeaşi direcţie, sintetizată – uneori sarcastic – în popor prin titlul operei lui Isaac Asimov, „Ce-şi face omul cu mâna lui”. Măcar aşa ştii că dacă bateria de la bucătărie începe să aibă scăpări de apă, nu pe meşter trebuie să dai vina.

    De şase ani în România

    Britanicii de la Kingfisher au intrat pe piaţa locală în 2013, prin achiziţia magazinelor Bricostore, redenumite ulterior Brico Dépôt. În 2017, Kingfisher a cumpărat şi reţeaua de magazine Praktiker de la omul de afaceri Omer Susli, iar anul trecut a luat decizia de a trece toate unităţile Praktiker sub numele Brico Dépôt. Astfel, în prezent, există o reţea de 34 de magazine Brico Dépôt.

    În plus, până la sfârşitul lunii mai, Kingfisher lansează magazinul online, unde clienţii vor putea să comande produsele pe site-ul Brico Dépôt, iar apoi să le plătească şi să le ridice din magazinele fizice (Click & Reserve).

    Afacerile cumulate ale firmelor Praktiker România şi Bricostore (firma care operează magazinele Brico Dépôt) au fost în 2017 de 1,3 mld. lei (283 mil. euro), iar pierderile au fost de 150 mil. lei (33 mil. euro), potrivit datelor de pe site-ul Ministerului de Finanţe.

    Kingfisher activează pe o piaţă locală a bricolajului a cărei valoare este estimată la circa 3 miliarde de euro anual, printre concurenţi numărându-se Dedeman (businessul antreprenorial al fraţilor Dragoş şi Adrian Pavăl), francezii de la Leroy Merlin, românii de la Arabesque şi germanii de la Hornbach.

    La finalul procesului de transformare

    GoodHome, noul brand al grupului Kingfisher, a fost pus până acum pe un singur magazin, aflat în Londra, iar următorul planificat va fi în acelaşi oraş. Din planurile Kingfisher fac parte şi câteva magazine GoodHome în Franţa, urmând ca apoi britanicii să se extindă şi în alte ţări.
    „În funcţie de ce rezultate va avea proiectul-pilot din Londra, vom decide mai departe şi vom stabili când vom ajunge şi în România cu acest concept de magazine”, spune Coreen Bain, trading director pentru România în cadrul grupului britanic.

    În Anglia, noile magazine se numesc GoodHome by B&Q, după numele brandului de bricolaj cu care Kingfisher este prezent pe piaţa britanică. Atunci când vor ajunge şi în România, magazinele vor purta numele GoodHome by Brico Dépôt.

    „Pe termen lung, intenţionăm să avem două tipuri de magazine GoodHome: unele mai mici, de 500-600 de metri pătraţi (express stores – engl.), cu circa 6.000 de produse fizice şi cu posibilitatea de a comanda online din magazin până la 30.000 de produse; şi unele mai mari, de 10.000 de metri pătraţi, în care vom pune mai mult accent pe digitalizare şi consiliere pentru clienţi”, mai spune Coreen Bain.

    În magazinele GoodHome vor fi vândute game noi de produse pentru baie, bucătărie, grădină, sisteme de iluminat şi de încălzire. Până la deschiderea magazinelor şi pe piaţa din România, gama de produse GoodHome este deja prezentă în unităţile Brico Dépôt.

    „Această acţiune marchează ultima etapă din procesul de transformare a companiei Kingfisher. În ultimii trei ani, compania a unificat procesul de aprovizionare, a dezvoltat noi game de produse şi servicii şi a investit în îmbunătăţirea experienţelor digitale omnichannel”, spun oficialii de la Kingfisher.

  • Cum arată cel mai mare aquapark din România. Este şi cea mai mare investiţie publică de acest fel din ţară – GALERIE FOTO – VIDEO

    Deschis în 2016 cu o investiţie de 20 de milioane de euro, jumătate asiguraţi din fonduri europene, aquaparkul Nymphaea din Oradea reprezintă unul dintre cele mai importante proiecte care au contribuit la dezvoltarea oraşului din nord-vestul ţării. 

    Este, totodată, şi cea mai mare investiţie publică de acest fel din România. Liviu Andrica, directorul general al Administraţiei Domeniului Public Oradea, în întreţinerea căreia se află aquaparkul Nymphaea, spune că această locaţie a fost aleasă datorită poziţionării şi a resursei naturale de apă geotermală.

    În 2017, cifra de afaceri realizată de aquaparkul Nymphaea a fost de 14 mili­oane de lei (3,2 mil. euro), iar profitul s-a ridicat la 4,8 milioane de lei (1,04 mil. euro). Potrivit lui Andrica, previziunile sunt optimiste şi pentru anul acesta: în primul semestru al lui 2018 cifra de afaceri a crescut cu 32% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, iar profitul realizat în prima parte a anului înregistrează o creştere de aproape 90% faţă de perioada similară din 2017.

    Aquaparkul Nymphaea are în prezent 91 de angajaţi. Anual, reprezentanţii parcului continuă să investească între 70.000 şi 100.000 de euro, bani direcţionaţi mai ales spre dotarea cu aparatură specifică activităţii de întreţinere şi curăţenie, dar şi pentru promovare; anul acesta, valoarea investiţiilor bugetate este de 100.000 de euro, dintre care o parte vor fi dedicaţi construirii de noi spaţii de alimentaţie publică şi echipamente de divertisment. „Dorim să dezvoltăm partea de divertisment oferit clienţilor, prin organizarea unor evenimente pentru copii şi tineri: spectacole şi concerte”, spune Andrica.

    În timpul săptămânii, aquaparkul înregistrează zilnic în jur de 600 de clienţi, iar în timpul weekendului, în sărbătorile legale şi în minivacanţe, numărul acestora urcă până la 1.500. „Clienţii noştri sunt, în general, persoane active, din toate categoriile de vârstă, media fiind de 25-30 de ani”, spune reprezentantul parcului. În ceea ce priveşte clienţii străini, de la deschidere până în prezent, numărul acestora a fost destul de mic, reprezentând un procentaj de doar 2-3% din total.

    Nymphaea este deschis pe toată durata anului. În intervalul mai-septembrie funcţionează atât partea interioară cât şi cea exterioară, iar în perioada octombrie-aprilie, doar partea de interior, dotată cu opt bazine, patru tobogane, o zonă de saune, baie turcească, loc de joacă pentru copii, zonă de relaxare, spaţii pentru masaj, restaurant şi bar. „Chiar şi în lunile de iarnă activitatea desfăşurată este generatoare de profit, veniturile lunare medii fiind de 250.000 euro”, spune Andrica.

  • În goana după beneficii

    Lupta pentru angajaţi care se dă între companiile din România este din ce în ce mai vizibilă şi pe piaţa beneficiilor: bugetele cheltuite de companii anul trecut pentru cadouri, pensii private ori vacanţe a fost mai mult decât dublu faţă de 2017, ajungând până la 114 milioane de lei. Când vine vorba de tendinţe, flexibilitatea este cuvântul cheie astăzi, indiferent că vorbim de flexibilitatea spaţiilor, a proceselor sau a timpului. Bineînţeles că o singură formulă nu se potriveşte pentru toată lumea”, a spus Stelian Bogza, commercial director şi cofondator al platformei BenefitOnline.ro, în cadrul evenimentului ZF HR Trends care a avut loc săptămâna trecută. Platforma BenefitOnline.ro are în acest moment peste 116.000 de utilizatori şi peste 3.000 de beneficii disponibile. Astfel, companiile au cheltuit anul trecut pentru beneficiile angajaţilor, cu 150% mai mult decât în 2017, iar valoarea medie lunară a acestora a ajuns la 355 lei pentru un angajat, în creştere cu 11%.

    Beneficiile pot fi de multe feluri, începând de la cadouri şi până la plata sau decontarea diferitelor forme de transport utilizate în drumul spre serviciu. Alegerile angajaţilor sunt cu atât mai variate atunci când privim înspre modul în care acestea au fost alese de generaţii diferite. Prin urmare, generaţia Baby Boomers (1945-1960) şi Generaţia X (1961-1980) au făcut alegeri similare în privinţa beneficiilor, îndreptându-se mai mult înspre turismul intern, pensii private şi sănătate, ultimele două fiind alegeri fireşti pentru aceste generaţii. De cealaltă parte, Generaţia Y (1981-1995) şi Generaţia Z (după 1995) se îndreaptă spre lucruri imediate, precum cadouri, sport şi beneficii de tip telecom & electro-IT – precum abonamente de telefonie mobilă plătite de companie sau chiar device-uri precum smartphone-uri sau laptopuri. Cu toate acestea, şi între cele mai tinere două generaţii din piaţă există diferenţe, încât Generaţia Y este mai matură şi pune accent şi pe transport sau cursuri profesionale.

    „Dacă ne uităm la generaţii, nu este o surpriză că turismul, pensiile şi sănătatea sunt alegerile Generaţiei X, la fel cum nu este o surpriză că generaţia mai tânără vrea cadouri, vrea transport, cursuri, sport, device-uri. Ei vor să se bucure acum. Este bine să le daţi opţiunea de a-şi valida partea de nevoi personale”, adaugă Bogza.

    Din bugetele de beneficii flexibile ale companiilor, circa 58% reprezintă tichete de masă, care sunt un beneficiu chiar dacă obişnuinţa de a le primi în multe companii din piaţa muncii din România le face să pară o necesitate salarială.

    În top 10 beneficii flexibile pe care le aleg angajaţii din România au rămas în continuare şi cadourile sezoniere, aşa-numite „benefit in kind” (care pot fi chiar bonusuri), reprezentând 32,5% din total; cadouri cu ocazii speciale, reprezentând 18,8%, transportul cu 17,3% şi turismul intern cu 14,2%. În mod surprinzător, beneficiile legate de telecom & electro-IT reprezintă doar 0,9% din total, iar sportul doar 5,3%. De la an la an cele mai mari schimbări au fost înregistrate la nivelul cadourilor pentru ocazii speciale (creştere de 4,1%), iar cele mai mari scăderi la nivelul benficiilor de transport (4,4%).

    Dintr-o abordare sectorială, companiile din call center şi outsourcing oferă cele mai multe beneficii, reprezentând 28% din total. Companiile de IT şi de dezvoltare software, alături de furnizorii de servicii, reprezintă câte 23% din total, situându-se pe locul doi, urmate de sectorul de producţie (15%), retail (6%) şi servicii financiare (5%). Tot pe sectoare, angajaţii aleg beneficii diferite, în funcţie de stilul de viaţă pe care îl au, de nivelul de educaţie, dar mai ales de nevoile pe care vor să şi le satisfacă. Angajaţii din piaţa de call center, de pildă, au un apetit foarte ridicat pentru cadouri şi pentru transport, alegerile lor fiind completate de turismul intern. Sănătatea şi pensiile private nu sunt însă printre priorităţile lor. Situaţia arată extrem de diferit în rândul angajaţilor din industria de IT şi de software, astfel că după cadouri, priorităţile lor sunt sportul şi pensiile private, cu mai puţin interes pentru transport şi turism intern. Reflectând realitatea socială, sectorul de producţie vine în 2018 cu transportul, cadourile şi turismul intern drept alegeri principale ale angajaţilor, beneficiile care ţin de sport fiind pe ultimul loc.

    Suma medie cheltuită de companii diferă mai mult sau mai puţin de la sector la sector, în sectorul de servicii suma fiind de 370 lei (cea mai mare),  în call center de 360 lei, urmat de sectorul de IT cu 350 lei, producţie cu 340 lei, servicii financiare cu 315 lei şi retail cu 270 lei. Benefit Systems, compania care operează platforma locală de beneficii extrasalariale BenefitOnline.ro, a raportat în 2018 afaceri de 32 milioane lei, dublu faţă de 2017, la un profit de circa 2 milioane lei. Pentru 2019, compania estimează o majorare a veniturilor cu peste 50%, la cel puţin 50 milioane lei. BenefitOnline.ro lucrează cu mulţi clienţi din România, printre care şi nume mari precum Vodafone, eMAG, Microsoft, Telekom, KPMG, Bosch, ING, Blue Air, BCR sau Vola.

    „Afacerile din 2018 au continuat să menţină trendul din ultimii ani, dublându-se faţă de anul precedent. Astfel, cifra de afaceri a urcat la 32 de milioane de lei, cu un profit de aproximativ 2 milioane de lei. Pentru anul în curs, ne-am propus să atingem o cifră de afaceri de minimum 50 de milioane de lei”, declara Bogza la finalul lunii februarie.

    Cu peste 3% din totalul numărului de angajaţi din sectorul privat folosind platforma lor, reprezentanţii Benefit se aşteaptă să ajungă la circa 250.000 de utilizatori în următorii ani, după ce numărul angajaţilor din platformă aproape s-a dublat de la an la an.

    „Acest trend crescător arată că piaţa românească se educă în spiritul ideii de beneficii flexibile, iar companiile arată din ce în ce mai mult o aplecare către nevoile angajaţilor din perspectiva beneficiilor. Tendinţele pentru anii următori nu pot fi decât pozitive şi estimăm că, pentru anul în curs, numărul utilizatorilor platformei noastre va creşte la circa 160.000, iar în maximum doi ani ne-am propus să ajungem la 250.000 de utilizatori ai platformei”, mai spune Stelian Bogza.

    În 2018, BenefitOnline a încheiat parteneriate cu 65 de companii noi, majoritatea fiind din IT, call center şi BPO, servicii, banking şi producţie.
    Pentru 2019, pe lângă atingerea unui număr de 160.000 de utilizatori în platformă, compania vizează diversificarea listei de beneficii accesibile pentru angajaţi. Una dintre direcţii este posibilitatea achiziţionării de abonamente sau bilete la spectacole, concerte, proiecţii cinematografice, muzee, festivaluri, filme etc., ca urmare a unei modificări legislative care aduce în lumină noile tichete culturale, ce vor putea fi acordate lunar sau ocazional.

    O altă direcţie de dezvoltare a companiei este şi extinderea la nivel internaţional. BenefitOnline a iniţiat deja în 2018 multiple discuţii cu companii din Bulgaria şi Serbia, acestea fiind pieţele vizate pentru extindere. Compania are în prezent 21 de angajaţi şi are în plan creşterea echipei la 25 de angajaţi.

  • Românii vor nu doar autostrăzi, ci şi energie şi gaze

    În România, vreascurile sau cocenii rămân sursa principală de căldură, nici măcar jumătate dintre locuinţe nefiind conectate la reţeaua de gaze. În Ungaria, aproape 80% din case sunt conectate la reţeaua de distribuţie a gazelor.

    În timp ce antreprenorii locali vorbesc despre transformarea educaţiei într-o experienţă, digitalizarea proceselor urmând să aibă un rol esenţial în modelarea învăţământului, 3.500 din cele 6.700 de şcoli din România nu sunt alimentate cu gaz metan, directorii trebuind să se îngrijească în fiecare an să cumpere lemne pentru iarnă. Mureşul, Prahova, Clujul, Ilfovul şi Bucureştiul, printre cele mai bogate judeţe din România, au şi cele mai extinse reţele de distribuţie a gazului. În cele mai sărace judeţe, cum sunt Teleorman, Mehedinţi şi Covasna, nici gazul nu curge.

    Astfel, ecuaţia este cât se poate de clară: acolo unde este asigurat accesul la resurse vine şi creşterea economică. La fel ca în cazul autostrăzilor.

    România are în acest moment circa 40.000 de kilometri de conducte de distribuţie a gazului natural, arată datele pentru 2017 de la Institutul Naţional de Statistică. Coincidenţă sau nu, judeţele care stau cel mai bine la capitolul infrastructură de gaze sunt şi liderii de business ai României, zone precum Bucureşti, Ilfov, Cluj sau Prahova fiind de fapt şi centrele economice naţionale. În contextul în care producţia de gaze locală are toate şansele să se dubleze odată cu demararea lucrărilor de exploatare din Marea Neagră, dezvoltarea infrastructurii de distribuţie a gazelor şi în restul judeţelor poate reprezenta o soluţie de creştere economică. Însă pentru conectarea la reţeaua de gaze naturale, un consumator român trebuie să treacă prin foarte mulţi paşi, întreaga procedură putând să dureze chiar şase luni, într-un scenariu optimist.

    „Sunt multe cereri de conectare, au crescut semnificativ în ultimii ani, din mai multe motive, printre care şi dezvoltările imobiliare. Anul trecut am conectat 56.000 de clienţi noi“, spunea recent Eric Stab, preşedinte şi CEO al Engie România.

    Compania, prin intermediul Distrigaz Sud Reţele, administrează o reţea de gaze de 19.000 de kilometri, care acoperă sudul României, mai precis 19 judeţe şi Bucureştiul: Ilfov, Giurgiu, Vâlcea, Argeş, Olt, Dolj, Gorj, Braşov, Prahova, Covasna, Dâmboviţa, Galaţi, Brăila, Tulcea, Constanţa, Ialomiţa, Buzău, Vrancea, Călăraşi. Numărul de clienţi racordaţi la reţeaua de distribuţie a Distrigaz Sud Reţele este de peste 1,7 milioane, din care consumatori casnici sunt 95%. În anul 2008, de exemplu, Distrigaz Sud Reţele avea racordaţi la reţeaua sa de distribuţie 1,2 milioane de clienţi.

    „Durează foarte mult să construieşti ceva în România. Noi am mers la municipalităţi să aliniem procesul, iar o idee este de a avea un ghişeu unic pentru autorizaţii. În Bucureşti, pentru gaz ai nevoie de 17 autorizaţii şi avize. Sunt discuţii pozitive însă“, mai spune Stab.

    Iar această dificultate, pe care o întreţine statul, se vede în cifre. La nivel naţional, după investiţiile realizate, doar 46% dintre locuinţe sunt racordate la reţeaua de gaze naturale, după cum arată cele mai noi date publicate de Consiliul European al Reglementatorilor din Energie (CEER). În Ungaria, aproape toate gospodăriile sunt legate de reţeaua de distribuţie a gazului natural, la fel şi în Olanda, în timp ce în Italia rata este de circa 76%, iar în Cehia de 56%, arată calculele ZF făcute pe baza informaţiilor furnizate de Consiliul European al Reglementatorilor din Energie.

    „Noi suntem dispuşi să investim, dar trebuie să aibă sens. Pentru noile extinderi avem o rată medie de conectare de 10%, dar pentru a le face profitabile trebuie să ai 50%. De ce este rata aşa de mică? Oamenii trebuie să investească în propria instalaţie, costuri care se ridică la mii de euro. Nu mulţi îşi pot permite asta. Sunt necesare scheme pentru instalare“, a mai precizat Stab. Statul trebuie să intervină din nou.

    Accesul la energie, mai bine spus calitatea acestui serviciu, este o altă problemă pentru România. În primele şase luni ale anului trecut, Eurostat arată că românii au avut de suportat cea mai mare creştere a facturii la energie dintre toate statele europene, de 14,1%, astfel că un consumator de aici are o factură mai mare decât unul din Ungaria. În schimbul preţurilor mari însă, românii primesc cel mai slab serviciu de distribuţie a energiei în funcţie de durata întreruperilor.

    „Între prima jumătate a anului 2017 şi prima jumătate a anului 2018, cele mai mari reduceri de preţuri la energie în monedă locală au fost înregistrate în Polonia (-4,3%) şi Grecia (-3,6%), urmate de Letonia (-3,5%), Malta şi Germania (ambele cu câte 3,2%). În contrast, cele mai mari scumpiri au fost înregistrate în România (+14,1%), Estonia (11,7%), Olanda şi Croaţia (ambele cu 9,2%)“, se arată în datele Comisiei Europene.

    La final, Bulgaria, Lituania şi Ungaria au terminat perioada analizată cu cele mai mici preţuri la energie pentru consumatorii casnici din Uniunea Europeană, la polul opus fiind Danemarca, Germania şi Belgia. După aceste scumpiri, un consumator din România are o factură mai mare decât un croat, un maltez, un ungur, un lituanian şi un bulgar, toţi, cu excepţia consumatorilor din Bulgaria, având venituri mai mari. Mai mult, consumatorii din Ungaria şi din Bulgaria chiar ar putea fi alimentaţi cu energie din România în contextul în care piaţa locală este un exportator net de electricitate în regiune.

    Paradoxurile continuă însă

    În timp ce facturile au tot crescut, calitatea serviciului de distribuţie a energiei rămâne cea mai slabă la nivel european. Potrivit ultimului raport realizat de Consiliul European al Reglementatorilor din Energie, România a terminat anul 2016 cu 290 de minute de întreruperi neplanificate, aceasta fiind valoarea indicatorului SAIDI, cel mai relevant parametru în ceea ce priveşte calitatea serviciului de distribuţie a energiei electrice.
    Din statistică sunt excluse evenimentele excepţionale. Următoarea clasată este Polonia, dar care are numai 180 de minute de întrerupere.

    Ungaria a terminat anul 2016 cu numai 75 de minute de întreruperi neplanificate. Sunt însă ţări a căror performanţă în ceea ce priveşte calitatea serviciului de distribuţie pare aproape ireală. În Germania, durata întreruperilor neplanificate a fost de 12,8 minute, în Elveţia a fost de 9 minute, iar în Slovenia consumatorii au stat în beznă doar 1,7 minute în 2016, acesta fiind recordul la nivel european. În România sunt opt companii de distribuţie a energiei electrice, toate private. Este de menţionat totuşi că în cazul e-Distribuţie Muntenia, companie controlată de Enel, durata întreruperilor neplanificate din 2017 a fost de 2,4 ore, cea mai mică la nivel naţional. În comparaţie, consumatorii alimentaţi de Electrica Transilvania Nord, compania care face parte din grupul Electrica, acolo unde statul continuă să fie cel mai mare acţionar, fără a fi majoritar, au stat în beznă peste 6 ore.

    Companiile de distribuţie a energiei spun însă că lucrurile pot sta mai rău în contextul în care Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) a anunţat că pentru perioada de reglementare 2019-2023 rata reglementată a rentabilităţii (RRR), indicator cheie pentru profitabilitatea companiilor de distribuţie, va scădea. În plus, OUG 114, promovată de stat anul trecut, loveşte din nou în investiţii.
    Astfel, italienii de la Enel deja au anunţat că îşi vor reduce la jumătate investiţiile în reţelele din România ca urmare a noilor reglementări ale ANRE, de la 550 de milioane de euro în următorii trei ani la 300 de milioane de euro.

    „Este păcat pentru această ţară, pentru clienţi şi pentru compania noastră, dar trebuie să reducem nivelul investiţiilor. În comparaţie cu anul anterior, vom investi mai puţin cu 35-40%“, spune şi Frank Hajdinjak, directorul general al E.ON România.

    În România reţeaua de energie administrată de E.ON, în zona Moldovei, a terminat anul trecut cu întreruperi neplanificate de 249 de minute, rezultat mult mai bun faţă de cele 320 de minute din 2017, de exemplu. În 2014, un consumator de energie conectat la reţeaua de distribuţie administrată de germanii de la E.ON din nordul ţării petrecea în beznă 408 minute din cauza întreruperilor neplanificate, aşa că avansul este semnificativ. Pe de altă parte, în Germania, de exemplu, durata întreruperilor în reţeaua E.ON a fost de 20 de minute, în Suedia de 120 de minute, în Ungaria 60 de minute, aşa că şi decalajele sunt semnificative.

    Mai mult, energia ajunge oricum greu la consumatori, în contexul în care un business de talie medie din Bucureşti are de trecut prin 9 proceduri şi poate aştepta până la 174 de zile pentru a fi conectat la electricitate, la reţeaua administrată de Enel. Din nou, regulile le stabileşte statul. Cu această „performanţă“ România ocupă locul 154 din 190 de economii analizate de Banca Mondială în ultima ediţie a studiului său despre uşurinţa de a face afaceri în mai multe state.

    În Cehia, de exemplu, sunt necesare doar 3 proceduri şi 60 de zile pentru ca un mic consumator să fie conectat la reţeaua din Praga. Un consumator comercial din Chişinău are de îndeplinit 6 proceduri care durează în total 87 de zile pentru a fi conectat la reţeaua de energie. În Bulgaria, deşi numărul de zile de aşteptare este mai mare, numărul de proceduri este mai mic, astfel că şi Bulgaria este înaintea României în ceea ce priveşte accesul unei mici companii la energia electrică.

    La final, nu doar lipsa autostrăzilor este motiv de protest. România are aceeaşi lungime a căilor ferate ca acum 100 de ani, circa 11.000 de kilometri, Cehia sau Ungaria, ţări cu suprafeţe semnificativ mai mici, având o infrastructură apropiată ca număr de kilometri cu cea locală. Astfel, harta trenurilor de mare viteză se opreşte în estul Europei, în contextul în care dacă în Vest trenurile „zboară“ cu mai bine de 250 de kilometri la oră, în România abia se târâie cu 45 de kilometri la oră.

    Astfel, #şîeu – România vrea autostrăzi trebuie rebranduit în #şîeu – România vrea acces la gaze, #şîeu – România vrea să nu mai stea în beznă, #şîeu – România vrea di tăti.

  • Opt idei de afaceri pe care oricine le poate începe. Acestea sunt businessuri pe care le poţi face chiar dacă ai un job – VIDEO

    Îngrijitor pentru animalele de companie
    Deoarece majoritatea proprietarilor îşi tratează animalele de companie ca pe membri ai familiei, nu agreează ideea de a-i lăsa într-o canisă, ci preferă să îi lase în grija unor profesionişti. Aceştia au responsabilitatea de a merge la domiciliul proprietarilor, de unde preiau în grijă patrupezii. Hrănitul, plimbatul şi spălatul acestora se numără printre responsabilităţile angajaţilor. Potrivit asociaţiei National Association of Professional Process Servers (NAPPS) din SUA, îngrijirea la domiciliu a animalelor de companie este una dintre industriile cu cea mai rapidă dezvoltare din America de Nord.

    Servicii de livrare
    Un alt business uşor de pornit este cel de livrare a produselor la domiciliu. Un vehicul şi un cazier “curat” sunt singurele lucruri de care ai nevoie. Poţi să livrezi produse rapid şi eficient chiar în zona în care locuieşti.

    Grădinăritul şi serviciile de deszăpezire
    Chiar dacă sunt afaceri sezoniere, tunsul gazonului sau curăţarea zăpezii sunt businessuri care pot aduce un profit frumos celor care nu se dau în lături de la muncile fizice. Cu siguranţă veţi găsi proprietari comozi care preferă să plătească pe cineva pentru a le aranja grădinile.

    Vezi aici mai multe

  • Romania deţine 60% din rezerva totală din Europa a celei mai dorite RESURSE de pe PLANETĂ şi cu toate astea românii o ignoră

    Circa un milion de oameni mor, anual, din cauza utilizării apei infestate sau a lipsei acesteia şi 844 de milioane de persoane nu au acces la apă potabilă, deşi 70% din suprafaţa Planetei Albastre este acoperită de apă. Problemele legate de penuria de apă la nivel global nu mai reprezintă o chestiune ipotetică, ci o realitate concretă. 

    Cu 2.500 de izvoare şi 60% din apele minerale din Europa, România este unul dintre statele cu cele mai bogate resurse subterane de apă. Chiar şi aşa, nu este total ferită de pericolul unei crize la nivel hidrologic. Care sunt efectele lipsei de apă pe plan global, ce impact are aceasta asupra României şi care sunt riscurile ca, într-o bună zi, acest element indispensabil vieţii să fie complet epuizat

    4 milioane de oameni aflaţi în pericol iminent de a rămâne fără apă, după ce, în urma unei periode de secetă de trei ani, resursele de apă stocate în rezervorul oraşului au fost aproape complet epuizate. Nu este un scenariu de film SF, ci s-a întâmplat deja, în octombrie anul trecut, în cel mai mare oraş din Africa de Sud, Cape Town. Primarul Patricia De Lille anunţa adoptarea unor măsuri drastice menite să facă faţă situaţiei fără precedent în care se afla metropola africană.

    În faţa acestui scenariu care putea deveni, în doar câteva luni, unul morbid, autorităţile au înţeles că singura metodă de supravieţuire este adoptarea unor măsuri extreme. Aşa că au redus treptat cantitatea de apă pe cap de locuitor, până la aproape o şesime din consumul mediu al Statelor Unite. Astfel, fiecare persoană a avut dreptul de a folosi zilnic maximum 50 de litri de apă. Cu toate acestea, în urma calculelor s-a constatat că rezervorul oraşului nu poate suplini nevoia celor patru milioane de locuitori decât pentru o perioadă limitată de timp, iar data limită până la care consumul urma să fie acoperit a fost numită, cu o conotaţie apocaliptică, Ziua Zero. Pe cititorii presei internaţionale, Ziua Zero poate, cel mult, să îi ducă cu gândul la un peisaj apocaliptic sau la o scenă de film. Însă, pentru patru milioane de oameni, Ziua Zero este o realitate concretă, sumbră, cu care este posibil să se confrunte curând.

    Iniţial, Ziua Zero a fost fixată pe pe 22 aprilie 2018, apoi a fost mutată pe 11 mai. După schimbări succesive, datorită raţionalizării extreme la care au recurs autorităţile, locuitorii au primit o nouă amânare, până anul viitor. Măsurile rămân, însă, valabile.

    Este uşor să îţi imaginezi acest scenariu într-o ţară din Sudul Africii, însă pentru populaţia altor state, penuria de apă pare un subiect îndepărtat. Cu toate acestea, Betsy Otto, directorul programului de apă la nivel global din cadrul Institutului de Resurse Mondiale, spune că „problemele cu care se confruntă Cape Town ar trebui să servească drept apel de trezire pentru celelalte ţări, cu privire la realitatea creşterii stresului cauzat de lipsa apei”. Stresul cauzat de lipsa apei apare atunci când cererea depăşeşte oferta disponibilă. Conform experţilor, statele din întreaga lume s-ar putea confrunta la un moment dat cu această criză, indiferent de numărul de izvoare pe care le deţin. Deja, California a trecut printr-o secetă care a durat mai mulţi ani. La fel, Australia a supravieţuit unei secete de aproape zece ani (2003-2012), considerată seceta mileniului, iar în 2015 Sao Paulo s-a confruntat, la fel, cu o criză a deficitului de apă datorată atât secetei, cât şi infrastructurilor ineficiente. Otto pune criza globală a penuriei de apă pe seama nepăsării autorităţilor: „Am investit prea puţin în măsuri şi am lăsat structurile existente să se degradeze”, declară ea.

    Chiar dacă pare puţin plauzibil ca apa să se termine, în condiţiile în care 70% din suprafaţa Terrei este formată din apă, totuşi, procentul apei dulci este de doar 2,5%, o mare parte din această cantitate fiind stocată în gheaţă şi zăpadă. În realitate, populaţia are acces imediat la doar 1% din resursele de ape dulci.

    Rebecca Keller, om de ştiinţă şi analist tehnologic la compania de informaţii Stratfor, spune că este extrem de important ca penuria de apă să fie tratată ca o problemă globală, deoarece oraşele ar trebui să lucreze la soluţii încă de pe acum. „Poate nu ne vom confrunta cu acelaşi scenariu ca în Cape Town. Ar putea fi altele: poluarea, seceta, schimbările climatice sau suprapopularea”, avertizează aceasta, exemplificând cu cercetările ştiinţifice care arată că despăduririle masive au schimbat ciclul hidrologic al râului Amazon.

    Diferenţa dintre state privind accesul la apă potabilă devine la rândul său o problemă. În timp ce unele ţări deţin resurse importante de apă, populaţiile sărace sunt nevoite să se descurce prin metode proprii. Această situaţie duce deseori la furtul de apă – pentru profit, pentru supravieţuire sau pentru ambele. „Recunoaşterea de către Organizaţia Naţiunilor Unite a apei ca drept al omului în 2010 a complicat problema furtului de apă”, a declarat Vanda Felbab-Brown, expert în cadrul Institutului Brookings. „Dreptul la apă nu este echivalent cu dreptul la apă gratuită. În acelaşi mod în care oamenii trebuie să plătească pentru hrană, ei ar trebui să se aştepte să plătească pentru apă potabilă”, a explicat Felbab-Brown.

    Această idee nu a oprit însă furtul de apă pe scară largă în ţări precum Brazilia, India şi Mexic. Întreprinderile şi persoanele fizice interceptează ilegal conducte şi rezervoare sau găsesc alte modalităţi de a evita contoarele de apă. Cu toate acestea, Felbab-Brown spune că nu există o soluţie unică la această problemă, deoarece contextul furtului de apă variază între locaţii, dar crede că „o mai bună aplicare a legii, monitorizarea apei şi crearea unor baze de date cuprinzătoare sunt puncte bune de plecare pentru guverne. Guvernele trebuie să recunoască faptul că nu pot cere doar aplicarea legii fără a oferi alternativă legală”.

    În momentul în care furtul apei va deveni o problemă la nivel internaţional, acest lucru ar putea conduce la un punct de tensiune geopolitică între ţările care se confruntă cu probleme transfrontaliere de apă, spune Keller, exemplificând cu construcţia barajului Marea Renaştere de pe Nil, un proiect hidroelectric de patru miliarde de dolari, finanţat de Etiopia, care ar pune Egiptul în situaţia de a-şi pierde rezervele de apă potabilă.

    Diminuarea deficitului de apă s-a dovedit a fi un subiect politic dificil deoarece, în multe ţări, soluţiile de mediu sau de climă tind să întâmpine dificultăţi în a aduna destul sprijin politic pentru a deveni o realitate. De asemenea, este extrem de costisitor să se construiască noi surse de apă, baraje şi instalaţii de desalinizare. „Politicienii nu se mobilizează decât în situaţia unui eveniment acut – o secetă severă, de exemplu”, afirmă Keller. Ideea este susţinută şi de Betsy Otto, care crede că „multe guverne au făcut prea puţin pentru a-şi ghida cetăţenii în ceea ce priveşte comportamentul eficient din punct de vedere al apei. Otto consideră că „acest lucru poate fi implementat prin controale ale preţurilor, care reprezintă însă rareori o măsură populară.” Ea susţine că ar trebui să existe două niveluri de stabilire a preţurilor: preţurile de conservare, care să taxeze cu tarife minime cantitatea de apă suficientă pentru nevoile de bază, şi preţuri mai mari pentru consumul de apă la discreţie.  „La nivel naţional, guvernele ar trebui să încurajeze conversaţia cu privire la problemele de conservare, deoarece economisirea apei va fi întotdeauna mai ieftină decât construirea sau forarea unor surse noi”, a adăugat Otto.

    La nivel de investiţii, mesajul transmis de Global Water Fund comunităţii globale de investitori este că sectorul apei este o industrie de 500 de miliarde de dolari, în continuă creştere. Potrivit acestei organizaţii, există încă o creştere puternică a segmentului în China, Australia, Orientul Mijlociu, Africa şi Rusia. Finanţarea hidroinfrastructurii nu este obiectul unei investiţii unice, ci solicită cheltuieli imense deopotrivă din partea mediului privat şi public pentru menţinerea şi operarea activelor. Investiţiile în sectorul apei vor avea succes dacă vor fi acompaniate de politici guvernamentale, cadre legale puternice şi o stabilire inteligentă a preţurilor. Stella Thomas, fondator şi managing director al Global Waterfund, afirmă că „o investiţie de un dolar în apă poate genera profit care să varieze între opt şi 35 de dolari şi poate să crească PIB-ul unei ţări cu o medie de 3,7%. Apa trebuie să fie folosită ca o unealtă pentru progresul economic, social şi politic.”


    ■ Un scenariu îndepărtat

    Pentru o ţară bogată în ape, aşa cum este România, un scenariu apocaliptic în care apa ajunge la fel de scumpă ca metalele preţioase, aşa cum vedem în filmele SF, pare, dacă nu improbabil, cel puţin îndepărtat. Şi, prin urmare, un subiect care nu ne îngrijorează cu adevărat. Frecvent apar informări şi imagini despre cât de poluate sunt apele de la noi din ţară cu reziduuri menajere. Şi asta pentru că majoritatea populaţiei din mediul rural aruncă, pur şi simplu, gunoaiele în apa din apropiere.

    „Topirea zăpezilor şi ploile din această primăvară au antrenat deşeurile aruncate de riverani şi turişti pe malurile râului Bistriţa şi a afluenţilor acestora. Hidroelectrica face şi în acest an eforturi pentru ecologizarea lacului şi pentru reducerea cantităţilor de deşeuri plutitoare al căror impact este semnificativ atât pentru mediu, cât şi pentru randamentul hidroagregatelor”, se arată într-un comunicat transmis recent de Hidroelectrica. Compania estimează pentru anul 2018 un cost de circa 150.000 de lei numai pentru ecologizarea Lacului Izvorul Muntelui. În 2017, cantitatea de deşeuri colectată de Hidroelectrica de pe acest lac a fost de doar o tonă, deoarece regimul precipitaţiilor a fost relativ scăzut, însă în 2016 – prin forţe proprii şi prin acţiuni de voluntariat desfăşurate cu sprjinul ONG-urilor, s-au colectat 50,5 tone de deşeuri de pe malul lacului Izvorul Muntelui. În trecut, deşeurile astfel recuperate nu au fost acceptate de către colectorii autorizaţi ca fiind reciclabile, astfel că Hidroelectrica a suportat şi costurile pentru depozitarea temporară şi eliminarea acestora.

    Penuria de apă la nivel global este, în opinia lui George Ristea, director general Apa Calipso şi preşedinte al Asociaţiei Producătorilor din Industria Apei (APRIA), o problemă reală şi urgentă. El spune că „deficitul de apă va deveni un subiect mai important decât schimbările climatice deoarece reprezintă un pericol mai mare decât încălzirea globală, fiind o relaţie de tipul cauză-efect. Comisia Europeană dezvoltă tot mai multe proiecte şi are ca obiectiv major identificarea de soluţii practice privind problema deficitului de apă şi a fenomenului de secetă în Europa.”

    Radu Dumitru, director general al Societăţii Naţionale a Apelor Minerale (SNAM S.A.), declară că preocupările legate de lipsa apei pot fi subiective, şi că opiniile legate de penuria apei diferă de la caz la caz, în funcţie de persoană, deoarece vom primi un răspuns diferit „dacă ne adresăm cu această întrebare unui cetăţean din vestul Europei sau unuia din Kenya. Primul foloseşte zilnic în gospodărie în jur de 2.000 litri de apă, iar cel din urmă abia dacă are un minim pentru consumul necesar la limita supravieţuirii”. El adaugă că „problema apei se pune în două aspecte, legate oarecum unul de celalalt. Putem vorbi de apa necesară în consumul industrial, de exemplu în irigaţii, şi de apa potabilă. Al doilea aspect este cel cu efecte pe termen foarte scurt, deoarece organismul uman poate rezista, în medie, maxim trei zile fără apă. Ambele sunt însă de actualitate şi războaiele din Orientul Mijlociu şi din Africa de Nord stau mărturie”.

    Pe plan local, reprezentanţii principalilor îmbuteliatori de apă consideră că nu ne putem raporta la Africa de Sud, deoarece au o climă predominant secetoasă comparativ cu cea din România, unde clima este temperat-continentală de tranziţie, marcată de influenţe climatice oceanice, continentale, scandinavo-baltice, submediteraneene, cu un regim bogat al cantităţilor de precipitaţii. „România are în jur de 2.500 de izvoare de apă care ar constitui, potrivit unor estimări, circa 60% din apele minerale ale Europei. Plus resurse de suprafaţă. Doar în situaţii extreme (ca să nu spunem apocaliptice) am putea ajunge în situaţia menţionată: cataclism, accident nuclear sau ceva similar. Puţin probabil”, afirmă Horaţiu Rada, acţionar Aur’a.

    Ideea este susţinută şi de George Ristea: „România are un sistem de gospodărire a apelor bun, avem specialişti în domeniu, iar riscul de a rămâne fără apă potabilă/menajeră este minim, însă trebuie adoptate politici pentru căutarea de noi resurse.” De asemenea, Radu Dumitru spune că „din fericire, Romania nu are astfel de temeri în acest moment. Suntem în continuare ţara cu cele mai rezerve subterane la nivel european.” El adaugă că „nici reţeaua hidrografică de râuri şi lacuri nu este de neglijat. Cu o bună şi diligentă administrare nu se întredeve în viitor o astfel de problemă generalizată.”

    Totuşi, aceştia nu exclud complet repetarea în viitor a unui scenariu asemănător celui din Africa de Sud şi la noi în ţară. „Apa poate deveni un lux în condiţiile schimbărilor climatice dramatice, în condiţiile în care creşte nivelul de poluare, sau a unei exploatări iresponsabile a resurselor. Şi, da, este posibil un asemenea scenariu. Soluţia, indiferent de termen, este să fim precauţi în consum”, afirmă Rada. El adaugă că: „Ne-am putea gândi la deşertizarea României, ca scenariu posibil, din cauza schimbării climei, a intervenţiilor umane haotice, cu defrişări masive, poluare şi dezvoltare industrială agresivă”.
    Pe de altă parte, Radu Dumitru susţine că la repetarea unui astfel de scenariu în România s-ar putea ajunge din „lipsa investiţiilor în acest domeniu, în sensul că vom fi în situaţia de a avea îndeajuns de multă apă, dar să nu o putem duce unde este nevoie.”

    Situaţia în care apa ar putea deveni un lux accesibil doar celor cu venituri ridicate nu este, pentru reprezentantul Aur’a, doar o posibilitate, ci o realitate: „Apa la nivel mondial este un lux. Producţia mondială de apă îmbuteliată se situează la aproape 200 de miliarde de litri anual, o cifră care pare semnificativă dar care nu atinge nici pe departe necesarul real al planetei. Există ţări în care apa putem spune că depăşeşte valoarea aurului, şi ne gândim direct la Africa, unde trăiesc aproape 40% din oamenii de pe planetă fără acces la apă potabilă.”

    În opinia lui George Ristea, probabilitatea unui scenariu în care tariful apei potabile din Romania să crească atât de mult încât apa să devină un lux, accesibil doar celor cu venituri peste medie, ar insemna un dezastru. „Un guvern incapabil să rezolve problemele majore ale populaţiei cauzate de secetă (şi nu numai) ar duce la un declin social şi migrare în masă. Prin politicile guvernamentale poate fi crescut artificial preţul apei, prin introducerea de taxe (nejustificate), situaţie care poate îngreuna exploatarea resurselor de apă, ceea ce duce la limitarea accesului la această resursă pentru o largă parte a populaţiei. De aceea, va trebui să ne adaptăm, adică să evaluăm punctele vulnerabile şi să acţionăm în vederea reducerii riscurilor.”

    Reprezentantul Apa Calipso afirmă, de asemenea, că infrastructura nu a fost îmbunătăţită, aspect care contribuie la pierderi masive de apă, şi crede că o eventuală secetă poate fi deosebit de gravă; în consecinţă, raţionalizarea apei pe durata anilor de secetă ar deveni o realitate a vieţii cotidiene. „Populaţia cu venituri sub medie nu va avea suficiente resurse încât să platească scumpirea apei, ceea ce va duce la un alt decalaj social”, adaugă Ristea. Cu toate acestea, completează tot el, Romania are un sistem de gospodărire a apelor bun, cu specialişti în domeniu, iar riscul de a rămâne fără apă potabilă/menajeră este minim.

    O eventuală criză a apei ar avea un impact devastator asupra companiilor producătoare de băuturi, dar şi asupra economiei în general şi asupra vieţii sociale, consideră George Ristea. „Multe dintre companiile mici şi mijlocii şi-ar închide porţile, iar şomajul ar creşte semnificativ. Un număr tot mai mare de companii din întreaga lume încearcă să se adapteze la costurile ridicate ale apei şi la rezervele deficitare.

    Companiile sunt nevoite să cheltuie sume uriaşe pentru a îmbunătăţi sistemele de gestionare, conservare şi colectare a apei”, crede el. Spune că aşa i-a venit ideea de a înfiinţa Asociatia Producătorilor din Industria Apei (APRIA), pentru a sprijini industria la nivel naţional prin participarea la programele legislative şi pentru a facilita o mai bună comunicare între administraţia publică şi mediul de afaceri din domeniu, beneficiarul direct fiind populaţia.
    Horaţiu Rada crede, la rândul său, că impactul s-ar răsfrânge asupra tuturor, doarece companiile ar plăti taxe şi redevenţe mult mai mari iar acestea s-ar regăsi în costul produsului final, fapt care ar conduce, automat, la scăderea producţiei şi a consumului.

    Ristea susţine însă că vânzările de apă îmbuteliată, la nivel global, au crescut mult în ultimii ani, iar acest trend s-a resimţit şi în Romania, în ultimii ani consumul de apă de izvor crescând semnificativ. Şi reprezentantul SNAM declară că într-adevăr, consumul de apă a crescut în România în ultimii zece ani, dar că ţara noastră are rezerve suficiente pentru a face faţă oricăror provocări.

    În unanimitate, reprezentanţii companiilor şi ai instituţiilor de profil consideră că influenţa climei asupra rezervelor de apă potabilă joacă un rol esenţial: „Influenţa climei este determinantă! Biosfera şi ecosistemele în integralitatea lor depind de schimbările climatice. Şi invers. Putem vorbi de un cerc vicios sau de principiul acţiune-reacţiune”, susţine Rada. 

    „Pentru cei care produc apă potabilă din bazinele hidrografice de suprafaţă, încălzirea globală are un impact devastator. Aducţiunile de apă au o pierdere la suprafaţă de 40% în funcţie de temperaturile exterioare, astfel, clima are un impact major”, declară şi reprezentantul SNAM. La fel, George Ristea afirmă că „schimbarea climei influenţează viaţa noastră, a tuturor. Resursele de apă sunt esenţiale pentru dezvoltarea umană şi economică în general, însă este cert faptul că schimbările climatice îşi vor intensifica atât frecvenţa, cât şi gravitatea. Asistăm în ultimii ani la fenomene meteorologice extreme, iar oamenii de ştiintă trag semnale de alarmă în acest sens.” El adaugă că analiza privind adaptarea la schimbările climatice se concentrează mai ales asupra problemelor legate de rezervele de apă, în special pentru a reduce consecinţele secetei, afirmând din nou că, totuşi, în acest moment nu există riscul penuriei de apă în România.

    În ceea ce priveşte riscurile în exploatarea apelor, principalii factori care ar putea conduce la o criză a apei sunt, în opinia reprezentantului SNAM, managementul deficitar şi lipsa protecţiei. Riscurile de infestare prin proasta administrare sunt majore în ţările slab dezvoltate şi fără infrastructură.