BusinessMagazin

Tag: reportaj

  • Locul unde apa e atât de pură, încât nimeni nu are voie să o atingă – GALERIE FOTO

    Mai multe sisteme de peşteri există în Ungaria, dar cel explorat de reporterii de la BBC este unul din cele mai populare din ţară a fost descoperit din greşeală în 1903 de către un maghiar care săpa pentru o fântănă.

    Peşterile se află la 50 de metri adâncime, iar temperatura este stabilă undeva la 18 grade Celsius pe toată perioada anului. Sistemul de peşteri poate fi explorat cu barca, iar apa de acolo se spune că este atât de pură, încât nimeni nu are voie să o atingă pentru a nu o contamina. Locul a avut peste 150.000 de vizitatori anul trecut. 

     

  • Reportaj din sLOVEnia: Care sunt cele mai frumoase locuri pe care trebuie să le vizitezi în ţara de smarald

    Ţările mici au un farmec aparte. Luxem­burg e cochet, Elveţia e sur­prinzătoare, iar Cehia e boemă. Ţările baltice sunt romantice, iar Olanda, ei bine, e Olanda. Şi totuşi, Slovenia m-a cucerit iremediabil, pentru că este o combinaţie a tuturor celor de mai sus, cu o natură ruptă parcă din „Heidi fetiţa munţilor“, cu o capitală care emană romantism prin toţi porii şi cu o bucătărie care nu dezamăgeşte.

    Slovenia nu este doar Bled, asa cum cred cei mai mulţi. Deşi şi dacă ar fi, acel lac ascuns între culmi împădurite, cu castele cocoţate pe stâncă şi cu mânăstiri aruncate în mijloc de ape, ar fi suficient pentru a te convinge să vizitezi o ţară. Şi totuşi, Slovenia este mult mai mult.

    Am ajuns la Bled într-o zi ploioasă, cu multă ceaţă ce dădea lacului o aură de mister. Părea că ochii ne joacă feste pentru că biserica de pe lac apărea şi dispărea după cum avea ceaţa chef. Eram dezamăgită şi fascinată în acelaşi timp. Nu arăta ca în poze, şi totuşi nu-mi venea să plec pentru că la fiecare mişcare a ceţii şi a norilor părea că sunt într-un alt loc.

    Citiţi continuarea pe www.da.zf.ro

  • Reportaj din ţara dopurilor de plută – GALERIE FOTO

    Primul contact pe care l-am avut cu Portugalia a fost în urmă cu şase ani şi nu credeam că ţara are mai multe de oferit decât oraşul de pe malurile râului Douro, Porto, sau decât Lisabona, despre care am auzit că este „the state of the art“ al celei mai vestice ţări din Europa. Însă sudul ţării nu este deloc mai prejos. Pentru că în această perioadă nu există nicio cursă directă din Otopeni către aeroportul din Faro, capitala regiunii Algarve, am zburat către aeroportul din Malaga, oraşul spaniol din apropierea graniţei cu Portugalia.

    Am ajuns la Malaga atunci când soarele începea să se ascundă după dealurile cu măslini şi portocali ce înconjoară Costa del Sol. Practic Algarve este o continuare a regiunii Costa del Sol pe teritoriul Portugaliei. După câteva ore cu maşina, am ajuns în Albufeira – una dintre cele mai importante staţiuni din regiunea Algarve. O altă alternativă pentru a ajunge în sudul Portugaliei este aceea cu zboruri spre Lisabona şi de acolo cu un alt mijloc de transport. Cu siguranţă Portugalia este o ţară pe care vrei s-o descoperi de la nord la sud.

    Însă pe piaţa locală sunt câteva agenţii care vor avea în această vară chartere spre Faro. Dis-de-dimineaţă am pornit în descoperirea celor mai importante atracţii din Albufeira, o staţiune care se întinde pe o porţiune de 30 km pe coasta Oceanului Atlantic şi găzduieşte peste 20 de plaje. Inevitabil, toate drumurile duc la plajă, iar staţiunea are câteva astfel de petice de nisip, care intră în topul celor mai bune din Portugalia. Un exemplu este Falesia, a treia cea mai bună plajă din Algarve, după Dona Ana din Lagos sau Praia da Marinha din Lagoa. Falesia are o lungime de circa 6 kilometri.

    De altfel, regiunea Algarve are mai mult de 100 de plaje, dintre care peste jumătate au blue flag, clasificare pentru care o primesc plajele în funcţie de calitatea nisipului sau a apei. Algarve este una dintre cele mai bune zone pentru a face plajă chiar începând din aprilie şi până toamna târziu. În plus, aici soarele este prezent 300 de zile pe an. Iarna temperaturile variază între 10 şi 18 grade, în timp ce vara pot trece de 32 de grade Celsius. Algarve este aleasă de multe ori de străini cum sunt germanii sau englezii, care petrec chiar şi câteva luni, pe perioada iernii, aici.

    Însă plajele din Algarve nu înseamnă doar nisip fin sau apa albastră a Oceanului Atlantic, ci şi stânci, peşteri sau spărturi în stânci. La reflux în multe dintre aceste spărturi se poate intra. În rest, se poate vedea de sus cum apa spală stâncile.
    De la Praia dos Pescadores (Plaja Pescarilor), de lângă centrul vechi al Albufeira, şi până dincolo de Praia Falesia, oceanul a creat şi plaje în miniatură, înconjurate de stânci abrupte, unde poţi intra doar atunci când apa se retrage pentru câteva ore. 

    Deşi este cunoscut în principal pentru nisipul fin şi plajele spectaculoase, Albufeira şi întreaga regiune Algarve oferă mai multe opţiuni de agrement, de la sporturi nautice la safari, drumeţii şi evident viaţă de noapte. Dar golful este, de departe, sportul pentru care cei mai mulţi oameni preferă Algarve, aici existând mai bine de 30 de terenuri cu diferite grade de dificultate. Turişti din toate colţurile Europei vin aici pentru a practica golful aproape tot anul, pentru că vremea este bună.
    De altfel, Algarve atrage anual câteva milioane de turişti. Turismul este o sursă de venit importantă pentru localnici, mulţi dintre ei investind în hoteluri, vile sau în plantaţii de portocali sau mandarini, fructele fiind vândute turiştilor, localnicilor sau, în cazul plantaţiilor mari, comercializate în supermarketuri.

     

  • Reportaj DA Premium: Incursiune în paradis

    Vinuri cu o istorie de peste 100 de ani, cluburi unde femeile au voie doar dacă sunt invitate de un gentleman, plaje pustii cu dune ce-mi amintesc de Sahara, o piscină infinită de unde se poate admira întreaga vale Douro şi nu în ultimul rând ceva muzică fado pe fundal. Aşa aş rezuma prima mea întâlnire cu Portugalia. Şi trebuie să recunosc, a fost memorabilă.

    Mi-am dorit să ajung în Portugalia de multă vreme, însă întotdeauna am găsit alte destinaţii care au avut întâietate dintr-un motiv sau altul. Odată ce am păşit în ţara de la marginea vestică a Europei mi-am dat seama că am amânat întâlnirea prea mult timp, aşa că va trebui să recuperez în perioada viitoare timpul pierdut şi să mă întorc.

    Până atunci însă, îmi va ţine „de cald“ imaginea râului Douro flancat de dealurile îmbrăcate ordonat în viţă-de-vie. La crama Quinta do Crasto şi în valea Douro am ajuns în ultima zi după două ore de mers cu maşina din Porto. Ultimii 25 de kilometri i-am parcurs pe un drum cu la fel de multe curbe ca Transalpina, dar cu un peisaj diferit, deluros, cu diferite nuanţe de pământiu şi verde şi cu butuci de viţă de vie cât vezi cu ochii. De altfel, pe durata celor 25 de kilometri am văzut un singur sat cu vreo 20-30 de case şi multe crame în depărtare, pe diverse culmi de deal, însă nici ţipenie de om. Viţa-de-vie era însă pretutindeni.

    După ce drumul s-a plictisit parcă să cotească atât de mult la stânga şi la dreapta, fix în faţă a apărut Quinta de Crasto, cocoţată pe un vârf de deal, impunătoare ca un conac „furat“ din filmele care mi-au marcat copilăria. Făcusem rezervare cu o zi înainte pentru prânz aşa că ştiam că ne aşteaptă o porţie zdravănă de caracatiţă proaspătă, vreo patru-cinci feluri de vin şi ceva desert tradiţional. Mai multe aşteptări nu aveam, dar şi dacă am fi avut tot ar fi fost depăşite, fără îndoială.

    Citiţi mai multe pe www.da.zf.ro

  • Reportaj Business Magazin: Cum te pot ajuta caii să devii un lider mai bun – VIDEO

  • Cine au fost câştigătorii premiilor Pulitzer 2016

    Ieri seară au fost acordate premiile Pulitzer, cele mai prestigioase distincţii din domeniul jurnalismului american. Se acordă premii pentru jurnalism şi fotografie, dar şi pentru ficţiune, dramă,istorie sau muzică, în total 21 în fiecare an, potrivit Reuters.

    Premiul Pulitzer pentru serviciul public a fost primit de Associated Press, pentru relatările despre abuzurile la locurile de muncă din industria peştelui din Asia de sud-est şi care au dus la eliberare a peste 2000 de captivi şi la reforme în Statele Unite, dar şi în alte ţări, scrie New York Times.

    La doar un an de când revistele devin eligibile pentru unele categorii de Pulitzer; reporterii şi scritorii de la The New Yorker au câştigăt premiile la categoriile feature writing (Kathryn Schulz), critică (Emily Nussbaum) şi memorialistică (William Finnegan – Barbarian Days: A Surfing Life).

    La categoria fotografie breaking news au fost acordate în două premii: unul unei echipe de patru fotoreporteri de la New York Times pentru reflectarea dramei refugiaţilor şi a pericolelor cu care se confruntă aceştia, iar celălalt, agenţiei Thompson Reuters, a căror fotografui au urmărit migranţi în drumul lor de sute de kilometri.

    Şeful biroului New York Times de la Paris, Alissa J Rubin a primit premiul la categoria reportaj internaţional pentru relatările despre felul inuman în care sunt tratate femeile în Afganistan.

    Cotidianul Los Angeles Times a fost recunoscut pentru acoperirea masacrului de la San Bernardino şi a primit premiul pentru cel mai bun reportaj breaking news, iar premiul  pentru reportaj de investigaţie a fost împărţit de Tampa Bay Times şi Sarasota Herald Tribune pentru relatările despre spitalele de boli mentale din Florida.

     Black ‘Flags: The Rise of ISIS’ de Joby Warrick, a fost recunoscută ca fiind cea mai bună carte de non-ficţiune, iar ‘The Sympathizer’ al lui Thanh Nguyen, a obţinut premiul Pulitzer pentru ficţiune.

    Premiul pentru istorie a fost decernat cărţii ‘Custer’s Trials: A Life on the Frontier of a New America’ a lui T.J. Stiles şi piesa ‘Hamilton’,  al lui Lin-Manuel Miranda, a primit premiul pentru dramă.

    Foto: Tyler Hicks/The New York Times

     

     

     

  • Cele mai tari păcăleli de 1 aprilie

    Azi este 1 aprilie, cunoscută şi ca ziua când oamenii fac diferse farse sau păcăleli, simple sau elaborate. Originea sărbătorii este plasată de unii istorici în Evul Mediu, când Sfântul Sisoe, un pustnic egiptean prieten cu mai cunoscutul Antonie cel Mare, obişnuia să-l păcălească pe această dată pe Sfântul Antonie, susţinând că l-a văzut pe diavol uşurându-se în strachina cu mâncare a acestuia sau prefăcându-se că a reuşit să învie din morţi diverse victime ale unei epidemii de ciumă, potrivit Wikipedia.

    Iosif Szenasi, psihoterapeut, a exemplificat pe pagina sa de Facebook cele mai tari păcăleli de 1 aprilie, pe care vi le prezentăm mai jos:

    „1. În 1957 reputatul post de televiziune britanic BBC a difuzat un reportaj detaliat despre recolta foarte bună de spaghetti din livezile de arbori de spaghetti din Elvetia.
    Reportajul a avut un succes uriaş, sute de telespectatori au sunat la redacţie întrebând cum ar putea obţine şi ei un copac de spaghetti să-l planteze în curte.

    2. În 1962, la postul naţional de televiziune suedez, doi fizicieni au explicat audienţei cum îşi pot face singuri televizoare în culori dacă întind un ciorap de damă, de nailon, peste ecran. Ei au descris în termeni ştiinţifici cum are loc refractia luminii in fibrele de nailon, exact ca-n tubul catolic al televizoarelor în culori.

    A urmat un val de reclamaţii furioase din partea telespectatorilor dezamăgiţi că metoda n-a functionat.

    3. În 1976, un reputat astronom britanic a explicat la Radio BBC 2 că, din cauza unei alinieri istorice între planetele Pluto, Jupiter şi Terra, gravitatia pe pământ urmează să fie redusă în mod semnificativ.

    Astronomul le-a cerut ascultătorilor ca fix la 9:47 să sară ca să experimenteze imponderabilitatea la ei acasa. Liniile telefonice s-au umplut ulterior de ascultatori care au descris convingator ca au simtit reducerea gravitatiei exact la ora precizata.

    4. În 1998, lanţul american de fast-food Burger King a publicat reclame în toate marile ziare pentru a anunţa că a pus în vânzare hamburgerul pentru stângaci, în care toate ingredientele şi condimentele sunt rotite cu 180°, astfel încât se poată bucura de ele în mod corect şi stângacii.

    S-au format cozi mari. Clienţii voiau să se asigure că primesc hamburgerul corect şi că nu se încurcă comanda lor – hamburgeri pentru stângaci livrat dreptacilor.

    5. Tot în 1998, într-un jurnal ştiinţific din statul american Alabama a apărut un articol în care se relata că Parlamentul urmează sa redefinească valoarea numărului PI de la 3,14159 etc la 3, la cererea bisericii şi ca să fie de acord cu valoarea precizată în biblie.

    Parlamentul local a fost inundat de telefoane furioase ale alegătorilor care au cerut deputaţilor să lase pe PI in pace.

    6.  În 2013 armata americană a anunţat că începe să înroleze şi pisici, nu doar câini, în rândul trupelor speciale.

    Anunţul publicat în Jurnalul Oficial al armatei preciza că se caută pisici sănătoase, agile şi capabile să sară cel puţin 2 m şi jumătate înălţime, care vor fi folosite şi antrenate să zgârâie, să muşte şi să scuipe inamicii. „

  • Povestea unui colaps de zeci de miliarde de dolari: Totul a pornit de la un zvon

    Un singur zvon lansat de un reporter al CNBC a fost suficient pentru ca investitorii să pună crucea pe mormântul băncii americane Bear Stearns. Colapsul ei a grăbit propagarea marii crize financiare mondiale din 2008.

    O anchetă a guvernului SUA a descoperit că sursa acelui zvon, infirmat tot de CNBC, este un fost executiv al Bear Stearns, Kyle Bass de la Hayman Capital Management, un binecunoscut manager de fonduri de hedging. Până acum, rezultatele anchetei au fost secrete, scrie The Wall Street Journal.

    Bass a făcut o avere în timpul crizei imobiliare din SUA pariind contra creditelor ipotecare subprime. Fondul său are pariuri de mai multe miliarde de dolari pe căderea yuanului şi a dolarului din Hong Kong.

    Bomba a fost lansată de CNBC miercuri dimineaţă, pe12 martie 2008, printr-un interviu al reporterului David Faber cu şeful Bear Stearns Alan Schwartz. Faber i-a cerut lui Schwartz să comenteze zvonurile că Goldman Sachs nu mai acceptă să-şi asume riscuri asociate cu Bear Stearns. În acea perioadă piaţa era inundată cu speculaţii că un mare jucător de pe Wall Street, posibil această bancă, are probleme de lichiditate.

    Schwartz a răspuns că partenerii băncii fac în continuare tranzacţii cu aceasta. Câteva ore mai târziu, CNBC informa că Goldman acceptă să devină contraparte în tranzacţii cu Bear Stearns.

    Însă în ochii multora dintre investitorii şi actorii de pe Wall Street răul era deja făcut. Încrederea în Bear Stearns a dispărut rapid, la fel şi capacitatea băncii de a supravieţui.

    Citiţi continuarea pe www.zf.ro

  • Unul dintre cei mai valoroşi artişti români, stabileşte un nou record. Un tablou al său vândut cu aproape 4 mil. euro

    Un nou record al artistului Adrian Ghenie a fost înregistrat miercuri seara la Casa de licitaţii Sotheby’s, după ce lucrarea sa intitulată  „The Sunflowers in 1937” a fost cumpărată cu patru milioane de euro, scrie Transilvania Reporter.

    Opera era estimată la o valoare de 500.000-700.000 de euro, însă lucrarea realizată în 2014 a fost achiziţionată la preţul de patru milioane de euro, conform site-ului oficial Sotheby’s.

    Potrivit datelor din catalogul expoziţiei, „The Sunflowers in 1937” este o extraordinară şi monumentală reimaginare a capodoperei lui van Gogh cu referire la evenimentele istorice ale secolului XX. Executată la dimensiuni colosale, 280/280 cm, lucrarea readuce în atenţie capodopera lui van Gogh.

    În acelaşi catalog se arată că pentru Adrian Ghenie, van Gogh este deosebit de important. La vârsta de şase ani artistul ţinea sub pernă o pictură din seria de tablouri cu floarea soarelui de Vincent van Gogh, reprezentată pe coperta unei reviste de artă româneşti şi, mai târziu, Ghenie s-a reprezentat pe sine sub chipul lui van Gogh şi a celebrelor sale autoportrete, în lucrări din perioada 2012-2014.

    Foto: Sotheby’s

  • REPORTAJ: Dorinţe de copil în România de azi: Să-mi aducă Moşul mâncare de Crăciun, ulei sau făină

    Casa Alexandra – aşezământ care aparţine fundaţiei Concordia şi care funcţionează exclusiv cu fondurile fundaţiei – este unul dintre cele două centre de zi în care se asigură pentru peste 70 de copii din familii sărace program gratuit de tipul “şcoală după şcoală”. Aici, copiii primesc zilnic o masă caldă, haine, îşi fac temele şi pot face duş. Totuşi, casa de copii nu e acasă, aşa că seara aceşti copii merg la casele lor, în Mimiu, cel mai sărac cartier din Ploieşti, unde casele nu au apă, iar curţile nu au garduri.

    Experienţa de 24 de ani în România i-a învăţat pe cei din organizaţie că sărăcia cruntă duce la abandon şcolar, iar de aici până la abandonul familial nu mai e mult.

    “Abandonul şcolar este primul pas spre abandonul familial. Părinţii sunt depăşiţi de situaţie, nu-şi permit să le asigure copiilor nevoile de bază, căldura în case, lemne, mâncarea. Urmează abandonul familial; în cel mai bun caz îi duc într-un centru al DGASPC. Au fost cazuri când i-au lăsat pur şi simplu pe stradă sau i-au abandonat în faţa unei instituţii”, spune Elena Matache, director executiv de programe şi proiecte la Organizaţia Umanitară Concordia.

    Casa Alexandra este al doilea centru de zi al fundaţiei Concordia, după Casa Cristina, deschisă în urmă cu doi ani. Aici, copiii primesc tot ce nu le poate asigura familia lor.

    “Primesc masa de prânz, iar pentru unii dintre ei este singura masă pe care o primesc. Acasă nu prea au ce să mănânce. Adică sunt cazuri în care nu putem discuta despre mic dejun, prânz şi cină în niciun fel. Pe de altă parte, primesc hăinuţe, materiale pentru şcoală şi pentru ei astea sunt cele mai importante valori. După aceea discutăm despre educaţie, despre planurile lor de viitor. Pentru ei, astea sunt nevoile de bază şi, în plus, au posibilitatea să facă un duş, care e foarte important. Ei nu au baie, nu au apă curentă. Faptul că pot să vină la noi să se apele, să-şi facă temele, fără să le pricinuiască părinţilor griji…părinţii văd în asta ca un cămin pentru copii, ei pleacă dimineaţă la şcoală şi merg seara acasă mâncaţi, spălaţi, cu temele făcute”, spune Elena Matache.

    Seara, unii părinţi îşi iau copiii de la centru şi îi duc acasă. Pe cei mai mari îi duc cei de la fundaţie până în staţia de autobuz. Pe lângă mâncare şi haine, copiii primesc şi consiliere, iar părinţii lor sunt ajutaţi să-şi găsească de muncă. De cele mai multe ori, trauma acestor copii poartă un singur nume: sărăcia.

    “Majoritatea au nevoie de consiliere, nu neapărat că în familie ar fi suferit traume mai mult decât acelea de a fi în situaţia de a nu avea ce să mănânce, ci din problemele sociale cu care ei se lovesc tot timpul: şi la şcoală şi pe unde merg sunt respinşi. Sunt etichetaţi: eşti ţigan, eşti sărac, eşti murdar şi atunci toate aceste respingeri au dus, în timp, la nişte probleme pe care le regăsim foarte uşor în comportamentul copiilor. Această respingere şi-a pus automat amprenta pe comportamentul lor şi atunci copiii sunt fie foarte timizi, fie agresivi, nu neapărat fizic, dar mai ales verbal. Majoritatea sunt introvertiţi, nu au încredere, nu au curaj să deschidă gura nici măcar la ore. A fost nevoie de aproape un an să reuşim să-i facem pe unii dintre copii să deschidă gura la ore. Deşi ştiau lecţiile, nu aveau curaj, pentru că le era teamă că vor fi luaţi în râs de colegi”, povesteşte Elena Matache.

    Şi totuşi, copiii aceştia atât de săraci sunt mult mai echilibraţi decât cei care primesc totul “de-a gata”, este de părere directoarea executivă de la Concordia.

    “Pentru mine sunt trei categorii de copii şi am sesizat diferenţele dintre ele în cei 13 ani de când lucrez aici. Sunt copiii din casele de tip familial care sunt abandonaţi de părinţi, care trăiesc acum în condiţii foarte bune la noi, dar nu au părinţii lângă ei. Sunt copiii din centrele de zi, care stau cu părinţii, dar sunt foarte săraci. Şi mai sunt copiii din familiile normale. Şi pot să spun că cei mai echilibraţi din punct de vedere emoţional sunt copiii din centrele de zi. Un copil care trăieşte lângă părinţi este mult, mult mai echilibrat. Sunt mult mai luptători, mai ambiţioşi şi mult mai recunoscători. Un copil care a crescut de mic într-o casă de tip familial preia practic ce se întâmplă într-o familie: este absolut normal să primească de toate şi ajunge la un moment dat să nu mai aprecieze o jucărie pe care o primeşte, sau o tabără sau o excursie sau hăinuţe, pentru că a crescut într-un ritm în care toate nevoile lui au fost acoperite şi nu a fost în situaţia în care să lupte pentruceva. Le-a avut pe toate”, mai spune Elena Matache.

    În aceste zile, copiii de la Casa Alexandra îl aşteaptă pe Moş Crăciun. Şi îi pregătesc şi ei Moşului o surpriză: o serbare.

    La cei opt ani împliniţi, Cezar ar dori ca Moş Crăciun să-i aducă un elicopter cu telecomandă. Ar fi cea mai frumoasă jucărie din viaţa lui. A fost cuminte, învaţă să scrie şi este încrezător că-şi va primi cadoul, pentru că “Moşul e magic”. Întrebat ce face în centrul de zi, Cezar răspunde: “Învăţ. Învăţ să-i scriu Moşului. Dacă nu ştiu să-i scriu, nu cred că Moşul ar veni”.

    Monalisa are şase ani. Vrea “o păpuşă mare cu tabletă”. Nu ştie încă să scrie, dar e hotărâtă să înveţe, pentru că ştie că, după şapte – opt ani, dacă nu ştii să scrii, nu ai parte de cadouri de la Moş Crăciun. Lângă Monalisa, stă Marta. Are şapte ani şi spune că vrea “o păpuşă mică”. Şi mai spune că la Casa Alexandra “e mai bine ca acasă”.

    Gabi are nouă ani şi este în clasa a doua. Când întreb de ce nu e în clasa a treia, aşa cum ar trebui să fie la vârsta lui, tace şi lasă privirea în jos. Spune că merge la Casa Alexandra “ca să înveţe, să înveţe”. Denisa, şase ani, şi Maria, opt ani, sunt surori. Şi ele vin la Casa Alexandra să înveţe să scrie. Mai au o soră mai mică, de cinci ani, care abia aşteaptă să crească, să vină şi ea cu ele la centrul de zi. Fiecare dintre ele vrea câte o păpuşă de la Moş Crăciun.

    Pentru Monalisa, Marta, Denisa sau Cezar cadourile de la Moş Crăciun sunt cele mai frumoase din lume, iar la centru darurile sunt mai mari şi mai frumoase decât cele de acasă. Pentru ei, cadourile nu au brand. Păpuşa nu se cheamă în niciun fel, e doar o păpuşă. I-au scris cu toţii Moşului, s-au pregătit pentru serbare şi aşteaptă ziua cea mare.

    “Anul acesta reuşim să le oferim ce-şi doresc. Printr-un noroc, să zic aşa, voluntari din Austria au colectat scrisorile şi au pregătit cutii cu dorinţele copiilor. În proporţie de 90 la sută, totul e rezolvat”, spune directoarea de la Concordia.

    Şi adaugă: “Copiii ăştia ştiu să se bucure şi ştiu să aprecieze orice mic cadou pe care-l primesc. Pentru ei, o masă are cu totul altă valoare decât pentru un copil care are acasă tot ce-i trebuie şi zice «azi vreau să mănânc şi prăjituri şi ciocolată» şi nu le apreciază pentru că fac pare din viaţa lui de zi cu zi. Copiii ăştia au ajuns să dea o cu totul altă valoare alimentelor”.

    Sărăcia i-a făcut pe aceşti copii ca la şapte, opt sau nouă ani să-i ceară lui Moş Crăciun de mâncare. Pentru unii dintre ei, aceasta este mult mai importantă decât o păpuşă.

     

    “Fetiţele îşi doresc păpuşi, băieţii maşinuţe. Dar pe lângă astea, ei au scris acolo o listă întreagă cu mâncare, haine… Ei au dorinţe din astea…Eu sunt cea care am deschis ambele proiecte (Casa Alexandra şi Casa Cristina – n.r.) şi am fost implicată de la contactul cu comunitatea, până la punerea proiectelor pe picioare cu tot ce a însemnat: acte, dotări, personal, tot. Fiind implicată în asemenea manieră, m-am ataşat foarte uşor de copii şi am avut ocazia să văd tot felul de situaţii care m-au emoţionat. Au fost cazuri în care copiii au zis: «Eu nu vreau să-mi aducă Moşul o păpuşă pentru că ştiu că ea costă foarte mult, vreau să-mi aducă Moşul mâncarea de Crăciun, o sticlă de ulei, un kilogram de făină. Vorbim de copii mititei, de şapte ani, opt ani, nouă ani…” povesteşte Elena Matache.

    Cât despre viitorul îndepărtat, copiii din centrele de zi ale fundaţiei nu vor să fie cosmonauţi, poliţişti, învăţătoare sau doctoriţe. Vor să fie “oameni mari”. “(…) Adică să aibă un loc de muncă, să aibă un salariu în fiecare lună şi să aibă o casă. Ei spun «să fiu mare» şi asta înseamnă să aibă o casă, un salariu şi un loc de muncă”, mai spune directoarea de la Concordia.

    Conform celor de la Organizaţia Concordia, numai la Ploieşti şi numai în cartierul Mimiu se înregistrează o rată uriaşă a abandonului şcolar – doar zece la sută dintre copiii din acest cartier merg la şcoală. Familiile celorlalţi sunt prea sărace pentru un asemenea lux. Unii dintre ei au ajuns la 15, 16, 17 ani şi nu ştiu nici să scrie şi nici să citească.