BusinessMagazin

Tag: putere

  • Viaţa într-o ţară greu încercată de-a lungul istoriei. Salarii mici, barter pentru mâncare şi scutece, economii confiscate

    Salarii cu puterea de cumpărare redusă la un sfert, barter pentru mâncare şi scutece, economii confiscate sunt câteva dintre particularităţile vieţii trăite de libanezi, o naţiune greu încercată de-a lungul istoriei sale. Cel mai bine se vede acest lucru prin ochii şi preparatele bucătarului Antoine El Haji, care apare gătind la televizor în faţa libanezilor timp de cinci zile pe săptămână. 

    Un bucătar cu o emisiune TV renunţă la carne pentru că este prea scumpă; carnea roşie nu şi-o mai permite nici măcar armata; penele de curent aruncă în beznă un oraş considerat cândva o perlă strălucitoare a Levantului; să schimbi valută este la fel de periculos ca traficul de droguri: colapsul financiar al Libanului înseamnă suferinţă zi de zi pentru o naţiune greu încercată de războaie şi apoi de o libertate chinuită.

    Timp de trei ani, bucătarul Antoine El Haji apare la televizor cinci zile pe săptămână pentru a-i ajuta pe cei care gătesc să progreseze în arta culinară, scrie The New York Times într-un reportaj realizat înainte de explozia din capitala Beirut, despre viaţa libanezilor în plină criză economică şi financiară. În urmă cu câteva luni, în timp ce dezastrul financiar făcea ca lira libaneză să se prăbuşească şi preţurile să crească văzând cu ochii, chef-ul şi-a dat seama că mulţi telespectatori s-ar putea să nu-şi mai permită carnea roşie, cum este cea de vită, pe care s-a bazat atât de mult în pregătirea reţetelor sale de mâncăruri.

    „În Liban a existat o clasă de mijloc, dar acum bogaţii sunt mai bogaţi, clasa de mijloc a devenit săracă şi săracii au ajuns să trăiască în mizerie“, spune El Haji. A tăiat carnea de vită din meniurile sale şi îşi umple timpul de emisie cu sfaturi despre cum pot fi menţinute mâncărurile gustoase cu mai puţin ulei, mai puţine ouă şi cu legume mai ieftine. Bucătarul are 65 de ani şi a prins vremuri mai bune, dar şi cumplite războaie: conflictele cu Israelul, războiul civil, asedierea şi masacrele din Beirut şi ocupaţia israeliană.

    Criza libaneză, rezultatul câtorva decenii de corupţie la cele mai înalte niveluri şi de management financiar greşit, a provocat creşterea şomajului şi a sărăciei, a forţat afacerile să se închidă şi a împins inflaţia la cote astronomice, ceea ce face ca salariile să rămână fără valoare. Protestele masive împotriva elitei politice au izbucnit în toată ţara în toamna trecută şi uneori au fost violente, până când s-au oprit din cauza pandemiei.

    Ţara şi economia au fost închise, ca în multe alte părţi ale lumii, însă acest lucru a acutizat privaţiunile societăţii şi suferinţa economică. Consecinţa a fost reizbucnirea demonstraţiilor odată cu relaxarea măsurilor de lockdown. Turbulenţele sociale au luat o amploare fără precedent după distrugătoarea explozie din portul Beirutului. Efectele colapsului economic se infiltrează din ce în ce mai mult în vieţile de zi cu zi ale multor libanezi. Penele de curent întunecă străzile, băncile refuză să predea banii deponenţilor şi familiile se chinuie să cumpere bunuri esenţiale de import cum ar fi scutece şi detergent pentru rufe.

    Întreruperile în furnizarea curentului electric au devenit ceva obişnuit în ultimii ani, însă în ultimul timp frecvenţa şi durata lor au crescut atât de mult încât traficul din Beirut, unde trăieşte aproximativ o treime din cei 5,4 milioane de locuitori ai Libanului, a fost înlocuit de gălăgia infernală a generatoarelor suprasolicitate. Gazele emise de maşinării încing şi împut aerul şi multe clădiri rezidenţiale le închid noaptea pentru a le lăsa să se răcească, ceea ce privează locuitorii de aer condiţionat în timpul celor mai caniculare veri mediteraneene.

    Recent, în două zile Spitalul Universitar Rafik Hariri, principalul centru care tratează cazurile de îmbolnăviri de COVID-19 din Beirut, a trecut brusc de la o oră pe zi fără curent la 20 de ore fără energie electrică, spune directorul Firass Abiad, medic şi el. Înainte de explozia din port, spitalul trebuia să funcţioneze cu doar şase ore de energie electrică pe zi, şi-a închis câteva săli de operaţie şi a amânat intervenţiile chirurgicale. „Senzaţia este ca şi cum te-ai lupta fără oprire cu incendiile şi focul nu se mai termină“, a spus doctorul Abiad. După ce se întunecă, Beirutul este cuprins de o dezolare înfiorătoare, în contrast cu viaţa  de noapte bogată de dinainte de criză. Barurile au rămas fără patroni, străzile principale sunt întunecate şi semafoarele de la intersecţiile majore sunt stinse, lăsând şoferii să se descurce singuri la lumina excesivă a farurilor şi încrezându-se în norocul lor. Decăderea rapidă a lovit mândria multor libanezi, care de obicei pretind că au cea mai bună bucătărie din Orientul Mijlociu şi s-au crezut mai sofisticaţi decât alţii din regiune. Acum, mulţi se întreabă cât de mult se va mai duce în jos nivelul lor de trai.

    „Beirutul este un oraş supravieţuitor. Oamenii găsesc întotdeauna modalităţi de a mânca şi de a bea, de a face muzică şi activism. Dar acum, aerul este foarte înecăcios”, spune Carmen Geha, profesor asistent de administraţie publică la Universitatea Americană din Beirut. „Acum, nici măcar oamenii din clasa de mijloc nu îşi mai pot permite să mănânce în oraş. Este ca şi cum ţi-ai lua salariul şi trebuie să-l împarţi la nouă ca să-i afli valoarea reală”.

    Astfel, simte omul de rând inflaţia accelerată, o boală a unei economii dependente de importuri şi de banii veniţi din străinătate. Din toamna trecută, lira libaneză şi-a pierdut aproximativ 85% din valoarea sa pe piaţa neagră. Pe hârtie, moneda este stabilă deoarece începând cu 1997 Banca Centrală Libaneză a ancorat-o artificial de dolarul american la o rată de 1 dolar pentru 1.507 lire libaneze. O vreme, strategia a mers, stabilitatea astfel obţinută reprezentând o bază solidă pentru sistemul financiar. Însă ultimul an a fost de coşmar.

    O bună parte din problemele financiare de acum se trag din haosul din sistemul bancar produs tot de banca centrală. Instituţia a condus ceea ce criticii au numit o schemă Ponzi, încurajând băncile comerciale să constituie depozite mari de dolari, cu rate mari ale dobânzii, care puteau fi acoperite doar prin atragerea altor deponenţi mari, dar cu rate de dobândă şi mai ridicate. Însă acest sistem s-a blocat anul trecut, când investitorii noi au încetat să mai vină, lăsând băncile din ţară fără fondurile în dolari pe care le datorau deponenţilor lor. Băncile comerciale au reacţionat refuzând să dea înapoi dolarii, moneda pe care libanezul a folosit-o de mult timp în viaţa de zi cu zi schimbând-o în lire, sau invers. Un fost bancher libanez, Dan Azzi, şi-a asumat creditul pentru inventarea unui termen acum utilizat pe scară largă pentru aceşti dolari teoretici care există doar în băncile libaneze şi nu-i vede nimeni: Lollars.

    Rezultatul a fost izbucnirea unui iad financiar şi durere. Lira s-a prăbuşit atât de mult, iar deprecierea a devenit ceva atât de obişnuit încât lira libaneză a primit un cont satiric pe Twitter, unde reacţionează la propriu-i declin. „Sunt cea mai ieftină monedă, dar nu sunt un nimic”, se arată într-un tweet de săptămânile trecute după ce cursul liră/dolar ajunsese în stradă la 9.500 de lire pentru un dolar, rata oficială fiind cea din 1997, de 1.500 de lire pentru un dolar. Venirea pandemiei a complicat şi mai mult situaţia. Inflaţia a făcut ca foamea să devină de nesuportat până-ntr-atât încât după o scurtă pauză în timpul şocului iniţial provocat de măsurile de lockdown protestatarii au riscat şi au ieşit din nou în stradă.

    Guvernul a căutat să controleze tranzacţiile de pe piaţa neagră, unde schimbarea banilor în condiţii mai bune decât rata oficială poate face pe oricine să se simtă cumpărător de droguri, necesitând întâlniri rapide pe alei obscure cu dealerii de bani care folosesc nume false şi se tem că vor fi arestaţi. Efectele haosului economic şi financiar al ţării asupra săracilor sunt dramatice, după cum este evidenţiat de patru sinucideri într-o perioadă de doar două zile, toate legate de lipsurile provocate de criză. Un bărbat care s-a împuşcat pe unul dintre cele mai cunoscute bulevarde ale Beirutului a lăsat în urmă un mesaj scris de mână care spunea „Nu sunt un infidel”, o linie dintr-o cunoscută melodie al cărei următor vers este „dar foamea este un infidel”.

    Numărul membrilor unui grup de pe Facebook numit Barter în Liban s-a umflat, membrii săi oferind orice, de la chipsuri de poker şi narghilele la schimb pentru mâncare. Postările lor dau uneori impresia de poezie tragică. „Greutăţi noi, niciodată folosite, la schimb cu scutece de dimensiunea 6 şi o sticlă de ulei”, se arată într-o postare cu o fotografie cu gantere încă în cutie. O altă postare prezenta o rochiţă verde-lime pe care Fatima al-Hussein, mamă a şase copii din nordul Libanului, a cumpărat-o pentru a o oferi cadou uneia din fiicele sale.

    Pentru că avea nevoie de zahăr, lapte şi detergent, Fatima a încercat să dea la schimb rochiţa. Într-un interviu telefonic, ea a declarat că soţul ei câştigă 200.000 de lire libaneze pe săptămână ca muncitor pentru orice, o sumă pe care obişnuia să valoreze la 130 de dolari. Acum, banii au valoarea a mai puţin de 30 de dolari, ceea ce face ca procurarea bunurilor esenţiale să fie un chin. Doamna al-Hussein a povestit că a decis să dea rochiţa după ce n-a mai avut cu ce să-şi hrănească copiii în afară de pâine înmuiată în apă. Dar cine să vrea o rochiţă verde-lime în aceste vremuri? Când vreunul din vecinii ei găteşte şi mirosul ajunge la ei în casă, închide uşile şi geamurile. „Nu vreau ca ăştia mici să se îmbolnăvească de poftă”, a spus ea. Domnul El Hajj, bucătarul de televiziune, povesteşte şi el că ceea ce pot fi considerate reţete accesibile sunt o ţintă în mişcare.

    „Carnea de vită s-a scumpit, aşa că am trecut la pui, iar acum oamenii îmi spun că şi puiul este scump”, a spus el. În timp ce pregăteşte mâncărurile pentru emisiunea zilei, răspunde la apeluri din partea telespectatorilor care vor să ştie cum pot fi păstrate alimentele când curentul electric se întrerupe atât de des. Cum poţi păstra carnea proaspătă când nu poţi conta pe congelator? Bucătarul a prezentat opţiunile. Fructele şi legumele pot fi conservate la borcan, murate sau uscate. Carnea tocată se poate păstra în grăsime. „Toate problemele au o soluţie”, a spus el. „Ceea ce este important pentru mine legat de această emisiune este să ajut oamenii să mănânce în continuare”.

  • Silviana Petre Badea, managing director, JLL România: „Dezvoltă-te ca persoană, păstrează ceea ce te face «tu»”

    „Dezvoltă-te ca persoană, păstrează ceea ce te face «tu», respectă şi cere să fii respectată, păstrează-ţi curiozitatea, tenacitatea, creativitatea şi munceşte cu drag şi mândrie pentru ceea ce ţi-ai ales să faci, păstrează-ţi feminitatea şi foloseşte-te de puterea ei de a calma, de a relaxa situaţii, de a găsi soluţii, de a găsi căi alternative. Ai încredere în tine!”

    Silviana Petre Badea spune că realizările profesionale într-o companie care oferă servicii sunt legate de oameni. Astfel, printre cele mai recente realizări pe care le-a avut se numără „dezvoltarea de noi linii de business lansate în 2019, bazate pe recrutarea de profesionişti cu experienţă, dar şi atragerea de tinere talente”.

    Pentru acest an, ea şi-a propus să continue implementarea liniilor strategice pe care le-a început încă din 2017, momentul în care a preluat conducerea biroului JLL din România: consolidarea echipei cu care lucrează, dar şi adăugarea de noi linii de business pentru a răspunde nevoilor clienţilor.

    Despre diferenţele dintre femei şi bărbaţi în mediul de afaceri, Silviana Petre Badea spune: „Cred că în Europa Centrală şi de Est nu ne putem plânge de lipsă de diversitate şi oportunităţi şi nici de discriminare. Comunismul, cu toate relele lui, a liberalizat şi încurajat femeile în câmpul muncii, iar eu sunt a patra generaţie de femei de carieră în familia mea, ceea ce arată că societatea românească acceptă şi încurajează femeile în funcţii de conducere încă de acum peste 70 de ani.

    Văd mai multe avantaje decât dezavantaje în a fi femeie în mediul de afaceri, atât timp cât nu uităm că aceste calităţi şi însuşiri feminine ne conferă avantajul competitiv. Dacă încercăm să fim bărbaţi în corp de femei, vom eşua lamentabil. Trebuie să ne reamintim că suntem înainte de toate oameni între oameni şi apoi lideri, manageri, fiice, surori, prietene, soţii şi mame”.

  • Cine este omul din spatele brandului Decathlon. A reuşit cu o idee simplă să îşi câştige renumele mondial şi o avere fabuloasă, care îl plasează printre cei mai bogaţi miliardari

    Michel Leclercq a simţit încă din familie puterea competiţiei, vărul său fiind fondatorul gigantului Auchan. Antreprenorul din spatele grupului Decathlon a reuşit însă cu o idee simplă să îşi câştige la rândul său renumele mondial şi o avere fabuloasă, care îl plasează printre cei mai bogaţi miliardari francezi. 

    Michel Leclercq s-a născut pe 27 mai 1939, în Tourcoing, Franţa, în familia lui Xavier Leclercq şi a lui Jeanne Mulliez. Vărul său, Gérard Mulliez, este fondatorul lanţului de supermarketuri Auchan şi deţine 40% din compania Decathlon, întocmai ca şi familia fondatorului.

    Pe 27 iulie 1976, antreprenorul a deschis un mic magazin de tip self-service în parcarea centrului comercial Auchan d’Englos, lângă Lille. Conceptul consta în „echiparea tuturor sportivilor, de la începători până la profesionişti, dintr-un singur magazin şi la cel mai bun preţ”. Numele ales, „Decathlon”, amintea de cele zece sporturi principale prezentate în magazin. Expansiunea internaţională a început după un deceniu, compania intrând întâi în Germania (1986), apoi în Spania, Italia, Portugalia şi Marea Britanie. În 2001 businessul s-a extins şi în afara Europei, prima piaţă noneuropeană fiind Brazilia. În 2009, Leclercq a cedat funcţia de preşedinte al consiliului de supraveghere fiului său celui mai mare, Olivier Leclerq.

    Anul trecut, topul miliardarilor francezi întocmit de Forbes Internaţional îl clasa pe Leclercq pe locul 19, cu o avere de 4,8 miliarde de dolari. În prezent, averea sa se ridică la 4,5 miliarde de dolari. Soţia sa, Marie-Claude Leclercq, este psihoterapeut şi reprezintă familia în consiliul fundaţiei Decathlon, deschisă în 2005. Cuplul locuieşte în Lille, Franţa, şi are patru copii.

    În prezent, compania este unul dintre cei mai mari retaileri de echipament sportiv din lume, cu vânzări anuale de peste 13 miliarde de dolari şi un portofoliu de peste 1.500 de magazine în 51 de ţări, având, totodată, peste 20 de branduri proprii. Echipa companiei numără peste

    87.000 de angajaţi. În 2019, Decathlon România a înregistrat o cifră de afaceri de peste 968 de milioane de lei şi un profit de 55,8 milioane, funcţionând cu o echipă de aproape 1.400 de angajaţi.

  • Recomandare de film: Miliardele şi dramele aduse de acestea

    Lansată în 2016, producţia HBO Billions a revenit cu cel de-al cincilea sezon în luna mai a acestui an. Serialul este o dramă (deşi pe alocuri putem spune că este şi o comedie a locurilor de muncă), axată pe lupta dintre miliardarul Bobby „Axe” Axelrod (Lewis), un titan al fondurilor de hedging, şi unul dintre cei mai buni procurori din New York – Chuck Rhoades (Paul  Giamatti). După o alianţă neaşteptată între cele două personaje principale în cel de-al patrulea sezon, cei doi se întorc la lupta psihologică în cea mai recentă serie.
    Noile episoade readuc în scenă intrigile din lumea politicii şi a finanţelor din New York (fiindcă, indiferent de geografie, cele două par să fie inseparabile). Iar dacă primele sezoane s-au concentrat pe ura dintre personaje şi pe setea lor pentru putere, acum ele se confruntă şi cu consecinţe ale acţiunilor lor iniţiale.
    Sezonul se deschide cu o nuntă tensionată, unde Chuck şi soţia sa, Wendy, asistă la unirea tatălui lui Chuck cu o fostă amantă.
    Într-un alt tablou, Axe încearcă o călătorie spirituală – un road trip cu motocicleta. Dramele personale sunt doar consecinţele adevăratului conflict al filmului.
    Axe îl aduce de partea sa pe fostul angajat transformat în rival Taylor Mason (Asia Kate Dillon).
    Geniul în matematică Taylor Mason este forţat de fapt să revină în firma lui Axe după ce eşuează în încercarea de a-şi lansa o companie rivală. Situaţia este bizară, în contextul în care Axe (cu ajutorul lui Rhoades) este cel care a sabotat planurile lui Mason.
    La finalul sezonului anterior, Rhoades a realizat că tot ce este greşit în viaţa sa a fost cauzat de conflictul cu Axe, astfel că acum pare să fie mai hotărât ca niciodată să ia atitudine în direcţia eliminării acestuia. Noul jucător din acest joc de putere este Michael Prince (Corey Stoll), care este adus în scenă în „armura filamtropiei”. Este un oponent pe măsura averii, prestigiului şi ferocităţii de business a lui Axe. În plus, el vine cu imaginea imaculată a liderului ghidat de dorinţa de a face fapte bune.
    După cum remarcă Axe la prima întâlnire cu Prince, „Oamenii ca noi trebuie să îi distrugă pe oamenii ca el”, iar asta îl ghidează pe parcursul următoarelor episoade.
    Serialul aduce şi noi teme – după cele patru sezoane în care s-a concentrat pe răzbunare, acum seria se concentrează pe demolarea acestui comportament distructiv. Lupta pentru putere este evidenţiată astfel şi de unele teme secundare – spre exemplu, în unul dintre episoade este evidenţiată relaţia dintre taţi şi copii – dorinţa de putere a lui Axe rezidă în copilărie, ca urmare a abuzurilor şi abandonării de către tatăl său, când avea 12 ani.
    Unde va înclina balanţa în această serie vom afla abia mai târziu, în contextul în care noul sezon va fi împărţit în două părţi din cauza unei opriri a producţiei cauzate de coronavirus, potrivit informaţiilor din presa internaţională.

    Billions
    Lansare: 17 ianuarie 2016
    Gen: Dramă
    Producători: Brian Koppelman, David Levien, Andrew Ross Sorkin
    Actori: Paul Giamatti, Damian Lewis, Maggie Siff, Malin Akerman, Toby Leonard Moore
    Durata unui episod: 54-60 de minute
    Distribuţie: HBO

  • Violeta Luca, General manager, Microsoft România: „Fă ceea ce îţi dă energie, nu ceea ce îţi ia mai multă energie”

    Invitată să îşi facă o analiză SWOT (strengths, weaknesses, opportunities and threats), Violeta Luca şi-a descris punctele mai puţin tari, despre care spune că a lucrat de-a lungul timpului să le diminueze influenţa: „Lipsa de răbdare este una dintre ariile la care am lucrat şi cred că am adresat mare parte din ea, apoi aş adăuga şi perfecţionismul, care poate să devină un inamic dacă nu este bine gestionat”. În ceea ce priveşte punctele forte, crede că este un om foarte intenţional atunci când îşi propune ceva: „Dacă vorbesc cu cineva că trebuie să urcăm un munte sau că trebuie să dublăm businessul sau că trebuie să micşorăm costurile cu până la 50%, indiferent că obiectivele acestea sunt foarte ambiţioase, construiesc un plan, fie el într-o primă fază şi foarte teoretic, ca să le ating”. Spune că de-a lungul timpului a învăţat să aibă şi hobbyuri, iar la acest capitol menţionează drumeţiile montane, dar şi plimbările pe malul mării şi golful. Lectura nu lipseşte în continuare din viaţa ei şi îl recomandă pe Kissinger, precum şi cărţile despre Coco Chanel, pe care o consideră o femeie care a avut o influenţă importantă; îi place să citească însă şi poezie şi la acest capitol preferatul ei este Lucian Blaga. Când se relaxează, se uită şi pe albume de artă. Curiozitatea este, potrivit ei, fundamentală ca să poţi să înveţi – „Dacă devii plictisit prea repede şi ţi se pare că ştii suficient de mult nu prea mai ai cum să creşti –, iar curiozitatea îţi menţine cumva şi mintea ageră, te face să interacţionezi cu oamenii extrem de uşor, fiindcă vei vrea să auzi ceea ce are celălalt de spus; altfel, autosuficienţa în care îţi imaginezi că le ştii pe toate este extrem de nocivă”.

    Profilul Violetei Luca a fost publicat în ediţia de anul acesta a anuarului 105 CELE MAI PUTERNICE FEMEI DIN BUSINESS.

  • Prof. Axel Polleres, WU Executive Academy: „IMM-urile şi big data: un impact mare pentru companii mici”

    „Cine va extrage aurul din big data?“, a fost titlul unui articol din publicaţia Zeit Online, din anul 2013. De atunci, numărul „minerilor” de big data a fost în creştere, incluzând start-up-urile disruptive care destabilizează pieţele prin platformele lor, dar şi giganţi digitali precum Facebook şi Google, care au adoptat noua tehnologie încă de la începuturi. Corporaţiile şi autorităţile au, în prezent, departamente întregi dedicate analizării fluxurilor de date de la clienţi şi cetăţeni.
    Big data nu este importantă doar pentru firmele mari, nu este doar pentru cei „puternici şi cool”. În era internetului, datele sunt o resursă valoroasă şi o potenţială cheie a succesului pentru companiile din aproape toate industriile şi, în special, pentru IMM-uri. În general, termenul big data nu rezonează cu companiile mici, dar totul este
    relativ. Întreprinderile mici deţin, de asemenea, date pe care nu le exploatează, fie pentru că sunt prea multe pentru a le prelucra, fie pentru alte motive care nu au legătură cu tehnologia. Volumele mari de date nu sunt caracterizate atât de mult prin dimensiunea gigantică pe care o au, cât prin faptul că sunt dinamice, provocatoare şi complexe.
    Întreprinderile mici şi mijlocii adesea ignoră potenţialul economic imens al datelor lor. Nereuşind să se folosească de această resursă preţioasă, ele pierd teren în faţa competiţiei.
    Iată 5 lecţii pentru IMM-uri atunci când au de-a face cu big data:


    1. Colectarea de date fără un scop este inutilă
    Datele unei companii pot fi substanţiale, dar foarte rar aceste seturi de date sunt prelucrate în mod sistematic. În special în rândul IMM-urilor acest lucru este, din păcate, realizat în mod haotic. Nu are sens să colectaţi la întâmplare date pentru o viitoare aplicaţie dacă nu aveţi nicio strategie de utilizare a acestora şi nu le prelucraţi în consecinţă. Rezultatul va fi un set de date simple, de bază, care nu pot fi utilizate pentru prognoze şi analize de înaltă calitate. Este important să se definească în mod clar criteriile de calitate şi scopul colectării de date, înainte de toate. Colectarea targetată şi procesarea adecvată a datelor sunt esenţiale. Din perspectiva IMM-urilor, acest lucru înseamnă că ar trebui să existe cel puţin unul sau, în mod ideal, mai mulţi angajaţi în funcţii cheie care să deţină abilităţi de bază de gestionare a datelor. În caz contrar, companiei îi va fi imposibil să folosească datele în mod sistematic şi în avantajul său.

    2. Datele sunt utile oriunde
    Urmărirea comportamentului consumatorilor online şi pe social media este un instrument de marketing extrem de valoros, care ajută companiile să-şi înţeleagă mai bine clienţii, să dezvolte noi servicii şi să optimizeze preţurile. O astfel de abordare poate fi foarte eficientă pentru IMM-uri în dezvoltarea de noi strategii, înaintea concurenţei. Totuşi, aspectele juridice, precum şi posibilităţile tehnologice, rămân încă factori incerţi. Nu este vorba doar despre datele personale ale clienţilor, o problemă frecvent adusă în discuţii despre protecţia datelor. Seturile mari de date sunt cruciale în marketing şi vânzări, dar pot fi utilizate şi pentru producţie, prelucrare şi optimizarea proceselor, în orice domeniu de activitate, pentru a evita perioadele de întrerupere şi blocajele sau pur şi simplu a economisi timp. Datele despre maşini/utilaje ar putea servi, de exemplu, la prevenirea defecţiunilor acestora în viitor.
    Totuşi, ar fi ideal dacă IMM-urile ar fi sfătuite să nu se concentreze doar pe big data. Datele care structurează cunoştinţele companiei şi le fac să fie uşor aplicabile, aşa-numitele smart data, sunt, de asemenea, valoroase şi pot conţine informaţii importante. Acestea ar putea include, de exemplu, experienţa angajaţilor în relaţia cu utilajele folosite.

    3. Asumă-ţi responsabilitatea datelor descentralizate
    Faptul că start-up-urile destabilizează întregi industrii nu mai este de mult un secret. De asemenea, este un lucru cunoscut şi că întreprinderile pot utiliza date despre clienţi, procese de lucru sau despre lanţul valoric pentru a obţine un avantaj competitiv. Ceea ce ne interesează sunt modele de afaceri perturbatoare, bazate pe date (data-driven), care se ocupă de procesarea, analizarea şi interpretarea acestor date folosind metode inovatoare, de ultimă oră. Aceste modele ar putea pune în pericol inclusiv IMM-urile.
    Am văzut modele de afaceri disruptive care se lansează pe pieţe prin uşa din spate, oferind aplicaţii şi sisteme care sunt noi pentru o anumită industrie. Însă ceea ce fac, de fapt, este să extragă date, obţinând astfel un avantaj competitiv sau, eventual, chiar controlul domeniilor în cauză.
    Întreprinderile mici şi mijlocii trebuie să devină independente de dezvoltatorii de aplicaţii inovatoare.
    Este mai logic să îşi alăture forţele cu alte companii sau industrii pentru a dezvolta aplicaţii împreună; un exemplu ar putea fi fermierii care creează o aplicaţie pentru a colecta date privind cultivarea terenului. În acest fel, companiile ar păstra controlul şi proprietatea asupra datelor. Astfel de sisteme descentralizate s-au dovedit a fi mai rezistente.
    Pentru prognoze mai exacte bazate pe cantităţi mari de date, care pot fi utilizate pentru a instrui inteligenţa artificială, cum ar fi algoritmii, este necesară cooperarea cu alte părţi. Datele publice deschise (open data), o abordare în care datele sunt partajate pentru a crea un beneficiu reciproc, au mult mai multe de oferit decât multe companii realizează în prezent: ar fi un început bun să împărtăşim şi să ajustăm orele de deschidere sau alte date de bază, fără caracter sensibil, în retail, de exemplu. Guvernul austriac a emis un raport în care a prezentat concluziile unor considerente privind elaborarea unui plan strategic pentru inteligenţa artificială, recomandând companiilor locale să creeze pieţe pentru soluţii digitale de AI şi huburi de date pentru schimbul de date şi cooperarea între companii.

    4. Depăşirea celor din jur
    Jobul de data scientist a devenit cea mai în trend profesie nouă. Aceşti experţi se ocupă de structurarea, analiza şi interpretarea fluxurilor de date. Dar nu sunt singurii care deţin acest tip de know-how. Gigantul în tehnologie Google solicită tuturor angajaţilor să aibă cunoştinţe de bază despre date şi IT. În special companiile mici şi mijlocii, ar trebui să se asigure că mai mulţi membri ai personalului pot oferi expertiză în date. Toată lumea trebuie să îşi extindă aria de cunoştinţe. Toţi angajaţii ar trebui să aibă o înţelegere şi abilităţi de bază de gestionare a datelor. Pentru a lua decizii corecte în marketing şi vânzări, dar şi în poziţii de conducere, aceste abilităţi nu sunt negociabile.
    În cadrul programului nostru cu durată scurtă Data Science, participanţii învaţă la ce să se uite în termeni de calitate a datelor, cum să analizeze fluxuri de date mai mari şi ce instrumente să folosească pentru a configura un flux de date şi procesarea lor. Orice măsuri de dezvoltare a competenţelor privind datele şi digitalizarea ar trebui să înceapă cu managementul mediu şi superior, deoarece transformarea într-o companie de tip data-driven este aproape întotdeauna dependentă de cultura companiei, impusă de management. Acest lucru este valabil în special pentru IMM-uri.


    5. Fără teamă de reacţiile clienţilor IMM-urile sunt
    adesea reticente în utilizarea fluxurilor de date pentru management şi optimizarea relaţiilor cu clienţii, de teama unor potenţiale reacţii negative ale clienţilor. Însă este important de punctat că clienţii nu au o problemă în sine cu companiile care îşi folosesc datele, ci se îngrijorează de abuzul legat de datele cu caracter sensibil. De aceea este esenţial
    să fiţi la curent cu condiţiile legale, tipul de date colectate şi scopul utilizării acestora şi să puteţi informa clienţii despre modul în care datele lor sunt utilizate la un moment dat. Dacă folosiţi AI, trebuie să puteţi explica pentru ce scop.

  • Când o companie taie salariile sau dă afară în criză, este pusă la zid. Dar ce se întâmplă atunci când angajaţii pleacă peste noapte dintr-o companie, fără să plătească pentru cunoştinţele dobândite?

    Pentru foarte multe firme, criza a adus reducerea cererii, pierderea de contracte şi clienţi, scăderea încasărilor, reducerea cash-flow-ului, scăderea profiturilor şi chiar intrarea pe pierdere.
    În aceste condiţii, urmează inevitabil măsurile de restructurare operaţională de business şi de angajaţi. Fiecare companie, în funcţie de lichidităţile pe care le are, ia măsuri mai dure – reducerea angajaţilor şi concedierea, sau reducerea salariilor, care este doar un pas pentru a trage de timp în aşteptarea revenirii businessului. Foarte mulţi angajaţi sunt surprinşi că se pune o asemenea problemă, în condiţiile în care, cu numai un an de zile în urmă, erau trataţi cu mănuşi ca să nu plece sau să nu forţeze prea mult solicitările de creşteri salariale.
    Mulţi angajaţi se aşteaptă ca firma să împartă în criză câştigurile obţinute în anii precedenţi, când afacerile creşteau, ceea ce nu se întâmplă.
    Companiile, patronii sunt înjuraţi anonim, iar tensiunea creşte.
    O parte din angajaţi cer chiar formarea de sindicate pentru a se plasa şi a fi protejaţi de astfel de măsuri impuse de sus, de reduceri salariale, o solicitare care nici nu-şi avea locul pe agendă în vremurile bune. Atunci fiecare îşi negocia situaţia individual şi voia să fie parte dintr-o negociere colectivă, unde ar fi putut să câştige mai puţin.
    Cei care se confruntă cu o astfel de situaţie de reducere salarială ar pleca de furie, dar unde? pentru că ofertele au dispărut cu totul, toate firmele au aceleaşi probleme, iar salarii mai mari sau măcar la acelaşi nivel nu se mai obţin.
    Mai mult decât atât, dacă în urmă cu un an doar trebuia să vii la un interviu şi erai angajat, acum mulţi se trezesc că ar putea fi puşi în situaţia să dea concurs, să se lupte pentru o poziţie şi cu alţii, o situaţie pe care nu au mai întâlnit-o.
    Când vine o criză şi raportul de forţe de pe piaţa muncii se schimbă radical, multe companii îşi amintesc, mai ales dacă au o memorie instituţionalizată, că angajaţii nu aveau nicio problemă să plece în altă parte, la o ofertă mai bună, era dreptul lor, dar plecau cu foarte multe cunoştinţe dobândite, pentru care nu au plătit nimic.
    Noua firmă îi angaja tocmai pentru aceste cunoştinţe, pentru portofoliul de clienţi şi de relaţii cu care puteau să vină.
    De cele mai multe ori, în România nu se apreciază faptul că ai dobândit cunoştinţe într-o companie, că ai fost învăţat, că ai fost trimis la cursuri de pregătire şi de aici vine şi valoarea câştigată. Când pleacă în altă parte, lăsând în urmă poziţii descoperite, angajaţii nu-şi bat capul gândindu-se la ce va face compania, nu mai este treaba lor.
    Pe de altă parte, când vine criza, când lucrurile se schimbă iar compania este în poziţia de a reduce salariile, angajaţii sunt total nemulţumiţi, furioşi, dau cu pietre pe reţelele de socializare.
    Dacă s-ar schimba legislaţia muncii, ca să se echilibreze raportul de forţe între companie şi angajat atât în perioada de boom cât şi în perioadele de criză, nu ştiu câţi ar vrea să semneze un contract de muncă pe o perioadă limitată, timp în care nu ar putea să plece în altă parte. Iar în schimb compania s-ar angaja la un anumit nivel salarial şi la oferirea de cunoştinţe pentru care nu ar trebui să plătească niciun ban.
    Toată lumea vrea contracte pe durată nedeterminată pentru că aşa este legislaţia, pentru că aşa cer băncile când acordă credite, perioadă în care pot să plece când vor, fără să plătească nimic pentru cunoştinţele câştigate. 

  • Cum a distrus pandemia de COVID-19 planul lui Putin de a rămâne preşedinte până la sfârşitul vieţii şi cât de tare a fost ţara afectată

    Pentru Rusia, lupta cu pandemia s-a transformat dintr-un marş triumfal prin Europa într-un fiasco. Din buncărul său, Vladimir Putin nu pare îngrijorat. Criza îi loveşte popularitatea, însă puterea sa nu stă în oamenii de rând, ci în oligarhii şi companiile gigant care au acaparat şi controlează economia. La ei, criza ajunge mai greu.

    Zi după zi, în luna mai Rusia a depăşit record după record în ceea ce priveşte numărul de infecţii cu SARS-CoV-2 şi de decese datorate bolii produse de acest coronavirus. Iar aceasta potrivit cifrelor oficiale, suspectate că nu au nicio legătură cu o realitate mai cruntă. La sfârşitul lunii martie, armata rusă îşi etala steagurile prin Italia, stat membru al NATO, venită acolo cu ajutoare ca medici militari şi echipament medical pentru o ţară copleşită de pandemie. „Din Rusia, cu dragoste”, a fost numele a ceea ce s-a dovedit a fi o cascadorie de PR. Acum, Rusia este unul dintre cele mai mari focare de Covid-19 din lume. Despre cum coronacriza a lovit atât de dur în această ţară scrie pentru Politico Michele A. Berdy, jurnalist şi comentator la Moscow Times.

    Prima reacţie a Rusiei la epidemia din China a venit pe 31 ianuarie, când a  închis graniţele cu acest prim focar de Covid, deşi nu înregistrase până atunci oficial vreun caz de infectare. Virusul ajunsese deja în Europa, în Italia, Germania şi Franţa, şi în SUA. Tot pe 31 ianuarie, Italia, aflată la mii de kilometri de China, declara stare de urgenţă.

    Abia pe 25 martie guvernul rus a declarat oficial „vacanţă naţională plătită” şi a închis toate magazinele şi serviciile, în afară de cele esenţiale, în încercarea de a opri răspândirea coronavirusului. Însă pentru omul de rând era imposibil de găsit o logică în mesajele contradictorii ale oficialilor sau în cele din presă.

    În cea mai mare parte a primăverii, linia oficială din mass-media a fost că Rusia nu avea de ce să-şi facă griji. Coronavirusul producea haos în altă parte, în Europa şi Asia. Sau în Statele Unite, unde guvernul de la Moscova a şi trimis ajutoare medicale, dar nu acolo, în Rusia. Ţara a reacţionat prompt la posibilul pericol, închizând frontiera cu China, apoi testând cu termometre pasagerii veniţi din străinătate şi oprind într-un final tot traficul aerian extern pentru a ţine departe armata invadatoare de viruşi. Spitalele erau reechipate pentru un eventual atac, medicii pregătiţi, iar echipamente de protecţie erau trimise la fiecare spital din ţară. Nicio problemă, a anunţat Kremlinul: avem situaţia sub control.
    Cu toate acestea, pe 18 mai Rusia se plasa pe locul doi în lume după SUA la numărul de infecţii. Iar acestea doar după statistica oficială. 

    Primarul Moscovei, Serghei Sobianin, spunea atunci că el crede că aproximativ 2% din populaţia Moscovei este infectată – adică aproximativ 250.000 de oameni. Rata de decese rămâne scăzută, deşi există îndoieli şi cu privire la acest număr: rapoarte recente au arătat cum metodologia rusă de atribuire a cauzei morţii a redus cifrele despre mortalitatea datorată Covid, poate cu peste 50%.

    În mica republică autonomă Daghestan, un ministru a declarat public că doar numărul medicilor morţi în contextul epidemiei este mai mare decât numărul oficial de victime ale coronavirusului. Iar „pregătirile de război” cu care s-a lăudat guvernul s-au dovedit insuficiente acolo. Echipamentele de protecţie, „primitive”, au venit prea puţine şi prea târziu, notează BBC, care citează un doctor local. Medicii infectaţi au fost înlocuiţi la un spital cu… dentişti. Localnicii, medici şi voluntari, s-au mobilizat fără a aştepta ajutor din partea guvernului republicii sau al Moscovei. Lupta cu pandemia a făcut din regiunea caucaziană o vedetă în presa occidentală.

    Această primăvară ar fi trebuit să fie una triumfală pentru Putin. Sub conducerea sa, ţara a acumulat un imens fond de rezervă, a intrat cu încredere într-un război al preţurilor petrolului cu Arabia Saudită şi a făcut pregătiri pentru un eveniment internaţional spectaculos de comemorare a 75 de ani de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

    Era planificată o sărbătoare fastuoasă, unde sute de lideri şi demnitari străini, printre care preşedintele francez Emmanuel Macron, cancelarul german Angela Merkel, preşedintele chinez Xi Jinping şi eventual Donald Trump ar fi trebuit să stea pe platforma de vizionare de deasupra mausoleului lui Lenin urmârind o paradă militară grandioasă. Milioane de oameni ar fi mărşăluit în paradele „Regimentului Nemuritor”, onorând rudele care au luptat în război; ziua s-ar fi încheiat cu banchete, concerte şi cel mai bun joc de artificii al deceniului.

    Putin a turnat, de asemenea, temelia pentru o serie de mişcări politice şi constituţionale care să-i permită să rămână efectiv la putere mulţi ani de-acum încolo, poate chiar pentru toată viaţa. În martie, parlamentul rus a aprobat o modificare a constituţiei pentru a limita mandatul prezidenţial, dar care resetează la zero mandatele lui Putin, deschizând astfel calea pentru ca actualul preşedinte să rămână şeful statului până în 2036, anul în care Putin va împlini 84 de ani. Tot ce mai trebuia pentru ca planul să fie bătut în cuie era un vot general asupra amendamentelor constituţionale, care trebuia să aibă loc în aprilie. Din cauza coronavirusului, votul nu s-a ţinut. Sărbătoarea aniversării a 75 de ani de la sfârşitul războiului a fost amânată pentru o periodă neprecizată.

    Pe 9 mai, când Rusia a sărbătorit Ziua Victoriei, Putin a rostit un scurt discurs şi a depus o coroană de flori pe mormântul soldatului necunoscut fără prea mult spectacol. A fost organizată totuşi o demonstraţie aeriană la care oficial au participat 75 de avioane şi elicoptere militare. Spectacolul s-a remarcat doar prin gălăgia făcută în cartierele Moscovei peste care aeronavele au trecut. Iar cei care au fost atenţi la show-ul aviatic au avut impresia că nu au fost mai mult de 30 de aparate de zbor. Seara a urmat spectacolul de artificii, însă, cum nimeni nu avea voie să se deplaseze prin oraş, singurii spectatori au fost cei care aveau ferestrele orientate în direcţia potrivită. Sărbătorirea a ceea ce ar fi trebuit să fie o nouă încoronare a lui Putin şi revenirea triumfală a Rusiei ca putere mondială a trecut aproape neremarcată.

    Acum, în loc să acumuleze în jurul său sprijinul public, Putin pare să-l piardă. La începutul lunii mai, Centrul Levada, singura agenţie de sondaje independentă din Rusia, a constatat că ratingul de aprobare al lui Putin a scăzut la 59%. Acest scor ar putea fi unul de invidiat pentru politicienii occidentali, dar este cel mai mic pe care l-a avut liderul rus în ultimii 20 de ani. O treime dintre cei chestionaţi au spus că nu au aprobat rezultatele de la conducere ale lui Putin. Ancorarea acestuia la putere nu mai pare la fel de sigură ca în urmă cu câteva luni. Lipsa sa de reacţie la criza provocată de coronavirus ar putea avea ceva de-a face cu acest lucru. Oficial, totul a mers mult timp bine în Rusia. Într-un talk-show matinal de la începutul lunii martie se putea vedea cum directorul adjunct al institutului de cercetare din cadrul agenţiei de protecţie a consumatorilor asigura că situaţia din ţară este „grozavă –  trăim de aproape trei luni de-a lungul unei imense frontiere cu China şi avem doar cinci cazuri de infectare cu coronavirus, ceea ce înseamnă că toate măsurile pe care le-am luat sunt în mod clar eficiente“.
    În alte talk-show-uri, unde domnesc teoriile conspiraţiei, gazdele şi oaspeţii lor au vehiculat ideea că virusul nu există, că este o farsă inventată de Statele Unite pentru a distruge economia chineză sau că a fost făcut într-un laborator american şi adus în China. Sau că Bill Gates l-a inventat pentru a face bani din eventualul vaccin. Este doar o versiune a SARS, care până la urmă s-a dovedit a fi mai puţin periculoasă decât s-a temut lumea. În plus, 60.000 de oameni mor în fiecare an din cauza gripei obişnuite şi nimănui nu-i pasă. Ce atâta tămbalau?
    Atât de mulţi oameni păreau să creadă acest lucru, sau au vrut să-l creadă, încât au ignorat măsurile de izolare din ce în ce mai stricte instituite la Moscova începând cu 25 martie. Nu au respectat regulile de distanţare socială, s-au deplasat prin oraş, au folosit servicii care ar fi trebuit să fie închise, s-au văzut cu prietenii, strănutau, tuşeau şi chiar scuipau în public. În magazine, fără măşti şi cu fără mănuşi, au încercat fiecare roşie din ladă înainte de a continua să examineze broccoli, apoi s-au înghesuit la cozile de la casele de marcat în pofida marcajelor de distanţare socială de pe podea.
    La televizor şi ÎN social media, ruşii au putut urmări cum italienii cântau pe balcoane sau cum parizienii imprimau formulare de
    fiecare dată când ieşeau din casă. Covid era clar rău în afara Rusiei. Dar în Rusia? Era greu să-Ţi dai seama.
    La emisiunile de ştiri putea fi văzut cum pe aeroporturile ruseşti echipe în costume de protecţie etanşe verificau temperatura pasagerilor care soseau din străinătate înainte de a le da liber să circule. Unii pasageri erau examinaţi cu atenţie sporită. Însă realitatea a fost cu totul alta. Trei dintre prietenii autorului articolului au venit cu avionul la Moscova în martie, doi din Italia şi unul din Tunisia. Întrebaţi despre cum au fost primiţi, niciunul nu a spus că a fost supus vreunui control medical la aeroport, dar toţi au lăsat informaţii de contact pentru autorităţile de sănătate publică. Unul nu a fost sunat deloc, cel de-al doilea a fost sunat a doua zi după sosire pentru a i se spune se autoizoleze timp de două săptămâni, iar cel de-al treilea a primit o vizită la cinci zile de la sosire din partea unui tip cu o mască, acesta înmânându-i un formular de concediu medical antedatat şi spunându-i că ar fi trebuit să stea în autoizolare 14 zile de când a ajuns în Rusia. Nimeni nu l-a întrebat pe unde fusese în ultima săptămână.

    Cea mai grea situaţie a apărut pe 15 aprilie, când în Moscova au fost introduse permise digitale obligatorii pentru toţi cei care folosesc transportul public sau privat.
    Utilizând o aplicaţie pentru telefonul mobil sau computer, toată lumea trebuia să obţină un cod QR pentru fiecare călătorie în afara domiciliului, cu excepţia ieşirilor până la cea mai apropiată farmacie sau magazin alimentar. Din anumite motive – poate pentru a arăta că autorităţile sunt hotărâte – în prima dimineaţă de la introducerea permiselor poliţia a blocat intrările în staţiile de metrou şi a verificat manual fiecare permis, astfel încât trecătorii au sfârşit prin a sta înghesuiţi ore în şir în staţii şi pe coridoare subterane.

    Două săptămâni mai târziu, la începutul lunii mai, când Moscova înregistra un record la infectări, locuitorii se întrebau dacă nu cumva există vreo legătură.

     

    Din punct de vedere economic, Putin a adoptat o abordare diferită a crizei economice faţă de alţi lideri mondiali. În alte ţări, guvernele au pus la dispoziţia firmelor şi angajaţilor obişnuiţi miliarde de dolari pentru a-i  menţine pe linia de plutire până când economia va putea fi repornită. Însă Rusia, în ciuda faptului că avea un fond pentru zile negre de aproximativ 143 miliarde de dolari la începutul lunii aprilie (echivalentul a 9,8% din Produsul Intern Brut al ţării), a promis doar aproximativ 2,8% din PIB pentru a ajuta în primul rând întreprinderile mici şi mijlocii. Planurile de susţinere economică ale altor puteri mondiale se apropie de 10% din PIB. În cazul Rusiei, plăţile directe reprezintă mai puţin de 1% din PIB, restul fiind garanţii pentru împrumuturi şi amânări de la plata taxelor. Omul de rând a fost lăsat să rabde şi să aştepte. Comentatorii spun că Putin nu are nevoie de sprijinul cetăţeanului de rând. „Regimurile autoritare se bazează pe oameni importanţi care sunt cheia stabilităţi şi păstrării puteri”, a explicat unul dintre ei. „Baza politică a lui Putin sunt marile companii, băncile şi companiile de stat. El nu depinde de cetăţeni, aşa că nu vede şi nu aude acele 10-15-20% din populaţie care suferă cu adevărat astăzi din cauza măsurilor de combatere a Covid.“

     

    În niciunul dintre discursurile sale către naţiune de când a început criza, şi nu au fost puţine, Putin nu a menţionat niciodată nevoia de susţinere a marilor întreprinderi de stat. Konstantin Sonin, economist şi profesor la Şcoala de Politici Publice Harris a Universităţii din Chicago, spune că acest lucru se datorează unui motiv simplu: nu este nevoie. „Întregul sistem rusesc se bazează pe sprijinirea afacerilor mari ale statului rus. Toate instrumentele există deja: oricând te poţi duce la preşedinte sau la guvern pentru a cere ceva, cum ar fi împrumuturi preferenţiale. Aceste companii au deja atât de multe posibilităţi de a face acest lucru încât nu este necesar să fie pregătite noi proceduri.”

    Unul dintre prietenii autorului a explicat astfel situaţia: „În ultimul timp v-aţi făcut plinul la maşină?” Da, la acelaşi preţ plătit acum şase săptămâni – poate chiar mai mult. „Rusia are un sistem de amortizare a şocurilor care garantează că preţul umplerii rezervorului maşinii dumneavoastră nu scade niciodată – nici chiar atunci când cotaţia petrolului rusesc s-a prăbuşit de la
    56 dolari barilul în februarie la 8,48 dolari barilul în aprilie.”
    Prin urmare, ruşii obişnuiţi nu au de ce să fie îngrijoraţi pentru marile afaceri. Însă sunt îngrijoraţi pentru ei înşişi.
    Odată cu creşterea presiunii economice, Putin a anunţat în adresa sa către popor din luna mai că va spori ajutoarele pentru populaţie, mai ales prin plăţi directe către familiile cu copii, dar şi prin scutiri de la plata impozitelor şi asigurărilor pentru proprietarii unici şi chiar prin rambursarea impozitelor pe venit plătite în 2019. Ruşii care deţin afaceri mici sunt însă sceptici. Aceasta ar fi a doua rundă de ajutoare. Prima a constat în principal din beneficii precum iertarea parţială a datoriilor, rambursări salariale dacă firmele continuă să-şi plătească angajaţii şi unele amânări fiscale. Nu mulţi se califică pentru acest sprijin financiar. Actualul pachet de ajutor nu este suficient pentru a compensa pentru pierderea catastrofală a veniturilor şi pentru plata chiriei. Şi nu mulţi şi-au pus baza în ajutorul statului.

    „Nu am crezut niciodată că vom primi vreun sprijin”, spune Serghei, un mic afacerist. „Dar asta este înţelegerea. Fie eşti liber şi total pe cont propriu, fie lucrezi pentru stat şi primeşti salariu şi ajutor, dar trebuie să faci ceea ce spun ei, mergi la mitinguri politice, chestii din astea. Este mai bine să fii liber.”

  • Ce vor „vestele portocalii“ din Italia: puterea la popor

    Dacă cineva i-ar întreba pe italienii care s-au adunat în ultima săptămână în pieţele publice purtând veste portocalii de ce sunt acolo, ar primi răspunsuri dintre cele mai diverse. Unii dintre ei sunt supăraţi pe premierul Giuseppe Conte şi sunt nemulţumiţi de felul în care guvernul acestuia a gestionat criza produsă de pandemie. Alţii sunt îngrijoraţi de vaccinuri, despre care spun că sunt folosite pentru a injecta mercur în venele oamenilor, sau de sistemul judiciar, sau de tehnologia wireless 5G. Unii spun că măsurile de carantină i-au lăsat fără mijloace de trai, scrie Politico.

    Însă ceea ce îi uneşte este un sentiment de furie – şi un personaj carismatic, Antonio Pappalardo, un fost carabinier cunoscut de adepţii săi drept „generalul“. La un miting din Roma de pe 2 mai pentru sărbătorirea Zilei Republicii Italiene, Pappalardo a purtat o cravată portocalie strălucitoare şi a condus energic mulţimea cântând „Liberta, liberta, liberta!“. Fostul general s-a bazat pe o combinaţie de discursuri populiste şi naţionaliste. El a promis că va da puterea înapoi oamenilor. A insultat guvernul. Şi a protestat împotriva „fake news“ şi a criticilor venite din partea politicienilor şi a personalităţilor precum Vasco Rossi, una dintre cele mai cunoscute vedete rock din Italia. În mulţime, oamenii au strigat „nu vaccinului lui Bill Gates“ şi „5G ne omoară pe toţi“ şi s-au îmbrăţişat reciproc la insistenţa generalului că COVID-19 nu este o ameninţare reală.

    Puţini purtau măşti şi Pappalardo i-a atenţionat pe cei care au făcut-o, spunând: „Nu pot să privesc o femeie în faţă fără să ştiu dacă este frumoasă sau urâtă“. 

  • Despre scepticismul anticarantină, jurnalism şi politică

    Este bulversantă imaginea britanicilor beţi care se veseleau în martie în Spania cântând „Am luat virusul. Este doar o gripă, ia o bere” în timp ce spaniolii se pregăteau de intrarea în carantină în contrast cu imaginea de acum a Marii Britanii de ţară copleşită de pandemie. Petrecăreţii veniţi din Marea Britanie nu făceau atunci decât să oglindească mesajele transmise de guvernul pro-Brexit şi de presa afiliată acestuia.

    The Guardian, publicaţie britanică, a analizat curentul social şi psihologic al scepticilor anticarantină în Marea Britanie. Însă astfel de atitudini sunt vizibile peste tot în lume, uneori la nivelul cel mai de sus, alteori în mediul de business sau în stradă. La câteva zile după ce premierul Boris Johnson a anunţat restricţii de carantină la sfârşitul lunii martie, Toby Young – autonumit secretar general al Uniunii pentru Libertatea de Exprimare – a ieşit cu propria variantă a sloganului tripartit al guvernului: „Rămâneţi sceptici. Nu staţi în carantină. Salvaţi vieţi“, scrie The Guardian.
    Scepticismul are o istorie lungă şi respectabilă. De la reflecţiile lui Descartes privind metafizica şi până la „arta fină a detectării tâmpeniilor” a lui Carl Sagan, scepticii nu se tem să pună întrebări incomode. Chiar dacă acest lucru înseamnă a fi eretic. Jurnaliştii sunt moştenitori ai acestei fine tradiţii intelectuale. Este sarcina jurnaliştilor să critice puterea, să o tragă la răspundere. De la ratele de testare dubioase pentru Covid-19 şi până la negarea crizei din azilele de bătrâni, motivele puternice pentru scepticism abundă în ultima perioadă în Marea Britanie.
    Însă din secţiunile de comentarii ale unei părţi din presa de dreapta se desprinde o nouă tulpină virulentă a scepticismului legat de Covid-19 care este exact opusul jurnalismului. În loc să ceară socoteală puterii, virusul jurnalistic denaturează şi distorsionează realitatea pentru a servi intereselor unei elite – şi pentru a încinge dezbaterile publice. În paginile The Daily Telegraph – ziarul pro-Brexit în care scrie premierul Johnson – The Spectator şi în alte publicaţii, scepticii anticarantină din Marea Britanie s-au dedicat unei singure cauze: se dovedea faptul că răspunsul Regatului Unit la epidemia de COVID-19 a fost o reacţie exagerată masivă şi isterică. „Ridicaţi carantina” este suma gândirilor lor, iar Suedia este pentru ei pământul făgăduinţei.
    Chiar dacă amploarea epidemiei de COVID-19 a crescut nebuneşte, rândurile scepticilor carantinei din Marea Britanie s-au îngroşat. Ceea ce a fost cândva în mare parte un teren rezervat libertarienilor şi contrarienilor profesionişti găzduieşte acum oameni din guvern şi chiar, se pare, din anturajul premierului. Scepticii autonumiţi ai Marii Britanii arată adesea mai mult a războinici ai culturii în stil american decât a gânditori critici. Carantina – şi oamenii de ştiinţă care recomandă prudenţă – au devenit ţinte ale atacurilor lor partizane din ce în ce mai frenetice.
    Young a fost unul dintre cei mai gălăgioşi sceptici ai carantinei – deşi a făcut turul posturilor de televiziune şi de radio plângându-se de modul în care a fost redus la tăcere. O aventură personală cu coronavirusul nu a făcut decât să-l încurajeze. „Coronavirusul ne-a transformat într-o naţiune de pisici speriate“, a spus el într-o opinie publicată în aceeaşi zi în care numărul oficial de decese din Marea Britanie a trecut de 31.500. (Site-ul Young Lockdown Skeptics rulează chiar şi reclame de la avocaţi care promit să consilieze pe oricine „ar putea avea un caz legal sau o plângere privind reglementările guvernului pentru carantină”). Young nu este singur. Autorii de opinii jurnalistice, cum ar fi Allison Pearson – care şi-a început cariera la Financial Times şi  trecut pe la The Independent, The Daily Telegraph, Daily Mail  şi chiar BBC – fac semnul egal între a cere şcolarilor să poarte măşti pe faţă şi abuzurile asupra copiilor. Între timp, închiderea puburilor britanice este redată ca o privare de libertate comparabilă cu totalitarismul comunist.
    O furie specială este rezervată pentru un grup de oameni a căror profesie se bazează pe scepticism: oamenii de ştiinţă. Echipa de la Imperial College London – al cărei model a prezis până la jumătate de milion de morţi din cauza Covid în Marea Britanie fără măsuri de izolare – a fost acuzată de „ghiceală matematică brutală”.
    Când The Telegraph l-a prins pe epidemiologul angajat de guverm Neil Ferguson încălcând regulile de carantină, puţini se arătau mai războinici decât editorialiştii ziarului. Pe reţelele de socializare, luptătorii anticarantină au prezentat delictele profesorului ca pe o dovadă că activitatea sa a fost defectuoasă. Inginerii imperiali au distrus economia.
    Nu este surprinzător faptul că atât de mulţi contrarieni profesionişti sunt sceptici anticarantină plătiţi. Ei sunt produsele ecosistemului media distorsionat britanic, care privilegiază invariabil arsura în locul luminii. Pentru ei, singurul lucru mai rău decât a fi bârfiţi este a nu fi băgaţi în seamă – chiar dacă ceea ce se discută este echivalent cu darwinismul social. Însă cei care se opun carantinei nu sunt doar „personalităţi” media. Mulţi dintre cei mai generoşi donatori ai conservatorilor au cerut redeschiderea economiei. (Aceasta deoarece opiniile finanţatorilor de partide sunt, desigur, o consideraţie crucială într-o situaţie de urgenţă pentru sănătatea publică.)
    Politicienii au intrat şi ei în cor. David Davis – care încă pare să creadă că Marea Britanie post-Brexit va fi salvată de influenţa politică a producătorilor de maşini din Germania – s-a convertit la cauza scepticilor. Fostul ministru Steve Baker i-a cerut premierului său să pună capăt „carantinei absurde, distopice şi tiranice”. Colegul lor Daniel Kawczynski ar dori să vadă desfiinţată Adunarea Naţională a Ţării Galilor astfel încât alegătorii săi să poată ajunge pe litoral. Cu asemenea personaje, n-ar fi de mirare ca vreun parlamentar britanic cu drepturi depline să se întrebe cu voce tare dacă Covid-19 nu este cumva o conspiraţie. Nadine Dorries, Lucy Allan şi Maria Caulfield, membri ai parlamentului, chiar cu atribuţii în sănătate (mintală), au arătat deja o dragoste aparte pentru împărtăşirea punctelor de vedere ale extremei dreapta. Cine va face acest lucru va primi, fără îndoială, mult mai mult spaţiu de opinie decât politicianul irlandez Mattie McGrath care, în căutare de atenţie, a întrebat dacă pandemia nu este cumva o mare escrocherie şi a fost ignorat în media locală, cu excepţia unor satire răutăcioase.
    Sondajele sugerează că scepticismul anticarantină este deocamdată mai mult un sport cu puţini admiratori, însă istoria recentă a Marii Britanii arată cât de repede părerile venite de pe margine pot intra în mainstream. Când fostul eurodeputat şi editorialist proeminent de la The Telegraph Daniel Hannan a urcat pentru prima dată la bordul euroscepticismului, a produs o îngrijorare extremă. Acum el este una dintre călăuzele principale ale votului Marii Britanii de a părăsi UE – şi, aşa cum se întâmplă de obicei, un critic înverşunat al carantinei, care a proclamat absurd în februarie: „Îmi pun capul la bătaie. Este puţin probabil să fii ucis de coronavirus“, pentru ca în mai să trimită avertismente spre UE de genul „Nu veţi recăpăta niciodată puterea pe care o pierdeţi mulţumită coronavirusului”. El vorbea despre revenirea statului-naţiune, scopul Brexitului. Între timp, chiar premierul său a fost infectat şi a ajuns la spital.
    Ecourile Brexitului în toate acestea nu sunt greu de observat. Ignorarea experţilor. Punerea „elitei” împotriva „poporului”. Este izbitor faptul că, deşi nu toţi brexiterii sunt sceptici în privinţa carantinei, aproape toţi lockdown sceptics sunt adepţi ai Brexitului. După ce a condamnat guvernul pentru inacţiune la începutul lunii martie, Nigel Farage cere acum revenirea la libertate pentru toţi. Pe reţelele de socializare, portofelul cu bani al campaniei pentru Brexit Arron Banks se numără printre cele mai beligerante voci anti-carantină.
    Aceşti sceptici pot fi uşor de respins ca fiind o adunătură de frustraţi legaţi între ei de un contrarianism instinctiv, de ideologia libertaristă, de interesele de afaceri sau politice şi de teama unei schimbări către un conservatorism mai puternic. Însă ei au reuşit deja să schimbe discursul public – activişti de extremă dreapta au organizat manifestaţii anticarantină la Londra. S-ar putea ca societatea să ajungă într-un punct în care aproape că nu va mai exista o „expertiză” care să nu poată fi discreditată cumva de această marcă de „scepticism”. Şi având în vedere platforma şi puterea pe care mulţi dintre cei care o practică o posedă, ei pot încerca să facă pe oricine să pară un ipocrit sau un idiot util, subminând orice simţ al adevărului.