BusinessMagazin

Tag: profesor

  • Ce au în comun un profesor de istorie, un scriitor şi un profesor de engleză? Au creat un brand pe care îl vedem zilnic

    Ce au în comun un profesor de istorie, un scriitor şi un profesor de engleză? În cazul lui Zev Siegl, al lui Gordon Bowker şi al lui Jerry baldwin vorbim de spiritul lor antreprenorial. Cei trei au pus împreună bazele gigantului Starbucks, cel mai mare lanţ de cafenele din lume.

    Zev Siegl s-a născut pe 28 decembrie 1942 în Detroit, Michigan, într-o familie americano-evreiască. Tatăl său, Henry Siegl, era violinist, iar mama sa, Eleanor Shapiro Siegl, educatoare. Înainte de a intra în lumea afacerilor alături de colegii săi de facultate, Bowker şi Baldwin, Siegl a fost profesor de istorie, iar după fondarea Starbucks, a avut o serie de alte mici iniţiative antreprenoriale, printre care se numără Quartermaine Coffee Roasters, deschisă în Rockville, Maryland, în apropiere de Washington.
    Gordon Bowker este de origine din Oakland, California, iar după moartea tatălui său în al doilea război mondial s-a mutat cu mama sa în Ballard and Burien, Washington, unde a absolvit liceul O’Dea din Seattle. După ce s-a gândit iniţial să se înscrie la Academia Navală, pentru a-i călca pe urme tatălui său, iar mai apoi a vrut să devină arhitect, în cele din urmă a decis să fie scriitor. Între 1960 şi 1965 a urmat cursurile Universităţii San Francisco, unde a fost coleg de cameră cu Baldwin, cel de-al treilea cofondator al companiei Starbucks, dar s-ar retras cu puţin timp înainte de absolvire. Trei ani mai târziu, a început să scrie scenarii pentru o serie de filme educaţionale produse de King Broadcasting, în paralel colaborând ca freelancer cu revista Seattle. Înainte de a fonda Starbucks a deţinut o agenţie de publicitate, Heckler Bowker, fondată alături de un partener de business, Terry Heckler.
    Jerry Baldwin s-a născut tot în SUA şi, la fel ca Zev Siegl, iar înainte de a deveni antreprenor a fost profesor, însă de engleză. El a învăţat tainele comerţului cu cafea de la Alfred Peet, al cărui magazin, Peet’s Coffee & Tea, a fost inspiraţia pentru pornirea Starbucks şi pe care antreprenorul l-a numit în repetate rânduri un „foarte generos” mentor.
    Pe 31 martie 1971, cei trei au pus bazele Starbucks Coffee Company în Seattle, Washington, numele businessului fiind inspirat din cartea Moby Dick şi ales în timp ce fondatorii căutau un cuvând care să înceapă cu consoanele st, deoarece aflaseră că aceste cuvinte au o sonoritate mai puternică. În primii ani de activitate, Starbucks a cumpărat boabe de cafea prăjită de la Peet’s, iar în 1984, Baldwin şi Bowker, alături de alţi investitori, au cumpărat chiar compania, când au aflat că Alfred Peet vrea să vândă afacerea.
    În 1987, antreprenorii au decis să vândă businessul către omul de afaceri Howard Schultz şi un grup de investitori. După ce şi-a vândut acţiunile deţinute în cadrul Starbucks, Baldwin a preluat funcţia de preşedinte al Peet’s. În 2001, când aceasta s-a listat la bursă, el a fost ales director al companiei. Antreprenorul a ocupat şi poziţia de director şi preşedinte al Comitetului pentru Standarde Tehnice al Asociaţiei de Cafea de Specialitate din America, al cărei cofondator este, cea de preşedinte al Asociaţiei Ştiinţifice Internaţionale a Cafelei, fiind totodată şi preşedinte al Institutului de Calitate a Cafelei. În prezent, este director al TechnoServe, un ONG activ în America Latină şi Africa, iar în paralel lucrează şi ca viticultor pentru J. Baldwin Wines, companie fondată alături de soţia sa.
    După un deceniu petrecut în funcţia de vicepreşedinte şi director al Starbucks, Siegl a părăsit la rândul său compania. În 2004, el s-a alăturat Centrului de Dezvoltare a Întreprinderilor Mici din Washington, finanţat federal, unde a ocupat poziţia de consilier principal până în 2012. Un an mai târziu, Siegl a început să participe la conferinţe de antreprenoriat şi afaceri în întreaga lume, ca prezentator, împărtăşind informaţii bazate pe experienţa sa. El este, totodată, mentor pentru candidaţii înscrişi la programe de masterat în cadrul The Foster School of Business a Universităţii Washington şi The Albers School of Business and Economics a Universităţii Seattle. În prezent, antreprenorul locuieşte în Seattle, Washington şi este căsătorit cu o artistă pe nume Robin. 
    Bowker a făcut de asemenea parte din boardul de directori ai Peet’s între 1994 şi 2008. El este totodată şi fondatorul fabricii de bere Redhook Ale Brewery, deschisă în 1981.
    În 2018, ultimul an pentru care există date disponibile, Starbucks a înregistrat venituri de 24,71 miliarde de dolari şi a funcţionat cu o echipă de peste 291.000 de angajaţi. În prezent, compania deţine peste 30.000 de unităţi în peste 70 de ţări. Compania Amrest Coffee SRL, care operează în piaţa locală reţeaua de cafenele Starbucks, a obţinut în 2018 o cifră de afaceri de 122 de milioane de lei.

  • Ce putem vedea pe Netflix: Studenţii Profesorului s-au întors în bancă

    Cu toate că Álex Pina nu lansase iniţial decât un sezon din „La casa de papel”, pe care Netflix a decis să îl difuzeze în două părţi, succesul formidabil pe care l-a avut a atras după sine încă două sezoane, dintre care ultimul a fost lansat luna aceasta, pe 3 aprilie.
    „La casa de papel” nu m-a „prins” nici din prima, nici din a doua încercare de a-l viziona. A treia oară însă, când m-am ambiţionat să urmăresc până la capăt episodul pilot, am sfârşit prin a nu mă mai ridica preţ de multe ore (şi episoade) din faţa ecranului.
    Primele două sezoane ale producţiei „La casa de papel” prezintă, prin ochii unuia dintre personajele principale, Tokio (Úrsula Corberó), etapele unui jaf dat de un grup de opt infractori, foarte diferiţi ca abilităţi şi personalitate, costumaţi în salopete roşii, cu feţele acoperite de măşti înfăţişându-l pe Dalí şi care folosesc drept porecle nume de capitale, cu toţii recrutaţi de un personaj deosebit de inteligent şi misterios căruia îi spun Profesorul (Álvaro Morte). Aceştia intră în Monetăria Regală a Spaniei cu un plan pus la punct până în cele mai mici detalii: să imprime fabuloasa sumă de 2,4 miliarde de euro şi să evadeze. Deşi o armată de jurnalişti şi cortul comisiei de poliţie desemnate să se ocupe de caz se află la o aruncătură de băţ de clădire, ei îşi continuă nestingheriţi treaba, transformându-se, după o serie de evenimente, dintr-o gaşcă de bandiţi, în nişte eroi adulaţi şi susţinuţi de publicul revoltat împotriva autorităţilor, un fel de haiduci ai timpurilor actuale care declanşează o adevărată isterie naţională.
    În sezonul 3, celebrul grup se întoarce pe micul ecran, însă cu o nouă poveste – tot un jaf – dat această dată în Banca Spaniei – şi cu alte scopuri: eliberarea lui Rio, cel mai tânăr membru al grupului, capturat de poliţie după evadarea din Monetăria Regală, dar şi topirea într-un timp record a unei cantităţi uriaşe de aur pentru a putea fi scoasă mai uşor din clădire. Sfârşitul sezonului 3 se încheie cu capturarea Lisabonei, un membru special al bandei, aceasta fiind nu doar fosta inspectoare de poliţie Raquel Murillo (interpretată de Itziar Ituño), care se ocupase iniţial de negocierile cu Profesorul şi care se alătură în final grupului, după ce se îndrăgosteşte de misteriosul cap al bandei, ci şi iubita sa, dezvăluind publicului latura sentimentală, bine ascunsă a acestui personaj.
    Ca şi în primele sezoane, în paralel cu firul narativ principal se conturează, prin tehnica flashback-ului, alte două planuri – unul mai apropiat de prezent, în care Profesorul le explică protejaţilor săi detaliile jafului şi rolul pe care îl are fiecare, învăţându-i, de asemenea, nenumărate tehnici de supravieţuire care implică inclusiv lecţii complexe de anatomie şi chirurgie, cu ajutorul cărora îşi pot salva camarazii, la nevoie, dar şi unul petrecut cu cinci ani în urmă, când, alături de fratele său, un personaj carismatic cunoscut din primul sezon sub pseudonimul Berlin, el punea la cale tot ce se materializează astăzi, putând fi, asfel, de cele mai multe ori, cu mai mulţi paşi în faţa poliţiei.
    Raquel însă nu este singura care se află în pericol. Nairobi, una dintre cele mai îndrăgite membre ale găştii, se află la un pas de moarte, forţându-şi colegii să ia în mână bisturiul şi să se transforme în medici pentru a o salva. În sezonul 4 vedem, din nou, că atât inamicii, cât şi aliaţii grupului nu sunt doar afară, în cortul poliţiei sau în interior, în rândul ostaticilor, ci chiar în gaşca lor. Conflictele născute între membrii bandei, care se pierd cu firea în cele mai nepotrivite momente, i-au adus, nu de puţine ori, la un pas de a eşua în îndeplinirea planului, obligându-l pe Profesor să găsească rapid rezolvări la probleme nepremeditate, însă, nu o dată, s-au sfârşit tragic, chiar cu pierderea unui membru al bandei.
    În sezonul 4 m-am reîndrăgostit de eroii cu mască, cu temperamente şi istorii atât de diferite, am „urât” personajele antagoniste ca Arturo Román sau Gandia şi m-a intrigat spiritul manipulator al Aliciei Sierra, noua inspectoare de poliţie care conduce acum negocierile în locul lui Raquel, având un rol decisiv în soarta grupului.
    Dacă ultimele secvenţe ale sezonului 3 îi permit privitorului să anticipeze acţiunea din următorul, sfârşitul ultimului episod din cel de-al patrulea sezon aduce cu sine, în acordurile pătrunzătoare ale melodiei „Bella, ciao”, un mare semn de întrebare şi o mulţime de finaluri posibile. Sau, mai degrabă, începuturi. Vom avea însă de aşteptat cel puţin încă un an pentru a-l descoperi pe cel real.
    Pe actriţele Alba Flores, interpreta personajului Nairobi, şi pe Naiwa Nimri, care o joacă pe inspectoarea Alicia Sierra, am avut ocazia să le urmăresc şi în alt serial spaniol, „Vis a vis”, regizat tot de Alex Pina, unde au fost la fel de dinamice şi au reuşit să interpreteze caractere şi să stârnească sentimente la fel de puternice ca şi în „La casa de papel”. Dacă e să compar „La casa de papel” cu un alt serial spaniol foarte în vogă la momentul actual, „Elite”, pot să remarc că, deşi ambele au un ritm aproape la fel de alert şi ţin în suspans privitorul, implicând investigaţii ale poliţiei şi având totodată integrate în acţiune diverse poveşti de dragoste construite între personaje, acţiunea celui din urmă tinde însă mai mult spre genul telenovelă, lucru explicabil de altfel dat fiind faptul că protagoniştii sunt un grup de adolescenţi, în timp ce primul se concentrează pe detalii impecabile pentru a construi o poveste cât mai plauzibilă.
    Ca să închei cu o curiozitate, ştiaţi că Darko Perić, actorul sârb care îl interpretează pe Helsinki în serial, vorbeşte limba română? Şi încă foarte bine.

     Álex pina (pamplona) este un producator, regizor şi scenarist spaniol, cunoscut mai ales pentru producţia „la casa de papel”, care se bucură de succes la nivel global. Din portofoliul său fac parte şi „vis a vis” („locked up”), „el embarcadero” („the pier”), „los hombres de paco” („paco’s men) şi „el barco” („the ship”).  El şi-a început cariera ca jurnalist, scriind pentru cotidianele „diario vasco” şi „diario de mallorca”, dar şi pentru o agenţie europeană de presă. Între 1993 şi 1996 a lucrat ca scenarist şi editor pentru videomedia, înainte de a se alătura echipei globomedia în 1996. La sfârşitul anului 2016, după lansarea „vis a vis” în cadrul postului de televiziune spaniolantena 3, pina şi-a fondat propria companie de producţie, vancouver media. Prima serie produsă sub noul brand a fost „la casa de papel”, lansată pe 2 mai 2017, fiind urmărită de 4 milioane de persoane.

    La casa de papel
    Regie: Álex Pina 
    Distribuţie: Álvaro Morte, Itziar Ituño, Pedro Alonso, Alba Flores, Naiwa Nimri
    Nr. sezoane: 4
    Nr. episoade: 31

  • Declaraţiile unui profesor alimentează teoriile potrivit cărora Covid-19 nu ar fi plecat din China. Care crede el că este ţara de unde a izbucnit pandemia

    Presa din China leagă originea pandemiei de Covid-19 de Italia, după ce un profesor din Milano a spus că medicii italieni au remarcat cazuri de pneumonie „foarte ciudate” încă din noiembrie, scrie Daily Mail. Beijingul respinge acum ideea că oraşul Wuhan este locul în care s-a născut focarul de coronavirus, după ce numărul infecţiilor zilnice de acolo a scăzut la zero, dar în  Europa au continuat să crească exponenţial.

    Agenţiile de ştiri administrate de statul chinez, inclusiv The Global Times şi CCTV, au luat rapid atitudine după comentariile făcute de profesorul italian Giuseppe Remuzzi. Expertul din Bérgamo a susţinut, potrivit ziarului britanic, că boala ar fi putut circula în Italia timp de câteva luni înainte ca oamenii să identifice focarul din China.

    Profesorul Remuzzi, directorul Institutului de Cercetări Farmacologice Mario Negri din Milano, a declarat într-un interviu săptămâna trecută că medicii locali îşi amintesc că au văzut unele cazuri foarte caudate şi foarte severe de pneumonie, în special la bătrâni, în decembrie şi chiar în noiembrie.

    El a declarat agenţiei americane de ştiri NPR: „Înseamnă că virusul circula cel puţin în Lombardia înainte de a localiza focarul în China”. Comentariile sale au fost remarcate rapid de presa din China, care le-a folosit pentru a demonstra că pandemia globală nu a început în China. Ziarul de stat Global Times a raportat că „virusul s-ar fi putut răspândi deja în Italia înainte ca epidemia să izbucnească în China”, în timp ce postul CCTV a citat un alt interviu al profesorului Remuzzi pentru a sublinia că „pneumonia necunoscută a apărut în Italia încă din octombrie anul trecut”.

    Cenzorii mass-media care, de obicei, sunt vigilenţi împotriva zvonurilor, de data aceasta au permis utilizatorilor chinezi din social media să răspândească afirmaţii similare cu privire la virusul apărut în Italia înainte de a apărea în China. Pe populara aplicaţie de socializare WeChat, numeroase postări, unele susţinute de canale mass-media independente, au alimentat acuzaţiile. Un astfel de post a spus că „analiza experţilor italieni arată că noul coronavirus nu a avut originea în China”. Fără a numi un studiu specific, postul a spus că virusul a început să se răspândească în Italia în toamnă, citând „date noi, lansate de Italia, şi raportate de canale mass-media străine”.

    Confruntat cu aceste afirmaţii controversate, profesorul Remuzzi a declarat pentru o publicaţie din Shanghai că informaţiile sale proveneau de la câţiva medici, dar nicio dovadă nu sugera că acei pacienţi aveau Covid-19. Într-un alt interviu acordat unei reviste independente chineze, DeepTech, profesorul a spus că punctul principal al comentariilor sale a fost cât de departe s-a răspândit virusul înainte de a fi descoperit, nu de unde provine.

    Interesant este că atenţia presei chineze asupra observaţiilor profesorului Remuzzi pare să contrazică rapoartele lor despre primii pacienţi cu coronavirus din Italia. Cover News, o publicaţie de stat din China, a raportat că primii bolnavi depistaţi pozitiv cu COVID-19 în Italia erau un cuplu din Wuhan. Articolul spunea că respectivul cuplu a ajuns în Italia pe 23 ianuarie şi a fost tratat la Roma. Italia a depăşit acum China ca număr de decese provocate de noul coronavirus, după ce epicentrul focarului s-a mutat în Europa în această lună.
     

  • Cum a ajuns un fost ministru al Educaţiei din Franţa să îşi deschidă o afacere în mijlocul Bucureştiului

    Un fost ministru al Educaţiei din Franţa, şeful său de cabinet de la acea vreme şi un fost consultant şi profesor-cercetător au deschis în septembrie 2019 la Bucureşti, în inima oraşului, pe Bulevardul Dacia, într-o clădire monument istoric, école Française InternationalE. 

    Clădirea ce a găzduit Muzeul Literaturii Române este acum „casă” pentru o şcoală trilingvă unde învaţă 25 de copii cu vârste cuprinse între 3 şi 8 ani. Pe termen mediu şi lung ţinta este ca peste 400 de copii să studieze la EFI până când împlinesc 18-19 ani şi sunt gata să ia drumul universităţii, oricare ar fi ea şi oriunde în lume ar fi.

    „Am avut norocul să găsim o casă în centrul Bucureştiului. Am beneficiat de sprijinul Ambasadei Franţei şi al Institutului Francez. Ştiam că se doreau mai multe şcoli franceze în zona centrală, Liceul Francez spre exemplu fiind în zona de nord. Noi suntem la 100 de metri de Ambasada Franţei”, spune Jonathan Derai. El este general manager şi cofondator al reţelei de şcoli Odyssey şi preşedintele şcolii EFI de la Bucureşti. Odyssey este o reţea de şcoli franceze – printre care şi EFI – dezvoltată în mai multe ţări din lume. Este vorba de instituţii preuniversitare, ce predau copiilor cu vârste cuprinse între 3 şi 18 ani. „Odyssey a fost fondată în 2015 de către specialişti din domeniul educaţiei. Printre fondatori se numără şi Luc Chatel, fost ministru al educaţiei în Franţa. Avem susţinere din partea instituţiilor franceze care vor să dezvolte învăţământul francez în străinătate.”

    Ceilalţi doi fondatori ai Odyssey în afară de Luc Chatel sunt Jonathan Derai, fost şef de cabinet al lui Chatel, şi Younes Slaoui, un executiv care a lucrat pentru compania de consultanţă strategică Roland Berger şi pentru Groupe Attijariwafa Bank, o bancă din Maroc. El este totodată profesor-cercetător, conform site-ului reţelei. „Toţi fondatorii sunt specializaţi în domeniul educaţiei, având experienţă peste hotare. Prima şcoală din reţeaua Odyssey a fost deschisă în septembrie 2017 la Casablanca, în Maroc, pentru ca doi ani mai târziu să inaugurăm unităţi în Bruxelles şi Bucureşti. Obiectivul nostru este să ne dezvoltăm puternic în următorii zece ani şi să ajungem la circa 30 de şcoli.”

    De ce au ales cei trei investitori francezi Bucureştiul drept unul dintre primele oraşe de pe harta expansiunii reţelei de şcoli? Jonathan Derai spune că România are o serie de avantaje precum legătura cu Franţa, nu doar la nivel de ţară francofonă, ci şi în ceea ce priveşte cooperarea bilaterală la nivel de cultură şi educaţie. „Sunt lucruri concrete care se întâmplă – cum ar fi Sezonul Cultural România-Franţa – şi care ne dau încredere. Plus că familiile din Bucureşti caută să le ofere copiilor lor educaţie franceză, considerată a fi una dintre cele mai bune din lume.” Copiii care studiază la EFI ajung astfel să vorbească franceza, engleza şi româna de mici. Şcolile private se dezvoltă în marile metropole din toată lumea, nu e ceva specific României, nu ţine de contextul local sau de cel din ţările în curs de dezvoltare, adaugă antreprenorul.

    Deschiderea de şcoli internaţionale e un trend, mai ales că ele îţi permit să mergi la universitate oriunde în lume. Dacă ai bacalaureatul francez spre exemplu – diplomă obţinută la şcoli franceze publice şi private – poţi studia la universităţi din Statele Unite, Marea Britanie, Franţa bineînţeles sau România. „Această diplomă este o referinţă.” Jonathan Derai afirmă că sunt 550 de şcoli franceze în lume în circa 150 de ţări. Aici studiază 350.000 de elevi. „Este una dintre cele mai extinse reţele şcolare din lume, iar statul francez este gardianul ei. Aceasta este principala diferenţă faţă de şcolile anglo-saxone, care sunt controlate exclusiv de structuri private”, explică el. Spre comparaţie, în tot ceea ce înseamnă învăţământul internaţional sunt peste 10 milioane de elevi în toată lumea. „Suntem susţinuţi de preşedintele Emmanuel Macron (preşedintele Franţei din 2017 – n.red.), care şi-a fixat ca obiectiv dublarea efectivului de elevi din şcolile internaţionale franceze din lume până în 2030 (până la 700.000 de elevi – n.red.)”, spune investitorul. Şcoala de la Bucureşti a fost deschisă în septembrie 2019 şi doar o lună mai târziu oficialii depuneau dosarul pentru omologare în Hexagon. În ianuarie şcoala primea prima inspecţie din Franţa, iar în iunie aşteaptă un răspuns oficial.

    „Şcolile franceze sunt omologate de statul francez şi oferă un program pedagogic în linie cu cel din Hexagon. Ce ne diferenţiază pe noi e faptul că suntem trilingvi, astfel că predăm în franceză, engleză şi română, avem profesori din Franţa şi din SUA, nu doar localnici. Am adus aici ce e mai bun din sistemul francez, dar suntem totodată internaţonali.” Copiii pot studia la EFI de la grădiniţă până la bacalaureat, iar diplomele sunt recunoscute oriunde în lume. Elevii EFI, indiferent de naţionalitate, învaţă încă de la început trei limbi – franceză, engleză şi română. La grădiniţă şi şcoala primară 65% din timp se va preda în franceză, 25% în engleză şi 10% în română. În gimnaziu şi liceu ponderile vor fi 60%-30% pentru franceză şi engleză, în timp ce rămâne 10% pentru română. „Am ales Bucureştiul şi Bruxelles-ul pentru expansiune pentru că există potenţial pe termen lung. În cazul României ştim bine ţara şi ştim că părinţii de aici vor să investească în educaţia copiilor lor. Suntem antreprenori în domeniul educaţiei, aşa că avem viziune pe termen lung şi încredere în economia locală.”

    În primul an şcolar – început în septembrie 2019 – EFI Bucureşti are 25 de copii şi puţine clase. Mai exact e vorba despre copii cu vârste cuprinse între 3 şi 8 ani. „În fiecare an vom mai deschide noi clase, dat fiind că aceşti copii vor creşte alături de noi. Dacă acum avem doar grădiniţă şi clasa întâi, la anul vom avea şi clasa a doua şi dacă va exista cerere poate şi a treia.” Pe termen mediu şi lung ţinta este de peste 400 de elevi. Acest lucru se va întâmpla după ce investitorii vor realiza lucrări de extindere, mai exact vor amenaja încă o vilă, amplasată imediat lângă clădirea actuală, şi vor dezvolta şi o altă clădire lângă. Vor deschide astfel noi săli de clase, o cantină mai mare, săli de sport, o bibliotecă şi alte facilităţi.

    „Sediul nostru se află acum într-o clădire momument istoric. Este casa care a găzduit înainte Muzeul Literaturii Române. Ne-am mişcat rapid, însă a fost o investiţie majoră”, spune Jonathan Derai fără a înainta cifre. El adaugă doar că viziunea acţionarilor este una pe termen lung, aşa că nu se aşteaptă la profit în viitorul apropiat. „Suntem investitori privaţi însă nu vrem câştiguri rapide. În aprilie 2019 am făcut anunţul de deschidere şi doar cu o lună înainte semnaserăm pentru închirierea spaţiului. Vara am realizat lucrările şi în septembrie am deschis.” Investiţiile au fost realizate doar într-una dintre cele două vile pe care cei trei acţionari ai şcolii le-au închiriat pe termen lung de la familia Sturdza. „În septembrie 2020 sperăm să ajungem la 70 de copii. Ne dezvoltăm pas cu pas, e un proces de durată. Nu putem prelua acum sute de elevi, pentru că nu avem capacitatea.” Şcoala a început din ianuarie înscrierile pentru anul şcolar 2020-2021, plus că operează transferuri în timpul anului, având deja unul în februarie şi aşteaptă alte două în martie.

    Pentru promovarea şcolii există la începutul fiecărei luni ziua porţilor deschise. Alte metode includ reţelele sociale, vizitele directe – care se fac pe bază de programare –, evenimentele şi recomandările. De asemenea, EFI e membru al CCIFER, Camera Franceză de Comerţ şi Industrie din România. În paralel cu dezvoltarea şcolii de la Bucureşti, investitorii merg înainte cu extinderea Odyssey, astfel că sunt vizate alte ţări din nordul Africii precum Egipt sau Tunisia, dar şi state din Asia de Sud-Est precum Thailanda, Singapore sau Vietnam. Continuă dezvoltarea şi în Europa şi se analizează piaţa din America de Nord. „Avem peste 1.000 de elevi în cele trei şcoli şi vrem ca în zece ani să ajungem la 15.000. Focusul nostru nu e doar pe oraşele-capitală, ci pe metropolele cu potenţial.” În România, la fel ca în SUA şi Maroc, este studiat potenţialul oraşelor secundare mari.

    Educaţia internaţională era acum 25 de ani pentru expaţi, spune executivul francez. Acum situaţia s-a schimbat şi majoritari sunt localnicii, fie de copii ce provin din familii 100% din acea ţară, fie din familii mixte. Sigur că există în continuare şi copii străini. „Elevii noştri vin din toată lumea şi acest lucru ne bucură pentru că ne asigurăm astfel că există dinamism şi schimburi culturale interesante. Când ai în aceeaşi clasă copii din Franţa, Liban, România şi SUA şi îi pui la aceeaşi masă ei se dezvoltă împreună.”

    Copiii de la EFI studiază 27,5 ore pe săptămână, e vorba de ore de predare. La competiţie media e de 22-24 de ore de studiu săptămânal, potrivit lui Jonathan Derai. „Nu poţi promite părinţilor educaţie trilingvă cu mai puţine ore. Avem copii care vin la noi fără să vorbească deloc franceza, motiv pentru care avem cursuri intensive de 5-6 ore pe săptămână la început.”

    Dascălii şcolii sunt calificaţi, titulari în sistemul lor de învăţământ. Profesorul de engleză, spre exemplu, e american. Structura anului şcolar e de 35 de săptămâni întinse pe zece luni. Vacanţa de vară are doar două luni, iar în restul anului la fiecare 6-8 săptămâni se oferă vacanţă de două săptămâni. „Trebuie respectată curricula din Franţa. Sistemul francez de învăţământ are trei axe – matematica şi ştiinţele, cultura generală şi spiritul civic şi ştiinţele umane.” O particularitate a şcolilor franceze acreditate este aceea că studenţii pot merge oriunde în lume fără probleme în cazul unui transfer în timpul sau la finalul anului şcolar. Spre exemplu, dacă cineva se transferă de la EFI Bucureşti în Franţa – fie în sistemul public, fie în cel privat – nu vor fi necesare teste.

    La fel se întâmplă dacă merg într-o şcoală franceză din orice colţ al lumii, fie că e vorba de reţeaua Odyssey sau nu. În cazul în care aleg să se mute la o instituţie de învăţământ din România sau Hong Kong, atunci studiile le vor fi recunoscute şi se vor echivala, potrivit oficialului francez. Un alt avantaj este faptul că EFI e o şcoală trilingvă, astfel că adaptarea oriunde ar fi ea va fi facilă. „Nu facem promisiuni nerealiste. Noi creştem împreună cu aceşti copii şi vrem să vorbească perfect cele trei limbi. Pe parcursul anilor, se vor adăuga şi altele (germană, spaniolă sau mandarină – n.red.). Iar la final diplomele sunt acordate de statul francez.” Grupele de la EFI Bucureşti momentan sunt mici, însă nici când investiţiile vor fi finalizate şi şcoala va fi dezvoltată complet clasele nu vor avea mai mult de 20 de copii. „Educaţia privată este scumpă, iar noi nu avem subvenţii nici de la statul francez, nici de la cel român. Ca preţuri ne situăm între şcolile franceze private – pentru că suntem trilingvi – şi cele anglo-saxone cunoscute ca fiind scumpe, cu un preţ de 15.000-20.000 de euro pe an, sau chiar peste.” La EFI, pentru anul şcolar 2020-2021, taxele variază între 7.800 de euro pe an pentru copiii care merg la grădiniţă şi 9.850 de euro pe an pentru cei de gimnaziu şi liceu. Plata se face în una, două, trei sau zece tranşe. „Avem şi afterschool pentru cine vrea, dar se plăteşte separat. Acesta poate fi predat în franceză sau engleză.” Mai mult, se organizează şi ieşiri cu copiii la cinema sau la Art Safari, în afara programului şcolar. Pentru că în final „atenţia noastră merge către dezvoltarea inteligenţei multiple şi către educaţia pozitivă”, conchide Jonathan Derai.

  • OPINIE: Nikolaus Franke, profesor la WU Executive Academy şi care susţine cursurile de antreprenoriat şi inovaţie în cadrul programului de Executive MBA organizat de WU la Bucureşti: „Femeile fondează businessuri în mod diferit?”

    Şi dacă acestea există, sunt în mare parte angajaţi şi nu fondatori. Potrivit Eurostat, mai puţin de o treime din start-up-urile austriece au fost fondate de echipe care includeau şi o femeie. Pe tot globul, fondarea unei companii pare a fi munca unui bărbat. De ce se întâmplă acest lucru?
    În primul rând, multe studii arată că femeile sunt la fel de interesate precum bărbaţii să fie propriii lor şefi, să îşi asume responsabilitatea şi să experimenteze libertatea unui antreprenor. Şi totuşi, primul factor inhibitor este cel de natură biologică.

    Egali, dar oarecum diferiţi
    Mirela Pitu, deţinătoarea şi fondatoarea agenţiei de relaţii publice Pi2 PR, absolventă a programului Executive MBA Bucharest, spune: „Este o chestiune de priorităţi. O femeie la 20 – 30 de ani se concentrează mai mult pe familie şi perspectiva de a fi mamă. Fereastra de oportunitate este mică, astfel că presiunea de a avea copii, precum şi aşteptările externe determină majoritatea femeilor să îşi stabilească priorităţile.”
    Multe oferte de sprijin pentru părinţi, precum protecţia maternităţii şi concedii, presupun să ai statutul de angajat. Întreprinzătorul nu poate să delege pur şi simplu responsabilitatea pentru compania sa sau să apese butonul de pauză. Într-un start-up, antreprenorul este de neînlocuit. Acest lucru împiedică multe femei interesate de antreprenoriat să fondeze o companie.

    Probleme cu încrederea
    În afară de aceasta, diferenţele de personalitate sunt explicaţia pentru abordările divergente ale antreprenoriatului. Femeile par a fi mai înclinate spre autocenzură decât bărbaţii. Dacă sunteţi predispuşi la autocenzură, este puţin probabil să vă asumaţi riscul şi să acceptaţi multitudinea de factori necunoscuţi care vin odată cu fondarea unei întreprinderi. În acelaşi timp, opusul autocenzurii, supraestimarea capacităţilor – o trăsătură mai des întâlnită la bărbaţi, potrivit înţelepciunii convenţionale – ar putea fi un motor pentru antreprenoriat. Dar aroganţa poate conduce la greşeli. O tendinţă spre grandoare explică, cel puţin parţial, de ce unii bărbaţi antreprenori eşuează. În concluzie, o doză echilibrată de încredere pare a fi idealul. 

    Mai multe modele de gen feminin înseamnă mai multă diversitate
    Este dificil de spus în ce măsură aceste diferenţe cu privire la antreprenoriat sunt determinate de socializare sau de factori biologici. Cu toate acestea, nu există nicio îndoială că întreprinzătorii de succes de sex feminin sunt modele importante. În cursurile noastre de MBA vedem că femeile câştigă mai multă încredere. Ele îşi dau seama că sunt la fel de deştepte, creative şi eficiente ca bărbaţii. Deci, de ce nu ar deveni antreprenori?
    Andrea Rinker, fondatoare a Next Wave Management şi alumnă a Professional MBA Entrepreneurship & Innovation, spune: „Cele mai importante caracteristici ale unei echipe fondatoare sunt experienţa, talentul, capacităţile şi modul în care echipa are încredere şi se respectă reciproc, iar niciunul dintre aceste lucruri nu are vreo legătură cu genul”. La acestea puteţi adăuga diversitatea, un alt factor important într-o echipă. Cu cât mai diverse sunt backgroundurile membrilor echipei, cu atât vor exista mai multe idei, perspective şi mai multă competenţă. Acest lucru este valabil pentru factori cum ar fi educaţia, abilităţile, valorile, punctele forte şi punctele slabe, dar şi sexul. Iată încă un motiv pentru care femeile antreprenoare de succes trebuie să fie conştiente de importanţa lor ca modele. A fi modestă ar fi un lucru absolut iresponsabil.

    Totul ţine de mediu
    Un alt factor care tinde să sperie femeile este mediul antreprenorial, întrucât piaţa de capital este de obicei dominată de bărbaţi. Andrea Rinker adaugă: „În ceea ce priveşte capitaliştii de risc – dacă priviţi din partea noastră spre scena capitaliştilor de risc – câţi dintre ei sunt de gen feminin? Foarte puţin, spre deloc. Cred că întreaga industrie are nevoie de o abordare nouă, nu doar de comunitatea fondatorilor de start-up-uri“.
    Există diferite analize care demonstrează cât de dezavantajoasă poate fi această dominaţie masculină pentru femei. Un proiect de cercetare realizat la Institutul pentru Antreprenoriat şi Inovaţie din cadrul WU a arătat că aceşti capitalişti de risc extrem de raţionali au anumite prejudecăţi bazate pe similitudine. De exemplu: în circumstanţe identice, chiar dacă îi sunt prezentate idei la fel de creative, un inginer va favoriza o echipă de ingineri, un capitalist de risc cu un background corporatist va prefera un spin-off corporativ, iar un bărbat va alege probabil o echipă integral masculină. Aceasta este o problemă şi ar fi minunat dacă mai multe femei calificate şi-ar face loc pe scena antreprenorială.

    Cum rămâne cu politica?
    Un mediu de susţinere poate schimba foarte multe lucruri. Oana Vaideanu, antreprenor multiplu şi alumnă a Executive MBA Bucharest, ştie ce rol joacă politica în acest context: „În comunitatea de antreprenori din care fac parte, multe femei au început o afacere după ce au avut un copil, dorind să aibă flexibilitatea de a petrece timp cu familia şi de a-şi organiza munca în jurul propriilor lor priorităţi. În acest sens, politica joacă un rol esenţial. În România, statul oferă anumite finanţări vizate companiilor fondate de femei”. În multe ţări, conştientizarea politică a acestei probleme a dus la introducerea unor scheme speciale de finanţare pentru femei. Mai mult, dacă femeile cu un spirit antreprenorial nu îşi îndeplinesc potenţialul, acest lucru are urmări sociale serioase, deoarece duce la pierderea nu doar a ideilor inovatoare, dar şi a unei prosperităţi semnificative şi a efectelor benefice pe piaţa muncii.
    Avem nevoie de mai multe antreprenoare! Acesta este motivul pentru care am lansat, în urmă cu câţiva ani, burse speciale pentru liderii de sex feminin în cadrul WU Executive Academy, care au ca scop să permită mai multor femei să urmeze un MBA şi, atât direct, cât şi indirect, să motiveze mai multe femei să-şi fondeze o afacere.

  • Şi-a luat inima în dinţi şi şi-a deschis propria afacere în apartamentul în care locuia. I s-a alăturat şi fratele său în business, iar acum cei doi conduc în România o afacere de peste 100 de milioane de euro

    Teofil Mureşan, 53 de ani, a pus bazele grupului din energie Electrogrup în 1997, după ce a lucrat ca dispecer-şef la Dispeceratul Energetic Naţional; el era profesor asociat la Universitatea Tehnică din Cluj.

    Şi-a luat inima în dinţi şi şi-a deschis propria afacere în apartamentul în care locuia. Mureşan povestea că la momentul înfiinţării compania se ocupa cu consultanţă în domeniul energetic, investiţia în prima fază fiind destul de redusă. În anul 2000 i s-a alăturat în business şi fratele său Simion, în vârstă de 48 de ani.

    Electrogrup SA face parte E-INFRA, grup de cinci companii active în domeniul infrastructurii de energie şi telecomunicaţii, alături de Netcity Telecom SRL, Direct One SA, Nova Power & Gas SRL şi WESEE SRL, care reunesc, în prezent, peste 600 de angajaţi şi au generat o cifra de afaceri consolidată, la nivelul anului 2018, de peste 110 milioane de euro.

  • Cine sunt „ăştia”: Profesorul român de la London Business School

    E român. A plecat din ţară acum aproape două decenii şi, după ce a studiat în Toronto, Canada, s-a stabilit în centrul financiar al Europei, la Londra. De mai bine de un deceniu este profesor la London Business School, una dintre cele mai prestigioase şcoli de business din Europa şi din lume, şi e totodată membru în boardul universităţii. Vine în ţară de câteva ori pe an pentru afaceri, fiind printre altele consultant al fondului local de investiţii Morphosis Capital. E Florin Vasvari.

    „Sunt profesor la London Business School, unde predau cursuri de private equity şi venture capital. Un al doilea curs pe care îl ţin este cel de distressed investing & financial restructuring (investiţii în active cu probleme şi restructurare financiară). Focusul este pe active alternative, opţiuni de investiţii mai puţin obişnuite.” Aşa îşi începe povestea Florin Vasvari, un român care îi învaţă pe executivii şi antreprenorii din toată lumea – unii tineri, alţii mult mai în vârstă ca el – despre business, economie şi fuziuni şi achiziţii.

    Era anul 2000 când românul pleca în Toronto, Canada, pentru studii. A luat drumul străinătăţii după ce a absolvit Facultatea de Cibernetică din cadrul ASE, universitate unde a studiat în paralel şi la Facultatea de Contabilitate. În timpul studiilor din România chiar a lucrat pentru o firmă din domeniul contabilităţii.
    „Provin dintr-o generaţie care a învăţat din greu. În plus, am avut oportunitatea să merg şi să mă dezvolt în străinătate. Credeam că voi reveni după 2-3 ani în ţară, dar nu s-a întâmplat asta.” După ce a absolvit masteratul în Toronto, a decis să continue în acelaşi oraş cu doctoratul, care s-a întins pe o durată de cinci ani. Între timp a devenit şi cetăţean canadian.

    După ce a terminat studiile şi-a dat seama că era supracalificat pentru ce oferea economia României la momentul acela, aşa că s-a mutat la Londra. „Nu am planificat să ajung la Londra, dar multe lucruri se întâmplă şi viaţa te ia prin surprindere.” I-a plăcut programul de doctorat, care a avut ca subiect managementul cu specializare în contabilitate şi finanţe. De regulă, cei care termină acest program urmează o carieră în educaţie ca profesori, ceea ce a făcut şi el.

    „Când am absolvit eu, în 2006, piaţa muncii erau bună la nivel mondial, aşa că am putut alege dintre mai multe universităţi din SUA şi Europa.” A optat pentru Marea Britanie deoarece era mai aproape de casă.

    Recunoaşte însă că primeşte în continuare oferte de a preda la universităţi din SUA, Singapore sau Hong Kong. „E o piaţă globală cea a educaţiei de top.” Alege să rămână însă la Londra, unde are deja o viaţă aşezată, după cum o descrie chiar el.

    „Mai mult, London Business School este în top cinci universităţi din lume şi este mai internaţională decât cele din SUA, unde majoritatea studenţilor sunt americani.” Aici, doar 8% din cursanţi sunt britanici, iar cei mai mulţi (11% din total) sunt americani.

    Încă de când a ajuns la Londra, în 2006, Florin Vasvari a lucrat pentru London Business School. A început ca asistent universitar (assistant professor), apoi lector (associate professor) şi ulterior profesor universitar. „London Business School (LBS) e o instituţie privată. Sunt membru şi în boardul director, astfel că mă implic şi în zona administrativă. O conducem ca pe un business în sensul că împreună decidem ce programe propunem, ce bugete aprobăm şi ce investiţii planificăm.” Sursele de venit ale şcolii sunt două: taxele de şcolarizare (35.000 de lire pe an per student) şi donaţiile pe care le fac absolvenţii. Spre exemplu, LBS a cumpărat o clădire lângă campusul propriu şi în renovare a investit 80 de milioane de lire, bani donaţi de către absolvenţi, după cum povesteşte Florin Vasvari. Donaţiile pot fi investite astfel sau pot merge către un fond care la rândul lui găseşte oportunităţi de business, acest model fiind practicat de mai multe şcoli de top din lume, mai ales de cele din SUA, dar nu numai.
London Business School primeşte anual 2.500 de studenţii care se înscriu pentru un program de MBA, executive MBA sau master in finance. Acestea sunt principalele programe ale şcolii. „Avem şi un master în management pentru absolvenţii unor facultăţi din Europa care nu au experienţă în business, program ce are o durată de un an. Suntem o şcoală care oferă doar cursuri postuniversitare.”

    Mulţi români vin să studieze la London Business School, după cum spune profesorul Vasvari. „Unul dintre foştii mei studenţi e Daniel Farmache, actualmente CEO-ul e-Infra Group, iar el e doar un exemplu.” În afară de studenţi însă, LBS are şi 12.000 de executivi care vin an de an pentru cursuri de specialitate, cursuri ce pot dura o săptămână, două, o lună sau care se pot întinde pe un an dar care au frecvenţă redusă. „Eu predau cursuri de private equity pentru studenţii şcolii, dar pot şi să comasez o parte din informaţie în 4-5 zile de lecţii intensive pentru executivi.”

    Florin Vasvari afirmă că nu s-a gândit să renunţe la profesorat pentru a se dedica exclusiv consultanţei, spre exemplu, pentru că îi place ce face. „Nu am un şef, plus că mereu am ce învăţa.”

    Mai mult, în mediul universitar din Marea Britanie şi SUA, cadrele didactice nu au vârstă de pensionare, aşa că poţi preda cât vrei sau cât poţi. „Îmi place jobul meu. Cunosc 500 de oameni noi pe an şi învăţ de la ei. Cursurile sunt interactive şi 80% sau chiar 90% dintre participanţi sunt executivi sau antreprenori. Mulţi dintre studenţi sunt chiar mai în vârstă ca mine. Este un job foarte ofertant.”

    La şcolile de top din lume, profesorii seniori lucrează în medie 80-90 de ore pe an, cadrele didactice ţinând lecţii pentru circa 70 de studenţi per curs. „În afară de profesorii universităţii avem şi experţi din business care vin să predea alături de noi.”

    La LBS spre exemplu, în departamentul lui Florin Vasvari, predau executivi de top din cadrul fondurilor de investiţii majore precum KKR sau Carlyle. Sunt cursuri practice, care au aplicabilitate imediată în business. „Astfel, oamenii care studiază la noi pot să se angajeze rapid după aceea.” Fondurile de private equity, spune el, au devenit tot mai atrăgătoare pentru tineri după ce acum 10 ani toată lumea voia să lucreze în cadrul marilor bănci. Astăzi, majoritatea vrea o componentă de antreprenoriat în carieră, iar private equity-ul este de fapt un fel de antreprenoriat financiar.

    „Pe lângă predatul efectiv, noi, profesorii, avem în spate şi multe ore de pregătire. Eu, spre exemplu, fac cercetare pe cont propriu pentru cursuri pentru că, în final, la ore, nu doar ofer informaţii, ci creez valoare adăugată şi dezvolt aptitudini.” Datorită jobului el călătoreşte mult în toată lumea, la conferinţe, la alte universităţi unde merge să predea sau să îşi prezinte cercetările. În Dubai şi Hong Kong, LBS oferă cursuri, aşa că ajunge mai des.

    „Suntem activi într-o piaţă unde educaţia e un proces continuu. Tot ce predăm noi este concret, nu teoretic, altfel ca şcoală nu am fi supravieţuit.”

    În afară de profesorat, Florin Vasvari e şi consultant pentru fondul de investiţii Morphosis Capital, fiind totodată membru în board. „Le ofer o perspectivă obiectivă şi îmi spun părerea dacă un business merită investiţia sau nu.” Fondul de private equity Morphosis Capital a fost înfiinţat de patru români cu experienţă peste hotare şi are ca focus investiţiile în IMM-urile româneşti.

    „Astăzi există fonduri de investiţii dispuse să parieze pe orice tip de business. Nu mai sunt doar investitorii financiari mari care caută afaceri pe măsură, ci au apărut şi jucători care se uită către IMM-uri, spre exemplu”, spune Florin Vasvari. El e de asemenea membru în trei alte consilii de administraţie – pentru o companie din Marea Britanie care investeşte în sectorul imobiliar, pentru o firmă din Dubai care îşi concentrează atenţia pe zona de tech şi pentru o a treia din zona de soluţii de hedging.

    „Revin în România frecvent, cam o dată la două luni, pe de-o parte datorită colaborării cu Morphosis, dar nu numai.” Recunoaşte că nu s-a gândit să se întoarcă definitiv în ţară, pentru că un job ca al său e greu replicat aici. Totuşi, revine periodic, fiind implicat în businessul local.

    „Mi-e dor de cultura românească, de prieteni. Nu pot spune că duc dorul gastronomiei însă. După ce călătoreşti mult şi munceşti peste graniţă, descoperi că ai o varietate mult mai mare în alte ţări sau oraşe, precum Londra spre exemplu. Bucătăria românească este dezvoltată în jurul cărnii de porc, pe care eu nu o mănânc.”

    Traficul, pe de altă parte, este teribil peste tot în lume. În România situaţia e înrăutăţită de lipsa de infrastructură, spune el. În Londra e trafic, dar bine organizat. Plus că, dacă e să fim sinceri, Bucureştiul e încă mic prin comparaţie cu Londra.”

    Dacă ar fi să aleagă trei lucruri care ar trebui îmbunătăţite la România, ar merge pe educaţie, educaţie, educaţie. Totul pleacă de aici, crede el. Educaţia e cheia dezvoltării unei naţii.

    „Ca ţară, nu putem concura în zona de valoare adăugată mică pentru că mereu se va găsi cineva mai ieftin. Trebuie să mergi pe lanţul valoric şi să ţinteşti mai sus.” Despre businessul local, Florin Vasvari mai adaugă că se observă un interes crescut din partea investitorilor.

    „Am venit în România cu o cursă British Airways şi am remarcat că mulţi din avion erau aici pentru business. Acum 10 ani situaţia era alta. Avantajul e că România e parte din Europa şi multe fonduri abia descoperă piaţa locală.” Vestul e deja foarte competitiv. Pe de altă parte, dacă o criză va lovi Europa, atunci tot capitalul ce a venit în România va dispărea, se va întoarce acasă în Occident.

    „Momentan însă, viaţa în România pentru persoanele cu educaţie medie, dar nu numai, e bună, e mai bună ca în alte ţări. Salariile cresc, serviciile devin mai bune. Nu văd de ce lumea pleacă în număr aşa mare.” În opinia sa cele mai mari riscuri pentru România sunt bomba demografică şi faptul că mulţi oameni încă pleacă şi puţini sunt cei care se întorc.

    Despre piaţa de M&A locală, pe care o studiază îndeaproape odată cu rolul de consultant al Morphosis Capital, el spune că este puternic polarizată. „Ai fondurile paneuropene care caută acorduri majore, dar aceste tranzacţii apar o dată pe an, asta dacă apar.” Sunt ani când nu ai megatranzacţii, adică deal-uri de peste 500 de milioane de euro, spre exemplu. Au apărut însă şi fondurile interesate de IMM-uri, cum e cazul Morphosis Capital. E vorba de un segment unde nu există competiţie din partea jucătorilor internaţionali, vorbim de pariuri de sub 10 mil. euro.” În prezent sunt trei jucători în domeniu, pe lângă Morphosis mai sunt Black Sea Fund şi Equiliant Capital, fond dezvoltat de fraţii Pavăl, fondatorii retailerului de bricolaj Dedeman, cel mai mare business antreprenorial românesc.

    „Există multe oportunităţi pe segmentul acesta. Noi vorbim cu o nouă generaţie de antreprenori, o generaţie care de regulă a studiat pe afară, care înţelege ce oferă un fond de investiţii, o generaţie care are nevoie de finanţare în business.”

    În ansamblul său, piaţa de M&A din România e dominată de capitalul străin, puţine fiind fondurile ridicate de investitorii locali. Asta o face să fie volatilă.
    „În alte ţări, cei mai bogaţi antreprenori ridică fonduri şi dau mai departe banii câştigaţi pentru a-i ajuta pe cei mai mici să se dezvolte. În România, fraţii Pavăl au o primă astfel de iniţiativă şi ar putea atrage şi altele de profil.”

    Piaţa locală de M&A trece de câţiva ani printr-o perioadă bună, mergând mână în mână cu economia şi cu consumul privat. Interesul investitorilor este de altfel direct proporţional cu creşterea PIB-ului şi a altor indicatori economici de bază. Dar e invers proporţional cu timpul liber al lui Florin Vasvari, care trebuie să prospecteze atent piaţa locală, dar nu numai. „După business îmi place să îmi dedic timp familiei şi fac, cât de des pot, mountain biking. Timpul liber e însă limitat.” 

  • Cine sunt „ăştia”: Românul care se distrează cu ideile

    De ce prăpastia dintre bogaţii şi săracii lumii trebuie să existe în continuare şi de ce timpul pare să treacă mai repede sunt doar câteva dileme, printre altele, la care legea constructală, lansată de fizicianul Adrian Bejan, răspunde. Profesor la Universitatea Duke din Statele Unite, a primit numeroase distincţii, inclusiv medalia Benjamin Franklin, acordată în trecut şi unor cercetători precum Stephen Hawking şi Nikola Tesla. Subliniază însă că nu aceste recunoaşteri îi aduc fericirea.

    „Sunt la fel ca şi înainte. Sunt fericit fiindcă mă distrez cu ideile”, răspunde Adrian Bejan în interviul acordat Business MAGAZIN, întrebat ce înseamnă distincţiile numeroase primite de-a lungul timpului pentru lucrările sale în domeniul fizicii. Profesor universitar de inginerie mecanică la Universitatea Duke din Carolina de Nord – specializat pe studiul termodinamicii, transferului căldurii, designului naturii, evoluţiei fizicii – Adrian Bejan s-a numărat, în 2001, în rândul primilor 100 cei mai citaţi autori în domeniul ingineriei din toată lumea. Este autorul a 30 de cărţi, a 600 de publicaţii, a primit 18 doctorate onorifice de la universităţi din 11 ţări, iar anul trecut i-a fost acordată şi medalia Benjamin Franklin pentru inginerie mecanică, pentru legea constructală, acordată anterior şi altor fizicieni celebri.

    Articolele din presa internaţională îl descriu pe profesorul Adrian Bejan drept un cercetător care „pune la îndoială convenţiile şi autoritatea şi crede în conexiunile dintre teme şi discipline diferite”.

    Popularitatea sa se leagă mai ales de invenţia unui principiu din fizică denumit „legea constructală a evoluţiei şi organizării”, despre care el spune că are o aplicabilitate vastă în viaţă şi societate şi oferă o mai bună înţelegere a funcţionării lumii. Legea constructală descrie un principiu de design din natură: sistemele de flux, de toate felurile – oameni, râuri, copaci, plăci tectonice, pieţe – toate funcţionează la fel, dintr-un anumit punct de vedere. Pentru a supravieţui, toate aceste sisteme trebuie să se adapteze liber şi să acomodeze curenţii care le traversează, iar toate evoluează urmând un tipar vascular.
    „Nu am idee, s-a întâmplat, iar pasiunea a crescut de-a lungul timpului”, răspunde Adrian Bejan la întrebarea legată de modul în care s-a născut pasiunea pentru fizică. A studiat timp de 11 ani la liceul Vasile Alecsandri din Galaţi – pe care îl descrie drept excepţional din punctul de vedere al atragerii şi producţiei de talente, profesori şi elevi. „Mă descurcam bine la ştiinţe, dar îmi plăceau şi botanica, zoologia, geografia şi istoria.” De ce? Explică, simplu: „Fiindcă îmi plăcea să desenez – copaci, animale, hărţi ale reliefului şi hărţi ale ţărilor”.

    „Cine sunt se datorează în întregime părinţilor (tatălui, de profesie veterinar, mamei, farmacistă – două minţi libere educate în anii 1920 şi 1930), brutalizaţi de regimul comunist dar care au stat neclintiţi în faţa acestuia”, îşi descrie el baza evoluţiei ulterioare. La 12 ani, mama i-a oferit drept cadou de Crăciun cartea „Istoria fizicii” de Max von Laue. „Încă am această carte, pentru că-mi aminteşte de adevărul că ideile bune sunt în continuă morfogeneză. Nu sunt fixe, ca marxismul. Dimpotrivă. Sunt atât de bune, că-l invită pe ascultător să le pună la îndoială, să le îmbunătăţească, să le schimbe.” Adrian Bejan a crescut în perioada comunismului în România şi a reuşit să scape de acest regim devenind jucător profesionist de baschet; a studiat însă şi arta.

    Despre experienţa lui anterioară, ca artist şi sportiv, spune: „Sunt cine am fost, cu excepţia faptului că acum sunt mai bun. Sunt creatorul teoriei fizicii legate de evoluţia sportivă, precum şi a evoluţiei designului (desen, arhitectură)”.

    Mai târziu, în Statele Unite a studiat la Massachusetts Institute of Technology. A început să lucreze la teoria care l-a făcut cunoscut în toată lumea după ce şi-a început cariera de profesor la Universitatea Duke, pe care o descrie drept „o oază de libertate şi, mai amplu vorbind, de talent”.

    În prezent, fizicianul Adrian Bejan lucrează în majoritatea timpului: 2/3 din timp – „muncă de toate felurile”, spune el –, 1/3 din timp doarme şi nu merge niciodată în vacanţă.

    O altă părere despre cei 1% cei mai bogaţi oameni ai lumii

    Aplicată economiei, legea constructală a fizicianului român este cuprinzătoare şi controversată în acelaşi timp. Aceasta spune că cei mai bogaţi oameni ai lumii şi diferenţele dintre ei şi săraci există nu din cauza unei erori a sistemelor economice, ci pentru că trebuie să existe.

    Potrivit celui mai recent raport al Credit Suisse, 1% cei mai bogaţi oameni deţin nu mai puţin de 47% din averea lumii, cu o avere individuală care porneşte de la 871.000 de dolari. Totodată, primii 10% dintre bogaţii lumii deţin 85% din averea globală.

    Chiar dacă mulţi ar vrea ca acest decalaj să fie redus şi să fie creată o societate bazată pe egalitate, potrivit lui Adrian Bejan, acest lucru este imposibil, din punctul de vedere al fizicii. După cum reiese dintr-un eseu al său, inegalitatea socială este inevitabilă, prin prisma legii constructale. Aceasta fiindcă mişcarea tuturor lucrurilor – atât sociale, cât şi politice şi economice – e determinată de sisteme ramificate, precum cele ale ramurilor de copaci sau ale sistemului vascular.

    Inegalitatea în funcţie de avere este una care a divizat din cele mai îndelungate timpuri specia umană. Existenţa acestei inegalităţi, explică profesorul, datează de la începuturile civilizaţiei moderne, cu origini în Egiptul Antic, Europa Renascentistă, secolul al XVIII-lea din Franţa, blocul estic sovietic şi chiar din perioada Statelor Unite moderne. „Nu există un subiect mai fierbinte în contextul politic actual, după cum ne reamintesc mişcările populiste de astăzi. Celebrăm progresul economic continuu, dar liderii de peste tot sunt preocupaţi că doar o mică parte din populaţie poate să se bucure de acesta.” Aşadar, observă Adrian Bejan, ne preocupă modul în care putem să oferim celor care nu au o oportunitate egală pentru a se alătura celor care au.

    „Totuşi, puţini realizează că evoluţia înspre inegalitate este un fenomen natural, la fel ca gravitaţia sau fluxul unidirecţional dinspre căldură înspre frig (a doua lege a termodinamicii), iar acest lucru creează o discuţie despre cum să lupţi împotriva inegalităţii sau dacă aceasta poate fi combătută.”

    Totodată, constată Adrian Bejan în eseul său, această inegalitate oferă o oportunitate. „Dacă ne gândim la inegalitate ca la un fenomen fizic, acesta poate să documenteze discuţia despre cum să ne deplasăm înspre evoluţia unei societăţi care să îi conecteze pe cei cu buzunare mici spre arhitecturile de flux mare care domină totul de la copaci la corpul omului, la livrare, înspre folosirea unor unelte precum libertatea, accesul la educaţie, regula legii, instituţii religioase şi asociaţii între colegi şi vecini.”

    Profesorul Adrian Bejan explică toate aceste lucruri astfel: legile fizicii guvernează modul în care lucrurile se mişcă şi nimic nu se mişcă dacă nu este împins. „Impulsurile vin din putere, puterea vine de la combustibil pentru maşini şi din mâncare pentru animale.”

    Odată ce un sistem natural se mişcă, trebuie să se mişte în continuare şi continuă să evolueze înspre o eficienţă energetică mai mare, înspre un set de obiective.

    Pe măsură ce sistemele evoluează şi devin mai eficiente, devin şi mai complexe. De ce? Fiindcă alăturarea şi mişcarea (fluxul) împreună necesită mai puţină putere decât mişcarea lor individuală. Aceleaşi legi ale fizicii explică motivele pentru care sistemele fluviale evoluează într-o serie de afluenţi care îşi varsă apele într-un râu principal. Organizarea se întâmplă, e naturală.

    Cu cât este mai mare curentul, cu atât animalul şi vehiculul sunt mai eficiente decât unul mai mic, chiar şi unul mai complex. Prin urmare, mişcarea de pe parcursul vieţii unei economii, de pildă, va deveni mai complexă pe parcursul timpului. Cantitatea de combustibil consumată de populaţie este direct proporţională cu averea anuală, respectiv cu PIB-ul.

    „Aşadar, fizica şi economia sunt două faţete ale aceleiaşi monede. Acelaşi flux ierarhic al sistemelor este responsabil pentru amândouă”, explică el. Astfel, îşi continuă profesorul explicaţia în eseul său, ierarhia – mai multe râuri mici tributare aceluiaşi râu  ale căror ape ajung în mări şi, în cele din urmă, în oceane – există fiindcă acesta este modul în care sistemul va prospera.

    Totuşi, pe măsură ce un sistem devine mai complex, apa nu va circula niciodată prin canale de aceeaşi mărime. La fel ca o albie sănătoasă de râu sau un copac bine nutrit, un sistem eficient de transport într-o societate populată va include câteva drumuri de pământ care conduc spre altele mai mari şi abia apoi înspre o autostradă. „Ierahia se întâmplă”, concluzionează profesorul.

    Câteodată însă, legile naturii determină sistemele să supravieţuiască în moduri pe care noi nu le dorim. O economie complexă în creştere, precum cea globală, în care trăim acum, produce inevitabil inegalităţi care cresc, pe măsură ce populaţia cere mai multă egalitate. Prin intermediul guvernelor reprezentative, putem să lansăm legi care să încline sistemul înspre egalitate. Educaţia, sistemul de sănătate şi filantropia ajută. Pe măsură însă ce timpul trece, inegalitatea va reapărea, la fel şi furia, constată profesorul.

    „Inegalitatea – după cum pare uneori – este imposibil să fie ştearsă, iar cele mai dramatice încercări de a o şterge, precum experimentele comuniste şi socialiste de atunci şi chiar şi de astăzi, conduc la cele mai tragice rezultate. Iar în câteva zile, ierarhia reapare.” Profesorul subliniază că acest lucru nu ar trebui să ne împiedice să acordăm fiecărui membru al societăţii oportunitatea să joace un rol într-un sistem economic care va deveni mai complex şi mai eficient de-a lungul timpului, doar că atunci când facem acest lucru ar trebui să ne amintim că legile fizicii guvernează mişcarea tuturor sistemelor.

    Ierarhii direct proporţionale cu complexitatea organizaţiei

    Legea constructală se aplică însă şi altor sisteme sociale şi economice. Un exemplu este organizarea socială, fenomenul organizării fiind unul care a stârnit curiozităţi ale oamenilor de secole întregi, fiind un fenomen complex cu o serie de manifestări diverse: de la oraşe, guverne, economie, business, alianţe, transport, comunicaţii şi aşa mai departe. Descrieri ale acestor manifestări sunt extinse şi utile, fiind responsabile pentru numeroase volume de literatură şi ale departamentelor academice care sunt devotate studiului organizării sociale.

    „Cu ajutorul legii constructale am arătat de ce ajung indivizii să trăiască (să se mute) împreună, să se organizeze. Organizarea este o reflecţie a realităţii fizice (bio şi nonbio) care necesită mai puţină putere (energie utilă, combustibil, mâncare) pentru a mişca o unitate dintr-o cantitate înspre o cantitate mai mare”, explică Adrian Bejan.

    El a ilustrat predictibilitatea organizării şi evoluţiei acesteia prin intermediul a două modele de mişcare într-o singură zonă, unele inanimate (albii ale râurilor, generate de numeroase reguli constructale) şi altele animate (distribuţia apelor încălzite pentru folosirea lor în aşezările umane).

    Concluzia la care a ajuns este că mişcarea devine mai ierarhică pe măsura creşterii mărimii şi complexităţii arhitecturii respective. Distribuţia poate fi făcută în mod uniform (cu mai multă egalitate) prin impunerea unor canale identice distribuite uniform într-o zonă. Fluxul arhitectural devine astfel o reţea ca o plasă, în loc de o arhitectură ramificată asemeni unui copac; totodată, chiar şi în modele de design cu o egalitate impusă ierarhia persistă. Această reţea teoretică dezvăluie de asemenea înţelesul inovaţiei din punctul de vedere al fizicii: „Este schimbarea unui tip de design local care facilitează curgerea pe parcursul unui teritoriu întreg locuit de cei care se mută în mod organizat”.

    S-ul şi noile tehnologii

    De la trenduri economice, creşterea populaţiei, răspândirea cancerului sau adoptarea de noi tehnologii, anumite configuraţii par în mod inevitabil să se răspândească.

    O nouă tehnologie, de pildă, începe cu o rată de acceptare mică, aceasta fiind urmată de o creştere explozivă, urmată de o încetinire, numai pentru a se opri înainte de a „lovi zidul”, explică profesorul Adrian Bejan. Ilustrată grafic, această curbă de creştere în timp ia forma unui „S”. Fenomenul este atât de răspândit încât a generat numeroase cercetări ce par a nu avea nimic în comun – răspândirea populaţiilor biologice, a reacţiilor chimice, a contaminanţilor, a limbilor, a informaţiilor şi activităţii economice. „Am demonstrat că acest tipar poate fi prezis în întregime ca un sistem de curgere natural.”

    Curba S – cunoscută şi drept funcţie sigmoidă – reprezintă designul natural al sistemelor de flux. În exemplul noilor tehnologii, după un ritm de acceptare încet la început, creşterea poate fi imaginată mişcându-se rapid înspre canale stabilite din piaţă.

    „Aceasta este ascensiunea abruptă a S-ului.” Pe măsură ce tehnologia se maturizează, şi ritmul de penetrare a acesteia încetineşte, orice creştere sau flux se mişcă în afara canalelor iniţiale de penetrare într-un mod mai scurt şi mai încet.

    „Mi-ar plăcea să folosesc metafora degetelor care se întind pentru a reprezenta creşterea iniţială invazivă cu plasarea unei mănuşi peste acele degete, ca reprezentare a etapelor laterale de consolidare mai lentă. E ca şi cum ar exista două vieţi – prima este lungă şi rapidă, în timp ce a doua este de distanţă scurtă şi înceată. Designul începe cu o invazie rapidă, urmată de o consolidare înceată. Apoi trendul se loveşte de un zid invizibil, dar previzibil”, explică Bejan.
    Această teorie arată că nu există o coincidenţă – ambele sunt manifestări ale tendinţei constructale naturale care caracterizează sistemele de flux pentru a genera tipuri de design aflate într-o evoluţie care le permite să curgă (să evolueze), să se răspândească şi să colecteze mai uşor.

    De ce unele zile trec mai greu decât altele?

    „De ce pare că timpul trece mai repede pe măsură ce îmbătrânim? Care sunt legile fizicii care stau la baza impresiei că unele zile trec mai greu decât altele? De ce avem tendinţa să ne concentrăm pe neobişnuit (pe surpriză) şi nu pe timpul prezent şi monoton?”, sunt alte câteva întrebări cărora legea constructală le oferă un răspuns.  Adrian Bejan spune că a descoperit elementele din fizică ce răspund la aceste întrebări, în urma unor observaţii simple: „Timpul măsurabil «pe ceas» nu reprezintă acelaşi lucru cu timpul perceput de mintea omului”.

    Astfel, spune Bejan, „timpul minţii” este alcătuit dintr-o secvenţă de imagini, reflecţii din natură, care hrănesc stimulii organelor senzitive. Rata la care sunt percepute schimbările imaginilor mentale descreşte odată cu vârsta, din cauza unor proprietăţi fizice care se schimbă odată cu vârsta: frecvenţa mişcărilor ochilor, dimensiunea corpului în acord cu acea curbă S, degradarea anumitor părţi ale corpului etc. O nealiniere între imaginile timpului mental şi timpul propriu-zis stă la baza explicaţiilor acestui fenomen din literatură care e trup şi suflet cu legea constructală şi cu fizica.

    Ce face în continuare cu timpul său omul care îl percepe atât de raţional? Planurile nu fac parte din viaţa sa: „Obiectivul meu este să continui”.

    Mai multe teorii, o singură lege

    Legea constructală este legea fizicii responsabilă de fenomenul evoluţiei (configuraţie, formă, design) în natură a sistemelor de curgere animate sau neanimate. Această lege, aparţinând profesorului Adrian Bejan, a fost formulată în anul 1996.

    Există mai multe teorii constructale – una pentru fiecare fenomen natural la care cineva se poate gândi. Spre exemplu, teoria constructală a locomoţiei animalelor, a arhitecturii albiilor râurilor, teoria constructală a creşterii fulgilor de zăpadă, a respiraţiei etc.

    „O lege, mai multe teorii, la care se adaugă faptul că manifestaţiile legii în natură (peste tot) acoperă tot spectrul, bio şi nonbio. Legea fizicii uneşte cele două teritorii ale observaţiilor umane – la fel ca legea mecanicii (dinamică, legea lui Newton)”, explică profesorul Adrian Bejan.

    Astfel, „legea constructală este legea fizicii responsabilă de fenomenul evoluţiei (configuraţie, formă, design) în natură, modul în care sisteme de curgere animate şi inanimate lucrează împreună“.

    Legea constructală a fost formulată în 1996, după cum urmează: „Pentru ca un sistem de o dimensiune finită să persiste în timp (să existe), trebuie să evolueze liber într-un astfel de mod în care să faciliteze accesul curenţilor care circulă în cadrul acestuia”.

    Legea constructală descrie astfel concepte ale vieţii, evoluţiei, designului şi performanţei în fizică, care este „cea mai amplă arenă ştiinţifică”, potrivit profesorului Adrian Bejan.

    * Mai multe detalii despre Legea Constructală oferă profesorul Adrian Bejan în cartea „Fizica vieţii”, 2016

     

  • Românul de 29 de ani care a trăit toată viaţa în SUA, dar vorbeşte perfect româneşte şi visează să predea la şcoala din satul în care a copilărit

    Tim Marian, senior portfolio manager la o bancă din Statele Unite, ajunge la birou în fiecare zi la 8:00 – 8:30, iar primul lucru pe care îl face este să revizuiască evoluţiile de pe pieţele bursiere asiatice şi să citească noutăţile care apar pe pieţele financiare. Apoi, se uită timp de 35 – 40 de minute la pieţele futures şi derivate pentru a înţelege cum va fi tonul zilei, timp în care Bloomberg sau CNBC sunt pe fundal la televizorul din birou.
    „Persoanele fizice care consideră serviciile mele ca fiind cele mai valoroase sunt clienţi care au 3 milioane de dolari în numerar sau active investibile şi pe care îi ajutăm să le gestioneze şi instituţii care au peste 5 milioane de dolari”, povesteşte el.
    După ce se pune la punct cu noutăţile, întocmeşte o listă cu toate activităţile care sunt de făcut în acea zi, de la răspuns la e-mailuri (clienţi, clienţi potenţiali, memo-uri interne etc.), la pregătirea pentru conferinţe telefonice şi revizuirea portofoliilor. 
    „Petrec următoarele 3-4 ore ale zilei pentru a completa sarcinile din acea listă, pentru a urmări pieţele, pentru a face orice modificări care sunt necesare portofoliilor etc. Apoi, în mod normal, iau masa cu un client sau un potenţial client (sau mă întorc acasă pentru a lua prânzul cu familia mea dacă pot). După ce mă întorc la birou, în mod normal mă întâlnesc cu clienţi potenţiali sau recomandaţi din reţeaua mea, oameni care ar dori să discute despre planificarea financiară/ gestionarea portofoliului şi văd cum îi putem ajuta.”
    Spune că face un efort să fie acasă cel târziu la 16:00-17:00, iar noaptea petrece aproximativ o oră studiind, având în vedere că este pe cale să obţină un CFA (Chartered Financial Analyst), una dintre cele trei certificări profesionale care îl interesează.


    „Eu nu am avut o diplomă în Finanţe”
    Tim Marian a trăit cam toată viaţa în SUA, având în vedere că atunci când avea mai puţin de un an – în 1991 – familia sa s-a mutat în Londra pentru o perioadă de un an, apoi s-au mutat în Queens, New York. Astfel, din 1992 până în 2011 el locuit în New York împreună cu familia sa şi, la scurt timp după ce s-a căsătorit, s-a mutat în Atlanta.
    „De fapt, eu nu am avut o diplomă în finanţe. Am început universitatea cu dorinţa de a deveni profesor, ca ambii mei părinţi, şi, dintre toate materiile, voiam să predau matematică. Ideea părea bună, dar la scurt timp după începerea şcolii am început relaţia cu soţia mea, care locuia în Cluj în acea perioadă şi care mergea la Universitatea Babeş-Bolyai”.
    Astfel, petrecându-şi verile şi iernile în România, ca să fie alături de soţia lui, şi-a dat seama că studierea matematicii ar fi presupus un efort prea mare, aşa că a făcut trecerea de la matematică la studierea englezei/ literaturii.
    „Era mai uşor, mai puţină muncă şi deja citisem majoritatea cărţilor care se cereau. Pentru un profesor salariul este acelaşi indiferent de materie. Am început facultatea la 17 ani (am terminat liceul în trei ani) şi, ca majoritatea oamenilor, căutam calea cea mai uşoară. Călătoriile mele către România au făcut să fie greu să găsesc un loc de muncă stabil mai ales în plină criză financiară şi, printr-o coincidenţă, tatăl unui prieten mi-a zis (ţinând cont de istoricul meu cu matematica) să privesc tranzacţiile valutare ca pe o posibilă sursă de venit”.
    La acel moment, nu ştia nimic despre piaţa Forex (piaţa internaţională de schimb valutar în care participanţii câştigă din diferenţa de curs valutar), iar după câteva zile de cercetare şi practică pe un cont de tranzacţionare demo şi-a dat seama că îşi doreşte să lucreze în domeniul financiar. Între timp, a obţinut diploma de absolvire la Queens College în New York.


    A fost escortat de agenţii de pază când a vrut să se angajeze
    După ce a terminat studiile, şi-a făcut CV-ul şi şi-a dat seama că nu are nicio şansă să fie chemat la un interviu dacă aplica pe portalul de HR al vreunei firme, având în vedere că nu avea studii în domeniu.
    „Aşa că m-am îmbrăcat la costum şi am căutat adresele celor mai mari bănci de investiţii şi firme din New York. M-am dus pe Wall Street şi Park Avenue şi am început să bat la uşi. M-am gândit că, dacă am noroc, va vorbi cineva cu mine câteva minute. Nicio şansă, m-am dus la patru dintre cele mai mari firme şi trei dintre ele nici nu au vrut să vorbească cu mine. La ultima la care m-am dus, au pus să fiu escortat afară de către cei de la securitate.”
    Apoi, s-a dus către firmele mai mici din domeniu, iar scenariul s-a repetat. Se simţea descurajat şi şi-a dat seama că New Yorkul e prea scump pentru el, aşa că a vorbit cu fratele său, care l-a încurajat să se mute în Atlanta – unde locuia la acea vreme – având în vedere că acesta plănuia să se mute înapoi în România.
    „La scurt timp după ce ne-am hotărât să ne mutăm în Atlanta, fratele meu s-a mutat înapoi în România. Odată rămaşi singuri în Atlanta, nu cunoşteam pe nimeni, aveam puţini bani şi eu eram foarte dezamăgit. Am făcut singurul lucru pe care îl puteam face: mi-am luat CV-ul, m-am îmbrăcat la costum şi m-am dus să bat la uşile aceloraşi firme, dar în Atlanta. Scenariul a început la fel, respingeri, mulţi oameni chiar au râs de mine. Eu am simţit că aceasta este chemarea mea, dar nu aveam idee în ce mă băgam.” Aşa a ajuns la sediul Merrill Lynch din Atlanta, unde a cerut să vorbească cu persoana aflată la conducere.
    „Pentru prima dată, cineva era dispus să îmi ofere cinci minute. Cinci minute s-au transformat în 15, apoi în 30 şi aşa mai departe. Cunoştinţele pe care le acumulasem şi studiul individual au dat rezultate, dar am plecat cu impresia că nu aveam nicio şansă să obţin jobul respectiv.”
    Prin urmare, şi-a sunat soţia plângând, era foarte frustrat şi, la scurt timp după ce a vorbit cu ea, a fost sunat de la Merrill Lynch cu o ofertă de muncă. Astfel, frustrarea s-a transformat în fericire, „au fost şi mai multe lacrimi”, pentru că „nici nu puteam să-mi imaginez cât de mult urma să mi se schimbe viaţa şi tipul de stres la care urma să fiu expus în următorii cinci ani”.


    „Puţine lucruri sunt la fel de emoţionale ca banii”
    Tim a petrecut aproximativ patru ani la Merrill Lynch, apoi a fost recrutat de o altă bancă din SUA , unde a stat aproape trei ani şi a devenit Certified Financial Planner (studii la Universitatea Emory) şi Certified Investment Management Analyst (studii la Yale School of Management).

    Cea mai mare satisfacţie a meseriei lui Tim Marian este reprezentată de faptul că lucrează cu oamenii, pentru că ajunge la conversaţii foarte personale cu clienţii, având în vedere că îi întreabă câţi bani fac, ce investiţii au, care sunt planurile lor pentru viitor, ce fel de datorii au (dacă există) şi ce îi preocupă.
    „În mod ironic, şi partea cea mai complexă este, de asemenea, să lucrezi cu oamenii. O porţiune foarte importantă a investiţiilor este aspectul emoţional al acestora. Subestimăm acest lucru şi credem că toată lumea este raţională şi matematică şi aproape niciodată nu se întâmplă aşa. Una dintre cele mai dificile părţi ale jobului este să lucrez cu oamenii ca să îi ajut să depăşească anumite aspecte psihologice atunci când vine vorba de bani. Puţine lucruri sunt la fel de emoţionale ca banii.”


    Stresul angajaţilor din servicii financiare este subestimat în filme
    Domeniul serviciilor financiare este extraordinar de stresant, dar poate deveni uimitor atunci când depui efortul necesar, crede el. Spune că mentorul său l-a ajutat să înţeleagă ceva pe care puţini oameni care lucrează în finanţe îl realizează: faptul că cei pe care îi deserveşte şi-au sacrificat o parte din viaţă pentru a munci din greu şi a-şi strânge averea.
    „Clienţii noştri au lucrat multe ore pe zi şi au dormit puţin noaptea, au ratat evenimentele din familie şi au făcut sacrificii mari pentru a fi acolo unde sunt. De aceea, este corect să sacrific şi eu o parte din viaţa mea pentru a învăţa cum să îi ajut mai bine, am o obligaţie morală să fac asta.”
    În ceea ce priveşte o comparaţie a meseriei de bancher de investiţii din viaţa reală versus cea proiectată în filmele americane, Tim spune că, în filme, „glamourul este adesea exagerat, iar stresul este aproape întotdeauna subestimat” şi că, uneori, chiar dacă bucuria unei reuşite profesionale este uimitoare, stresul poate fi devastator în această meserie. Nu pot vorbi pentru alţii, dar eu am un profund ataşament emoţional faţă de ceea ce fac şi pot spune că, uneori, bucuria este uimitoare, iar stresul poate fi devastator.”


    Vrea să fie profesor în satul Jac din judeţul Sălaj
    În ceea ce priveşte viitorul, Tim Marian spune că unul dintre obiectivele sale – poate cel mai mare – este să se mute înapoi la Zalău. De fapt, el s-ar fi mutat de mult în Zalău, dar are oameni „care contează pe el” în SUA, dincolo de faptul că nu ştie cine l-ar putea angaja cu setul de abilităţi pe care le are. Iar antreprenor nu vrea să devină.
    Locul lui preferat din lume este satul Jac din Sălaj, de unde provin mama şi soţia sa, unde şi-a petrecut în copilărie vacanţele de vară.
    „Am fost foarte binecuvântat să trăiesc o viaţă dublă, am crescut în New York, am mers la şcolile de acolo, am vorbit limba, am învăţat cultura, dar Zalăul a fost întotdeauna acasă. Adevărul este că, până la urmă, oricât de mult lucrez pentru a dezvolta latura corporatistă, voi fi întotdeauna doar un alt copil din Zalău.” Spune că se simte cel mai bine atunci când îşi duce copiii în Jac şi îi vede jucându-se pe strada unde se jucau părinţii, bunicii şi străbunicii lui. „Dacă aş putea, aş merge şi aş preda la şcoala din Jac. Ştiu că în acest moment există o criză când vine vorba de profesori în mediul rural, de ce să nu merg şi să ajut? Sper să-mi acorde şi ei cinci minute când voi merge şi voi bate la uşa lor.”

    Găseşte-ţi un mentor – cea mai bună lecţie învăţată de Est

    Cea mai mare lecţie nu vine, de fapt, din viaţa profesională. În 2016 am aflat că am o tumoare la gât (era cancer, dar nu agresiv). Adevărul este că acumulasem foarte mult stres şi mă scufundasem încet într-o depresie uşoară. A fost o perioadă îngrozitoare, am trecut printr-o intervenţie chirurgicală şi mi-a fost scoasă jumătate din tiroidă. La aproximativ două zile după operaţie, îmi amintesc că m-am uitat pe fereastră spre lacul din spatele casei şi m-am gândit că cel mai logic lucru ar fi fost să merg şi să mă arunc în el şi să nu ies niciodată afară. Nu m-am gândit niciodată cât de drastic ar putea fi dezechilibrul hormonal cauzat de tiroidă. Slavă Domnului, soţia mea a fost acolo, dar pentru o clipă, gândul a fost foarte real. La aproximativ o lună, am mers să iau singur prânzul în pauză, iar viaţa mi s-a schimbat drastic. Un domn mai în vârstă s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă poate să mi se alăture, fiindcă amândoi eram singuri. Am fost de acord, s-a aşezat şi mi-a pus o întrebare: „Când începi să construieşti o casă?”. După aproximativ o oră şi jumătate, mi-am dat seama că trebuie să stau aproape de această persoană. Timp de doi ani, această persoană m-a îndrumat. Cea mai bună lecţie pe care o poţi învăţa în afaceri şi chiar şi în viaţa personală este aceasta: dacă eşti tânăr, găseşte pe cineva care a trecut prin viaţă, roagă-l să te mentoreze şi vei realiza că sunt atât de multe lucruri pe care nu le ştii. Cineva trebuie să ne înveţe să gândim, chiar dacă credem că putem gândi deja pe cont propriu, un pic de experienţă de viaţă ajută mult.

    Cum se vede economia României din biroul din Atlanta

    Sunt foarte optimist (poate în mod naiv) cu privire la România. Cred că o parte a problemei este că mulţi dintre noi, românii, nu avem o viziune clară despre ceea ce ne dorim. Ţara s-a îmbunătăţit considerabil în ultimii 20 de ani când vine vorba de atragerea de investitori străini. Mulţi oameni spun că dacă am avea un sistem fiscal mai avantajos ar fi ideal (ar ajuta), dar cred că noi, ca popor, ar trebui să ne concentrăm pe promovarea stabilităţii guvernamentale, pe pedepsirea dură a corupţiei (pentru a o descuraja) şi pe aplicarea unor legi care au fost de fapt adoptate, deoarece predictibilitatea poate fi atractivă. Urmăresc Cartea Albă publicată de Consiliul Investitorilor Străini şi lucrurile fascinante sunt:
    – faptul că aproximativ 1/3 dintre persoanele angajate lucrează pentru companii străine şi se pare că proporţia va creşte în viitor;
    – e interesant că firmele străine (cu angajaţi români) au o productivitate de două ori mai mare decât firmele cu capital românesc (mi se pare foarte trist, sincer);
    – SUA au un rol foarte mic în comparaţie cu Austria, Germania şi Olanda când vine vorba de investiţiile străine directe.
    Am petrecut ceva timp gândindu-mă la felul cum este structurată ţara şi consider că, cu schimbări în infrastructură şi leadership, am putea vedea o rată de creştere a Produsului Intern Brut pe cap de locuitor asemănătoare cu cea din 2000-2008.  Însă cred că avem un aparat guvernamental mult prea numeros.

    Sfaturi de investiţii pentru românii care câştigă peste 1.000 de euro net pe lună

    Există o carte foarte bună, pe care o recomand clienţilor şi copiilor lor, „Cel mai bogat om din Babilon”. Este un bun punct de plecare pentru a-şi face o idee despre cum să gestioneze banii. La 1.000 de euro, în cea mai mare parte, poţi trăi bine (în funcţie de oraş, un astfel de salariu pentru Zalău ar fi excelent) şi ai rămâne şi cu ceva bani. Să ştii să îţi gestionezi bugetul este important. Mie îmi place să păstrez o structură simplă a bugetului: donez 10% din ceea ce fac (fie bisericii, fie în scopuri caritabile, în funcţie de ceea ce îi face plăcere fiecăruia), 70% cheltuiesc (să zicem lifestyle), iar la ultimii 20% se întâmplă „magia”. Dacă aş locui în România, probabil că mi-aş împărţi cei 20% în două părţi: 10% aş economisi şi i-aş investi într-o afacere proprie sau aş încerca să achiziţionez imobile pentru închiriere, pentru a-mi diversifica fluxul de venituri. Pentru ceilalţi 10% aş deschide un cont la o companie de brokeraj şi aş începe să mă uit la achiziţionarea de acţiuni în companii cu care sunt familiarizat şi aş investi în soluţii pe care le pot
    înţelege.

    Viitorul muncii în era tehnologiei

    Oamenii se stresează în legătură cu asta şi nu ar trebui. Cred că noua tehnologie (de exemplu inteligenţa artificială) îi va ajuta pe oameni să facă ceea ce fac cel mai bine, să gândească şi să creeze! Susţin reducerea zilei de muncă dacă putem menţine eficienţa şi randamentul la fel sau chiar să le îmbunătăţim. Nu aduce niciun beneficiu să stai pur şi simplu la serviciu şi să aştepţi să treacă timpul. Cu toţii avem nevoie să ne adaptăm. În prezent, în sectorul financiar există foarte multă anxietate (pentru unii) că IA va prelua locurile de muncă, dar cred că este o concluzie prea dramatică. O persoană foarte calificată care lucrează pe lângă roboţi ar putea fi extrem de benefică pentru creşterea productivităţii şi a eficienţei.

  • Şcoala, „locul de joacă” al agresorilor. Profesorul de sport acuzat de hărţuire, condamnat să-i plătească unei eleve daune de 10.000 de lei

    Un profesor de sport de la un liceu din Paşcani, care în martie 2017 a fost acuzat de o elevă că a hărţuit-o, a fost condamnat definitiv la trei luni de închisoare cu suspendare şi la plata unor daune morale de 10.000 de lei, printr-o sentinţă a Curţii de Apel Iaşi.

    Bărbatul a fost condamnat în primă instanţă de Judecătoria Paşcani, în luna martie 2019, la pedeapsa de 3 luni de închisoare cu suspendare, pentru hărţuire. Tot atunci, magistraţii i-au interzis, printre altele, să profeseze timp de 2 ani, l-au obligat să facă muncă în folosul comunităţii pentru o perioadă de 60 de zile şi să-i plătească elevei sale 20.000 lei cu titlu de daune morale.

    Profesorul a contestat decizia Judecătoriei Paşcani, iar după judecarea apelului la Curtea de Apel Iaşi a fost modificată doar suma pe care trebuie să o plătească.

    „Admite apelul formulat de inculpatul Angheluş Petrică, împotriva sentinţei penale (…), pronunţate de Judecătoria Paşcani (…) pe care o desfiinţează, în parte, în latura civilă. Rejudecând cauza: Reduce de la 20.000 de lei, la 10.000 de lei, suma pe care a fost obligat inculpatul să o plătească părţii civile (..), cu titlu de daune morale”, se arată în decizia Curţii de Apel Iaşi.

    Şi eleva a contestat decizia primei instanţe dar apelul i-a fost respins ca nefondat.

    Ancheta în acest caz a început în martie 2017, după ce după ce o elevă şi-a anunţat diriginta că dascălul a sunat-o şi i-a făcut avansuri, cerându-i o relaţie. Convorbirea a fost înregistrată şi a ajuns la anchetatori.

    Pe acea înregistrare a convorbirii telefonice se aude cum profesorul o invită insistent pe elevă la o cafea, deşi aceasta îi spune că nu stă de vorbă cu necunoscuţi şi încearcă să refuze.

    „Vorbesc foarte serios, nu fac mişto, eu sunt om în toată firea, nu sunt un puţoi de ăsta de 18, 21, 25, 19 ani. Sunt om în toată firea şi am vorbit foarte serios. Îmi eşti dragă şi aş vrea să ne vedem să mergem undeva, să îţi fac un cadou, un pulovăraş, un bănuţ, că tu îmi eşti dragă şi ştiu că şi ţie îţi place viaţa”, ar fi spus profesorul Petrică Angheluş, potrivit înregistrării.

    Întrebat atunci dacă pe înregistrarea de la care a pornit ancheta este vocea sa, profesorul Petrică Angheluş a declarat că „este posibil”, dar că la data convorbirii nu ştia că fata este elevă a şcolii unde predă.

    Nu era prima abatere a cadrului didactic, acesta fiind sancţionat în 2014 pentru abuz.