Tag: profesor

  • Guvernanţa corporativă, spiritul unei companii

    Guvernanţa corporativă înseamnă în primul rând responsabilitatea faţă de angajaţi, faţă de acţionari şi faţă de consumatori, iar implementarea acesteia creează valoare adăugată oricărei companii, fie aceasta listată sau netranzacţionabilă, consideră Ludo Van der Heyden, profesor de guvernanţă corporativă la Institut Européan d’Administration des Affaires (INSEAD), una dintre cele mai bune şcoli de afaceri din lume.„Guvernanţa corporativă este spiritul unei companii, şi nu forma acesteia.

    Dacă ceva merge greşit, cine răspunde? Boardul, conducerea. Guvernanţa este despre a fi bun sau a fi rău. Vrem să fim răi sau buni? Guvernanţa este despre a asigura că businessul este bun”, explică profesorul Ludo Van der Heyden într-un interviu acordat Business MAGAZIN. El a fost recent în Bucureşti pentru a participa la o conferinţă organizată de BVB şi MedLife şi la care s-a discutat despre bunele practici în guvernanţă corporativă.

    Guvernanţa corporativă defineşte setul de relaţii dintre conducerea executivă a companiei, administratori şi acţionari şi propune în acest sens criterii şi standarde prin care sunt duse la îndeplinire obiectivele financiare, reputaţionale şi investiţionale ale companiei.
    Împărţirea clară a responsabilităţii între conducerea executivă şi administratori, comitete independente şi profesioniste de supervizare a rezultatelor financiare şi de remunerare, stimularea managementului prin opţiuni pe acţiuni, publicarea rezultatelor financiare trimestriale pe site-urile companiilor de stat sunt exemple de paşi specifici pentru îmbunătăţirea practicilor de guvernanţă coporativă în România.

    „Una dintre caracteristicile guvernanţei corporative este umilirea publică. De exemplu, dacă ai fost în conducerea unei companii care falimentează, atunci toată această conducere trebuie să fie recunoscută pentru acest faliment. Dacă eşti membru al unui board care a avut de două ori la rând problema falimentului, atunci ar trebui să primeşti un cartonaş roşu, la fel ca în fotbal”, spune profesorul.

    Pentru companiile listate, orice investitor la bursă, indiferent de numărul de acţiuni pe care îl deţine, este proprietar pe o părticică din acea companie. „Bunele practici de guvernanţă corporativă sunt o asigurare că investitorii îşi recuperează banii. Cu toate acestea avantajul companiilor private este că are acţionari. Pe de altă parte, în cazul companiilor de stat există birocraţie”, adaugă profesorul.

    „Munca în echipă” reprezintă una dintre caracteristicile principale ale guvernanţei corporative întrucât antreprenorii unei companii au nevoie de consultanţă, fie de la companii specializate, fie chiar de la ceilalţi proprietari. Însă profesorul consideră că un antreprenor individual trebuie eliminat, în sensul în care o companie este mult mai sănătoasă dacă are mai mulţi proprietari.

    „Pentru ca o companie să crească, antreprenorul trebuie să fie «eliminat» la un moment dat al dezvoltării. Atunci când eşti un singur antreprenor eşti izolat. Majoritatea inovaţiei într-o companie este realizată de doi sau mai mulţi antreprenori. Când sunt cel puţin doi antreprenori, ai cu cine să te consulţi, dar când eşti singur, poţi face greşeli. Pe măsură ce compania creşte, lucrurile vor deveni mai complicate.”

  • Cum să devii milionar după patru eşecuri

    De-a lungul celor 14 ani de activitate, compania Life Care, înfiinţată de Cristian Oneţiu în anul 2005, a ajuns, potrivit reprezentanţilor companiei, cea mai mare companie românească din industria de vânzări directe, axată pe distribuţia şi vânzarea de produse bio, naturale sau vegane. Anul trecut businessul a înregistrat o cifră de afaceri de circa 10 milioane de euro în România şi Europa, în piaţa locală având venituri de aproape 35 de milioane de lei şi un profit de peste 2,3 milioane de lei, potrivit datelor publicate pe site-ul Ministerului de Finanţe; 80% din vânzările companiei sunt în piaţa locală.
    Businessul funcţionează cu o echipă de 80 de angajaţi în România şi alte cinci ţări, precum şi cu o reţea de peste 50.000 de distribuitori care activează în 20 de state, dintre care peste 35.000 activează în continuare în România, principala piaţă a companiei. Anul acesta Life Care şi-a extins operaţiunile în SUA şi Turcia. În primul semestru din 2019 businessul a înregistrat o creştere a veniturilor de 20% faţă de aceeaşi perioadă a anului anterior, Cristian Oneţiu estimând că noile teritorii internaţionale vor duce la dublarea cifrei de afaceri a companiei în următorii 3 – 5 ani. Cel mai recent proiect al antreprenorului este platforma Scale-Up 1000, prin intermediul căreia el spune că şi-a propus să răspândească informaţiile dobândite în parcursul său antreprenorial către 1.000 de antreprenori români. Până în prezent a investit în noul proiect peste 200.000 de euro şi spune că pentru a construi un proiect similar ai nevoie de 6-12 luni.


    Reţeta succesului: eşecul
    Dacă ar fi să adaptăm un proverb la povestea antreprenorului Cristian Oneţiu, acesta ar fi: „Antreprenorul din eşec învaţă”. De altfel, după cum el însuşi spune, povestea sa reprezintă un succes peste noapte care are în spate foarte multe „eşecuri temporare”, din care a învăţat însă pentru a ajunge la succesul pe care întotdeauna şi l-a imaginat. Antreprenorul oferă şi o definiţie proprie a succesului: „Este perseverenţa urmăririi unui obiectiv grandios şi învăţarea rapidă din greşeli”. Vorbind din experienţa proprie, spune că unul dintre cele mai grele aspecte atunci când falimentezi este să încerci să descoperi greşelile făcute în afaceri, pe care să nu le repeţi în încercările viitoare.
    Care au fost însă lecţiile grele, ce l-au învăţat şi cum a ajuns în cele din urmă la succes? Cu toate că în adolescenţă, inspirat de fratele său care avea diverse mici afaceri, Oneţiu a încercat să îşi deschidă un mic business cu un produs la mare căutare la vremea respectivă: maşinile de vacuumat alimente, prima încercare serioasă de a intra în antreprenoriat a fost în timpul facultăţii, când, pasionat de muzică, şi-a deschis un bar de karaoke în cadrul campuslui universitar din Timişoara. După trei ani a deschis un nou club, mai mare. Totuşi, la un moment dat afacerea nu a mai funcţionat, deoarece, pentru a nu mai pierde nopţile, antreprenorul a început să o lase nesupravegheată. „Nu a mai mers pentru că aşa se întâmplă la baruri, este o activitate mult mai lejeră şi predispusă la fraudă.“ A hotărât aşadar să închidă cele două businessuri şi să plece în Capitală. A încercat din nou, de data aceasta cu o firmă de instalaţii, dar nici de data aceasta nu a avut succes. În 2004 a pornit compania Vision Group International, care vindea aproximativ 20 de produse fabricate în România – şampoane, detergenţi, afacere care a falimentat în aproximativ un an, motivele fiind legate, potrivit lui Oneţiu, de lipsa unor standarde de calitate pe care piaţa le cerea. „Dacă produsul pe care îl duceam în casa clientului într-o zi era roz, iar a doua zi roşiatic, atunci pierdeam încrederea lui.”
    Revenirea după aceste eşecuri a fost îngreunată şi de o diminuare a încrederii – atât a lui în propriile abilităţi, cât şi a celor din jur. „România postdecembristă nu a avut generaţii de antreprenori sau familii antreprenoriale care să ne înveţe să privim lucrurile altfel, aşa că fiecare eşec era o nouă încercare nereuşită sau, în speranţa lor, o ultimă încercare de a mai face lucruri nebuneşti, înainte de aşezarea la un loc de muncă liniştit, călduţ şi sigur. Probabil asta este şi cea mai mare problemă astăzi, motiv pentru care suntem 12 sau cel mult 20 de antreprenori activi la mia de locuitori, asta este cea mai mică medie în Europa. De fapt, ultimul barometru al economiei de start-up în România în 2019 arată că cel mai mare blocaj care îi ţine pe oameni în loc să nu devină antreprenori este frica de eşec”, observă antreprenorul.
    Oneţiu povesteşte că începuturile sale în business au fost specifice acelor vremuri în care nu ştia mai nimic despre antreprenoriat, şi totuşi astăzi, când există atât de multă infor­maţie disponibilă – cărţi, cursuri -, antreprenorii pornesc la drum în acelaşi fel ca în trecut. „Într-un fel, aşa e antreprenorul, el vrea să înveţe singur, însă astăzi nu prea mai avem timp să ratăm aşa de mult. Rateurile sunt mult mai rapide, aşteptările clienţilor sunt mult mai mari, competiţia mult mai puternică. Astfel, din 100 de companii, doar cinci rămân în picioare după 3 ani, probabil tocmai pentru că antreprenorii de astăzi fac aceleaşi greşeli pe care le-am făcut şi eu acum 10-15 ani: nu-şi fac temele, nu înţeleg nevoile clienţilor, nu îşi stabilesc obiective, nu îşi fac un plan sau, chiar dacă fac toate astea, le execută cu competenţe reduse.”
    Ce l-au învăţat însă cele patru lecţii ale falimentului? Cristian Oneţiu povesteşte că după prima încercare nereuşită de a intra în business a înţeles că pasiunea nu este suficientă, este nevoie şi de o bună organizare şi o gestionare a lichidităţii; este important şi să nu cheltuieşti toţi banii pe care îi câştigi, ci să economiseşti pentru a putea dezvolta compania. „Eram tânăr, aveam 20 de ani şi nu înţelesesem încă această regulă”, îşi aminteşte el.
    Apoi, despre al doilea faliment spune că l-a învăţat că atunci când porneşti în afaceri cu un partener trebuie să îl cunoşti cu adevărat, să-i înţelegi valorile, modul în care operează şi, mai ales, cum va acţiona atunci când va fi bine sau rău. 
    Al treilea eşec i-a arătat că nu oricine îţi vrea binele în mediul de afaceri şi că „investitorii benevoli se transformă în investitori hapsâni” atunci când lucrurile încep să meargă bine şi tu te-ai bazat doar pe un gentleman agreement. De aceea, este esenţială o stabilire a teritoriului de la început, cu toate actele necesare, fiindcă altfel, chiar dacă produsul dezvoltat este valoros, el poate oricând să intre în proprietatea celui care „este trecut pe hârtie”.
    Despre al patrulea faliment povesteşte că a fost cel mai dureros, pentru că deja îşi recâştigase încrederea în propria persoană, crezând că poate crea produse şi servicii valoroase şi că este imposibil să rateze din nou. „Dar am ratat din nou. A venit însă momentul cel mai important: cel în care am conştientizat că pentru a fi antreprenor trebuie să învăţ să fiu antreprenor, că primul lucru pe care trebuie să îl faci este să ai un plan de afaceri cât de cât schiţat pentru a şti încotro mergi şi când atingi nişte etape intermediare, să învăţ să controlez lichiditatea, să recrutez oameni potriviţi, să mă ocup de toate părţile legale ale companiei, să creez un produs cu adevărat diferit, să am suficienţi bani pentru a investi continuu şi pentru a dezvolta acest produs, să cunosc piaţa şi competitorii, să înţeleg că brandul este una dintre cele mai importante platforme de încredere pe care orice produs în viitor poate circula către clientul meu, să am grijă de contabilitate şi multe, multe altele.” A făcut aşadar o listă cu toate lucrurile pe care nu le ştia şi a hotărât ca a cincea oară să înceapă altfel: cunoscând măcar o parte şi apoi prioritizând. „Mi-au trebuit patru falimente să înţeleg că a conduce o afacere presupune atât creativitate şi inovaţie în zona produsului, cât şi dezvoltare continuă în management, în construirea unei echipe, a unor sisteme, în punerea la punct a unor procese interne.”
    Călit aşadar prin aceste lecţii de business, a fondat compania Life Care în 2005. Oneţiu povesteşte că a luat decizia de a lansa acest business şi de a-i da acest nume după ce a studiat impactul negativ pe care chimicalele îl au asupra oamenilor. „Am început să studiem şi am văzut că în ziua de astăzi consumatorul este bombardat de o grămadă de produse care conţin ingrediente modificate genetic, la care au fost adăugate diverse elemente chimice nefavorabile şi nepotrivite vieţii. Atunci am hotărât să pornim o companie care să combine trei elemente: produse sănătoase care să susţină un stil de viaţă sănătos, care erau o noutate în 2005, când aproape nimeni nu ştia nimic despre produsele bio. A doua componentă, să oferim prin aceste produse o oportunitate de venit suplimentar şi care sunt dispuşi să fie promotorii produselor şi serviciilor pe care le aducem”.
    În primii trei ani compania a ajuns la o cifră de afaceri de 4 milioane de euro. Acela a fost şi momentul în care reprezentanţii businessului au făcut primul pas spre scalare. „Ne-am hotărât ca o mare parte din profitul pe care îl obţineam să fie reinvestit în companie. Am angajat mult mai mulţi oameni, am angajat o echipă de consultanţi externi, cu multă experienţă, oameni care au venit lângă noi să ne înveţe cum să conducem afacerea, am contractat experţi internaţionali care să ajute la construirea strategiei afacerii şi am început să lucrăm serios la ea.” Apoi, povesteşte antreprenorul, au existat mai multe momente cheie legate de dezvoltarea businessului: realizarea de produse marcă proprie, cu reţete proprii, dezvoltate de biochimişti germani, precum şi lansarea unei platforme online pentru vânzări directe.
    Life Care nu s-a limitat însă la graniţele ţării şi s-a extins pentru prima dată în afara României în urmă cu patru ani, când a intrat pe piaţa din Ungaria. „Am intrat în această ţară chiar dacă nu cunoşteam limba şi pe nimeni acolo. În doi ani şi jumătate compania a ajuns la venituri de 1 milion de euro, ceea ce ne-a confirmat că putem, că avem deja un model de business viabil, nu doar un set de produse, ci un model de business care poate fi replicat”, povesteşte Oneţiu. În următorii trei ani au intrat în alte 20 de ţări europene, având o prezenţă mai intensă în patru dintre ele: Germania, Italia, Spania şi Slovenia.
    Antreprenorul spune că cea mai mare provocare în această etapă a fost dezvoltarea rapidă a unei echipe internaţionale de management care să poată coordona de la distanţă şi apoi mai de aproape fiecare ţară. „Nu ai cum să scalezi dacă nu ai o echipă de profesionişti care să cucerească lumea alături de tine. Aşa că prima mare provocare a fost să construim o echipă de business development şi business support pentru fiecare business nou dezvoltat într-o altă ţară.” Un alt pas important în etapa extinderii a fost adaptarea la limbajul fiecărei ţări şi traducerea tuturor aspectelor, atât la nivelul mesajelor comerciale, cât şi în ceea ce priveşte parteneriatul de afaceri în limba respectivă. „A treia mare provocare a fost să validăm, să confirmăm seriozitatea companiei noastre, mai ales a unei companii româneşti într-o ţară europeană. Un lucru destul de greu pentru că aveam destul de multe sechele în această privinţă.” 
    Anul acesta businessul s-a extins şi pe pieţele din Statele Unite şi Turcia. Oneţiu spune că au ales Turcia pentru importanţa amplasării, fiind „o poartă către Est şi în egală măsură o piaţă extrem de puternică, o piaţă care tinde tot mai mult spre consumul educat, consumul produselor sănătoase”, iar Statele Unite, deoarece este cea mai mare piaţă a lumii orientată spre un stil de viaţă sănătos şi produse aferente, având şi potenţial de a dezvolta o afacere foarte mare în această ţară. „Apetitul clienţilor din America pentru viaţă sănătoasă, nu doar în declaraţii, ci în fapte, spiritul antreprenorial dezvoltat şi, mai ales, infrastructura şi logistica foarte bine puse la punct fac America cea mai importantă piaţă pe care o vedem în următorii ani”, crede antreprenorul.
    Adaugă că, în situaţia extinderii în Turcia şi Statele Unite, provocările se leagă nu doar de echipă şi de adaptarea la limbaj, ci şi de credibilitatea unei companii est-europene. „E vorba despre investiţii destul de serioase, pentru că aceste ţări au extrem de multe documente de parcurs, certificări, aprobări şi e nevoie de foarte mulţi specialişti care să lucreze la nivel local şi care să dezvolte înainte de start planul de extindere pentru fiecare ţară în parte”, explică Oneţiu. În plus, în Statele Unite comunicarea a fost îngreunată de diferenţa de fus orar, echipele separate fiind nevoite să ţină legătura cu partenerii şi furnizorii de acolo care lucrează la pregătirea şi relansarea businessului din această ţară, pe alt fus orar. Potrivit lui, pentru lansarea businessului în fiecare ţară este nevoie de câteva sute de mii de dolari, între 200.000 şi 500.000.
    Oneţiu explică că toţi cei peste 50.000 de distribuitori sunt clienţii businessului, aceştia având un contract de achiziţie preferenţial, ei fiind cei care aleg dacă vând mai departe sau doar comandă pentru familiile şi consumul lor personal.
    „Partenerul nostru potrivit de afaceri este o persoană întreprinzătoare, deschisă, în căutarea unei surse de venit suplimentare sau chiar în căutarea unei oportunităţi de afaceri full-time, care are disponibilitatea de a răspândi informaţii celor din jur, dar, mai ales, de a conduce apoi echipe”, explică Oneţiu. Potrivit lui, veniturile distribuitorilor Life Care diferă în funcţie de volumele de vânzări pe care le generează echipa fiecăruia. „Ceea ce este foarte clar până acum este că un manager de echipă câştigă între 7% şi 10% din volumele generate. Avem lideri de echipă care au, de pildă, 100 de membri activi şi care generează, să zicem, 5.000 de euro sau 10.000 de euro şi bineînţeles comisionul aferent este procentual raportat la valoarea pe care o generează, dar avem şi lideri care conduc echipe cu mii de distribuitori şi, evident, volumele lor sunt mult mai mari. Managerii de rang superior care conduc cel puţin şase echipe a câte 100 de distribuitori activi depăşesc suma de 2.000-2.500 de euro lunar. Dar avem, bineînţeles, şi lideri mult mai mari care câştigă lunar peste 5.000 de euro, 6.000 de euro sau chiar 10.000 de euro.”
    În paralel antreprenorul mai deţine Biologistic, o companie axată pe distribuţia produselor alimentare şi a altor produse de bază de tip bio, cu venituri anuale de circa 12 milioane de lei.
    Antreprenorul care
    sfătuieşte antreprenori
    Cel mai recent proiect al lui Cristian Oneţiu este platforma Scale-Up 1000, prin intermediul căreia el şi-a propus să răspândească din informaţiile dobândite în parcursul său antreprenorial către 1.000 de antreprenori români. Platforma Scale-up 1000 a fost lansată în 2018 şi în prezent este într-o versiune upgradată, spune el. „Dacă la început avea doar conţinut video şi text, acum platforma conţine misiuni, provocări, teste, exerciţii şi, pe măsură ce avansăm, adăugăm funcţii suplimentare pentru a-l susţine pe cel care parcurge educaţia la distanţă în programul nostru. De asemenea, îl ajută să-şi extragă şi informaţii relevante pentru operaţiunile de zi cu zi pentru a le pune în practică.”
    Până în prezent a investit în acest proiect peste 200.000 de euro. Ideea lansării platformei a pornit atunci când, oferind consultanţă unor antreprenori cu afaceri de peste 10 milioane de euro, a realizat că impactul său este limitat; în plus, trebuia să repete de fiecare dată când era întrebat mare parte din informaţiile pe care le avea. Iniţial s-a gândit să optimizeze acest proces şi să filmeze câteva materiale în care să sintetizeze aceste informaţii, să le ofere în avans şi apoi să discute personal cu antreprenorii. A realizat că există o nevoie reală de informaţii de acest tip în rândul antreprenorilor, chiar şi al celor mai mici, care nu ştiu cum să îşi înceapă afacerea.
    După ce a filmat primele 10-20 de module, le-a dat spre vizionare unor antreprenori cu afaceri mai mici – le-a cerut apoi feedback, întrebându-i dacă ei consideră că este valoros ceea ce aud în ele, dacă li se potriveşte şi dacă îi ajută în etapa în care se află, pentru a-şi vedea mai clar viitorul. Feedback-ul primit a fost pozitiv, astfel că a decis să creeze o comunitate de antreprenori care doresc să îşi scaleze afacerile. „Apoi, văzând atât de multă energie şi atât de mult entuziasm, mi-am asumat construirea unei comunităţi de 1.000 de antreprenori viitori milionari, oameni care să înveţe împreună, să se dezvolte împreună, care să pună bazele unei comunităţi de viitori milionari, care nu doar să fie bogaţi la final, ci să fie şi etici şi, mai ales, profesionişti în antrereprenoriat.” Oneţiu spune că rezultatele procesului structurat de învăţare realizat prin intermediul platformei Scale-Up 1000 încep să apară în mai puţin de un an.
    Oneţiu spune că nu au niciun fel de preferinţe în privinţa domeniilor din care fac parte start-up-urile care vor primi finanţare. „Nu am ales niciun fel de domeniu pentru că nu vrem să limităm în niciun fel creativitatea şi inovaţia tinerilor antreprenori.”
    Înscrierea în Platforma Scale-up 1000 începe de la 890 de euro, care înseamnă acces la materialele pe care le primeşti, la toate lecţiile video pe viaţă, cât şi nenumărate exerciţii, webinarii care clarifică anumite subiecte şi două evenimente, unul iniţial şi altul de certificare, la final. „Pe lângă Scale-up 1000 există şi alte add-onuri care pot fi achiziţionate atunci când antreprenorii au nevoie de un ghid personal în acest traseu, pentru a-i ajuta mai mult să înveţe, dar să şi aplice în mod practic şi personalizat pentru afacerea lor aceste informaţii disponibile, acestea fiind servicii suplimentare pe care ei le pot achiziţiona. Dar preţul de pornire este de 890 de euro. Până în prezent s-au înregistrat pe platformă peste 300 de membri, în trei generaţii distincte. „Până acum am preferat înscrierea pe generaţii distincte pentru a ne putea ocupa de formarea fiecăruia. Lucrăm acum la o metodă de înregistrare continuă, prin care noi să setăm nişte evenimente repetitive şi indiferent când vrea să înceapă cursantul şcoala noi să-l putem integra chiar din prima zi.”
    Începând cu toamna aceasta, antreprenorul a decis ca profitul obţinut din accesul antreprenorilor în acest program să fie direcţionat către susţinerea a 1000 de tineri antreprenori anual, liceeni şi studenţi, prin intermediul unei fundaţii pe care a fondat-o alături de soţia sa, Florina Oneţiu, cu scopul dezvoltării competenţelor de leadership, de management executiv, de excelenţă în management şi mai ales antreprenoriat în rândul acestora. „În primul rând le vom asigura accesul gratuit la o platformă naţională în care să găsească informaţii relevante pentru ca ei să devină mai buni lideri, mai buni manageri şi mai buni antreprenori. În al doilea rând, le vom asigura accesul la evenimente regionale şi locale la care ei pot participa şi unde se pot întâlni cu experţi, cu antreprenori şi manageri de succes, pentru a vedea că se poate. Şi în al treilea rând, vom pune la dispoziţia lor o serie de experţi care vor putea fi disponibili în programe sau discuţii unu la unu pentru a-i ajuta şi consilia în a depăşi anumite blocaje pe care ei le au. Credem că această comunitate de tineri, lideri, antreprenori, manageri va reprezenta o nouă comunitate de viitori oameni de succes ai României.”
    În opinia sa, 1.000 de antreprenori care vor fi milionari ar putea schimba fundamental faţa României. Şi nu doar la nivel de bani şi profitabilitate sau taxe aduse la stat, ci şi ca modele: „Ei vor reprezenta noile modele de oameni de succes în România, de care noi avem atât de multă nevoie. Ştiu că oricât de mult am crea modele, există suficienţi supăraţi pe viaţă şi hateri în România, care vor comenta. Dar noi nu pentru ei facem toate lucrurile acestea, ci pentru cei care sunt vizionari, curajoşi, entuziaşti, hotărâţi şi care nu au astăzi suficiente modele şi în toată această nebunie media văd doar antimodele. În felul acesta, pierzându-şi încrederea, se opresc din a deveni antreprenori şi forţe motrice ale economiei româneşti în viitor.”
    Un alt proiect pe care vrea să îl realizeze prin intermediul Scale-Up 1000 este oferirea unei finanţări de 100.000 de lei, în 2020, unui start-up ales prin concurs naţional, din rândul tuturor participanţilor în platformă, care vor fi invitaţi să aplice. „Criteriile pe care le vom folosi sunt legate de inovaţie, de sustenabilitate economică, de egalitatea între sexe şi apoi de promovarea unui mediu de lucru egal. Al patrulea criteriu va fi legat de contribuţia la o planetă mai protejată şi o stare de bine crescută a oamenilor ce o populează. Vom avea şi alte criterii pe care le vom defini alături de ceilalţi membri ai juriului, care vor veni şi vor contribui la aceste criterii finale. Ne interesează să găsim idei viabile de afaceri care se pot pune în practică şi care pot avea un impact rapid şi major în societatea de astăzi.”
    În opinia lui Oneţiu, perioada propice de creştere a unei afaceri este de opt luni. „Opt luni nu sunt suficiente pentru a accelera o afacere, însă sunt suficiente pentru ca antreprenorul să facă un moment de cotitură în organizaţia lui şi să o scoată din zona de «start-up etern» şi să o pregătească pentru etapa următoare, cea de scale-up. Opt luni este media pe care antreprenorii europeni o au în acest proces de transformare.” El spune că antreprenorii trebuie să gândească în termeni de scalare a afacerii, asta însemnând în primul rând „să îţi construieşti arhitectura corectă a unei afaceri care să poată fi scalată, care să poată suporta investiţii succesive şi care să aibă reţete validate de returnare a investiţiilor. A fi pregătit să faci pasul spre scale-up înseamnă a-ţi aduna lângă tine o echipă valoroasă, care să fie foarte clară cu privire la viitor, dar şi cu privire la planurile tactice şi strategice pe care împreună le-aţi făcut. Şi nu doar să fie pregătiţi, ci să fie asumaţi şi cointeresaţi pentru ca acest plan să se întâmple”.
    În opinia lui Oneţiu, România se află la a treia generaţie de antreprenori. Prima a fost, potrivit lui, cea de bişniţari, mici întreprinzători care au reuşit să facă diverse afaceri imediat după ’90 cu atitudine şi cu mentalitate de patron, în care ei le ştiau pe toate. A doua generaţie, spune el, este „cea a antreprenorilor îmbogăţiţi cu ajutorul statului, luând tot ce s-a putut – resurse umane, financiare, deformând însă piaţa, care era în formare. Astăzi, cei mai mulţi dintre ei sunt fie bătrâni, bolnavi sau în închisoare. O mică parte din ei s-au deşteptat şi au făcut switch-ul către construirea unor organizaţii funcţionale, şi-au curăţat trecutul, companiile, şi au intrat într-o zonă de economie modernă”.
    Noua generaţie este cea din care face parte şi el, care a pornit cu aproape nimic sau cu datorii: „Am învăţat din greşeli, de la alţii care ştiau mai bine decât noi, am ascultat, am fost ucenici pe la tot felul de antreprenori europeni sau internaţionali care ne educau în privinţa antreprenoriatului şi am început să navigăm în apele tulburi ale economiei şi ale legislaţiei româneşti. Cred că noua generaţie de antreprenori este prima generaţie care pune pe primul plan sensul şi semnificaţia activităţii lor şi nu doar banii”.
    Care este însă profilul antreprenorului din noua generaţie? „Este un antreprenor care pune foarte mare preţ pe valoare şi pe oamenii pe care îi atrage în organizaţia lui. Mai bine de jumătate din discuţiile pe care le avem între noi privesc selecţia, recrutarea, valorizarea, evaluarea, creşterea echipelor pe care ei le conduc.”
    Un alt subiect important, spune Oneţiu, este modul prin care ei pot să aloce mai puţin timp ca manageri, dar să şi obţină în acelaşi timp rezultate mai bune, să treacă rapid de la micromanagement la management şi în 2-3 ani la macromanagement. „Practic, antreprenorul modern este interesat de profitabilitate – să o măsoare, să o înţeleagă, să ajungă la ea în mod previzibil, dar este mai ales motivat de semnificaţia personală şi impactul în societate, fiind foarte preocupat să identifice şi să păstreze oamenii potriviţi care vor să lucreze într-o echipă dinamică, românească, valoroasă şi care vor să arate nu doar României, ci întregii Europe că suntem valoroşi în acest ecosistem antreprenorial.”
    Oneţiu spune că nevoia antreprenorului modern, a generaţiei noi de antreprenori, este semnificaţia muncii. „Ei vor mult mai multe lucruri de la afacerea lor şi văd în companiile lor nişte extensii ale puterilor lor pentru a schimba anumite lucruri pe care ei le consideră nefireşti în societatea de azi. Asta e generaţia de acum şi asta e generaţia care creşte tot mai mult. De fapt, stând foarte mult de vorbă cu mulţi antreprenori, am aflat că fiecare îşi doreşte să contribuie practic la îmbunătăţirea societăţii, să aducă valoare, să construiască ceva solid, serios şi tocmai de aceea apetitul lor pentru învăţare, dezvoltare creşte.” El spune că, în egală măsură, vedem deja exponenţi de vârf ai acestei generaţii noi care nu doar încep să aibă succes în România, ci îşi dezvoltă afacerea şi pe plan internaţional. „Asta înseamnă că deja putem spune că prima generaţie de antreprenori români capătă putere în ecosistemul global şi ăsta este primul semn de însănătoşire a acestui ecosistem.”
    După ce a construit o echipă şi a reuşit să implementeze „un sistem serios de management” pentru fiecare dintre businessurile dezvoltate, Oneţiu a realizat că are nu doar mult timp, ci şi multe lucruri de răspândit, aşa că a intrat şi pe zona de public speaking. Apoi, „fiind invitat la o grămadă de evenimente, bineînţeles că o parte din antreprenorii participanţi au început să-mi ceară sfaturi şi am început să îi ajut în activităţile lor curente şi în dezvoltarea afacerii. Şi atunci când mi-am dat seama că sunt prea puţini cei pe care îi susţin şi-i ajut, am dezvoltat şi zona de vlogging şi apoi de creare de conţinut pentru programe educaţionale structurate de antreprenoriat. Toate au venit firesc, din una în alta pe măsură ce eu am scăpat de frica de judecata publică şi cumva m-am deschis publicului.”
    Absolvent al Facultăţii de Psihologie din Timişoara, antreprenorul originar din Reşiţa a scris şi o carte, „Start în antreprenoriat”, pentru că a vrut să pună pe hârtie experienţa sa şi învăţăturile din primii zece ani de activitate antreprenorială. Printre pasiunile sale se mai numără maşinile şi, mai nou, bărcile, tenisul şi golful, dar îi place de asemenea să citească şi să meargă în vacanţe destul de des, chiar dacă sunt scurte. „Aşa putem vedea lumea din perspectiva localnicilor şi îi putem înţelege mai bine. Mă văd un cetăţean global, internaţional şi îmi place să stau între oameni diferiţi. Cred că diversitatea creează valoare şi de asta suntem permanent curioşi.”
    Pe antreprenorii aflaţi la început de drum Oneţiu îi sfătuieşte să fie curajoşi, pentru că orice lucru suficient de mult timp planificat şi muncit va da rezultate, să înveţe cum se face această meserie de la oameni care au reuşit, nu de la «părerologi» şi să îşi găsească parteneri de nădejde, serioşi, bine validaţi, pentru a nu fi singuri în această călătorie şi pentru a nu risca părăsirea companiei înainte de rezultatele aşteptate, dar şi să nu înceteze să viseze, să nu-şi piardă această capacitate pentru că este o forţă incredibilă care şlefuieşte societatea de mâine. Iar „antreprenorilor care sunt deja de ceva vreme în mediul acesta şi vor să devină mai mari şi mai puternici, pentru a avea companii valoroase şi impact mai mare, să fie profitabili şi în acest fel să ajungă la independenţă financiară, le spun să intre în comunităţi de antreprenori. Pentru că în această etapă e nevoie de suport mult mai intensiv, e nevoie de educaţie la nivel înalt, practică, de grup de suport de antreprenori pentru că se vorbeşte la alt nivel. Să acceseze mastermind-uri în care să lucreze cot la cot cu alţi antreprenori de la acelaşi nivel şi să-şi găsească un mentor care să îi inspire şi care să îi ghideze spre succesul şi performanţa pe care ei şi le doresc. Şi oricâte «eşecuri temporare» au, să înveţe repede din ele şi să persevereze spre visul lor.”


    Paşi spre o afacere de succes

    Cristian Oneţiu povesteşte că în ultimii trei ani a lucrat la formularea unor paşi simpli pentru ca o afacere mică, dar cu potenţial, să crească exponenţial. El a grupat toţi aceşti paşi în trei etape principale, pe care le aseamănă cu structura unei case: partea de sus e acoperişul, partea de jos este fundaţia, iar partea de mijloc e reprezentată de nişte piloni pe care stă acoperişul.

    „În zona de sus, în acoperiş, am pus la un loc elementele care practic trag în sus întreaga casă, dar şi protejează fundaţia şi pilonii şi pe cei care sunt în casă. În acea zonă am pus obiectivele companiei şi, bineînţeles, ale antreprenorului – viziunea, misiunea, valorile şi principiile operaţionale, acele lucruri care sunt setate la un nivel mare şi care guvernează întreaga activitate de acum şi din viitor a companiei”, spune Cristian Oneţiu. Potrivit lui, de fiecare dată când discută pe aceste teme, a observat că antreprenorii îşi dau seama dacă viziunea pe care au ales-o era prea mică sau prea uşor tangibilă, că nu era suficient de înflăcărată, de ofertantă pentru membrii echipei, că principiile operaţionale fie nu existau, fie nu ofereau suficientă claritate în modul de operare zilnic sau că valorile nu erau setate şi în felul acesta se crea o varietate de oameni cu valori diferite care nu aveau cum să ajungă la un rezultat pozitiv împreună.
    „Odată ce lucrurile acestea sunt clarificate, cred că cea mai mare parte a construirii arhitecturii unei afaceri de succes de rezolvă. Apoi, contraintuitiv, m-am dus nu la piloni, ci la fundaţie, pentru că acolo am pus produsele, piaţa şi planul de acţiune. Trei pietre mari în fundaţia unei companii, care trebuie să fie bine aşezate, bine organizate pentru a genera valoare. De fapt, aici este şi fabrica de bani”, continuă Oneţiu.

    Din punctul lui de vedere, atunci când un antreprenor înţelege bine piaţa, competiţia şi care sunt bunele practici, care sunt standardele din acea industrie, el înţelege cum să opereze în acea piaţă. „Atunci când îşi priveşte produsele şi serviciile cu atenţie şi încearcă să identifice lucrurile care le diferenţiază, când încearcă să clarifice politica de preţuri potrivită, când îşi şlefuieşte produsul mai bine în piaţă pentru a fi atractiv în faţa competiţiei, când îşi identifică cu adevărat publicul ţintă pentru care a creat şi dezvoltat aceste servicii, toate lucrurile se simplifică, iar eforturile lui de comunicare şi randamentele pe care le avea înainte se amplifică.”

    Atunci când un antreprenor are un plan de acţiune bine organizat, când stabileşte strategii, planuri tactice şi apoi proiecte, liste de acţiuni zilnice sau săptămânale şi setează indicatori de performanţă după care să urmărească dacă activitatea funcţionează bine, şi oamenii din echipă încep să simtă că lucrează la ceva valoros, care poate fi măsurat, care poate fi explicat, ei îşi înţeleg contribuţia la întregul proces.
    „Odată ce toate aceste trei elemente de bază din fundaţie, piaţa, produsele şi planul de acţiune, încep să funcţioneze, compania începe să producă tot mai mulţi bani. Iar aceşti bani sunt investiţii în pilonii care practic ridică acoperişul de la un anumit nivel tot mai sus, acolo unde este setat să ajungă în viziunea şi misiunea iniţiale. Iar câţiva dintre aceşti piloni sunt: brandul, politicile comerciale, politicile financiare, inovaţia, cultura organizaţională, indicatorii de performanţă şi aşa mai departe. De ce spun că acolo este de investit? Pentru că aceste lucruri trebuie dezvoltate în timp şi antreprenorul român se familiarizează treptat cu ele, înţelege că trebuie să investească în sisteme, poate sisteme informatice, în echipă şi în cultura organizaţională, în brand, să construiască lucruri valoroase, care de la lună la lună să creeze şi mai multă valoare în piaţă.” 

  • Cum reuşeşte un chirurg care a început să lucreze în 1948 să mai profeseze în regim full-time şi acum, 71 de ani mai târziu

    Un chirurg care a început să lucreze în sistemul public de sănătate din Marea Britanie lucrează în continuare în cadrul unui spital, 71 de ani mai târziu, potrivit unui articol publicat de Daily Mail.

    Profesorul Harold Ellis, care are acum 93 de ani, a devenit medic în iulie 1948, lucrând ca şi chirurg în cadrul NHS (National Health Services – sistemul public de sănătate din Anglia). Şapte decenii mai târziu, bunicul a şapte copii face în continuare naveta între casa sa din apropierea Londrei, timp de cinci zile pe săptămână, pentru a preda la spitalul Guy, ca parte din personalul medical angajat de Universitatea din Londra.

    Profesorul Ellis este astfel unul dintre cei mai vechi angajaţi din domeniul serviciilor medicale publice din Regatul Unit.
    El refuză un program mai relaxat şi glumeşte asupra faptului că lucrează la vârsta de 93 de ani: „soţia mea mă vrea în afara casei”, a declarat el publicaţiei Daily Mail.

    Profesorul Ellis a lucrat în spitale răspândite prin Anglia. A condus chiar şi o unitate medicală, în timp ce era şi profesor de chirurgie, în anii ’60.
    A continuat apoi fiind în paralel chirurg şi profesor de chirurgie până în 1989.
    Ulterior, a început să predea anatomia la Universitatea Cambridge, iar în prezent, predă anatomia la Spitalul Guy din centrul Londrei, fiind angajat la Universităţii din Londra.
     

  • De ce a gătit Bill Gates un pui întreg şi care a fost reacţia lui după ce a gustat din el

    Robert Hand a fost numit Profesorul anului al statului Washington, iar unul dintre premiile primite de el a fost să petreacă o după amiază cu Bill Gates. Gates a publicat o filmare despre cum şi-au petrecut cei doi timpul pe blog şi pe canalul de YouTube, potrivit Business Insider.

    Hand predă ştiinţa consumatorilor şi a familiilor sau ceea ce oamenii numeau mai demult „economia de acasă”. Aceasta include chiar şi orele de gătit, precum şi o lecţie care se numeşte „viaţa după şcoală”, care îi ajută pe studenţi să aplice pentru locuri de muncă şi să îşi administreze banii.

    Fundaţia Gates contribuie la mai multe proiecte educaţionale. Astfel că nu este surprinzător  că Bill Gates a fost de acord să se întâlnească cu Profesorul Anului, scrie Business Insider. Suprinzător este însă că a acceptat o oră de gătit cu el. Gates a intrat în cameră şi a reacţionat imediat: „Trebuie să recunosc. Aveţi un nivel foarte entry level pentru studenţi aici.”

    Hand l-a învăţat mai întâi pe Gates cum să gătească un pui întreg. Cumpărarea puilor întregi este o alegere mai economică şi porţionarea unuia nu este dificil de realizat. Din filmare reiese clar cât de rar găseşte Gates – a făcut o greşeală greu de reparat: a adăugat prea multă sare amestecului de condimente la care cei doi lucrau.

    „Îmi place să mănânc puiul sărat”, i-a spus Gates profesorului când acesta l-a corectat. La final, când au scos puiul din cuptor, Gates a gustat din pui şi faţa lui s-a luminat. Mâncarea pe care a gătit-o a fost „foarte bună”, a declarat el. „Mă inspiră să aud ceea ce faci. A fost prima dată pentru mine.S-ar putea să îmi surprind familia şi să le arăt că ştiu cum se fac lucrurile”, a spus Gates, zâmbind şi indicând către puiul gătit.
     

  • Christian Năsulea despre scandalul impozitării sectorului IT. “Toată lumea trebuie impozitată la fel şi toată lumea trebuie impozitată mai puţin”

    Scandalul impozitării sectorului IT a stârnit mai multe reacţii şi discuţii în contradictoriu. Pe de-o parte s-au aflat cei care susţin că toată lumea ar trebui impozitată la fel, pe de altă parte cei care sunt de părere că facilităţile fiscale acordate sectorului IT au contribuit masiv la dezvoltarea acestuia din ultimii ani şi că ar trebui ca această practică să continue. Profesorul universitar Christian Năsulea este de părere că dezvoltarea sectorului IT pe baza facilităţilor fiscale duce la o concluzie: toată lumea ar trebui impozitată mai puţin.

    „Avem o chestiune în economie care se numeşte curba Laffer şi care practic arată că există un punct optim în care statul colectează cei mai mulţi bani la buget şi că acest punct optim nu este acolo unde taxele sunt foarte mari, ci undeva unde taxele sunt relativ mici, suportabile, la un nivel pe care populaţia îl simte ca fiind just. Este o greşeală să crezi că vei colecta mai mulţi bani la buget crescând taxele”, a spus lect. univ. dr. Christian Năsulea, profesor de economie în cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Astfel, profesorul a adus un argument pentru care dimensiunea şi numărul de taxe să fie mai mici în România. De asemenea, în cadrul interviului acordat revistei Business Magazin, Christian Năsulea mai spune că facilităţile fiscale acordate sectorului IT şi dezvoltarea ulterioară a acestuia arată că toate sectoarele ar trebui impozitate mai puţin.

    „E corect ca munca să fie impozitată la fel. Toată munca, până la urmă, e tot muncă. Munca pe care o depune un programator nu e cu nimic mai specială decât munca pe care o depune un şofer de TIR. Sunt tot nişte oameni, care cu eforturile şi capacităţile lor generează valoare adăugată. Ar trebui ca terenul de joc să fie egal pentru toată lumea, toată lumea să fie egală în faţa legii fiscale. Concluzia pe care putem să o tragem, văzând ce bine a mers sectorul IT scutit de impozite, este că ar trebui să impozităm mai puţin pe toată lumea.”

    Christian Năsulea mai crede că aparatul bugetar român actual este supradimensionat şi neproductiv, iar o parte dintre angajaţii din sectorul public ar putea contribui la dezvoltarea economică din România şi ar putea avea venituri mai mari în sectorul privat.

    „De fapt, trebuie să încetăm să mai luăm atât de mulţi bani de la oamenii productivi şi să facem sectorul public să fie mai mic, pentru că oricum un sector public atât de mare nu ne ajută, nu îi ajută nici pe oamenii aceia care sunt angajaţi acolo, de fapt, pentru că îi ţine blocaţi într-un fel de capcană a sărăciei. Ar avea venituri mai mari dacă s-ar duce să lucreze într-un sector privat care să nu fie tras înapoi atât de mult de greutatea sectorului public. Ar trebui să muncească mai mult, dar nu ar fi blocaţi într-un dead-end job (fără perspective – n.red.).”

    De asemenea, în ideea în care s-ar putea lua o măsură pentru creşterea colectării de taxe la bugetul de stat, profesorul mai crede că, dacă este greu să se reducă dimensiunea taxelor, numărul taxelor ar putea scădea şi astfel statul ar fi mai performant în colectarea acestora.

    „În primul rând cred că ne dezavantajează foarte tare în România faptul că avem taxe foarte mari şi foarte multe. Este mai greu să scazi foarte rapid dimensiunea taxelor, dar cred că se poate face ceva ca să scadă rapid numărul lor. Dacă s-ar putea ajunge de la zecile de taxe, impozite, accize şi contribuţii care trebui plătite în momentul de faţă, la o structură mai fiabilă cu un număr foarte mic de taxe şi contribuţii, ca să poată fi făcute declaraţiile mult mai uşor, cred că ne-ar ajuta enorm. Asta ar fi măsura numărul unu care ar trebui luată astăzi de Ministerul de Finanţe.”

    Continuând ideea optimizării fiscal-bugetare şi creşterea calităţii vieţii populaţiei, Năsulea mai spune că este nevoie de o reformă şi în zona serviciilor educaţionale. El dă ca exemplu ideea voucherelor, în care statul colectează banii pentru educaţie şi acordă automat un voucher pentru fiecare copil, cu care părinţii să se poată duce să achiziţioneze de unde doresc servicii educaţionale pentru copiii lor.

    „Este ineficient să fii obligat, ca părinte, să duci copilul la o şcoală pe care tu nu o consideri OK şi să fie nevoie să plăteşti suplimentar nişte sume ca să îi iei meditaţii dacă vrei să aibă parte de o educaţie de calitate. Învăţământul ar fi în continuare obligatoriu şi gratuit pentru copii, însă, lăsând decizia de achiziţionare a serviciilor educaţionale în mâinile părinţilor, am crea o piaţă concurenţială care ar duce la o îmbunătăţire semnificativă a calităţii în învăţământul românesc.”

    Sectorul public arhaic şi sectorul privat în era tehnologiei

    România se află pe locurile de la coada clasamentului european în ceea ce priveşte gradul de digitalizare în sectorul public, dar şi în ceea ce priveşte competenţele digitale ale populaţiei. Cu toate acestea, sectorul IT este unul foarte dezvoltat, iar competenţele românilor din domeniu sunt recunoscute la nivel mondial.

    „Facem confuzia de a considera că statul român este egal cu România. România este o ţară care, din punct de vedere tehnologic, este foarte avansată. În mediul privat se întâmplă lucruri absolut incredibile”, explică profesorul. „România este, de fapt, superdezvoltată din acest punct de vedere; suntem în urmă doar în ceea ce priveşte sectorul public. Statul român este cel care este arhaic, care nu progresează, pentru că avem un stat supradimensionat, pentru că motivaţia celor care au condus în ultimii ani nu a fost să ducă societatea mai departe, ci să obţină foloase în nume propriu, şi astfel am ajuns să fim neperformanţi în domeniul ăsta.” Mai mult decât atât, completează Năsulea, sectorul public este cel care trage în jos sectorul privat.

    În următorii 15-20 de ani se vor accentua efectele a ceea ce se vede deja manifestându-se acolo unde apar tehnologii noi care schimbă modelele tradiţionale. Se observă că în foarte multe domenii apar tehnologii care schimbă regulile jocului din acel sector, mai spune profesorul, oferind exemplul conflictului dintre companiile de ridesharing şi cele de taxi.

    „Avem ca exemplu conflictul dintre Uber şi firmele de taxi, care, în opinia mea, este rezultatul unei schimbări ireversibile. Intrarea pe piaţă a serviciilor de ridesharing a schimbat modelul tradiţional de alocare a resurselor pe piaţa transportului de persoane, într-un mod care face să fie practic imposibil să stăm pe loc sau să ne mai întoarcem la modul în care se făceau lucrurile înainte. Oamenii care se luptă astăzi cu schimbarea asta sunt ca birjarii de acum 100 de ani care protestau împotriva automobilului. Nu au putut să oprească automobilul şi de fapt este nerezonabil să încerci să te lupţi cu o schimbare de genul acesta. Cred că acesta este trendul, acesta este tipul de modificări care se vor manifesta în toate sectoarele economice.”

    O altă tendinţă de viitor este mobilitatea ridicată a forţei de muncă şi a oamenilor în general. Persoanele nu se mai identifică neapărat cu locul în care s-au născut şi tind să aibă o mobilitate mult mai mare decât în trecut, crede Năsulea. „Ce observ eu, din interacţiunea cu studenţi din diverse ţări, este o creştere a mobilităţii oamenilor. Văd tot mai mulţi studenţi care, de exemplu, sunt născuţi în Guatemala, au făcut facultatea undeva în SUA, după care au venit în Europa să deschidă un start-up în Berlin, după care s-au înscris la un master în Marea Britanie şi s-au mutat în ultimul an la Sofia ca să lucreze în consultanţă. Este şi mai interesant că acest fenomen nu se manifestă doar într-o anumită pătură a societăţii, ci la nivel general. Aceasta este o modificare substanţială care a început recent şi va schimba regulile jocului.”

    Una dintre tehnologiile viitorului este blockchain, specialiştii apreciindu-i utilitatea în diferite zone – cu precădere în sistemul public, dar implementată de obicei în sectorul privat. Astfel, tehnologia blockchain ar putea fi folosită, spre exemplu, pentru a rezolva probleme legate de proprietate, eliminând în timp mare parte a litigiilor legate de cine deţine un teren, explică Năsulea. „Dacă ar fi folosit un blockchain pentru a securiza aceste date, ar fi preîntâmpinate problemele foarte frecvente în unele ţări, unde drepturile de proprietate asupra terenurilor sunt slabe pentru că nu există suficiente informaţii.” Tehnologia aceasta ar putea să scutească sistemul public de cheltuieli suplimentare cu personalul şi expertizele; de asemenea, ar putea elimina sau reduce riscul de fraudă.

    Întrebat ce crede despre datele de creştere economică ale României şi la nivel global, profesorul crede că cifrele nu sunt foarte concluzive şi că ar trebui o mai mare transparenţă când vine vorba de modul de calcul al acestora.

    „În România am declarat câţiva ani la rând rate de creştere economică mari. E important să înţelegem modul în care se calculează aceste creşteri şi e greu de spus câtă semnificaţie au cifrele acestea fără să avem acces la metoda de calcul. Oare modul în care s-au calculat datele este corect? Oare au fost luate în considerare toate variabilele? Oare cât de mari sunt acele porţiuni ale economiei care nu pot fi măsurate?”

    Printre porţiunile economice care nu pot fi măsurate cu precizie şi pot fi doar estimate se numără şi economia informală. Activităţile economice care implică mărfuri interzise sau produse legale, dar comercializate ilegal sunt dificil de măsurat din simplul motiv că actorii implicaţi nu vor să fie identificaţi. De asemenea, economia informală se poate referi şi la activităţi cum ar fi remiterile din străinătate sau darul de nuntă.

    „De exemplu, în cazul estimării dimensiunii economiei informale în 2005-2006, aveam remiteri din străinătate pentru care unele estimări vorbeau chiar de 5% din PIB, altele de 10% din PIB, am văzut şi estimări care vorbeau despre 12% din PIB-ul României. Era vorba despre bani care veneau prin Western Union sau cash pe autocar de la români care lucrau afară. Plauzibil, pentru că aveam la momentul respectiv oficial aproape un milion de români în străinătate, neoficial mai degrabă în jur de 2 milioane.”

    Economia României creşte în continuare mai ales pentru că economia României nu ţine atât de mult de ceea ce se întâmplă în sectorul public, ci mai mult de ceea ce se întâmplă în sectorul privat, mai opinează Christian Năsulea.

    „Ca să fac o glumă, în SUA, în timpul campaniei electorale a preşedintelui Trump, mulţi oameni nu spuneau: «Uite, astea sunt datele», ci spuneau: «Eu simt că situaţia e aşa». Ei bine, eu «simt» că economia la nivel mondial este în creştere, la fel «simt» că în România economia este în creştere, în ciuda multelor măsuri foarte proaste luate de către guvernul României în ultimii ani, în ciuda faptului că deciziile proaste par să depăşească numeric cu mult deciziile bune. Dacă sectorul public ar fi mult mai mic, economia ar fi influenţată pozitiv şi mai mult de ceea ce se întâmplă în sectorul privat, probabil atunci am «simţi» cu toţii că lucrurile merg şi mai bine decât «simţim» că se întâmplă în acest moment.”

  • Cum a ajuns un profesor din Cluj să vândă, alături de fiica sa, croaziere de 6 milioane de euro

    “Am intrat pe al 15-lea an, creştem an de an şi ca birouri, şi ca vânzări, şi ca oameni şi sunt convins că suntem pe drumul cel bun”, descrie Ioan Băsea afacerea Croaziere.net, începută în urmă cu 14 ani în Cluj. Aceasta vinde vacanţe pentru linii de croazieră, atât în mod direct, cât şi prin intermediul agenţiilor de turism.
    ​Agenţiile sunt prezente în Bucureşti, Cluj, Constanţa şi Braşov; antreprenorul vizează însă extinderea în alte două oraşe.
    „Am cam făcut de toate până la momentul acesta şi ideea mi-a venit gândindu-mă la fiica mea. Mi-am spus că pentru o domnişoară o agenţie de turism poate fi un bussines de perspectivă şi se pare că nu m-am înşelat”, descrie el modul în care a început afacerea Croaziere.net în 2005. Fiica sa, Casiana, este în prezent asociat în business, postură despre care tatăl său spune că „o prinde”.
    Înainte de această etapă însă, antreprenorul a acumulat o experienţă diversă, chiar şi în mediul universitar. „Am început cu o carieră universitară, după care am renunţat. Ca şi cadru didactic universitar, era moda anilor ’95-’96, când am început tot felul de mici/mari afaceri, de genul transport de marfă, en-gros alimentar cu distribuţie”, îşi descrie Băsea primele experienţe profesionale. Ulterior a aplicat pentru a emigra în Canada împreună cu familia, dar a fost respins. S-a întors apoi în business ca director de sucursală „la un mare SA din Bucureşti”, povesteşte el, din domeniul construcţiilor.
    Businessul cu croaziere a început cu vânzările directe, B2C (Business to Customer), în condiţiile în care, spune antreprenorul, la vremea la care şi-a început el afacerea, agenţiile de turism erau foarte circumspecte la acest tip de vacanţe: „Asta venea din faptul că produsul nu era cunoscut, este un produs cu o cantitate de informaţie tehnică mai ridicată”.
    Au pus la punct partea teoretică, respectiv acreditarea agenţiei, la  CLIA (The Cruise Lines International Association), un fel de for director a tot ce înseamnă linii, vase de croazieră, agenţii de croazieră acreditate, explică Băsea. Acreditarea este importantă întrucât în America, de pildă, pentru a putea vinde croaziere, trebuie să fii acreditat CLIA. Apoi au dus şi pregătirea lor teoretică mai departe şi au făcut un master de CLIA Academy, în Miami. „Am luat legătura cu americanii fiindcă industria este a americanilor, majoritatea liniilor de croazieră sunt linii americane, iar ei ne-au sugerat clar: pentru a vinde croaziere trebuie să fiţi specializaţi”, descrie el una dintre specificităţile acestui business.
    În acest moment, ei vând direct pentru circa 30 de linii de croazieră (operate de trei mari companii), iar preţul, potrivit antreprenorului, este „acelaşi şi în Botoşani, şi în Oradea, dar şi în Miami şi în San Francisco. Vindem la tarife impuse de linia de croazieră, iar aceasta ne cedează nouă anumite comisioane. Sunt anumite promoţii dedicate pieţei româneşti, unde tarifele sunt mai mici decât în alte pieţe”. Costul unei croaziere a scăzut şi poate porni, potrivit informaţiilor acordate de reprezentanţii afacerii, de la 300 de euro/persoană; cea mai scumpă croazieră vândută de Croaziere.net, un „grand-voyage” de 130 de zile –  a ajuns la 40.000 de euro.
    Cine cumpără însă croaziere? Potrivit lui Ioan Băsea, cei care cumpără cel mai mult sunt „first-cruiserii şi, să zicem, un pic vânători de last-minute-uri – cu toate că termenul nu este foarte adecvat, în croaziere nu vorbim de last-minute, vorbim de first-minute, de early-booking, cu minimum 6-8 luni înainte de navigare, asta garantează un tarif mai bun”. Ca segment de vârstă, sunt persoane cu vârste cuprinse între 15-16 ani şi 70-80 de ani, dar cea mai mare parte sunt cei de 40-50 de ani, „cei mai potenţi financiar”.
    Ioan Basea adaugă că majoritatea clienţilor lor sunt la a zecea, a douăsprezecea croazieră, iar când se întorc toamna deja îşi rezervă croazierele pentru anul viitor. „S-au obişnuit, ştiu că pot să prindă un tarif bun. Avem turişti vânători de last-minute-uri sau price-sensitive, care se uită şi vor ce e mai ieftin, cu toate că au înţeles că ce e mai ieftin nu înseamnă întotdeauna şi ce e mai bun şi avem turişti care de la a şasea, a şaptea croazieră în sus s-au rafinat, şi ca destinaţie, şi ca şi client.
    De obicei, turistul de croazieră cumpără mai întâi la tarife mici, prin Europa, Marea Mediterană, prin Marea Nordului, prin baltice, după care aleg şi destinaţii mai scumpe, cum ar fi Australia, Asia, Alaska şi Caraibe şi, „sigur, la alţi bani, puţin mai scump. Şi se dezvoltă bine sectorul, începe să vină din urmă partea de luxury cruise, cu vase micuţe cu buticuri, cu multe facilităţi la bord, unde, într-adevăr, tarifele sunt mai prohibitive.”
    Clienţii din România care merg pentru prima dată în croazieră încep de obicei cu Mediterana: „Mediterana de Vest, Mediterana Centrală, de Vest, extensie Africa, Mediterana de Est şi pe urmă vorbim de Marea Nordului cu fiorduri, cu capitale baltice, acestea sunt primele două-trei croaziere pe care le fac, după care încep oamenii să prindă gustul şi să ceară tot felul de destinaţii care mai de care mai deosebite, mai exotice, de la Caraibe la Patagonia, de la Alaska la Australia, deci practic orice ai în gând găseşti la noi şi sigur îţi găsim o destinaţie unde ori n-ai fost niciodată, ori n-ai cum să ajungi decât pe calea apei”, descrie Băsea comportamentul turiştilor care merg în croaziere.
    Produsul începe însă să nu mai fie nou. „Ca idee, acum vreo 13-14 ani am încheiat primul an cu cinci cabine vândute, deci cu vreo zece pasageri, în 2017 au ajuns la 8.000 de pasageri, iar în 2018, la 11.000. Produsul va avea o creştere în continuare. Noi estimăm că vom încheia cu circa 15.000 de turişti, iar revânzătorii noştri tot atât. Şi, ca un scenariu optimist, cred că în următorii ani ne putem duce la câteva sute de mii, cu siguranţă”, descrie el aşteptările pentru perioada următoare. În ceea ce priveşte tendinţele internaţionale pe această piaţă, spune că produsul a înregistrat în ultimii ani creşteri constante, de 10-12%. „Trendul acum este că marile linii îşi lansează câte 2-3 vase anual şi mare parte din ele sunt de dimensiuni foarte mari, de 5.000 – 6.000 de pasageri. Dacă prin 2008 turismul de croazieră în Europa era la vreo 2 milioane de turişti, acum se apropie de 5-7 milioane. Trendul este unul crescător, de la an la an, este considerat produsul cel mai complet şi cel mai complex. Se potriveşte cu trendul de repede înainte. Să vezi în cinci zile un număr de 5, 6 până la 8 culturi, civilizaţii şi gastronomie diferite e în trend, asta e direcţia.”
    La nivel mondial, piaţa de croaziere a încheiat în anul 2018 cu un număr de 27,2 milioane de turişti, în creştere cu 10% faţă de 2016 şi în creştere uşoară faţă de 2017, când numărul de pasageri atinsese 25,8 milioane. Per total, în ultimii cinci ani, produsul de croazieră a avut o creştere de 20,5% faţă de celelalte tipuri de vacanţe. Cele mai căutate croaziere la nivel mondial sunt cele cu destinaţia Caraibe (vest, est, sud), întrucât marea majoritate a pasagerilor călătoresc din SUA.
    În ceea ce priveşte cele mai recente investiţii, spune: „Noi nu ne luăm vile sau iahturi, ci investim în diverse platforme. Avem de exemplu un booking engine al nostru unde agenţii îşi pot face rezervările pentru vreo 15 linii de croazieră. Avem în paralel şi un sistem pentru turiştii noştri. Investim mult în promovare. Ne-am mai modernizat sediile, tot timpul e ceva de cheltuit în dezvoltare.”

  • Opinie Nikolaus Franke: cine sunt antreprenorii din Westeros şi cum poate fi asemănat acesta cu Silicon Valley

    Nikolaus Franke este profesor la WU Executive Academy; El susţine cursurile de antreprenoriat şi inovaţie în cadrul programului de Executive MBA organizat de WU la Bucureşti.


    Scriitorul George R.R. Martin şi producătorii serialului au creat un univers fantastic pentru povestea lor complexă. Un univers care este condus de legile naturii (cum ar fi ierni neobişnuite), care are propria geografie (ilustrată de hărţi), propria istorie, tehnologie, cultură, religie şi propriile sisteme sociale. În Westeros, inovaţia reprezintă un fenomen prea puţin luat în seamă. Prin urmare, nu este nicio surpriză faptul că progresul şi prosperitatea societăţii întâmpină probleme. În doar două domenii însă putem observa rezultate concrete ale unei gândiri inovatoare.

    1. Arme şi tehnologie militară

    În primul rând, există o diversitate de arme şi tehnologii militare, cumva de la sine înţeles, având în vedere că vorbim despre o lume caracterizată de războaie şi bătălii. Principiul dominant al inovaţiei este unul modern: inovaţia este generată şi se dezvoltă prin utilizatorii săi, nu prin companii specializate care obţin beneficii financiare din scalarea businessurilor şi a produselor. Exemple de inovaţii care respectă acest principiu sunt: utilizarea focului în bătălia de la Blackwater sau pentru distrugerea Septului (de către „utilizatorii” Tyrion şi Cersei), identificarea sticlei dragonului ca o unealtă eficientă împotriva armatei de White Walkeri sau arcul gigantic al lui Qyburn, care poate fi folosit împotriva dragonilor. Aceste instrumente inovative au apărut din nevoia practică a oamenilor de a folosi tehnologii diferite faţă de cele folosite pe scară largă. La finalul sezonului 7, The Night King/Regele Nopţii dezvoltă ceea ce este în mod cert cea mai radicală inovaţie: distrugerea Marelui Zid de către un dragon modificat genetic.

    Cu toate acestea, reticenţa la inovaţie este, de asemenea, evidentă în ceea ce priveşte tehnologia militară. Cele mai multe arme sunt, aparent, mai vechi de 100 sau chiar 1.000 de ani. Săbiile centenare făcute din oţel valyrian sunt considerate opere de artă. În calitate de observatori neutri, nu ne putem abţine să nu ne întrebăm de ce actorii nu investesc mai multă energie mentală pentru a crea noi arme, având în vedere că sunt atât de interesaţi de această categorie de produse. O inovaţie care este de la sine înţeleasă ar consta în amestecul de dragoni şi foc sălbatic pentru a crea o bombă cu capacitate mare de distrugere. Focul a fost deja descoperit şi catalogat drept o modalitate eficientă de luptă împotriva armatei morţilor. Altă idee inovatoare ar fi folosirea sticlei dragonilor pentru fabricarea unor gloanţe, care ar putea fi o armă foarte bună împotriva inamicului principal. Dar ce fac producătorii de arme? În loc să depună efort în direcţia unei strategii care se bazează pe lupta de la distanţă, ei construiesc topoare din sticla dragonului. Aparent, nu beneficiază de destule resurse pentru a face astfel de combinaţii.

    Trebuie să notăm şi faptul că, desigur, aceste inovaţii în tehnologia armelor pot, în cel mai bun caz, să aducă beneficii pentru prosperitatea societăţii (de exemplu, pentru asigurarea păcii sau eliminarea ameninţărilor externe, cum ar fi invazia armatei de White Walkeri). În principal, totuşi, ei sunt caracterizaţi de distrugere şi anihilare – opusul progresului.

    2. Inovaţii sociale

    Rebeliunea de care dă dovadă Robert ameninţă dinastia la putere şi poate fi considerat un disruption factor. Dar, după asasinarea lui în primul sezon, putem considera că puterea tradiţională s-a reinstaurat. Inovaţiile sociale aduse de Daenerys Targaryen par a fi mai durabile. Aceasta are succes în eradicarea sclaviei în Essos şi este prima femeie lider care aspiră la Tronul de Fier. Este interesant de observat faptul că ultima din aceste ultime inovaţii, emanciparea, se răspândeşte imediat: Cersei este un „fast follower“, iar Arya, Brienne, Sansa, Asha şi Viperele urmează, de asemenea, trendul setat de ea şi sparg stereotipurile de gen în Westeros pe parcursul seriei.

    Ce altceva putem observa în termeni de inovare? Nu multe. Şaua şi scaunul cu rotile al lui Bran, dar şi liftul de la Zid sunt inovaţii ale utilizatorului. Nu primim multe informaţii despre sistemele sale, ceea ce este interesant dacă privim totul dintr-o perspectivă tehnologică.

    Problema nu este nici lipsa fondurilor, nici a antreprenorilor

    Întrebarea este, atunci: de ce nu avem mai multe inovaţii? Motivul nu ţine de lipsa banilor. Sistemul Băncii de Fier din Braavos tine sub control fondurile din Westeros. Nu este vorba nici despre lipsa spiritului de antreprenoriat. Multe dintre personajele cheie au potenţial în acest sens. Tyrion, Tywin, Varis, Samwell, Missandei şi Littlefinger se arată personaje inteligente şi cu potenţial. Există şi asertivitate antreprenorială. Cersei, Daenerys, Stannis şi mulţi alţii nu se joacă atunci când vine vorba de consolidarea şi extinderea propriilor puteri. Cu greu s-ar împiedica de nişte principii etice în drumul lor. Evenimente ca Nunta Roşie sau Bătălia Bastarzilor pot fi privite ca nişte manevre inteligente. Alianţe neobişnuite se formează pe parcursul serialului. Faptul că diferitele triburi de wildlings cooperează reprezintă o dovadă a abilităţii lui Mance Rayder în afaceri. Antreprenorul Jon Snow face o treabă bună şi reuşeşte să-i facă pe cei din Westeros şi pe wildlings să colaboreze.

    Iar în ceea ce priveşte dorinţa lui de a crea cea mai complexă alianţă de până acum, pactul împotriva Regelui Nopţii şi a armatei sale, poate fi descrisă ca un elevator pitch. Prezentarea lui Wight o face pe Cersei, care nu este oricum deschisă la cooperare, să ezite pentru un minut. Asta demonstrează că exemplele din realitate sunt întotdeauna convigătoare. Motto-ul „Un Lannister îşi plăteşte mereu datoriile” vine să demonstreze înţelegerea intuitivă a strategiei „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”, o strategie clasică din teoria jocurilor. Agilitatea Aryei în schimb reprezintă un start-up flexibil şi neconvenţional care aduce avantaje jucătorilor.

    Pământul din ecosistemul inovativ Westerosian este arid

    Problema nu este cauzată, cum am mai spus, nici de lipsa fondurilor, nici de lipsa spiritului antreprenorial. Atunci, care este cauza? Doi factori ar putea explica lipsa inovaţiei.

    ● Pentru început, nu există instituţii care să suţină spiritul inovativ. Universităţi, instituţii de research sau de educaţie – care reprezintă epicentrul cultivării gândirii inovative – sunt complet subdezvoltate. Cel mai frecvent tip de educaţie promovează utilizarea armelor (cu accent pe practică). În schimb, cititul este o abilitate pe care oamenii din Westeros o învaţă singuri (de exemplu Davos Seaworth şi Gilly). Oraşul Vechi pare că este singurul loc unde se pune accent pe cercetare şi pe activităţi de dezvoltare. Un număr mare de cercetători lucrează acolo. Dar la fel ca Banca de Fier, care lasă de dorit în ceea ce priveşte preocuparea faţă de client, şi Oraşul Vechi se comportă ca un monopol. În absenţa competiţiei, acesta acţionează pentru nevoile proprii. Au fost create bariere uriaşe care trebuie să fie trecute de toţi cei care aspiră la un loc aici, iar tot procesul se desfăşoară într-o manieră birocratică. Qyburn, un inventator fără scrupule, este detronat, iar pragmaticul Samwell îl poate vindeca pe Jorah Mormont doar prin încălcarea regulilor conservatoare ale Oraşului Vechi. Comunicarea şi informaţia joacă un rol important în ceea ce priveşte lipsa inovaţiei. Domeniul tehnologiei poate fi mult îmbunătăţit; se spune că nici măcar presa scrisă nu fusese încă inventată. Mesajele sunt trimise prin intermediul unor mijloace rudimentare şi singurele domenii care par a fi înregistrat o dezvoltare sunt cele care ţin de serviciile secrete şi producţia otrăvii.

    ● Există posibilitatea unei legături cauzale între lipsa unui ecosistem inovativ în Westeros şi un al doilea factor – structura socială. Sistemul de clase sociale este cel mai nefavorabil în ceea ce priveşte inovaţia. Nu este bazat pe performanţă sau pe sisteme de piaţă, ci pe principiul eredităţii. Prin urmare, nu este nicio surpriză pentru nimeni faptul că toţi conducătorii aspiră aproape exclusiv la putere şi nu la îmbunătăţirea calităţii vieţii celor pe care îi conduc. Războaiele frecvente au drept consecinţe distrugerea infrastructurii, fiind un impediment în construirea unor instituţii care să promoveze spiritul inovativ. Structura iraţională a lumii este sabotorul dezvoltării. Judecarea prin supunerea la tortură, fatalismul şi ocultismul sunt caracteristici care fac din Westeros un loc unde iluminarea nu a ajuns. Într-un fel, acest lucru este de înţeles, deoarece într-o lume cu umbre mortale, morţi care învie şi dragoni zburători, este destul de greu să fii raţional.

    Luând în considerare cele explicate mai sus, rămâne doar să sperăm că antreprenori sociali ca Daenerys, Jon Snow şi Tyrion vor avea succes în pregătirea terenului pentru mai multe inovaţii, care să aducă progres, prosperitate şi pace oamenilor din Westeros. În acest context, sunt mai mult decât bucuros să le ofer ideile mele inovative de arme (gloanţele din sticla dragonului şi bomba distrugătoare a dragonilor de foc) fără a cere drepturi de autor.

  • Povestea uimitoare a unui copil sărac dintr-o comună din Vâlcea care a ajuns cercetător la NASA

    La Firijba începe povestea lui Alexandru Chimba, românul care s-a născut într-o familie numeroasă, în perioada interbelică, având 7 fraţi. Atunci când a venit războiul, Alexandru era elev la şcoala primară din Firijba, o clădire mică, sărăcăcioasă, cu două clase şi cu domnul Miu, învăţător, scriu cei de la Râmnicu Vâlcea Week.

    La domnul Miu a găsit prima carte despre planete, o carte veche, cu sistemul solar. Războiul s-a terminat, iar copilul de 11 ani a fost trimis la Râmnicu Vâlcea, imediat după război. Miu a vorbit cu Victor, învăţătorul avea o soră la oraş şi acolo a stat Alexandru în timpul gimnaziului.

    Alexandru a terminat primul şcoala gimnazială şi a fost ajutat de un alt profesor, de matematică, să ajungă la Bucureşti. Deja în clasa a X-a, Alexandru analiza teoriile despre meteoriţi, despre galaxii, copilul din Firijba era deja considerat un geniu.

    Când era în anul doi la facultatea de matematică, Alexandru a dispărut. Nu se ştie cine l-a ajutat, dar Alexandru a reuşit să plece. Securitatea l-a căutat până şi în satul natal, dar nici urmă de tânăr.

    În primăvara anului 1990, în faţa Primăriei din Popeşti opreşte o maşină din care coboară un bărbat înalt, cu părul grizonat. Se uită la case, cu mâinile la spate. Stă nemişcat. O femeie măruntă trece pe lângă el, dar apoi se opreşte. Se întoarce speriată, ca şi când ar fi văzut o fantomă.

    „Lixandru lui Uca? Tu eşti Lixandru a’ lui Uca?” Omul lăcrimează. Sus, în Firijba, nu mai era nimeni dintre ai lui. Mai trăia doar o soră care era pe la Piteşti, la Mioveni, scriu cei de la Râmnicu Vâlcea Week.

    Alexandru Chimba ajunsese la NASA, trăia în Maine. A fost printre cei care au pregătit programul Mars Pathfinder. Alexandru a mai venit în 2008 la Popeşti şi se spune că ar dori să realizeze un sat de vacanţă pe stil american, în Firijba.

    „Ar fi o şansă, satul este deja părăsit, noi am dus drumul până la intrare. Dar este o minune, un sat virgin în mijloc de pădure. Depinde foarte mult care sunt intenţiile domnului Alexandru. Oricum, doreşte să se reîntoarcă aici, la un moment dat. Locul se poate preta la orice, tabără de pictură, de teatru etc”, spune primarul Constantin Şerban.

  • Primul meu job – Alexandru Reff, country managing partner, Deloitte România şi Moldova – VIDEO

    „Nu a fost neapărat o activitate propriu-zis juridică, dar mi-a oferit o experienţă interesantă şi, mai ales, mi-a oferit şansa să fiu aproape de o mare personalitate a dreptului, pe care o admiram profund, alături de cei mai mulţi dintre colegii mei.”

  • Cine este omul care a fost declarat cel mai bun profesor din lume şi cum a ajuns acesta să câştige premiul de 1 milion de dolari

    Pe lângă diploma de profesor global pentru 2019, primită în cadrul galei din Dubai organizată de starul de Hollywood Hugh Jackman, el a câştigat şi 1 milion de dolari.  

    Tabichi, profesorul de matematică şi fizică în vârstă de 39 de ani, care lucrează la o şcoală dintr-un sat din Kenya, îşi donează 80% din venituri săracilor.    

    Circa 95% dintre copiii din şcoala unde predă Tabichi provin din familii sărace, o tremie sunt copii sau vin din familii monoparentale şi de multe ori nu au ce mânca acasa, iar abuzul de droguri, sarcinile în rândul adolescentelor, abandonul şcolar, mariajul la vârste fragede şi suicidul sunt probleme comune. Mulţi sunt nevoiţi să meargă pe jos chiar şi câte şapte kilometri pentru a ajunge la şcoală, lucru imposibil în sezonul ploios.