BusinessMagazin

Tag: profesionisti

  • Lucrurile stupide pe care îşi cheltuiesc banii unii dintre cei mai cunoscuţi sportivi. Tigri, brânză de măgar şi maşini de pompieri

    Tuturor ne place să ne răsfăţăm din când în când şi cheltuim bani pe tot felul de obiecte. Atleţii profesionişti nu sunt diferiţi, dar obiceiurile lor de consum sunt puţin altfel decât cele ale oamenilor obişnuiţi. Acestea sunt câteva dintre lucrurile neobişnuite făcute de atleti profesionişti cunoscuţi.

    Mike Tyson a cumpărat o pereche de tigri. Acest lucru nu a fost doar o parte din filmul “Hangover”, Mike Tyson chiar a cumpărat tigri. L-a costat 140.000 de dolari doar pentru a-i fi livraţi acasă şi 4.000 în fiecare lună pentru întreţinere.

    Jucătorul de baseball, Rickey Henderson, şi-a înrămat cecul de un milion de dolari, în loc să-l încaseze. The Oakland Athletics, echipa care i-a oferit cecul, a găsit o eroare în conturi şi l-au pus pe sportiv să încaseze cecul, apoi i-au făcut o replică pentru a putea fi înrămată.

    Novak Djokovic, jucătorul numărul unu din tenis, a cumpărat, la momentul respectiv, tot stocul de brânză de măgar din lume. Acest tip de brânză este extrem de scump, doar un kilogram costă 3.000 de dolari.

    Fostul jucător de baseball, Curt Schilling a înfiinţat un studio de jocuri video. După şase ani, compania a intrat în faliment, costând-ul pe Schilling peste 50 de milioane de dolari. În acest timp, compania a lansat un singur joc, “Kingdoms of Amalur: Reckoning”. Jocul s-a vândut destul de bine, dar nu îndeajuns pentru a salva compania.

    Patrick Peterson a “uitat” să-şi încaseze cecul de 15 milioane de dolari pe care l-a primit când a semnat cu echipa de fotbal american Arizona Cardinals.

    Allen Iverson mergea foarte des în deplasări pentru meciurile de baschet, dar nu-i plăcea să-şi facă bagajul pentru fiecare deplasare. El a hotărât că e mai simplu să cumpere îmbrăcăminte pe oriunde mergea. Poate şi astă e un motiv pentru care  Iverson a ajuns falimentar.

    Floyd Mayweather a pierdut 10 milioane de dolari pe un pariu. El a pariat că echipa de fotbal american, Denver Broncos va înfinge Seattle Seahawks în finala de la Super Bowl. Nici el, nici cei de la Broncos nu au fost fericiţi în ziua aceea, Denver Broncos pierzând cu 43 la 8.

    Alt jucător de baseball, Nelson Cruz a cumpărat o maşină de pompieri pentru oraşul natal din Republica Dominicană.

    Chris Singleton, jucătorul de baschet al echipei Washington Wizards, a vrut să câştige marele premiu al loteriei americane. A cumpărat 5.000 de bilete în valoare de 10.000 de dolari. Din nefericire pentru Singleton, acesta nu a câştigat.

    Deshawn Stevenson şi-a achiziţionat un ATM. Jucătorul de baschet a decis să-şi cumpere un ATM pentru a nu fi nevoit să meargă la bancă pentru a scoate bani cash.

    Vince Young a achiziţionat toate biletele de avion de pe o cursă, astfel încât să călătorească singur. Cu siguranţă, ar fi fost mai indicat să închirieze un avion privat.

    Fostul jucător de baseball, Lenny Dykstra era îndrăgostit de casa jucătorului de hochei Wayne Gretzky. Atât de mult încât a oferit 17,5 milioane de dolari pe ea, mult peste valoarea acesteia. Mai târziu, Dykstra a declarat faliment şi banca i-a luat casa. Înainte de asta, Dykstra a încercat să ascundă anumite obiecte înainte ca banca să i le ia, dar a fost prins. Acest lucru l-a costat şase luni în închisoare.

    Jucătorul de fotbal american, Arian Foster a cumpărat pentru colegii lui 10 scutere Segway.

     

     

  • Cum a reuşit un tânăr de 24 de ani din România să câstige peste 200.000 de dolari jucându-se

    Nimic din înfăţisarea lui Armand Pittner nu trădează faptul că la 24 de ani a strâns o mică avere, de 260.000 de dolari, doar din câştigurile de la turnee de jocuri video.

    În spatele meu, pe perete, se află panouri cu eroi desenaţi, creaturi fantastice cu arme impresionate şi cu puteri nebănuite, iar el este unul dintre cei care-i controlează, le înhămează puterile şi le pune în folosul echipei. Este ceva mai înalt decât mine, să aibă 1,80-90 m înălţime, şi poartă o pereche de blugi albaştri şi un tricou pe care scrie „Come and join the universe”. Îi urmez îndemnul şi vă invit în galaxia sportului electronic, în universul Dota, în microcosmosul lui Armand „b0ne7” Pittner.

    Armand Pittner este cel mai bine plătit român jucător profesionist de jocuri video, cu câştiguri de până la 260.000 de dolari, doar din turnee. Joacă de mic, iar Dota (Defence of the Ancients) încă de la începuturi. Părinţii au strâmbat din nas când vedeau că petrecea atât de mult timp în faţa calculatorului, dar nu i-au interzis să se joace. Odată cu primul turneu la care a participat în străinătate, părinţii s-au deschis mai mult spre jocurile video. Acum îi urmăresc meciurile pe internet de fiecare dată când au ocazia, şi, chiar dacă nu înţeleg total fenomenul, se bucură pentru fiecare victorie a fiului lor.

    Nu a existat un moment precis în viaţa lui Armand când a luat decizia de deveni jucător profesionist. „Pur şi simplu s-a întâmplat. Nu era nimic planificat. Totul a început ca un hobby.”  A jucat din ce în ce mai mult şi a devenit mai bun. Primul LAN (concurs local ce se joacă în reţea) l-a jucat într-o sală de jocuri din Bucureşti. Pe atunci nu erau spectatori, doar tineri entuziaşti ce iubeau jocul. „Am jucat şi într-un mall şi era distractiv cum oamenii se opreau şi se uitau la noi în calculatoare să vadă ce facem”, îşi aminteşte zâmbind b0ne7.

    Pare un tânăr obişnuit abia ieşit de pe băncile facultăţii, dar banii pe care i-a câştigat în turnee (aproximativ 260.000 de dolari) îl plasează pe locul 69 în topul celor mai bogaţi jucători profesionişti de jocuri video. Asta făcând abstracţie de salariul său lunar. Deşi nu-mi poate dezvălui câţi bani primeşte de la Cloud9, organizaţia la care este angajat, Pittner spune că salariul unui jucător dintr-o echipă de top variază între 2.000 şi 6.000 de dolari pe lună. Nu pare să-i pese foarte mult de banii câştigaţi, nu are de gând să-i investească deocamdată sau să-şi înceapă un business: „Banii aceia există şi apelez la ei dacă am nevoie de ceva”, mărturiseşte Armand Pittner. Ochii albaştri i se aprind când vorbim mai mult despre Dota şi intrăm în detalii, ceea ce arată că şi-a păstrat entuziasmul şi plăcerea de a juca, chiar dacă acum participă la turnee cu premii substanţiale şi îl urmăresc mii de fani.

    Drumul nu a fost uşor. Armand Pittner povesteşte că a trecut prin multe încercări şi a schimbat mai multe echipe până să ajungă la Cloud9, unde avea să-şi facă o casă. Dota este un joc de echipă foarte competitiv. „Trebuie să ştii când să renunţi la un jucător slab care trage echipa în jos. E important să nu ai relaţii puternice de prietenie cu coechipierii. Am întâlnit multe echipe care nu au evoluat tocmai pentru că nu voiau să renunţe la jucătorii mai slabi”, explică Armand din secretele jocului care i-a adus confortul financiar înainte de a împlini 25 de ani.

  • A deosebi modestia de capacul de canal

    De aceea a fost o surpriză pentru mine să citesc undeva despre o schimbare interesantă, zic eu. Este vorba de modul în care Google îşi angajează acum oamenii; veţi fi ţinând minte articolele pe care le întâlneai prin mai toate publicaţiile despre întrebările-capcană care sunt puse la interviul de angajare de la Google, de la forma capacelor de canal la numărul blonzilor din lume. Or’ Laszlo Bock, senior vice president of people operations la Google, vorbea despre lipsa de relevanţă a punctajelor obţinute în şcoli sau la teste, care nu prezic mare lucru despre evoluţia ulterioară a angajatului.

    Mai mult, Bock vorbea despre o creştere a numărului de angajaţi fără studii superioare la Google, care sunt acum 14% din total. Sigur, spune senior vice president, studiile şi rezultatele bune la teste nu fac rău, iar aptitudinile de programare şi cunoştinţele matematice sunt, pentru zona tehnică, ceva absolut necesar. Dar pentru orice fel de slujbă, primul lucru la care se uită acum angajatorii companiei este abilitatea cognitivă (nu IQ-ul, să fim înţeleşi), capacitatea de a învăţa, puterea de a procesa lucrurile rapid, din zbor, ştiinţa de a combina părticele disparate de informaţie.

    În continuare pe lista companiei se află leadershipul, şi nu într-o abordare tradiţională; vor colaborare cu echipa sau tăria de a preda conducerea cuiva mai potrivit într-un moment critic. Şi asta nu este totul. Vor modestie şi implicare. Simţ al responsabilităţii, al comuniunii cu echipa, ce poate face echipa în întregul ei, ştiinţa de a contribui fără să îţi însuşeşti merite. Modestia de a admite că mai ai de învăţat. Mulţi oameni comit o eroare de atribuire, zice senior vice president: dacă lucrurile merg bine este din cauză că sunt un geniu, dar dacă merg rău, este din cauza unui alt idiot.

    Pe scurt, Bock spune că excepţionalitatea fiinţei umane nu ţine cont musai de pregătire, ci trebuie descoperită şi pusă la lucru.Mi se pare o reţetă interesantă, într-o lume cu apucături din ce în ce mai hedoniste şi care uită de fleacuri burgheze precum cumpătarea, prudenţa, munca tenace, o idee bună şi o marfă folositoare celorlalţi. Credem că banii rezolvă totul, şi uităm de alte atribute menite să mişte societatea – credinţa în valorile enumerate mai sus, manierele, statutul.

    Ne lipseşte o autodefinire a conştiinţei de sine. Aplaudăm comportamente haotice sau deviante, fără o ordine şi o segmentare de obiceiuri, năzuinţe şi aspiraţii. Acesta este şi unul din motivele pentru care a devenit aproape o modă să ne văităm: când nu prea ştii ce-ţi doreşti şi cum să ajungi acolo, nici nu ştii când să fii mulţumit că ţi-ai atins obiectivul.

    Puterea de a deosebi între modestie şi forma capacului de canal.
    Tabloul pe care vi-l prezint este un autoportret al Laviniei Fontana, prima pictoriţă recunoscută a lumii, prima femeie care a pictat nuduri feminine şi mamă a 11 copii, dintre care a îngropat, din păcate, opt. Autoportretul, una din capodoperele sale, a fost realizat pentru contele Zappi din Imola, socrul ei, dar înainte de mariaj. Puteţi deosebi mesajul ascuns al tabloului: în partea dreaptă, sus, se vede şevaletul care acoperă cumva lada de zestre din colţ. Lavinia îi spunea contelui că este bogată, dar nu în valori lumeşti, ci în talente; era, dacă vreţi, un soi de interviu de angajare.
     

  • Când vrei să impozitezi ceea ce nu te-a preocupat

    Natura umană este uluitoare; modul în care oamenii aleg să acţioneze, ignorând realitatea şi alegând orice altceva în afara soluţiei logice, este o manifestare fascinantă şi, dacă nu ar avea efecte asupra societăţii, ar fi distractiv. Dar de multe ori efectul este distructiv.

    Să încerc să explic: crowdfundingul este o industrie care a ajuns să valoreze miliarde de dolari, înregistrând în ultimii 4 ani o creştere de 167%. Principalele calităţi sunt eliminarea distanţelor şi testarea produselor sau ideilor chiar înainte de a prinde viaţă. Distanţele: am citit un studiu care releva că în general între un antreprenor sau un artist începător, care ar avea nevoie de finanţare, şi un potenţial investitor există în medie o distanţă de 5.000 de kilometri. Chiar în epoca internetului 5.000 de kilometri este o distanţă prohibitivă, în măsură să stingă orice elan investoricesc.

    Doi, publicul decide ce îi place sau nu, ce îl atrage sau nu, iar reacţia oamenilor este crucială pentru orice idee, afacere sau antreprenor. În cazul în care ideea prinde, ai deja o bază de plecare, o mulţime care îţi poate asigura resursa iniţială de hype.

    În al treilea rând, fără legătură cu cele de mai sus, banii. Crowdfundingul este o industrie în plină expansiune; am văzut estimări, poate mai vechi, de peste 5 miliarde de dolari şi altele, recente, de peste 16 miliarde de dolari; chiar şi varianta pesimistă, de 5 miliarde, tot este extrem de relevantă – toate acele mici afaceri şi proiecte au obţinut finanţări facile, fără bătaie de cap, acte şi evaluări bancare. Dar Europa nu înseamnă chiar aşa de mult: fără Marea Britanie, unde crowdfundingul, influenţat, desigur de Statele Unite, este în plină expansiune, iar numărul platformelor este dublu faţă de a doua clasată europeană, Franţa, bătrânul continent contabilizează doar 620 de milioane de euro (iar Marea Britanie, singură, 2,3 miliarde de euro). Piaţa pe care vor europenii să o impoziteze, aşa-numita “reward-based crowdfunding”, a adunat anul trecut 120 de milioane de euro. 

    Cred că avem aici un soi de dimensiune culturală, fragmentarea restului Europei contrastând cu pragmatismul anglo-saxon. Şi cu moduri diferite de a privi lucrurile: Congresul american a ales să sprijine prin măsuri legale strângerea de fonduri de acest tip, în timp ce, iată, europenii se gândesc să impoziteze ceea ce nu i-a preocupat.
    Fără crowdfunding, proiecte importante, de genul Nest, Oculus sau Pebble Watch (care a adunat 30 de milioane de dolari), poate că nu ar fi fost posibile. Punând o piedică de genul taxării, câte proiecte europene vor fi eliminate, câţi investitori descurajaţi şi câte start-up-uri de potenţial succes se vor prăpădi? Cât va pierde Europa în ansamblu impozitând 120 de milioane de euro acum şi renunţând la efectul pe care cele 120 de milioane l-ar avea în timp asupra economiei şi pieţei muncii?

    La un moment dat un economist, un fizician şi doi studenţi au emis o parabolă, cea a maimuţelor şi copacilor, pe care am mai prezentat-o cu ceva vreme în urmă. Şi-a păstrat actualitatea: spaţiul de producţie este pădurea, fructele copacilor sunt bunurile, antreprenorii sunt maimuţele. Ţările, pădurea, se dezvoltă pe măsură ce maimuţele trec dintr-un copac în altul, din zonele sărace ale pădurii în cele mai productive, cu fructe mai mari. Dar, pentru a uşura mersul maimuţelor, ar trebui ca pădurea să aibă o anume densitate, iar distanţele dintre copaci să permită maimuţelor să facă salturi uşoare. Echipa de cercetători crede că tocmai în nordul bogat al lumii pădurea are o dispunere inegală, există zone unde concentraţia de arbori este mult prea mare şi alternează cu „luminişuri” ce blochează drumul maimuţelor (gândiţi-vă aici la tot ansamblul de control, birocratic, ce funcţionează în Europa).

     

  • Poker pe dezbrăcate cu maşinile

    Cercetătorii de la Carnegie Mellon University au pus la punct un program numit Claudico, iar acesta a jucat 80.000 de mâini cu patru jucători profesionişti de poker, Doug Polk, Dong Kim, Bjorn Li şi Jason Les. Premiul pentru oameni a fost de 100.000 de dolari; pentru maşină, nu ştiu.

    Oamenii de ştiinţă spun că pokerul a devenit un soi de benchmark pentru studiile privind inteligenţa artificială, „ceea ce a fost odată şahul“, zice unul dintre ei şi asta e o afirmaţie cu multe înţelesuri, care ar trebui să dea de gândit. Întrecerea a început pe 25 aprilie şi s-a terminat pe 8 mai; oamenii, trebuie să spun din capul locului, au câştigat, înregistrând un plus de 730.000 de dolari. Pare o sumă importantă, dar în timpul celor 80.000 de mâini jucate valoarea totală a mizelor a ajuns la 170 de milioane de dolari, bani virtuali, desigur, aşa că valoarea premiului se înscrie, în aceste condiţii, mai degrabă în marja de eroare. De fapt se poate spune că victoria este a maşinii; computerul a blufat şi a jucat în aşa fel încât cei patru profesionişti nu au putut descoperi în strategia sa vreo slăbiciune pe care să o exploateze.

    Ceea ce înseamnă, iarăşi spun, o victorie a computerului. Şi este acesta semnalul că se dezvoltă ceea ce economistul şi profesorul universitar Alex Tabarrok numeşte „inteligenţa opacă“, cu algoritmi care devin atât de sofisticaţi încât oamenii nu pot înţelege ce fac aceştia de fapt şi unde diferenţa dintre logică şi imbecilitate nici nu mai poate fi deosebită. În jocul de poker au fost mâini pe care Doug Polk spunea că nu le-a înţeles: „să mizezi 19.000 de dolari ca să câştigi 700 este ceva ce niciun om nu ar face“.

    Riscul de a pierde suma aceea mare de bani este prea mare, iar posibilitatea de a câştiga câteva sute nu justifică acţiunea. Dar asta este gândire tipic umană.

    Şi mai pot da un exemplu: este vorba de curierii de la UPS care sunt îndrumaţi de un algoritm pe numele său Orion. Iar experienţa este frustrantă pentru oameni, care nu pot înţelege logica software-ului, de ce sunt puşi să facă o livrare într-un cartier dimineaţă, să meargă apoi în alte zone şi să se întoarcă spre seară în primul cartier pentru o altă livrare. Probabil că sunt aici câştiguri în timp şi bani accesibile maşinii, dar pe care omul nu le înţelege. Şi din nou ne putem întoarce la diferenţa infimă dintre logică şi imbecilitate.

    În 1985 Gari Kasparov învingea fără probleme 32 de computere la şah. 11 ani mai târziu, învingea supercomputerul Deep Blue. Un an mai târziu, în 1997, IBM dubla puterea de calcul al lui Deep Blue şi Kasparov pierdea. Astăzi există în magazine programe care pot învinge un mare maestru fără probleme. Asta pentru că numărul de mutări posibile este, în şah, de 10 la puterea 40, iar numărul jocurilor posibile 10 la puterea 120. Imens dar limitat, totuşi. Puterea imensă de calcul a maşinii a depăşit talentul jucătorului uman. Iar şahul nu mai este acum un joc tocmai la modă, pentru că maşinile l-au dezbrăcat de mister; pentru că maşina te poate anunţa, rece, că te face mat în 10, 100 sau 200 de mutări. Gândirea tipic umană nu a mai avut loc.

    Şi mă gândesc că oamenii au ratat ţinta reală, o maşină care să joace şah sau poker nu ca o maşină, ci ca un mare maestru sau ca un profesionist.

    „Îndrăgostiţii“ lui René Magritte îmi par a ilustra bine tema.

  • Doi români au ajuns în finala celei mai mari competiţii de fotografie din lume

    Cosmin Bumbuţ a ajuns în finală graţie seriei Camera Intimă, înscrisă la secţiunea Arhitectură în categoria pentru profesionişti, care prezintă mai multe imagini realizate în celulele a 35 de închisori din România. Al doilea finalist român, Daniel Necula, semnează fotografia Wrong Way în categoria Open, o fotografie alb negru îndrăzneaţă, despre o femeie pe o bicicletă, cu un detaliu inedit.

    Fotografiile realizate de cei doi finalişti români vor fi expuse în cadrul expoziţiei 2015 Sony World Photography Awards Exhibition, găzduită de Somerset House din Londra, în perioada  aprilie – 10 mai.

    Ediţia de anul acesta a adunat cel mai mare număr de concurenţi din istoria de opt ani a prestigiosului eveniment. Finaliştii au fost aleşi dintr-un număr record de 173.444 de înscrişi proveniţi din 171 de ţări, o creştere de 24% în comparaţie cu numărul de participanţi de anul trecut.

    Fotografii înscrişi în categoria Open au fost jurizaţi pe baza unei singure fotografii, în timp ce competitorii din categoria destinată profesioniştilor au concurat cu un portofoliu de fotografii.

    Cei 10 câştigători din categoria Open vor fi anunţaţi pe 31 martie, iar cei 13 căştigători din categoria dedicată profesioniştilor vor fi anunţaţi pe 23 aprilie în cadrul unei festivităţi de premiere la Londra. 

    În cadrul aceleiaşi ceremonii, va fi decernat şi premiul L’Iris d’Or pentru Cel mai bun fotograf profesionist al anului, care, pe lângă titlu, va câştiga şi premiul cel mare de 25.000 de dolari.  Alături de el vor fi anunţaţi şi câştigătorii categoriei destinate profesioniştilor, a categoriei pentru tineri şi studenţi, respectiv căştigătorul titlului de Fotograful anului din categoria Open, care va fi răsplătit cu 5.000 de dolari.

  • O comunitate de tineri vrea să pună piaţa financiară din România pe harta lumii

    Mult timp m-am gândit la existenţa unei «corelaţii» între numărul de CFA dintr-o ţară şi gradul de dezvoltare al pieţei financiare din acea ţară. Fără să fac nişte calcule prea elaborate, este evident că relaţia este una directă şi pozitivă: cu cât numărul de CFA este mai mare, cu atât ţara şi piaţa financiară respectivă sunt mai dezvoltate“, spune Ionuţ Revenco, CFA, 32 de ani, director de audit la BRD-SocGen, a doua mare bancă de pe piaţă.

    Revenco este unul dintre cei 20 de absolvenţi ai celor trei examene foarte dure CFA, care au obţinut anul trecut şi diplomă de Chartered Financial Analyst, calificare administrată de CFA Institute SUA. Evoluţia pieţei financiare şi nivelul de dezvoltare al unei ţări sunt influenţate de o multitudine de factori. Printre aceştia, un rol foarte important, dar căruia nu i se prea acordă importanţă, este educaţia financiară şi economică. Iar corelaţia între gradul de dezvoltare al pieţei financiare dintr-o ţară, dar şi al ţării respective, şi numărul de persoane care au obţinut atestatul CFA este directă şi pozitivă.

    „În 2010, am avut ocazia să susţin Level 1 la centrul de testare CFA din Toronto, la acel moment locuind în Canada. M-am mirat când în dimineaţa examenului am observat că pe liste erau aproximativ 6.500 candidaţi  – un «Toronto-expo» plin. Următoarele două examene le-am susţinut la Bucureşti, numărul candidaţilor fiind ceva mai mic“, povesteşte Ionuţ Revenco, care s-a specializat pe partea de pieţe financiare şi finanţe-contabilitate, având o experienţă de peste 7 ani în domeniul bancar.

    El afirmă încrezător că numărul în creştere de CFA din România (20 noi titluri în 2014 vs. 9 în 2013) duce în direcţia bună atât ţara, cât şi piaţa financiară românească. Direcţia este bună, dar mai sunt multe de făcut pentru ca România să ajungă să aibă un nucleu de elite specializate în universul financiar şi economic.

    În România sunt peste 150 de absolvenţi ai nivelului III al CFA, care se alătură celor peste 100.000 de deţinători ai certificării CFA la nivel global. Examenele sunt destul de dificile şi nu pot fi trecute pe scurtături, volumul de informaţii fiind foarte mare. Totodată, aceste examene presupun o serie de compromisuri, deloc neglijabile, pe plan personal, după cum spun absolvenţii CFA, care par să nu regrete această alegere şi susţin cu tărie că merită efortul.

    „Cunoştinţele şi perspectivele pe care ţi le oferă calificarea CFA merită cu prisosinţă efortul substanţial pe care îl reclamă cele trei examene. Uneori ţi se pare foarte greu să găseşti un echilibru între muncă, studiu şi viaţa personală, cea din urmă fiind de fapt şi cea pe care candidaţii CFA o sacrifică pentru a creşte şansele să obţină calificarea. În final, sacrificiile făcute merită atât prin prisma cunoştinţelor vaste pe care le dobândeşti, cât şi datorită noilor oportunităţi ce ţi se deschid“, afirmă Raluca Florea, CFA, analist în echipa de cercetare pentru piaţa de capital la BCR şi fost jurnalist financiar.

    Certificarea CFA reprezintă cea mai înaltă calificare profesională recunoscută la nivel internaţional în domeniul analizei fundamentale şi administrării portofoliilor de investiţii, susţine Monica Croitoru, CFA, 28 de ani, fund manager la SAI ErsteAsset Management.

    Un profesionist certificat CFA nu are doar perspective bune pentru carieră, dar aduce şi o plusvaloare prin standardele etice şi profesionale la care aderă simultan cu calificarea. O masă critică de profesionişti ce deţin certificarea CFA pot să accelereze instituţionalizarea acestor standarde profesionale, cât şi să crească vizibilitatea pieţelor financiare din România în rândul comunităţii internaţionale, crede Monica Croitoru, care a absolvit în 2009 Universitatea Columbia din New York City, specializarea Economie şi Matematică.

    „Abilităţile dobândite sunt nenumărate – de la a stăpâni concepte şi noţiuni pe care nu le-am folosit până atunci la metode de analiză şi evaluare, corelaţii, asset management, performance attribution, sunt foarte multe aspecte pe care nu le-am cunoscut înainte de a începe pregatirea pentru CFA“, afirmă Alexandra Duma, CFA, 33 de ani, care momentan nu este angajată.

  • Trei actori fac 70.000 de euro de la corporatiştii cu aspiraţii de vedetă

    Citirea unui scenariu, analiza unui film, lucrul cu echipa şi camera de filmat pot fi activităţi abordate nu doar de actorii profesionişti, ci şi de manageri. Chiar dacă nu îi încurajează să se dedice total profesiei de actor, Dragoş Bucur, Alexandru Papadopol şi Dorian Boguţă îi pun în lumina reflectoarelor pe corporatiştii autohtoni, distribuindu-i în filme cu bugete de peste 100.000 de euro.

    “Dacă acum patru ani un scurtmetraj produs de şcoala noastră pentru cursanţi costa în jur de 1.000-1.100 de euro, acum, «Alt love building», adică al doilea lungmetraj pe care îl lansăm, a ajuns la costuri totale de 160-170.000 de euro. E o diferenţă“, explică actorul Dragoş Bucur (cunoscut mai ales pentru rolurile sale din filmele „Poliţist adjectiv“, „Furia“, „Boogie“) modul cum a evoluat şcoala Actoriedefilm.ro folosindu-se de singurele cifrele care îi sunt familiare.

    Fondată în 2010, de Bucur şi de colegii săi, actorii Alexandru Papadopol („Occident“, „Marfa şi banii“) şi Dorian Boguţă („Francesca“, „Caravana cinematografică“), aceasta este, potrivit lor, „mai mult o şcoală decât un business“, de aceea discuţiile despre cifre de afaceri sunt pentru ei tabu.

    Totuşi, alături de casa de producţie care s-a desprins din şcoală şi prin care realizează filme în care protagoniştii sunt cei care participă la cursurile lor, cei trei îşi aproximează veniturile la aproximativ 70.000 de euro. „De un an şi jumătate am ajuns la nivelul în care acest proiect se autosusţine şi aduce un mic profit, dar în primii doi ani am fost la zero sau puţin sub zero“, explică Bucur.

    Celor trei le-a venit ideea unei astfel de şcoli după ce au observat că, deşi an de an tot mai mulţi actori termină o facultate de profil, puţin ştiu să se descurce pe platourile de filmare. „Am început şcoala pentru o profesionalizare a actorului de teatru în cinema, ţinând cont că în niciuna din facultăţile de actorie din România, private sau de stat, nu se face actorie de film; există câteva cursuri, dar nu sunt nici atât de dezvoltate, nici atât de extinse încât să asigure pregătirea pentru un film după absolvire“, explică Bucur.

    Astfel, au investit 5.000 de euro în amenajarea unui spaţiu şi în tehnologia necesară şi au deschis şcoala în urmă cu aproximativ patru ani. Se adresau mai ales absolvenţilor sau studenţilor de actorie din cadrul facultăţilor de profil, care plăteau un preţ lunar de circa 100 de euro pentru a participa la cursurile celor trei actori. Între timp însă, pe măsură ce au diversificat oferta şcolii, aducând şi alţi invitaţi permanenţi să ţină cursurile, printre care regizoarea şi scenarista Iulia Rugină, regizorul Paul Negoescu, directorul de imagine Vivi Drăgan, actorul Andi Vasluianu, au luat decizia creşterii preţului, ajuns astăzi la 350 de euro/lună. Această modificare a influenţat şi publicul lor ţintă: dacă la început balanţa era înclinată spre profesionişti, în prezent majoritatea cursanţilor sunt amatori ce vin din varii domenii – publicitate, IT, bănci. „Sunt mulţi în poziţii de management, care îşi permit să dea aceşti bani. În loc să îşi cumpere mobilă, spre exemplu, preferă să investească în ei“, spune Dorian Boguţă. 

    În general, la un modul de cursuri de patru luni participă între 20 şi 30 de oameni. Programa este creată de cei trei actori, care participă, prin rotaţie, la cursuri. Dragoş Bucur şi Alexandru Papadopol sunt specializaţi pe tehnica actorului de film, iar Dorian Boguţă îi învaţă pe cursanţi cum să apeleze la propriile experienţe şi simţiri pentru a juca un rol. „Toţi trei predăm actoria de film, mijloacele specifice actoriei de film şi terminologia, principalul obiectiv fiind ca cei care vin aici să se familiarizeze cu ceea ce se întâmplă pe un platou de filmare“, explică Bucur.

    Unul dintre lucrurile cu care se mândresc este că, spre deosebire de restul şcolilor, la ei nu există presiunea diplomei. „Lucrurile se fac treptat, nu înveţi să plângi din prima zi, dar, după patru luni, poţi ajunge să faci lucruri pe care le fac actorii profesionişti.“ Iar pentru a ilustra acest lucru, au oferit încă de la început posibilitatea cursanţilor să joace în filme: scurtmetraje mai întâi, dar şi lungmetraje, de anul trecut. Dacă în general actorii, chiar şi cei profesionişti, se luptă pentru roluri, mai mult de jumătate dintre elevii lor ajung astfel să joace în filme după scenarii gândite special pentru ei. „Scenariştii şi regizorii participă la curs, lucrează cu ei şi scriu în funcţie de tipologia lor – de datele cu care au fost înzestraţi şi de modul cum lucrează.“

    Primul dintre filmele realizate de casa de producţie a celor trei actori, „Love Building“, spune povestea unei tabere ce avea ca scop repararea relaţiilor de cuplu. Lungmetrajul, regizat de Iulia Rugină, a fost lansat pe marile ecrane în septembrie 2013 şi îi are ca protagonişti, alături de Dragoş Bucur, Dorian Boguţă şi Alexandru Papadopol, aflaţi în dublu rol – de actori şi producători ai peliculei, pe participanţii de la şcoala de actorie.

    „Alt Love Building“, cel de al doilea lungmetraj, va continua povestea taberei axate pe repararea relaţiilor de cuplu şi va fi lansat în decembrie anul acesta. „Nu oferim diplome, dar oferim un film“, concluzionează Bucur. Iar apariţia într-un film poate să îi ajute pe cursanţi, fie şi corporatişti, la construirea încrederii în sine sau câştigarea respectului colegilor. „La premiera «Love Building» de la Cluj, de pildă, s-a ridicat toată sala în picioare, publicul a venit în faţă, iar asta ne emoţionează chiar şi pe noi, actorii, şi cu atât mai mult pe ei, care vin din faţa calculatorului. Respectul de sine este la cote maxime şi sunt văzuţi altfel în firmele lor“, explică şi Alexandru Papadopol.

  • “Paralizia care apare în dorinţa de a planifica lansarea perfectă a unei afaceri reprezintă o frână pentru antreprenori”

    LAVINIA RAŞCA

    (ESTE MEMBRU FONDATOR AL ASEBUSS ŞI DIRECTORUL GENERAL AL EXEC-EDU)

    AXUL CENTRAL AL CURSULUI ÎL REPREZINTĂ DEZVOLTAREA, ÎN ECHIPE DE STUDENŢI, pe parcursul a şase săptămâni, a unor planuri pentru afaceri pe care decid de comun acord să le analizeze. Atunci când am ales această activitate, menită să completeze dezbaterile şi discuţiile de caz, acum 17 ani, m-am întrebat: ”Va fi oare util?”.

    Ştiam din practică şi din studii că antreprenorii care petrecuseră mult timp analizând oportunitatea şi contextul acesteia şi care planificaseră în detaliu afacerea nu aveau neapărat mai mult succes decât cei care porniseră rapid la acţiune. În timp, experienţa mi-a arătat însă că acest exerciţiu de scriere, de prezentare şi de discutare a planurilor de business într-un mediu relaxat, aşa cum e cel dintr-o sală de clasă cu oameni deştepţi, care nu se află în competiţia acerbă din mediul real, este important. Dincolo de sintetizarea datelor şi de analize, este vorba de schimbul de idei, de exerciţiul de a asculta păreri contrare şi întrebări, de a susţine propriul punct de vedere şi de a-i convinge pe ceilalţi, dar şi de disponibilitatea de a schimba propriile opinii şi calcule când e cazul, de a îmbunătăţi.

    Apoi este vorba despre deprinderea de a studia, sub presiunea timpului, cele mai importante faţete ale oportunităţii şi mediului şi de a modela cât mai bine conceptul de business. Studenţii sunt mulţumiţi în fiecare an, în ciuda efortului pe care îl fac. Unele dintre planurile de afaceri dezvoltate în timpul cursului s-au materializat realmente. Dimpotrivă, unele afaceri avute serios în vedere de potenţiali antreprenori, membri ai grupelor de studiu, nu s-au mai lansat, pentru că, în urma analizelor şi dezbaterilor, nu şi-au dovedit viabilitatea şi atractivitatea.

    Cred că e bine ca cei care se gândesc să devină întreprinzători să treacă cel puţin o dată prin exerciţiul scrierii unui plan complet de afaceri. Să o facă atunci când nu sunt sub presiunea timpului, chiar dacă nu neapărat pentru afacerea pe care vor să o pornească.

    Cei care doresc să-şi lanseze afaceri sunt extrem de diverşi, unii luând decizii înainte de a gândi, alţii analizând şi planificând până când dispar fie oportunitatea, fie entuziasmul lor. Între aceste extreme, antreprenorii cântăresc rapid oportunităţile, le dau repede deoparte pe cele neinteresante, iar, în cazul celor interesante, se concentrează pe analiză şi pe planificarea aspectelor importante şi utile. Evident, situaţiile diferă de la caz la caz. Dacă sunt necesare investiţii iniţiale mari şi finanţări externe, totul trebuie mai bine documentat. La fel se întâmplă atunci când operaţiunile sunt complexe sau domeniul de activitate revoluţionar. În general însă, e necesar a fi rezolvate întrebările mari. Faptul de a fi parcurs anterior exerciţiul de scriere a unui plan complet de afaceri, atunci când nu a existat presiunea timpului, ajută tocmai la capacitatea de a alege rapid cele mai importante aspecte, care trebuie neapărat gândite.

    Spre deosebire de companiile mari, cu o activitate foarte complexă şi cu responsabilitate asupra multor resurse, care nu întreprind nimic fără să facă înainte analize solide, pe care cheltuiesc sume mari, antreprenorii nu au nici bani şi nici timp să se aplece asupra celor mai mici detalii ale afacerii pe care şi-o doresc. De cele mai multe ori, ei minimizează riscul neîncepând mai multe proiecte simultan şi implicându-se cu precădere în anumite tipuri de afaceri. Condiţiile esenţiale ale succesului sunt ca afacerea să aibă la bază un concept creativ şi ca antreprenorul să demonstreze excelenţă în execuţie. A face repede şi bine ceva diferit faţă de concurenţi este de multe ori mai important decât o strategie genială.

    În alegerea oportunităţii pe care urmează a o exploata pentru a-şi porni afacerea, antreprenorii se gândesc serios cât de atractivă li se pare din punct de vedere personal şi cât de bine se potriveşte cu ceea ce vor să facă şi pot să facă bine. Asta pentru că, fără pasiune, nu vor putea trece prin momentele de început, care sunt extrem de grele. Decizia lor depinde de ceea ce-şi doresc şi de câte eforturi sunt dispuşi să facă. De asemenea, să înţeleagă bine cât e de mare, dacă şi cum poate fi acoperită diferenţa dintre resursele şi competenţele de care dispun şi cele necesare. E bine ca antreprenorii să intre în relaţii cu multe categorii de oameni care le pot da sfaturi. Să le asculte întrebările cu mare atenţie. Dar şi să încerce să obţină încrederea şi implicarea lor ca investitori, angajaţi, furnizori, clienţi.

    În companiile mari există o distincţie clară între analiză şi acţiune. Nu e cazul start-up-urilor. De cele mai multe ori e benefică începerea activităţii înainte de finalizarea analizei. Implicarea antreprenorului care începe timpuriu să-şi asume riscuri şi să facă eforturi şi cheltuieli îi determină pe cei vizaţi de el ca angajaţi, parteneri, investitori să-i acorde mai multă încredere. În urma acţiunilor începute imediat, strategiile elaborate sunt mai corecte. Şi, de multe ori, a învăţa din greşeli e mai benefic decât a începe activitatea doar după angajarea unor cercetări de piaţă sau focus grupuri.

    Alături de perseverenţă şi de tenacitate, este esenţială pentru reuşită disponibilitatea întreprinzătorului de a perfecţiona, dezvolta şi adapta permanent conceptul de business la piaţă. Să fie atent, să înţeleagă ce nu e în ordine când clienţii care ar trebui să comande nu o fac şi să opereze schimbările necesare.

    Nu vreau cu niciun chip să se înţeleagă că sunt împotriva analizei şi a planificării afacerii. Consider însă că paralizia care apare în dorinţa de a planifica lansarea perfectă reprezintă o frână. Strategiile antreprenoriale sunt de fapt rezultatul unei combinaţii între ipoteze, analiză şi acţiune.

  • Salariaţii cu normă întreagă din România au lucrat anul trecut cele mai multe ore din UE

    Salariaţii cu normă întreagă din România au lucrat anul trecut în medie 2.099 de ore, cel mai mult în rândul ţărilor din UE, în timp ce liber-profesioniştii români, cu 2.024 de ore, se numără printre europenii cu cea mai redusă activitate, potrivit institutului francez Coe-Rexecode.

    România şi Grecia (2.010 ore) sunt singurele două ţări din UE unde numărul de ore lucrate de angajaţii cu normă întreagă a depăşit anul trecut pragul de 2.000 de ore.

    Numărul de ore lucrate în România a scăzut de la 2.103 în anii 2011 şi 2012, arată datele institutului francez de studii economice Coe-Rexecode, obţinute de la Eurostat, biroul de statisitcă al UE.

    România şi Grecia sunt urmate de Ungaria, cu 1.969 de ore în medie pe an, Bulgaria şi Croaţia, cu câte 1.954 ore.

    Ţara cu cel mai redus număr de ore lucrate a fost anul trecut Franţa, cu 1.661 ore, urmată de Finlanda, cu 1.648 de ore şi Suedia, cu 1.685 de ore.

    Potrivit organizaţiei Eurofound, în România, Ungaria, Polonia şi Estonia au înregistrat anul trecut cel mai lung program de lucru agreat colectiv din UE, de 1.840 de ore.

    În ultimii 15 ani, numărul de ore lucrate în medie de un angajat cu normă întreagă din România a scăzut uşor, de la 2.104 ore în 1998 la 2.099 anul trecut. Maximul acestei perioade a fost înregistrat în 2003, când românii au lucrat în medie 2.171 ore.

    Cel mai mare declin din ultimii 15 ani al numărului de ore lucrate a fost înregistrat în Franţa, de 14,8%, urmată de Spania (9,8%), Germania (8,9%), Suedia (8,5%), Italia (7,6%) şi Marea Britanie (3,1%).

    Românii ocupă prima poziţie în UE şi după numărul de ore lucrate pe an de angajaţii part-time, cu 1.272 de ore în medie, urmaţi de unguri, cu 1.146 ore, polonezi, cu 1.074 ore, şi belgieni, cu 1.073 ore. În Bulgaria, angajaţii part-time au lucrat anul trecut în medie 938 de ore.

    Liber-profesioniştii din majoritatea ţărilor europene lucrează semnificative mai mult decât angajaţii cu normă întreagă, doar în România şi alte trei ţări numărul de ore înregistrate anul trecut de această categorie fiind sub cea a angajaţilor.

    Astfel, în România liber-profesioniştii au lucrat anul trecut în medie 2.024 de ore, potrivit Coe-Rexecode. Doar în Bulgaria, cu 1.744 ore, Estonia, cu 2.005 ore, şi Spania, cu 2.015 ore, liber-profesioniştii au avut o activitate mai redusă anul trecut.

    Belgia, cu 2.659 ore, Austria, cu 2.479 ore, şi Germania, cu 2.399 ore, sunt ţările în care persoanele din această categorie au lucrat cel mai mult anul trecut.