BusinessMagazin

Tag: PIB

  • Între ciocan şi nicovală: economia nu creşte cum se aştepta, deficitul nu scade pe cât se anticipa

    Va fi bine dacă economia va creşte măcar cu 2% şi va fi minunat dacă deficitul bugetar ar scădea sub cel de anul trecut, judecă economiştii, analizând datele la jumătatea anului.

    Raportul anual al Consiliului Fiscal nu arată bine. Ar arată şi mai rău dacă-i suprapunem estimările peste datele INS privind creşterea economică la şase luni, din an, de doar 1,7%. Aşa că, de la anticipările de creştere de 2,8%, în 2023 care păreau rezonabile, aşteptările coboară spre 1,5 (INB Bank) sau 2% (Raiffeisen Bank).

    Mai neplăcut pentru ansamblul economiei este că deficitul bugetar anticipat nu va fi de 4,4% din PIB. Ar putea sări de 6% din PIB pe actualele date, spune raportul anual al Consiliului Fiscal. Dacă nu se face nimic. Dar de făcut sunt prea puţine. Iar celebra „gaură de 20 de miliarde de lei“ este „o vrăjeală“, cum se spune în argou, pentru că derapajul este cu mult mai mare. O ţară care aşteaptă un PIB de 320 de miliarde de euro în acest an nu ar trebuie să cadă în genunchi la una aşa hop, deşi 4 mld. euro sunt o sumă enormă. Dar cum împarţi povara?

    Sectorul privat susţine că statul este cel care trebuie să taie din cheltuieli şi, da, trebuie să taie. Dar ministrul culturii vine şi spune: dacă-mi aplici măsurile de austeritate cerute, trebuie să închid 60% din biblioteci. Ministrul transporturilor spune: dacă-mi tai bani nu mai am cu ce face autostrăzi! De cealaltă parte a baricadei IT-ul zice: pai eu fac 8% din PIB, de ce să-mi reduci facilităţile fiscale? La fel construcţiile, agricultura, afacerile mici. Toţi vor un “plain field”, dar nu când e vorba de ei.

    Iar Consiliul Fiscal spune: Veniturile sunt nepermis de jos: 27% venituri fiscale ca pondere în PIB faţă de 41% media UE.

  • România a avut în primul semestru al anului o creştere economică de 1,7%, în condiţiile în care PIB-ul s-a majorat cu 2,4% în primul trimestru şi cu 1,1% în trimestrul doi al anului

    România a avut în primul semestru al anului o creştere economică de 1,7%, pe serie brută, în condiţiile în care PIB-ul s-a majorat cu 2,4% în primul trimestru şi cu 1,1% în trimestrul doi al anului, arată datele INS publicate miercuri.

    Pe serie ajustată sezonier, PIB a crescut cu 2,8% în primele şase luni şi cu 2,7% în T2.

    Comparativ cu T1 2023, în T2 creşterea economică a fost de 0,9%.

    Ca urmare a revizuirii seriei brute prin includerea estimării Produsului intern brut pentru trimestrul II 2023  în seria trimestrială, seria ajustată sezonier a fost recalculată, indicii de volum fiind revizuiţi  faţă de a doua variantă provizorie a Produsului intern brut pentru trimestrul I 2023, publicată în comunicatul de presă nr. 172 din 7 iulie 2023, astfel :

    • rezultatele trimestrului II 2022, comparativ cu trimestrul I 2022, au fost revizuite de la 100,7% la 101,0% ;
    • rezultatele trimestrului III 2022, comparativ cu trimestrul II 2022, au fost revizuite de la 101,0% la 100,4% ;
    • rezultatele trimestrului IV 2022, comparativ cu trimestrul III 2022, au fost revizuite de la 101,0% la 100,9% ;
    • rezultatele trimestrului I 2023, comparativ cu trimestrul IV 2022, au fost revizuite de la 100,2% la 100,5% ;


     

     

     

  • Isărescu, BNR: În cazul în care corecţia şi consolidarea fiscală ajung pe mâinile pieţelor, dispare controlul, costul se duce pe curs, rezerva va fi afectată, dispare lichiditatea şi cresc dobânzile. Problema României este mult mai serioasă din punct de vedere fiscal decât se discută

    ♦ Privilegiile fiscale sunt cu un scop bine ţintit, dar pentru un an, doi ani, trei ani, cinci ani. Când depăşeşti 10-15 ani nu mai sunt privilegii, devin rente care distorsionează piaţa şi creează probleme şi în ceea ce priveşte solidaritatea şi coeziunea.

    Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, susţine că banca cen­trală este angajată în sprijinirea unui program al guvernului de ajustare fiscală şi de consolidare, iar în momentul în care se vor concretiza măsurile le va putea explica. Pe de altă parte, Mugur Isărescu a subliniat că dacă nu se iau măsuri de ajustare fiscală şi consolidare fiscală, acestea vor fi făcute de pieţe şi corecţia prin mecanisme de piaţă este mult mai greu de controlat.

    „În cazul în care corecţia fiscală şi consolidarea fiscală nu ating nivelurile care sunt percepute a fi necesare de către instituţiile cu care lucrăm, o bună parte din corecţie se va face de către pieţe. La riscul de ţară suntem cotaţi încă sus de tot. Când corecţia se face prin mecanisme de piaţă este mult mai greu de controlat. Se duce pe curs, nu o să mai intre prea mulţi bani în România. Noi dacă avem acum o rezervă extraordinară, chiar dacă protejăm presiunile pe curs, dispare lichiditatea din piaţă şi cresc dobânzile. Depinde de cum se va face această corecţie fiscală. S-ar putea să asistăm, fără ca noi să mişcăm câtuşi de puţin rata de politică monetară, la o creştere a dobânzilor din piaţă, dacă nu vom avea tăria să facem ajustare şi consolidare fiscală cu instrumentele pe care le avem la dispoziţie. Nici nu mai apucăm să ne ducem la un acord cu FMI“, a mai adăugat Mugur Isărescu.

    Din punctul de vedere al privilegiilor fiscale, Mugur Isărescu a adăugat faptul că acestea sunt cu un scop bine ţintit, dar pentru 1 an, 2 ani, 3 ani sau 5 ani, iar în momentul în care se depăşesc 10-15 ani, privilegiile devin rente care distorsionează piaţa şi creează probleme şi în ceea ce priveşte solidaritatea şi coeziunea.

    „Privilegiile fiscale sunt cu un scop bine ţintit, dar pentru 1 an, doi, trei , cinci. Când depăşeşti 10-15 ani nu mai sunt privilegii, devin rente care distorsionează piaţă şi creează probleme şi în ceea ce priveşte solidaritatea şi coeziunea. Acum înţeleg că unii vor rente viagere, nu merge. Nu trebuie să împovărăm prea mult, dar treptat, treptat trebuie să renunţăm a privilegiile fiscale, dar se negociază greu pentru că fiecare are electoratul său.“

    Guvernatorul BNR a mai explicat şi faptul că instituţiile statului, pentru a funcţiona, nu trebuie răscolite cu reforme.

    „Problema României este mult mai serioasă din punct de vedere fiscal decât se discută. Vrem o ţară ca afară, servicii publice de calitate, autostrăzi, şcoli de calitate, spitale şi sănătate de calitate, iar dacă aduni aceste cerinţe ajungi la 40-50% din PIB. Când eram premier, stăteam la masă tot într-un Guvern de coaliţie şi cererile acestea se ridicau la 40% din PIB şi trebuia să rezolv problema prin acoperirea acestor cerinţe cu venituri de 32% din PIB. Acum sunt cerinţe care ajung la peste 40% şi vrem să acoperim cu venituri de 27% din PIB. Treabă grea. De aceea sprijinim Guvernul să găsească soluţii. Este decizia Guvernului.“

  • Este oficial: Guvernatorul Isărescu a făcut anunţul. Românii au lăsat în urmă unele dintre cele mai mari puternice state europene, inclusiv Grecia. Ce s-a întâmplat

    România a ajuns la un PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare (purchasing power parity-PPP) care reprezintă 77% din media Uniunii Europene (UE), fiind deasupra Greciei, care are 68%, la egalitate cu Portugalia (77%) şi Ungaria (77%) şi aproape de Polonia (79%), a declarat ieri Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, la Conferinţa Ştiinţifică Anuală a Economiştilor Români din Mediul Academic din Străinătate – ERMAS. Însă creşterea economică nu este distribuită egal, a atenţionat Isărescu.

    „Cea mai bună cale de a îmbunătăţi creşterea potenţială a economiei este să continuăm şi să îmbunătăţim absorbţia fondurilor europene. Această cale este bună şi pentru o mai bună distribuţie a PIB la nivel naţional“, susţine guvernatorul BNR.

    România a ajuns la un PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare (purchasing power parity-PPP) care reprezintă 77% din media Uniunii Europene (UE), fiind deasupra Greciei, care are 68%, la egalitate cu Portugalia (77%) şi Ungaria (77%) şi aproape de Polonia (79%), a declarat ieri Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, la Conferinţa Ştiinţifică Anuală a Economiştilor Români din Mediul Academic din Străinătate – ERMAS. Însă creşterea economică nu este distribuită egal, a atenţionat Isărescu.

    „Atunci când România a început procesul de negociere pentru aderarea la UE, în anul 2000, PIB pe locuitor în termeni de paritate a puterii de cumpărare reprezenta doar 26% din nivelul PIB mediu/locuitor din UE. Era cel mai scăzut nivel dintre ţările candidate“.

    În anul 2007, când România a aderat la UE, PIB/locuitor în România a ajuns la 44% din media UE. Acelaşi indicator, PIB/locuitor în standard PPP, este acum de 77% din media UE, peste Grecia care este la 68%, similar cu Portugalia (77%) sau Ungaria (77%) şi uşor sub nivelul din Polonia (79%). 

    Privind retrospectiv, în 2007, când România era la 44% din media europeană a PIB/capita, Polonia era la 54%, Ungaria la 61% şi Bulgaria la 41%, creşterea fiind mai pronunţată în cazul României. „Creşterea a fost impresionantă. Însă, nu a fost distribuită egal“.

    Isărescu a arătat că Bucureştiul a ajuns la peste 160% PIB/locuitor al UE, în timp ce în alte regiuni nivelurile sunt mult mai scăzute.

    „Cea mai bună cale de a îmbunătăţi creşterea potenţială a economiei este să continuăm şi să îmbunătăţim absorbţia fondurilor europene. Această cale este bună şi pentru o mai bună distribuţie a PIB la nivel naţional“, a spus Isărescu. „Un alt factor care îmbunătăţeşte performanţa economiei este şi capitalul uman“, a concluzionat el.

    Produsul Intern Brut (PIB) pe locuitor este principalul indicator de convergenţă reală urmărit la nivelul Comisiei Europene. Paritatea puterii de cumpărare (purchasing power parity – PPP; engl/) elimină diferenţele de preţ dintre ţări. Astfel, simplificând, cu un PPP se pot cumpăra aceleaşi bunuri şi servicii în oricare din statele membre ale UE. Acest indicator este mai relevant în comparaţiile nivelului de trai din diferite ţări ţinând cont de PIB pe locuitor.

     

  • Austeritatea se întoarce în Europa, uneori pe tăcute, alteori în văzul lumii, însoţită de critici, proteste şi amintiri neplăcute

    Cheltuielile record pentru protec­ţie socială din timpul pandemiei şi crizei energetice au umflat de­ficitele şi datoriile statelor euro­pene.

    Cheltuielile record pentru protec­ţie socială din timpul pandemiei şi crizei energetice au umflat de­ficitele şi datoriile statelor euro­pene. Deşi disciplina fiscală la nivelul UE este mai relaxată, unele guverne nu se feresc să promoveze deschis austeritatea bu­getară, care de regulă înseamnă reducerea chel­tuielilor şi trezeşte amintirile amare ale trata­mentelor nesănătoase cu austeritate prescrise în marea criză financiară.

    Dar există şi ţări unde doctrina populistă a partidelor aflate la guvernare face ca austeri­tatea înţeleasă ca reducere a cheltuielilor să fie tabu. Cum de bani este nevoie, dar deficitele şi datoriile nu pot fi lăsate să crească la nesfârşit, sunt majorate taxele. Un an sau un întreg ciclu electoral complică şi mai mult lucrurile. Un astfel de exemplu este Polonia.

    Acolo, luna octombrie va aduce ale­geri parlamentare. Apoi urmea­ză ale­geri regionale şi europene. Partidul aflat acum la guvernare, conser­vatorul PiS, îşi pregăteşte încon­tinuu terenul cu majorări ale salariului minim şi cu supli­men­tarea diverselor programe socia­le destinate familiilor.

    Cum lupta este încinsă, ni­meni nu se aşteaptă ca guvernul să oprească baia de bani. Proiecţia de deficit din planul de buget pentru 2023 a fost majorată luna trecută cu 35%, la aceasta contribuind şi evoluţia economică mai slabă decât s-a anticipat. Analiştii de la ING prevăd un deficit bugetar de 5,2% din PIB anul acesta, limita de sus cerută de tratatele UE fiind de 3% din PIB. Pentru a creşte veniturile, gu­ver­nul polonez majorează taxele, direct sau indirect, şi introduce unele noi.

    Cel mai nou exemplu este un impozit im­pus companiilor care procesează şi depozitează produse agricole. Scopul este de a colecta mai mulţi bani într-un fond pentru protec­ţia fermierilor. Într-o eco­nomie liberă, nicio com­pa­nie nu va accepta taxe noi fără să facă gălăgie sau fără luptă. Firmele din indus­tria alimentară spun că impozitul va însemna creşterea preţu­rilor produselor alimentare din magazine.

    Impozitul este mic, de 0,25% din preţul net, dar va aduce la bugetul statului 170 milioane zloţi (38,2 milioane euro) pe an în mod direct. Dar un preţ mai mare la raft înseamnă şi înca­sări mai mari din TVA, taxa pe vânzare, bani care se duc tot la buget. Pentru a amortiza şocul inflaţiei asupra gospodăriilor, guvernul a redus TVA la energie şi la anumite alimente, dar nu la toate. Prin urmare, cu o mână dă, şi cu alta ia. În Polonia, cea mai mare economie est-euro­peană, 40% din companii spun că văd în creş­terea taxelor un pericol pentru viitorul lor. Este cel mai mare procent din lumea civilizată. 

    În regiune, Cehia, Slovacia şi Estonia au introdus sau pregătesc programe de reducere de cheltuieli care pot fi considerate măsuri de austeritate de-a dreptul, iar Comisia Euro­peană şi FMI le încurajează. „Consolidarea (reducerea cheltuielilor) ar trebui să fie şi mai ambiţioasă decât se intenţionează în prezent în cea mai mare parte a regiunii“, a spus Krista­lina Georgieva, directorul general al FMI. În Cehia, cea mai matură economie est-euro­pea­nă, guvernul a anunţat un set de măsuri echi­valent cu şase miliarde de euro destinat îngus­tării deficitului bugetar de la 3,5% din PIB anul acesta la sub 2% din PIB anul viitor.

    Pachetul susţinut de parlament este echi­librat între reduceri de cheltuieli şi creşteri de taxe şi prevede, printre altele, renunţarea la multe dintre subvenţii şi diminuarea costurilor pentru guvern cu 5%, scrie Reuters.

    La capitolul impozite pot fi menţionate majorarea taxei pe profit de la 19% la 21%, creşterea taxelor pe proprietate, a accizelor şi a contribuţiilor de asigurări de sănătate. Pachetul promite şi o reformă a pensiilor. Sindicatele, inclusiv din sănătate, au ieşit să protesteze, acuzând şi faptul că guvernul nu este dispus la dialog social.

    Un impozit pe profit de 21% ar putea să pară că descurajează afacerile, mai ales dacă este comparat cu cel general de 9% din Ungaria, al cărei guvern mizează pe cele mai mici taxe corporate din UE pentru a atrage investitori străini. Însă în anumite sectoare, impozitele pe profit din Ungaria pot ajunge şi la 50%. Iar impozitele excepţionale pe profiturile suplimentare făcute în criză (windfall tax) par să fi devenit regula în UE. În Ungaria, acest gen de impozitare, aplicat companiilor precum bănci, retaileri şi producători de carburanţi, tinde să se permanentizeze. De altfel, guvernul acestei ţări, unde inflaţia şi dobânzile sunt cele mai mari din Uniune, este printre primele care au aplicat măsuri de reducere a cheltuielilor încă de anul trecut, deşi nu au fost descrise ca fiind măsuri de austeritate. Costurile cadourilor electorale şi faptul că fondurile europene sunt blocate erodează bugetul. Deficitul din primele cinci luni ale anului este unul record. Guvernul a răspuns cu creşteri de taxe, precum cele pentru anumite depozite bancare, şi extinderea în 2024 a taxelor de tipul windfall. Astfel de planuri sunt de la un timp făcute publice când toată lumea doarme. Apoi a venit anunţul şoc: ministerele trebuie să caute modalităţi de a reduce cheltuielile cu cel puţin 3% în domenii sensibile politic cum ar fi programele de susţinere a familiilor, subvenţii pentru locuinţe şi sănătate. Cea mai mare bancă a ţării, OTP, cere să se facă mai mult, având în vedere deficitul bugetar de aproape 10% din PIB din primul trimestru. Pentru 2023, guvernul de la Budapesta are o ţintă de deficit de 3,9% din PIB, dar OTP estimează unul de 6% din PIB. În Germania, o ţară disciplinată fiscal, este mai simplu: proiectul de buget pentru 2024 aprobat de guvern prevede reducerea cheltuielilor cu 6,4% (scăderi în toate departamentele în afară de apărare) şi reactivarea frânei datoriilor. Aceasta înseamnă scăderea deficitului bugetar de la 1,1% din PIB anul acesta (în prezent indicatorul este mult mai mare) la 0,4% din PIB anul viitor. Fitch consideră că reducerile de cheltuieli fac aceste planuri realizabile.

  • Creşterea economică a Chinei dezamăgeşte pieţele internaţionale: PIB-ul a crescut cu 6,3% în al doilea trimestru comparativ cu prognoza de 7,1%. „Aceasta este o încetinire indusă de consum, care necesită sprijin pe partea cererii”

    Creşterea economică a Chinei a fost sub aşteptări în doilea trimestru al acetui an, cu o scădere îngrijorătoare a consumului şi blocaje pe piaţa imobiliară, scrie Bloomberg.

    Produsul intern brut a crescut cu 6,3% în al doilea trimestru faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, au arătat luni datele publicate de Biroul Naţional de Statistică, mai slab decât prognoza de 7,1%.

    „Aceasta este o încetinire indusă de consum, care necesită sprijin pe partea cererii”, a declarat Hao Zhou, economist-şef la Guotai Junan Hong Kong.

    Beijingul şi-a stabilit o ţintă de creştere moderată a PIB-ului de aproximativ 5% pentru acest an, dar se confruntă cu un val de provocări economice, inclusiv perspectiva viitoare a deflaţiei, scăderea exporturilor şi un sector imobiliar în criză. Banca Populară Chineză, care a redus dobânda de politică monetară în iunie, mulţi analişti se aşteaptă la o nouă mişcare în lunile următoare.

  • Valentin Lazea, BNR: Obstacolele din calea reformei fiscale

    Mai întâi, definirea problemei:

    După primele cinci luni din anul 2023, deficitul bugetar (pe definiţie cash) era de 2,32 la sută din PIB, adică cu circa 0,8 la sută din PIB mai mare decât în primele cinci luni din 2022. În aceste condiţii, dacă nu se iau urgent o serie de măsuri, deficitul bugetar la sfârşitul anului 2023 riscă să depăşească 6 la sută din PIB, adică ar constitui un regres faţă de nivelul de deficit de   5,7 la sută din PIB înregistrat în 2022. Este uşor de imaginat consternarea pe care ar stârni-o la Bruxelles şi pe pieţele financiare o asemenea contraperformanţă: o ţară care s-a angajat să reducă în acest an deficitul bugetar la 4,4 la sută din PIB şi care nu este în stare să-şi reducă, nici măcar marginal, deficitul faţă de anul precedent ar fi – probabil – o premieră la nivelul UE.

    În continuare, constrângerea (matematică):

    Pentru a evita ruşinea de a nu avea deloc consolidare fiscală în acest an, România ar trebui să implementeze de la 1 septembrie un pachet fiscal echivalent cu cel puţin 2 procente din PIB. De ce 2 procente din PIB? Pentru că, aplicându-se numai în ultimele 4 luni (adică o treime din acest an) acest pachet ar genera o reducere a deficitului bugetar de circa 0,67% din PIB, probabil suficient pentru a veni – marginal – sub nivelul deficitului de 5,7 la sută din PIB de anul trecut. Important de menţionat este şi că acest pachet de 2 procente din PIB, dacă s-ar prelungi în tot anul 2024 (şi nu ar mai fi afectat de alte „cadouri” electorale) ar permite reducerea deficitului bugetar spre 4 procente din PIB în anul viitor, fără alte măsuri suplimentare, greu de luat într-un an electoral.

    Şi acum, soluţia:

    Soluţia o reprezintă, pe termen scurt, revenirea la adevărata cotă unică, clamată de toţi dar respectată de prea puţini; din cauza numeroaselor scutiri şi exceptări de la plata taxelor şi impozitelor, România are astăzi un sistem fiscal regresiv, în care cei care câştigă mai mult plătesc la buget mai puţin. Eliminarea acestor scutiri şi exceptări ar putea să aducă peste 2 procente din PIB, adică ceea ce este necesar pentru rezolvarea problemei fiscale prezentate în enunţ.

    Dacă lucrurile sunt atât de simple – şi cunoscute de toată lumea – de ce nu le vedem transpuse în practică (cel puţin la data scrierii acestui articol)? Răspunsul constă în trei cuvinte: lăcomie, ideologie, teamă. Lăcomia mediului de afaceri care beneficiază de scutiri şi exceptări; ideologia unei mari părţi a analiştilor şi economiştilor; teama de consecinţele reformei din partea clasei politice. Să le analizăm pe rând.

     

    1.Lăcomia mediului de afaceri beneficiar

    Fie că vorbim de deţinătorii de microîntreprinderi, de PFA-uri, de firme în domeniul imobiliar, de informaticieni care nu plătesc impozitul pe venit, de constructori sau agricultori care nu plătesc contribuţii sociale (dar beneficiază de servicii medicale gratuite) etc., toţi aceştia găsesc nenumărate motive pentru a prelungi regimul preferenţial de care se bucură cu argumente de genul:

    1.1.„Suntem o ramură/sector/tip de firmă la început de drum şi avem nevoie, în această etapă, de sprijinul statului”.

    Or, adevărul este că microîntreprinderile beneficiază de un regim preferenţial din 2002, informaticienii din 2004, sectorul hoteluri şi restaurante din 2017, sectorul construcţii din 2019 şi numai agricultura şi industria alimentară din 2022. Nici o facilitate dată pentru infant industries nu este presupusă să dureze la infinit şi ea trebuie retrasă la un moment dat.

    1.2.„Prin aplicarea de cote de impozitare reduse, are loc o recunoaştere a importanţei pentru economie şi societate a muncii pe care o depunem noi, cei din ramura favorizată”.

    Argumentul sună fals, întrucât importanţa pentru economie a fost deja recunoscută, prin nivelul peste medie al salarizării (în IT, construcţii) şi prin profitabilitatea peste medie a firmelor respective – dar mai multe despre aceasta, în partea finală a articolului.

    1.3.“Dacă ne veţi anula facilităţile fiscale, vom muta firma noastră peste hotare”.

    Acest argument este cel mai strigător la cer, în condiţiile în care impozitarea din toate statele UE – cu excepţia Bulgariei – este mult mai mare decât în România. Cu alte cuvinte, noi, firmele refuzam să plăti impozitul pe salarii de 10 la sută (cel mai scăzut din Europa), dar nu avem nici o problemă de a plăti impozite de 25, 30, 40 la sută în alte state din Europa…..

    Adevărul este că aştept cu nerăbdare (dar fără mari speranţe) ziua în care un informatician va admite public că este ruşinos ca la salariile existente în ramură să nu plătească impozit pe venit, sau un constructor care să recunoască public că este jenant să beneficieze de servicii medicale în condiţiile în care nu cotizează de loc la ele, sau un deţinător de 9 microîntreprinderi (3 ale sale,      3 ale soţiei, 3 ale fiului) că beneficiază de o grămadă de scutiri, având o profitabilitate cu mult peste 6% (break even point-ul pentru impozitul pe profit versus impozitul pe cifra de afaceri).

     

    2.Ideologia unei mari părţi a analiştilor şi economiştilor

    Din păcate, mulţi analişti şi economişti preferă să trateze problema echilibrului bugetar de o manieră ideologică, iar procedând astfel pierd din vedere urgenţa şi dimensiunea problemei concrete care trebuie rezolvată.

    Auzim tot mai des argumente de genul:

    2.1.„La stadiul său de dezvoltare, România are nevoie de un stat minimal. Când vom fi dezvoltaţi, ne vom permite un stat – şi un buget – mai mari”.

    Acest argument poate că era valabil la începutul anilor’2000, când România avea un PIB (la paritatea puterii de cumpărare) de 32% din media UE, nicidecum în 2023, când am ajuns cu PIB (la PPC) de 72% din media UE. Analiştii de care vorbim par să uite, în mod deliberat, că România este un stat membru al UE, adică a unei zone cu o puternică implicare a statului în zona de redistribuire. Favorizând o redistribuire redusă, în stilul american, analiştii respectivi îşi închipuie că România va deveni un fel de SUA; în realitate cu redistribuire redusă, România va deveni un fel de Guatemala, Honduras sau El Salvador. Aplicaţi teoria statului minimal pe un public anglo-saxon şi veţi obţine SUA; aplicaţi teoria statului minimal pe un public latin şi veţi obţine Honduras-ul. Dar poate că asta e ceea ce se doreşte: cei privilegiaţi să trăiască în cartiere bine păzite, cu poliţie, şcoli şi spitale private, fără vreo consideraţie pentru restul populaţiei….

    2.2.„Orice corecţie fiscală înseamnă o creştere de taxe”.

    Culmea ipocriziei este că cei care apărau introducerea cotei unice de impozitare în 2004-2005 sunt cei care acum apără dispariţia ei de facto, într-un sistem de impozitare regresiv. Să o spunem clar: eliminarea privilegiilor fiscale nu constituie o creştere a fiscalităţii, ci o revenire la normalitatea economică.

    2.3.„Putem obţine corecţia fiscală necesară numai prin reducerea cheltuielilor bugetare”.

    Cei care afirmă aşa ceva au probleme cu matematica. Oricât ar fi de binevenită reforma pensiilor speciale, acesta nu are o magnitudine mai mare de 0,85 procente din PIB. Şi, mai ales, nu se poate desfăşura într-un timp scurt, fără o perioadă de tranziţie de câţiva ani. Astfel încât câştigurile bugetare din reforma pensiilor speciale pot fi estimate la maximum 0,15 – 0,20 procente pe an, în timp ce România are nevoie de 2 procente din PIB acum.

    La fel stau lucrurile cu supra-angajările din domeniul administraţiei publice, mai ales în provincie. Dar, având în vedere că totalul salariilor bugetarilor reprezintă circa 8,5 la sută din PIB, cu cât ar putea să contribuie anual o reformă a sectorului bugetar? Poate cu 0,2-0,25 la sută din PIB.

    Toate acestea trebuie puse în contextul în care apărarea, clima, investiţiile în infrastructură vor necesita, în anii următori, cheltuieli mult mai mari decât în prezent. Astfel, o reducere a deficitului bugetar pe partea de cheltuieli este mai mult decât iluzorie.

    Cu venituri fiscale de numai 27 la sută din PIB (faţă de 30 la sută din PIB în cazul Bulgariei, respectiv 35-36 la sută din PIB în cazul Cehiei, Poloniei şi Ungariei), România nu poate oferi cheltuieli publice mai mici de 36-37 procente din PIB, iar în viitor nivelul acestor cheltuieli va creşte inevitabil, de unde şi necesitatea de a creşte (masiv) veniturile bugetare.

     

    3.Teama politicienilor privind consecinţele reformei fiscale

     

    Acestă teamă este întrucâtva legitimă, dar ne vom strădui să o demontăm cu argumente economice. Adevărul este că politicienii plătesc acum rodul multor ani de politici populiste, în care au dat cu ambele mâini (şi nu au luat cu nici una), învăţând publicul votant cu mantra mizerabilă „vom vota cu cei care ne-au dat ceva”, demnă de o ţară subdezvoltată.

    Argumentele politicienilor ar fi următoarele:

    3.1.”Dacă eliminăm exceptările de taxe, o multitudine de firme (şi în special, IMM-uri) vor intra în faliment, generând şomaj de masă”.

    Datele de mai jos (pentru care sunt recunoscător colegului meu, Florian Neagu) infirmă teama de mai sus. Pentru fiecare din ramurile analizate (agricultură şi industria alimentară, construcţii, IT, servicii , comerţ) pentru totalitatea firmelor în anul 2021, datele arată că:

     

                       tabyu 1

                         tabyu 2

     

    – marja operaţională (definită ca profit împărţit la cifra de afaceri) este consistentă, variind între 5,2 la sută în cazul comerţului şi 14,7 la sută în cazul IT;

    – IMM-urile au, de regulă, marje operaţionale mai mari decât corporaţiile din aceeaşi ramură;

    – în cadrul IMM-urilor, cea mai mare marjă operaţională o au IMM-urile micro, adică tocmai acelea presupuse a fi cele mai vulnerabile.

    Ca atare, teama că o înăsprire a fiscalităţii va lovi cu precădere în jucătorii mici din economie nu se justifică.

    3.2.“Dacă eliminăm exceptările de taxe, vom duce economia în recesiune”.

    La momentul de faţă, economia României creşte cu 2,4 la sută pe an, adică uşor sub potenţial. Dar este normal să fie aşa, din moment ce avem un excedent de cerere în raport cu oferta internă de bunuri şi servicii. Acest excedent de cerere generează inflaţie şi deficite externe. Pentru eliminarea lui ar fi necesară, la modul ideal, creşterea ofertei interne, dar aceasta se face încet în timp – şi de aceea absorbţia fondurilor europene este imperios necesară. Până una-alta, reechilibrarea economiei necesită măsuri monetare şi fiscale restrictive, oricât de „ne-politic” ar suna aceasta. În definitiv, o economie, la fel ca un automobil, se conduce atât cu frâna, cât şi cu acceleraţia şi nu – cum şi-ar dori unele capete înfierbântate – apăsând permanent doar pe acceleraţie.

    În orice caz suntem departe de o recesiune (creştere negativă a PIB) şi chiar de o recesiune tehnică (creştere negativă timp de două trimestre la rând).

    3.3.„Dacă eliminăm exceptările de taxe, vor câştiga alegerile viitoare partidele extremiste”.

    Noi putem să contra-argumentăm că, dacă se iau acum măsurile necesare, vom avea atât câştiguri economice (deficit sub cel de anul trecut în anul acesta, şi deficit de circa 4 la sută din PIB în 2024 fără alte măsuri suplimentare), cât şi câştiguri politice (mai este suficient timp până la alegerile parlamentare şi prezidenţiale din toamna lui 2024), astfel încât efectul negativ al măsurilor să se disipeze,

    Din contră, dacă nu se iau acum măsurile respective, creşte riscul necesităţii de a le lua în anul 2024, cu consecinţele electorale de rigoare. Iar neluarea vreunei măsuri nici în 2023, nici în 2024 va face din România următorul candidat la o asistenţă din partea FMI şi la o eventuală suspendare a fondurilor din partea Comisiei Europene.

    À bon entendeur, salut!

     

  • Evoluţia PIB-ului şi evoluţia datoriei externe. Crearea unei false impresii că PIB-ul românesc creşte sănătos, şi implicit nivelul de trai, fără a spune adevărul în intregime, nu mai poate fi acceptat în continuare fără riscuri majore pentru întreaga naţiune”

    În literatura economică de specialitate din ţara noastră nu prea s-a vorbit în ultimii ani despre modelul de creştere economică pe care România ar dori să îl adopte şi să îl implementeze. De fapt, în prezent, ţara noastră are doar documente programatice fragmentate, dintre care unele, trebuie să o spunem, au fost solicitate din afară, cum este cazul Planului Naţional de Reconstrucţie şi Rezilienţă (PNRR), elaborat şi negociat sub auspiciile Uniunii Europene (UE). De-a lungul timpului, diverse Guverne au venit cu aşa zisele Programe de Guvernare, care fie nu au fost implementate în întregime, fie au fost abandonate definitiv la schimbarea Guvernului care le-a promovat. Mai pe scurt, nu există o strategie de ţară pe termen mediu şi lung care să fie, într-adevăr, baza de acţiune pentru întreaga societate.

    Datorită acestei situaţii, România a adoptat, din literatura şi practica occidentală, un indicator cheie pentru a urmări creşterea economică a ţării după evenimentele din decembrie 1989, şi anume Produsul Intern Brut (PIB), care a înlocuit Produsul Social Total şi Venitul Naţional. Acest indicator oferă informaţii valoroase despre stadiul de dezvoltare al unei naţiuni, inclusiv prin derivata sa mai bine cunoscută şi mai des folosită şi anume PIB-ul/cap de locuitor. În acest fel, standardele statistice româneşti au fost aliniate ce cele din ţările dezvoltate. După datele publicate de agenţii de prestigiu, romaneşti şi din străinătate, PIB-ul României a evoluat de la USD 42,1 mld în 1989 la un nivel estimat de circa USD 301,2 mld în 2022 (Lei 1.412 mld (+4,8% faţă de 2021), transformat la cursul Leu/USD mediu anual publicat de BNR). Evoluţia acestui indicator fundamental în cei 33 de ani de tranziţie şi economie de piaţă este prezentată în Graficul 1 de mai jos. Este evident că aderarea României la NATO în 2004 şi apoi la UE de la 1 ianuarie 2007 au avut o influenţă favorabilă extraordinară în creşterea PIB-ului total, în condiţiile în care exodul românilor în străinătate începuse deja.

    O opinie publicată recent în paginile acestei publicaţii, conchidea că “Gospodăriile populaţiei continuă să iasă la cumpărături şi fac PIB”[1]. Corect, dar credem că o privire mai detaliată se impune. Este cunoscut faptul că în practica şi teoria economică românească, PIB-ul reprezintă “rezultatul final al activităţii de producţie” (în sensul larg al noţiunii) al producătorilor rezidenţi. Metodele de calcul sunt bine cunoscute: a) metoda de producţie, b) metoda veniturilor, dar cel mai bine cunoscută este c) metoda cheltuielilor, potrivit căreia PIB = CF + FBCF + VS + (E – I), cu următoarele semnificaţii atribuite de Institutul National de Statistică (INS): CF = Consumul final efectiv; FBCF = Formarea brută de capital fix; VS = Variaţia de stoc; E = Exporturile de bunuri şi servicii; şi I = Importurile de bunuri şi servicii. Şi în anii precedenţi, precum şi în trimestru I al acestui an, cea mai mare contribuţie la formarea PIB-ul românesc a avut-o consumul populaţiei (comerţul, serviciile, transportul, care au fost principalele ramuri contribuitoare – peste două treimi), urmat de consumul administraţiei publice. Formarea capitalului brut (adică investiţiile) a avut o pondere relativ mică, în special dacă ne comparăm cu ceea ce ar fi nevoie în ţară. Planurile de investiţii au fost abandonate cu mult timp în urmă, fiind considerate de sorginte socialistă. Acest lucru a avut urmări grave. Măsuri de redresare a acestei situaţii sunt necesare ca o urgenţă naţională. O altă trăsătură definitorie a fost că exporturile româneşti de bunuri şi servicii au fost în permanenţă devansate de importuri. Deficitele comerciale înregistrate doar în ultimii trei ani şi patru luni (până la aprilie 2023) sunt prezentate în Tabelul 1.

    Tabelul 1 : România – Contul Curent şi Balanţa Comercială, 2020 – Apr. 2023, EUR mld

    Explicaţii

    2020

    2021

    2022

    Apr. 2023

    Contul curent

    -11,0

    -17,0

    -26,6

    -5,5

    Bunuri şi servicii

    -9,5

    -13,9

    -19,8

    -3,5

    Sursa: BNR, baza de date interactive;

    Corecţia aplicată creşterii PIB-ului din trimestru I al acestui an pentru dezechilibrul înregistrat la balanţa comercială şi servicii este de fapt minoră (-0,8%), dar problema fundamentală este că populaţia consumă cu prioritate produse fabricate în alte ţări. În prezent România importă cartofi din Egipt, lapte şi făină din Ungaria, tomate roşii din Turcia şi Siria etc., pentru a da numai câteva exemple. Practic agricultura românească a rămas ca o ramură subdezvoltată, sistemele de irigaţii finanţate prin împrumuturi de la Banca Mondială au fost distruse sau lăsate să se degradeze, forţa de muncă rămasă în mediul rural este îmbătrânită – pentru a enumera doar câteva dintre cele mai grave probleme. În multe alte articole, noi am militat pentru schimbarea fundamentală a acestei atitudini greşite şi, se poate spune, chiar periculoasă pentru securitatea naţională.

    Finanţarea consumului intern (al gospodăriilor populaţiei şi cel al sectorului public) prin împrumuturi externe, care a fost de fapt o practică a ultimelor trei decenii, ni se pare greşită. România a acumulat o datorie externă substanţială (vezi datele din Tabelul 2) care ar trebui prezentată populaţiei ca atare. Politicienii români se feresc însă să facă acest lucru pentru a nu îşi pierde electoratul, iar populaţia este din ce în ce mai vehementă (greve nesfârşite, proteste în stradă, etc.) în a îşi cere drepturile salariale sau drepturile de pensii pe care fiecare categorie le consideră justificate, având în vedere costul vieţii în prezent.

    Tabelul 2: Evoluţia datoriei externe a României, 1989 – aprilie 2023

    USD mld (1989 – 1996); EUR mld (2010 – aprilie 2023)

    Explicaţii

    1989

    1996

    2010

    2020

    2021

    2022

    Apr. 2023

    Datoria externă

    -0,8

    6,9

    93,63

    125,9

    136,6

    142,7

    153,1

    Sursa: B.N.R., baza de date interactivă, EBRD Transition Report Update 1996 şi Tradingeconomics;

    În acest condiţii, prezentarea ritmurilor de creştere ale PIB-ului ca fiind o realizare pur românească trebuie nuanţată. Analiştii români ar trebui să semnaleze mai frecvent şi mai consistent această anomalie. Este din ce în ce mai evident, că există o corelaţie între creşterea PIB-ului şi cea a datoriei externe. Datele prezentate în Graficul 2 pentru ultimii nouă ani sugerează, fără îndoială, această corelaţie pozitivă. Dacă mai era nevoie, simple calcule matematice cu ajutorul a două formule de bază în statistică legate de funcţia de regresie liniară simplă (=CORREL(x1:xn,y1:yn) sau =PEARSON(x1:xn,y1:yn), unde “n” reprezintă numărul de ani cercetaţi pentru cele doua serii statistice), ne conduc la un coeficient de determinare de +0,92. Acest nivel (care se încadrează în intervalele teoretice ale acestei funcţii de la +1 (corelaţie pozitivă) la zero (nicio corelaţie) şi până la -1(corelaţie negativă)), demonstrează că o parte importantă a PIB-ului în intervalul cercetat a fost finanţat prin împrumuturi externe.

    Pentru o prezentare echilibrată a acestei chestiuni spinoase, trebuie să notăm că şi alte ţări, în special marile puteri începând cu SUA, UE, Marea Britanie, Japonia şi altele, practică sisteme asemănătoare de finanţare a creşterii economice, însă o fac prin emisiuni monetare, iar monedele sunt ţinute ca rezerve internaţionale de celelalte ţări. Dar România are nevoie în prezent să se concentreze pe investiţii prin care să se creeze locuri de muncă, în special pentru tineri, care sunt din ce în ce mai mult tentaţi să plece în străinătate. De asemenea, crearea de PIB prin consumul sectorului public nu este sustenabilă. Deficitele fiscale trebuie controlate. Dimensiunile statului, ale instituţiilor guvernamentale şi ale sutelor de agenţii de stat create în ultimele decenii sunt cu totul anormale pentru capacitatea economică a ţării, care a pierdut din 1990 încoace peste 4 milioane de români, în special tineri şi forţă de muncă activă. Mai mult, acordarea de pensii speciale unor categorii de salariaţi din sistemul public este imorală în situaţia în care milioane de bătrâni trăiesc din pensia minimă pe economie. Crearea unei false impresii că PIB-ul românesc creşte sănătos, şi implicit nivelul de trai, fără a spune adevărul în întregime, nu mai poate fi acceptată în continuare fără riscuri majore pentru întreaga naţiune.

     

    Alexandru M. Tănase, PhD, este fost consilier FMI şi fost Associate Director, Senior Banker la BERD, iar Mihai Rădoi este Director al unui Fond de Investiţii şi fost Director Executiv al Anglo-Romanian Bank, Londra.

     

  • Cât de mult s-a schimbat modul de a lucra. „Am lucrat în secret de pe alte meleaguri, iar şeful meu nu s-a prins niciodată; anul trecut abia dacă mi-am luat câteva zile de concediu, pentru că în fiecare zi era vacanţă ori de câte ori ieşeam pe uşa casei de la ţară”

    Am lucrat în secret de pe alte meleaguri, iar şeful meu nu s-a prins niciodată; anul trecut abia dacă mi-am luat câteva zile de concediu, pentru că în fiecare zi era vacanţă ori de câte ori ieşeam pe uşa casei de la ţară; azi nu mai pot concepe să muncesc fără să am pisica pe birou.

    Flexibilitatea adusă de pandemie programului de lucru a îmbunătăţit pentru mulţi echilibrul muncă – viaţă privată, scrie Financial Times. Sau, după cum spune mai simplu Paul Krugman, munca de acasă i-a ajutat pe mulţi să realizeze ce contează în viaţă. Krugman este profesor şi laureat al premiului Nobel pentru economie,  un avid iubitor de pisici şi un înverşunat  oponent al austerităţii. El este şi comentator pentru The New York Times, unde a tratat chestiunea muncii de acasă, din perspectivă americană şi economică.

    Economia Statelor Unite a cunoscut o redresare remarcabilă după recesiunea produsă de pandemia de COVID în 2020, scrie Krugman. Efectele mult temute ale pandemiei nu s-au materializat niciodată: ocuparea forţei de muncă, participarea la forţa de muncă şi Produsul Intern Brut mai au un pic şi se realiniază la proiecţiile făcute înainte ca dezastrul să lovească.

    Încă aşteptăm să vedem dacă politicienii vor face inutilă această realizare împingând America într-o criză a datoriilor doar pentru că pot. Aceasta este o sursă de anxietate care maschează ceva mai important. Economia SUA se descurcă chiar mai bine decât o sugerează secile cifre statistice. Un lucru bun făcut de pandemie este că a provocat o schimbare majoră în modul în care lucrează americanii; oamenii pierd mult mai puţin timp şi mai puţine resurse pentru a se deplasa la lucru.

    Acum câteva zile, colegul meu Farhad Manjoo a scris un articol excelent despre beneficiile reducerii timpului spre locul de muncă. Analiza m-a inspirat să aprofundez această problemă. Deşi are dezavantaje – şi ce pe lumea asta nu are? — trecerea la munca de la distanţă şi hibridă este, în general, un lucru foarte bun, chiar dacă (sau poate mai ales dacă) miliardarul Elon Musk o urăşte.

    Economia SUA se descurcă chiar mai bine decât o sugerează secile cifre statistice. Un lucru bun făcut de pandemie este că a provocat o schimbare majoră în modul în care lucrează americanii; oamenii pierd mult mai puţin timp şi mai puţine resurse pentru a se deplasa la lucru.

    Trecerea la munca de la distanţă este, de asemenea, un subiect de reflecţie în cel puţin două moduri. În primul rând, este o lecţie prin faptul că a profita de noile posibilităţi tehnologice presupune adesea schimbări majore în modul în care funcţionează afacerea. În al doilea rând, este o reamintire a faptului că cifrele economice precum PIB, deşi sunt utile, pot fi uneori indicatori înşelători a ceea ce contează cu adevărat în viaţă.

    Să le luăm în ordine: reducerea timpului de navetă este o problemă serioasă. Înainte de pandemie, adultul american mediu petrecea aproximativ 30 de minute pe zi, sau mai mult de 100 de ore pe an, pe drumul spre muncă. (Deoarece nu toţi adulţii sunt angajaţi, cifra pentru salariaţi este considerabil mai mare.) Până în 2021, acest număr a scăzut cu aproximativ un sfert.

    A calcula valoarea în dolari a beneficiilor de pe urma reducerii timpului de navetă este dificil. Nu poţi pur şi simplu înmulţi timpul economisit cu salariul mediu, deoarece oamenii probabil nu consideră timpul petrecut pe drum (majoritatea americanilor conduc spre locul de muncă) ca fiind complet pierdut. Pe de altă parte, există multe alte cheltuieli, de la combustibil până la uzură şi efort psihologic asociate cu naveta. În al treilea rând, opţiunea de muncă la distanţă sau hibridă tinde să fie disponibilă în principal angajaţilor cu studii superioare, cu salarii peste medie şi, prin urmare, cu o valoare ridicată asociată timpului lor.

    Nu este greu de argumentat că beneficiile generale aduse de faptul că salariatul nu mai trebuie să facă zilnic drumul până la muncă  sunt echivalente cu un câştig în venitul naţional de cel puţin unul şi poate mai multe puncte procentuale. Este mult: există foarte puţine propuneri de politică economică cu puterea de a produce câştiguri la această scară. Şi da, acestea sunt beneficii reale. Directorii executivi pot povesti despre muncitorii leneşi sau (după cum spune Musk) „imorali” care nu vor să se întoarcă în birourile lor, dar scopul unei economii nu este să-i facă pe şefi fericiţi.

    Ceea ce este interesant este că această transformare a modului în care lucrează mulţi americani nu a fost condusă de vreo nouă tehnologie. Adevărat, nu ar fi fost posibilă dacă mulţi oameni nu ar fi avut conexiuni rapide la internet, dar marea creştere a conexiunii în bandă largă a avut loc între 2000 şi 2010, apoi piaţa s-a echilibrat. Abia sub presiunea pandemiei companiile au învăţat să profite de posibilitatea oferită de tehnologie de a munci de la distanţă.

    Oricine face comparaţii internaţionale ştie că America are un PIB pe cap de locuitor mai mare decât multe din ţările europene, dar nu oricine ştie că o mare parte a diferenţei nu reflectă o productivitate mai mare în SUA; reflectă faptul că europenii beneficiază de mult timp de vacanţă, în timp ce americanii au devenit „naţiunea fără vacanţă”.

    În timp ce economia pandemiei a devenit trecut, schimbarea modului în care lucrăm pare permanentă. În general, munca de acasă arată ca un exemplu clasic de industrie incipientă – o industrie iniţial necompetitivă propulsată de un impuls temporar (de obicei dat de tarife sau subvenţii, dar în acest caz de un virus) care învaţă din practică şi câştigă competitivitate chiar şi după ce sprijinul este înlăturat. Dacă ascensiunea muncii la distanţă se dovedeşte a fi permanentă, va avea efecte economice profunde, cu unii perdanţi (cum ar fi imobilele comerciale şi bazele fiscale ale multor oraşe) dar şi mulţi câştigători. Un lucru pe care nu îl va face, totuşi, este să se arate ca o creştere economică măsurată: timpul pe care americanii îl pierd în ambuteiaje nu este scăzut din venitul naţional, iar timpul pe care îl petrec cu familiile lor nu este adăugat. Nu sunt unul dintre acei critici care spun că PIB este un număr inutil; este o statistică informativă şi nu este uşor de înlocuit. Dar poate fi înşelător atunci când societăţile fac alegeri diferite. Oricine face comparaţii internaţionale ştie că America are un PIB pe cap de locuitor mai mare decât multe din ţările europene, dar nu oricine ştie că o mare parte a diferenţei nu reflectă o productivitate mai mare în SUA; reflectă faptul că europenii beneficiază de mult timp de vacanţă, în timp ce americanii au devenit „naţiunea fără vacanţă”. Deci cui îi este mai bine, americanului sau europeanului? Acum vedem câştiguri majore acasă care nu sunt capturate de PIB. Adevărat, aceste câştiguri aparţin în mare parte angajaţilor cu venituri mai mari, ceea ce este regretabil; cu toate acestea, am observat şi câştiguri salariale mari în partea de jos, atenuând oarecum nedreptatea. O implicaţie este că, dacă ne uităm la ceea ce este o economie – şi anume un mecanism care să satisfacă nevoile umane, nu de a genera statistici favorabile – revenirea Americii din pandemie a fost chiar mai impresionantă decât vă puteţi da seama. Sarah O’Connor, comentator la Financial Times, este şi ea încântată de munca de acasă, până nu de mult ceva de care beneficiau doar elitele. Munca a primit o publicitate proastă în ultima vreme, scrie O’Connor, de data aceasta din perspectiva unui britanic. Am avut tendinţe ca „marea demisioneală”, mişcarea „anti-muncă”, „demisia silenţioasă” şi gălăgioase valuri de greve. Totul pare să se adauge la un sentiment că munca se înrăutăţeşte şi oamenii sunt sătui de ea. S-a spus că acesta este sfârşitul muncii aşa cum îl cunoaştem noi. Dar asta nu este neapărat ceea ce spun datele, cel puţin în Marea Britanie. Când Alan Felstead şi Rhys Davies de la Universitatea Cardiff au organizat un test online în 2018/19 şi apoi din nou în 2022, au adunat aproximativ 100.000 de reacţii de la oameni din toată ţara care au răspuns la întrebări detaliate despre locurile lor de muncă.

    Cercetătorii au descoperit că în 2022 oamenii au raportat mai multă capacitate de a decide când să înceapă şi când să oprească munca, posibilitate mai mare de a-şi lua concediu în caz de urgenţă, manageri mai receptivi, mai puţină presiune în muncă, putere mai mare în deciziile legate de locul de muncă, perspective mai bune de promovare şi securitate mai mare a locului de muncă. În dezavantaj, ei au avut mai puţină discreţie asupra sarcinilor lor de serviciu. Rezultatele testului online pot fi privite cu o oarecare precauţie, aşa cum recunosc şi autorii.

    Dimensiunea eşantionului a fost uriaşă, dar respondenţii s-au autoselectat, majoritatea au fost femei, oameni care lucrează în sectorul public şi cu locuri de muncă profesionale (însă cercetătorii au încercat să ţină seama de acest lucru când au tras concluziile). Dar şi un sondaj separat privind calitatea locurilor de muncă din Marea Britanie, realizat anual de Chartered Institute of Personnel and Development, înclină împotriva ideii că munca s-a înrăutăţit: majoritatea parametrilor au rămas destul de stabili, cu o oarecare îmbunătăţire a echilibrului dintre viaţa profesională şi viaţa privată. Dacă se simte o îmbunătăţire în calitatea muncii, care ar putea fi cauza?

    Tendinţa de penurie de forţă de muncă i-a ajutat pe oameni să se simtă mai puţin nesiguri – şi ar fi putut foarte bine să-i determine pe angajatori să facă schimbări pentru a recruta şi păstra personalul. Apoi, este trecerea provocată de pandemie către munca la distanţă sau hibridă, pe care Felstead o numeşte „o schimbare radicală, un moment de importanţa inventării becului, o ruptură în istorie”. Nicholas Bloom, profesor de economie la Universitatea Stanford din SUA, mi-a spus că nivelul muncii de acasă s-a dublat la fiecare 15 ani până la pandemie. Apoi am avut „echivalentul a 40 de ani de accelerare în decursul a doar trei ani”. Felstead şi Davies au descoperit că cel mai mult calitatea locului de muncă s-a îmbunătăţit la acele ocupaţii care implică lucrul de acasă cel puţin o zi pe săptămână. Câştigătorii nu au fost doar profesionişti bine plătiţi, care aveau cele mai bune condiţii de lucru încă de la început.

    Acest lucru pune un semn de îndoială deasupra ideii că munca hibridă a lărgit prăpastia dintre locurile de muncă „îndrăgite” şi cele „proaste”. „Înainte de pandemie, cei care lucrau de acasă erau printre cele mai înalte eşaloane, dar acest beneficiu s-a extins”, a spus Felsted. La oameni precum lucrătorii din centrele de apeluri, personalul administrativ, consilierii pentru locuinţe şi juriştii probabilitatea de a putea lucra de acasă cel puţin o zi pe săptămână este mai mare decât înainte de pandemie. Iar acest lucru pare să fi îmbunătăţit calitatea locurilor de muncă: sunt mai flexibile şi există mai puţină presiune.   

  • Care sunt polii economici ai României

    Datele statistice plasează, în mod previzibil, cele mai dinamice judeţe din punctul de vedere al atragerii investiţiilor în topul PIB pe cap de locuitor din România

    Datele statistice plasează, în mod previzibil, cele mai dinamice judeţe din punctul de vedere al atragerii investiţiilor în topul PIB pe cap de locuitor din România. Acest indicator este cel mai uzitat în definirea nivelului de trai dintr-o regiune sau ţară.

    Cu un PIB/capita de peste 38.000 de euro, Bucureştiul conduce detaşat acest clasament, fiind mult peste media de circa 15.000 de euro pe cap de locuitor de la nivel naţional.

    De altfel, PIB/capita în Bucureşti se ridică la nivelul unor mari capitale din ţări mai dezvoltate, precum Viena sau Budapesta.

    În alte regiuni din România, însă, povestea este diferită. Cel mai mic PIB pe cap de locuitor este în Vaslui, de mai mult de 5 ori mai mic decât Bucureştiul (sub 7.000 euro/cap de locuitor). Este o utopie uniformizarea economică dintre regiuni în România sau în oricare altă ţară, fie că este vorba de SUA, Italia sau Spania, unde câteva centre economice deţin cea mai mare parte din economia şi businessul ţării. Cu toate acestea, decalajele economice dintre regiuni, oraşe sau judeţe au efecte sociale importante şi regiunile defavorizate ale României se confruntă cu probleme precum depopularea, şomaj ridicat mai ales în rândul tinerilor, sau nivel de trai scăzut. 

    ♦ Aproape 15.000 de euro/cap de locuitor produce România ca valoare adăugată în economie anual, dar decalajele dintre judeţe sunt mari

    ♦ PIB-ul României s-a apropiat de 1.400 mld. de lei (280 mld. euro) în 2022 şi în 2023 prognozele sunt că va ajunge la 1.600 mld. lei (320 mld. euro)

    ♦ Bucureştiul deţine în continuare circa un sfert din economia României