Un rezident la spitalul de oftalmologie din Bucureşti şi un medic de aceeaşi specialitate care profesa la Giurgiu au decis în 1993 să renunţe la slujba prost plătită la stat şi să muncească pe cont propriu. „Câştigam la acea vreme 40 de dolari şi aşteptam în fiecare lună salariul ca să cumpăr o ciocolată Snickers împreună cu o colegă de serviciu, să o împărţim în două.
De la asta am plecat„, spune Ozana Moraru. Au închiriat două cabinete şi o sală de operaţii într-o policlinică din cartierul bucureştean Pantelimon şi au început să ofere intervenţii oftalmologice în regim ambulator. La acea vreme, pentru o operaţie de cataractă la un spital public pacientul stătea internat chiar şi o săptămână. Rapiditatea intervenţiilor – „Pacientul pleca acasă în câteva ore„ -, amenajările interioare – „Deşi spaţiul era închiriat, am amenajat etajul din policlinică aşa cum am crezut noi„ – şi aparatura adusă din import i-au făcut pe cei doi să îşi creeze repede piaţă şi să investească cea mai mare parte a profitului în dezvoltarea businessului.
Primele aparate au fost cumpărate la mâna a doua cu ajutorul unui partener din Olanda, însă au făcut rapid diferenţa dat fiind că spitalele publice nu aveau astfel de sisteme în dotare. „Adevăratul boom a fost în 1997, când am introdus o nouă tehnică de operare a cataractei, cu tăietură mică şi fară sutură„, spune otfalmologul. De ajutor au fost deschiderile de clinici în alte specialităţi medicale, care au determinat pacienţii să înţeleagă că un serviciu medical poate fi furnizat şi altfel decât gratuit. „Gratuitatea la stat constă în pachetul de consumabile oferit de către stat. În rest, se procedează ca acum 20 de ani.
Pacientul dă bani, nu s-a schimbat nimic„, spune Moraru. În sectorul oftalmologic, concurenţa a apărut abia după anul 2000. Avantajul de peste şapte ani faţă de celelalte clinici oftalmologice se explică prin confortul medicilor rămaşi să lucreze la stat, nefiind dispuşi să-şi asume vreun risc: „Oftalmologii n-au avut curajul să renunţe la ciubucurile pe care le făceau la stat, deşi au văzut că privatul începea să funcţioneze. În ultimii ani au mai apărut clinici şi cabinete, dar aproape niciunul dintre fondatori nu a renunţat la vaca de muls de la stat„.
Văzând că afacerea soţilor Moraru începe să prindă contur, policlinica le-a mărit constant chiria lunară, iar cei doi au decis să cumpere o clădire în Floreasca pentru a putea continua proiectul: „Atunci nu era părerea că Floreasca şi Dorobanţi sunt zone de lux. Am vrut ca toate cele trei centre să fie grupate în acelaşi loc ca să ne fie mai uşor. Dacă nu eşti la faţa locului, nu ai cum să controlezi ce se întâmplă„.
Soţii Moraru spun că au câştigat bani încă de la început, dar abia după 1999 au început să obţină profit, investind din nou într-un aparat de operare a miopiei, de 600.000 de dolari, primul de pe piaţa locală. Anul 2001 le-a adus primul milion de euro la capitolul venituri, iar primul milion de euro profit avea să vină patru ani mai târziu. „Au fost mulţi străini interesaţi de lumea medicală şi au vrut să facem joint-venture-uri cu ei. Prin intuiţia noastră, deşi era cât pe ce să semnăm cu nişte americani, am refuzat„, spune Cristian Moraru. „A fost intuiţie feminină”, adaugă Ozana Moraru, dat fiind că ea a fost cea care a spus „pas„, contractele ajungând la faza finală de semnare.