BusinessMagazin

Tag: management

  • Batiste Pascalin este noul managing director al Mercedes-Benz Vans România

    Anterior, Batiste Pascalin a deţinut funcţia de head of marketing management în cadrul Marketing Operations Europe, gestionând la nivel european operaţiunile de marketing ale diviziei Vans.

    Batiste Pascalin îl înlocuieşte pe Rolf Rosendaal, care a făcut parte din echipa de management Mercedes-Benz România timp de 6 ani, deţinând funcţii precum cea de Director After-Sales, membru al Bordului de Conducere, Managing Director al divizei Vans. Rolf Rosendaal va coordona Serviciul de logistică şi managementul calităţii în cadrul Mercedes-Benz Parts Logistics Europa de Est, în Praga.

    Divizia Mercedes-Benz Vans a înregistrat un record de vânzări în 2017, cu o creştere anuală de 12%, ajungând la 401.000 autovehicule la nivelul tuturor regiunilor.
     
    Vânzările Mercedes-Benz Vans au crescut în 2017 la nivelul tuturor regiunilor, stabilind multiple recorduri. Astfel, în regiunea EU30, vânzările s-au majorat cu circa 9% faţă de 2016, ajungând la aproximativ 273.300 autovehicule (2016: 249.900 unităţi), cu o creştere de aproximativ 10% în Germania, unde au fost comercializate aproximativ 105.800 unităţi (2016: 96.100) – ambele valori stabilind noi recorduri pentru divizia Mercedes-Benz Vans. Creşteri au fost înregistrate de asemenea în regiunea NAFTA, unde au fost comercializate circa 44.800 unităţi în 2017, cu 3% mai mult decât în 2016 (43.400 unităţi), iar un nou record a fost stabilit în Statele Unite ale Americii, unde divizia de autovehicule comerciale a Mercedes-Benz a înregistrat 34.200 unităţi vândute în 2017, cu 1% faţă de rezultatul din 2016 (33.700 unităţi). Creşterea vânzărilor a fost evidentă, de asemenea, în America de Sud, unde numărul total de autovehicule comerciale uşoare Mercedes-Benz a crescut cu 31% faţă de 2016, până la 16.400 unităţi (faţă de 12.500 unităţi în 2016).
     
    Impulsionate de lansarea comercială a modelelor Vito şi Clasa V, vânzările Mercedes-Benz Vans au înregistrat aici o creştere de circa 75%, până la 23.800 unităţi (2016: 13.600).
     
    Mercedes-Benz Sprinter şi-a confirmat reputaţia de a fi unul dintre cele mai de succes autovehicule comerciale ale tuturor timpurilor, cât şi de best-seller la nivelul diviziei Mercedes-Benz Vans, în 2017. La nivel global, Mercedes-Benz Vans a comercializat 200.000 modele Sprinter, marcând cel mai bun rezultat anual din istoria modelului (în creştere cu 4% faţă de cele 193.400 modele comercializate în 2016) – în contextul ultimului an pe piaţă al actualului model. Mercedes-Benz Sprinter a inventat segmentul autovehiculelor comerciale uşoare de mari dimensiuni în 1995 şi l-a redefinit constant, începând cu debutul său pe piaţă. Modelul Sprinter a circulat pe drumurile din peste 130 ţări din toată lumea, înregistrând un total de 3,4 milioane unităţi vândute de la prima sa apariţie pe piaţă. Actuala generaţie a Sprinter se află pe piaţă începând cu anul 2006.
     
    Succesorul actualei generaţii a modelului Sprinter va avea premiera mondială în luna februarie. Noul Sprinter este primul autovehicul al diviziei Mercedes-Benz Vans care va integra principiile fundamentale ale iniţiativei adVANce. Iniţiativa producătorului de autovehicule comerciale uşoare are obiectivul de a furniza soluţii holistice de transport şi mobilitate. Echipat cu cele mai noi tehnologii de conectivitate, noul Sprinter devine parte a internet of things, deschizând astfel posibilitatea de implementare a unor soluţii complet noi şi personalizabile la nivelul autovehiculului. Spre exemplu, soluţii unice pentru zona de încărcare vor fi în viitor disponibile pentru activităţi specifice. În plus, începând cu 2019, noul Sprinter va putea fi echipat cu motorizări electrice.

  • Calităţile pe care trebuie să le aibă un bun manager sau CEO. Ce spune Vlad Ardeleanu, omul care conduce Superbet România

    Sunt un lider organizaţional, îmi place să lucrez cu oamenii, muncesc în organizaţii destul de mari şi, pe lângă asta, aş spune că am o specialitate de retail, în sensul că am făcut 16 ani de supermarketuri în România. La un moment dat, când s-au împlinit 40 de ani, a venit un fel de criză şi am zis că trebuie să schimb câteva lucruri, aşa că am schimbat industria. Sunt de trei ani în această industrie nouă, a entertainmentului, care cred că are un viitor foarte solid raportat la modul în care funcţionează, se construieşte şi evoluează societatea noastră”, se autodescrie Vlad Ardeleanu în deschiderea celui mai recent eveniment Meet the CEO, organizat de Business MAGAZIN.

    Vlad Ardeleanu este originar din Timişoara; la sfatul părinţilor săi, a urmat liceul Grigore Moisil”, specializarea informatică, la care a intrat în 1990 printre ultimii, din cauza faptului că era preocupat mai mult de concursurile şi turneele de şah la care obişnuia să participe, şahul fiind una dintre marile sale pasiuni. Pe băncile şcolii a auzit primele noţiuni legate de antreprenoriat, fiind perioada de imediat după revoluţie, când mediul de business luase avânt, iar cei cu o generaţie mai mari începuseră să dezvolte diverse afaceri. Spune că acest lucru a jucat un rol fundamental în modul în care a învăţat şi s-a dezvoltat ca persoană. În 1994 a intrat la Facultatea de Economie din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, iar după doi ani s-a înscris în paralel şi la Facultatea de Drept.
    După absolvirea Facultăţii de Economie povesteşte că a găsit prin diverse cunoştinţe un anunţ al Ministerului de Finanţe care căuta inspectori fiscali şi s-a gândit că cea mai bună soluţie este să se angajeze la stat, deoarece mai avea doi ani până termina Facultatea de Drept, pe care o urma la zi, aşa că era important să participe la cursuri şi seminarii. A lucrat la Ministerul de Finanţe din Timiş timp de un an şi jumătate, la Fisc. Primul salariul, de circa 50 de dolari, „era împărţit în două: avansul şi lichidarea. Mi-au pus în vedere că trebuie să ne facem legitimaţii – să ai o legitimaţie la Fisc era primordial. Era totul. Când am luat prima parte din salariu am coborât să îmi iau un hamburger şi – ţin minte – apăruse prima revistă Playboy. Mi-am cumpărat-o, am plătit banii de legitimaţie şi m-am întors acasă fără niciun ban”, îşi aminteşte el.


    O întâlnire care a schimbat o carieră
    Într-o zi, în 1999, printre inspecţiile pe care le efectua la diverse companii, a fost trimis în control la fabrica de napolitane Joe din Timişoara, care tocmai se vânduse către Nestlé. „Fiind tânăr, cu exces de zel, după două luni primesc un telefon în care fostul proprietar m-a sunat să mă întrebe dacă bem o bere – mă aşteptam să mă fi sunat ca să îmi conteste actul de control, ceea ce se întâmpla pe bandă rulantă pe unde treceam, era contestat în instanţă.” Spre surprinderea sa, abordarea acestuia a fost diferită. Proprietarul fabricii – Florentin Banu, cel care avea să îi devină mentor şi partener de afaceri – i-a făcut în schimb o ofertă de muncă: „Mi-a zis: «Mi-ai luat, prin controalele tale, ceva bani care trebuia să stea la mine în buzunar. În contextul ăsta aş vrea să îţi ofer un loc de muncă ca să îmi recuperez banii». Aşa s-a şi întâmplat, şi-a recuperat o groază de milioane”, îşi aminteşte, amuzat, Ardeleanu. L-a ales pe el pentru că pe atunci era unul dintre cei mai tineri lucrători la Ministerul de Finanţe sau la inspecţia financiară – „şi căram după mine un laptop, nu prea mai exista aşa ceva. Pe atunci am găsit un program de legislaţie piratat, că nu aveam eu atunci bani să îl cumpăr. L-am pus pe laptopul meu şi eram infinit mai capabil să răspund la întrebări faţă de toţi ceilalţi, pentru că eu aveam imediat legislaţia fiscală pe calculator. Am făcut diferenţa acolo. El a văzut că mă descurc în ceea ce fac, că am o atitudine pozitivă despre lume în general şi a existat şi o chimie”, povesteşte executivul companiei Superbet.
    Florentin Banu i-a propus să înfiinţeze, împreună, o reţea de supermarketuri, însă pentru Ardeleanu decizia nu a fost una uşoară, deoarece planurile lui de viitor erau foarte diferite. „Mai aveam câteva luni şi dădeam licenţa la drept în aprilie – anul 2000. Şi planul era să plec în SUA, la o universitate din Boston.” Totul era aranjat, dăduse şi testele de engleză şi plătise deja taxa de 3.000 de dolari cu ajutorul mamei sale, care vânduse „nişte tablouri din casă – asta era singura noastră avere. Mamei mele îi plăcea să coasă goblen. S-a dus la o vecină de scară care pleca în Germania şi care s-a gândit că ia tablourile şi le valorifică la preţ mai bun acolo”. Aşadar, „nu mai era nimic care să schimbe cursul lucrurilor”.
    Iniţial, i-a explicat lui Florentin Banu că nu poate renunţa la planurile sale, însă antreprenorul i-a spus că poate face „un MBA la locul de producţie”, şi să rămână „şi cu banii în buzunar”. Părinţii săi au fost reticenţi în faţa acestei schimbări de planuri: „Taică-miu nu a dormit în noaptea aia. Mi-a spus: «Ce să faci tu în privat, că acolo toată lumea te pune să furi, urmează să fii dus la ANAF, la poliţie»” şi l-a sfătuit, împreună cu prietenii săi, dar şi cu colegii de la Fisc, să plece în America. „Când am văzut că toată lumea îmi zice aşa, m-am dus la Florentin şi i-am zis: Da, accept!”
    Ce l-a determinat să ia această decizie, în opoziţie cu ce îl sfătuiau toţi cei din jurul său? „M-am dus la supermarketurile care existau deja în momentul acela în România, la Timişoara – un Metro şi două magazine Billa. Luând-o la pas prin acele supermarketuri, am rămas fascinat de model, tehnologie, fluxul din magazinele respective.” L-a întrebat pe Florentin Banu cu ce crede că ar fi putut să îl ajute, dat fiind că un supermarket e complicat ca o uzină, iar acesta i-a spus că trebuie să aibă energie şi să muncească. „Ăsta a fost un moment definitoriu – mi s-a părut o aventură care merită trăită. Şi a fost într-adevăr un rollercoaster extraordinar, care s-a terminat după şapte ani, când Carrefour a cumpărat compania Artima.” Florentin Banu i-a oferit un salariu de circa 400 de dolari, o sumă importantă pentru acele vremuri. „Titlul meu a fost fondator şi director financiar, dar făceam de toate.” Primul lucru a fost să înfiinţeze compania. „M-a trimis pe mine, aveam o carte după care am învăţat contracte comerciale la Drept şi în care am căutat un model de act constitutiv. L-am completat, l-am printat şi m-am dus la Registrul Comerţului. Doamna de acolo mi-a zis că trebuie să am un nume de firmă rezervat. Neavând un nume, am căutat în baza de date şi aşa a apărut Artima, care astăzi este marcă înregistrată în portofoliul Carrefour”, descrie el începuturile businessului, în anul 2000. „Îmi aduc aminte că în primele zile când am fondat Artima la Timişoara am fost într-o vizită la o bancă şi când am încercat să le explicăm ce o să facem, a fost extrem de greu şi ne-au întrebat: «Chiar vreţi să faceţi o alimentară?». Noţiunea de supermarket nu era cunoscută”, îşi aminteşte Ardeleanu.
    Spune că pentru el experienţa din cadrul Artima a fost definitorie: „Acolo am învăţat, la locul de producţie, şi a fost o cursă contra cronometru ca să nu dăm faliment, a fost o aventură cu toate ingredientele unui start-up”. De asemenea, Florentin Banu a fost o prezenţă importantă în formarea sa: „El mi-a definit personalitatea de business. De la el am învăţat cei şapte ani de business. De la mama şi de la tata am învăţat cei şapte ani de-acasă, iar echivalentul lor în business se numeşte Florentin Banu”. Cât despre businessul pe care l-au dezvoltat, spune că „mi s-a părut că am făcut un proiect extrem de valoros şi că a fost extrem de meritoriu că noi, ca echipă de manageri români care nu a ştiut să facă supermarketuri, până la urmă le-am făcut şi nu am dat faliment”.
    ESCALA PROFESIONALĂ DIN VARŞOVIA
    În anul 2005, cei doi au vândut acţiunile Artima către fondul de investiţii Enterprise Investors, într-o tranzacţie de 17 milioane de dolari. Doi ani mai târziu, compania a fost revândută retailerului Carrefour. După tranzacţie, executivul de la Superbet povesteşte că „Florentin Banu a plecat în real estate, ceea ce pentru mine nu a fost interesant. Etapa următoare mi s-a părut că trebuie să fie ceva internaţional.” Printre o serie de oferte venite din partea Sensiblu şi Mediplus, a primit o ofertă „de la acţionarii A&D Pharma, care mi-au propus să construim un business similar lui A&D Pharma în Polonia”, pe care a acceptat-o. „A fost, din nou, o aventură. Am plecat în Polonia fără să cunosc industria, fără să cunosc limba, aveam 29 de ani. Am construit acolo o companie care există şi astăzi şi produce profit.”
    După ce Carrefour a cumpărat lanţul de magazine, reprezentanţii retailerului l-au contactat şi i-au propus să se întoarcă pentru a pune umărul la dezvoltarea companiei. Era chiar în pragul crizei economice. „Mi s-a părut foarte interesant. Făcusem şi etapa asta internaţională la Varşovia şi ce îmi lipsea din portofoliul «de încercat» era şi o corporaţie de mari dimensiuni.” A fost numit director general al diviziei de dezvoltare şi real estate Carrefour Properties, care „acum este o divizie a Carrefour România, dar pe atunci era o entitate de sine stătătoare”. Cu toate că avea bunuri de 1 miliard de euro în portofoliu, a trecut însă destul de repede înapoi, pe cealaltă divizie a Carrefour, cea de retail. „Formaţia mea e un pic mai energică decât industria de real estate şi, având «injectată» această activitate de retail în sânge, am trecut în 2011 în funcţia de director comercial, ceea ce înseamnă gestiunea întregului motor de comerţ al Carrefourului.”    
    În perioada în care a lucrat în Polonia, a avut şi câteva „iniţiative antreprenoriale, dar nu au fost de succes”, printre care se numără, în 2007, o companie de dezvoltare imobiliară la Timişoara şi o companie de credite ipotecare la Bucureşti. „Am investit 80% din activele pe care le aveam atunci în real estate. Asta poate fi considerată o greşeală pe care nu aş mai face-o acum. Nenorocirea a fost timingul (sincronizarea – n.red.) – în 2008 a venit criza. A fost un proiect care s-a finalizat cu două luni înainte de căderea lui Lehman Brothers.” Cu toate acestea, spune că insuccesul acelei iniţiative antreprenoriale i-a prins „extrem de bine, pentru că am învăţat. În primul rând, că trebuie să diversifici. Am ajuns să citesc lucruri care mi-au schimbat percepţia despre viaţă. Am ajuns să contrazic multe din lucrurile pe care le-am învăţat în şcoala de economie. Şi nu mai cred în ele. Cine nu a avut un faliment ar fi bine să-l cumpere”, spune Ardeleanu, mai în glumă, mai în serios. În pofida acestui insucces, crede că ar fi avut stofă de antreprenor. „Jumătate din personalitatea mea este de antreprenor şi jumătate este de manager. Şi astăzi lucrez într-un mediu antreprenorial şi se vede în deciziile pe care le iau.” Are o urmă de regret faţă de faptul că lucrurile nu i-au mers pe calea antreprenoriatului aşa cum şi-ar fi dorit şi spune că „lucrurile au decurs foarte frumos pentru mine în cariera pe care mi-am ales-o şi sunt foarte mulţumit de ea. Dacă în viitor se va profila ceva, probabil că va fi la momentul respectiv. Ţine foarte mult de şansă, de moment şi de un ecosistem de lucruri pentru a ajunge să faci un start-up care să aibă succes”.


    DIN RETAIL, ÎN CULISELE PARIURILOR SPORTIVE
    Cum a ajuns însă la Superbet? L-a cunoscut pe fondatorul businessului, Sacha Dragic, în 2009, fiind amândoi jucători de şah. Ştiind de experienţa lui din Polonia, Dragic i-a cerut părerea în privinţa extinderii Superbet în ţările din Europa Centrală şi de Est. „Atunci s-a deschis discuţia. Cred că era anul 2012 sau 2013. Am văzut un exerciţiu antreprenorial frumos, am început să înţeleg industria pentru că am fost extrem de ignorant faţă de ce înseamnă pariul sportiv ca industrie, nu am înţeles potenţialul acesteia la momentul respectiv. Am început să învăţ un pic, am stat pe lângă companie.” În 2015, a intrat în echipa Superbet pe funcţia de director general. În acelaşi an, fondatorul companiei i-a propus să se ocupe de exportarea businessului în Polonia, şi „exact asta facem acum. Mă ocup printre altele şi de Superbet Polonia, unde deja avem un an de zile, deja am lansat lucrurile exact aşa cum am discutat“. Ce l-a determinat să aleagă Superbet? „În primul rând, partea de antreprenoriat. Am fost fermecat de modul în care s-a dezvoltat această companie ca start-up. După ce am început să mă gândesc ce viitor are această industrie, intrând un pic în interiorul ei, am ajuns la concluzia că e un business de entertainment şi entertainmentul are un viitor extrem de important în societatea pe care noi o dezvoltăm şi o trăim astăzi. Are de-a face cu şansa, ce înseamnă aceasta, cum trebuie să te raportezi la zona de risc şi care sunt avantajele. Asta mi s-a părut fascinant.” De asemenea, recunoaşte că după 16 ani de supermarketuri lucrurile „au devenit un pic plictisitoare şi m-am gândit să fac o schimbare.” L-a atras şi perspectiva de a intra într-o industrie „crudă”, aşa cum era şi cea de supermarketuri în ’99, când pornise Artima. „Este o industrie care îţi oferă foarte multe oportunităţi. Dacă era să fac o schimbare într-o altă industrie – energie, farma, telecom, care sunt industrii aşezate, foarte bine structurate, partea de oportunitate sau de amploare era vizibilă mult mai greu.”
    Un alt argument a fost faptul că la Carrefour se ocupase de partea de digital. „Eu am lansat carrefour-online.ro, am pus bazele a tot ce înseamnă digital în Carrefour. În industria pariurilor sportive zona de digital e o componentă fundamentală a businessului. Astăzi, businessul de digital l-a depăşit pe cel de retail, în condiţiile în care în retail lucrează 3.000, de oameni iar în digital circa 300 de oameni. E o industrie în care businessul de online este infinit mai avansat decât în zona de supermarketuri. Ăsta a fost un alt punct foarte bun, pentru că era esenţial pentru mine să învăţ lucruri noi.” Spune că gestionarea segmentului de digital din industria pariurilor este „foarte complicat, similar cu partea de banking, în care noi preluăm depozitele oamenilor, le stocăm, facem o sumedenie de tranzacţii în momentul în care se face un pariu, plătim”.
    Printre calităţile pe care consideră că un bun manager sau CEO ar trebui să le aibă se numără, în opinia sa, „să îţi placă ceea ce faci, altfel nu ai cum să consumi suficientă energie pentru a duce în spate o organizaţie. Asta cere foarte multă energie. Apoi, e important să ai un nivel de energie ridicat. Relaţiile interumane şi zona de risk management consumă foarte multă energie. Toate procesele şi calculele, la fel. Dacă nu reuşeşti să îţi menţii energia vitală şi să o consumi pe o perioadă suficient de lungă de timp, lucrurile nu mai sunt ceea ce trebuie. E foarte importantă şi zona de mind training. Din cauza volumului din ce în ce mai mare de informaţie şi de relaţii care trebuie gestionate, mintea noastră se încarcă. E foarte important să o calmezi şi să extragi esenţialul, să selectezi, să prioritizezi.” În ceea ce îl priveşte, crede că unul dintre defectele sale este lipsa răbdării, „din ce în ce mai puţină”; printre calităţi, aminteşte faptul că îi place foarte mult ceea ce face: „Pentru mine businessul este o plăcere. Nu ţin minte să mă fi uitat vreodată pe ceas, când mă trezesc dimineaţa îmi face plăcere când ştiu că trebuie să mă duc la birou. Dacă aş fi trăit în comunism, ca părinţii mei, ar fi fost o viaţă mizerabilă, pentru că nu ajungeai să faci business”. Ardeleanu mai spune şi că reuşeşte să construiască relaţii interumane solide „şi asta mă ajută extraordinar de mult la scalabilitate, pentru că reuşesc să deleg foarte bine. Oamenii au încredere în modul în care relaţionează cu mine şi atunci pot să acopăr o plajă foarte mare de departamente, procese şi proiecte”.
    Pe de altă parte, printre provocările cu care se confruntă spune că „cel mai greu este să te asiguri că lucrezi cu oamenii pe care ţi-i doreşti şi că ei rămân motivaţi în permanenţă; să reuşeşti să aduci cele mai puternice talente în echipa ta”. Printre scriitorii care l-au inspirat se numără Daniel Kahneman, Antonio Damasio, Ivano Maharadi şi mai ales Nassim Taleb, autorul cărţii „Black Swan” („Lebăda neagră”), „pe care am citit-o după criză şi care m-a ajutat, pentru că în perioada respectivă sistemul m-a făcut să înţeleg ce înseamnă şansa în viaţă şi să accept acest element de imprevizibilitate”.
    În 2017, cifra de afaceri a grupului Superbet, business înfiinţat în 2009, a fost de 139 de milioane de euro, „dar asta reprezintă doar diferenţa dintre încasări şi plăţile pe care le facem jucătorilor. Rulajul e diferit, e de ordinul miliardelor de euro”, spune Ardeleanu. Pentru anul acesta, reprezentanţii companiei se aşteaptă la o creştere a acesteia de până la 180 de milioane de euro. Businessul a ajuns în prezent la 1.000 de agenţii şi circa 3.500 de angajaţi la nivel naţional, însă activitatea companiei se desfăşoară în alte cinci ţări: prin operaţiuni directe în Polonia (cu 50 de agenţii) şi cu birouri deschise în Austria, Croaţia, Serbia şi Marea Britanie. De asemenea, Superbet are trei huburi de tehnologie în care lucrează peste 200 de angajaţi – în Bucureşti, Leeds şi Zagreb, acesta din urmă fiind şi cel mai mare. Acestea au fost deschise în perioada 2016-2017, „când au avut loc cele mai mari investiţii şi accelerarea pe zona de tehnologie din cadrul grupului. Investiţiile în toate cele trei sunt de ordinul zecilor de milioane de euro”, spun reprezentanţii businessului.
    Dacă anul trecut conducerea Superbet s-a axat pe consolidarea poziţiei de lider pe piaţa locală a pariurilor sportive, dezvoltarea operaţiunilor din Polonia, lansate oficial în noiembrie 2017, dezvoltarea businessului online şi achiziţia a trei companii de tehnologie (două din Croaţia şi una din Marea Britanie, pentru achiziţia şi integrarea cărora Superbet a cheltuit peste 20 de milioane de euro), anul acesta accentul este pus pe dezvoltarea diviziei de online. Mai exact, se doreşte „continuarea investiţiilor şi lărgirea echipelor de programatori, statisticieni din departamentele de tehnologie şi bookies – minţile care creează produsele Superbet şi GoBet – precum şi consolidarea operaţiunilor din Polonia”.
    În România, executivul de la Superbet spune că un procent covârşitor din volumul lunar de circa 15 milioane de pariuri – aproximativ 80% – este acoperit de fotbal, 6% de tenis şi restul de alte sporturi. În schimb, în Polonia, predominante sunt „evenimentelr şi ramurile sportive considerate naţionale – sky jumping, hochei; voleiul e foarte important.” Anul acesta, evenimentul pe care s-a pariat cel mai mult în România a fost Campionatul Mondial de Fotbal din Rusia, iar premiile record plătite de Superbet au fost de 300.000 de euro, respectiv 163.000 de euro. Ardeleanu spune că în spatele Superbet „e matematică şi statistică. Din partea jucătorului, ţine şi de cunoaştere, şi de şansă. Dacă te documentezi foarte bine despre o echipă de fotbal, sunt şanse să pui de cele mai multe ori un pariu corect”.


    Vlad Ardeleanu este, din septembrie 2017, general manager al Superbet Holding România, cea mai mare companie de pariuri sportive de pe piaţa locală.
    Originar din Timişoara, Ardeleanu a urmat liceul „Grigore Moisil“ şi a absolvit Facultatea de Economie din cadrul Universităţii de Vest, în 1998. Imediat după absolvire, s-a angajat la Ministerul de Finanţe, ca inspector fiscal.
    A renunţat însă la munca în minister după ce a aflat de intenţia lui Florentin Banu (care anterior vânduse către Nestlé brandul de napolitane Joe) de a construi un lanţ de supermarketuri. A făcut echipă cu acesta şi au dezvoltat împreună lanţul de supermarketuri Artima. Afacerea a început în 2000, a crescut rapid, iar în 2005 a fost cumpărată de fondul de investiţii Enterprise Investors şi, doi ani mai târziu, a fost vândută către Carrefour.
    Ulterior, Vlad Ardeleanu a decis să schimbe domeniul în care activa, din dorinţa de a-şi dezvolta o carieră internaţională, şi a preluat rolul de director general al firmei Ozone Laboratories din Polonia, parte a grupului A&D Pharma.
    S-a întors apoi la Carrefour, mai întâi ca director general al diviziei Carrefour Property (2009-2011), iar apoi ca director comercial şi de retail, funcţie pe care a ocupat-o până în septembrie 2015, când a intrat în domeniul jocurilor de noroc. A deţinut iniţial rolul de general manager al BetArena, parte a grupului Superbet Holding România, de unde a evoluat în funcţia sa actuală, devenind astfel responsabil de cele câteva sute de agenţii de pariuri sportive ale companiei, de platforma online a operatorului, precum şi de expansiunea în regiunea Europei Centrale şi de Est.

     

  • Povestea fabuloasă a antreprenorului român care a renunţat la cariera de 16 ani de consultant la cele mai influente firme din lume pentru a-şi porni o afacere

    „Am avut clienţi cu care am lucrat 10 ani şi am schimbat trei CEO. Un consultant ştie adesea mai mult decât managementul care sunt problemele din companie şi ce trebuie făcut pentru a le rezolva”, spune Andrei Caramitru, 42 de ani, poate cel mai cunoscut consultant român din mediul de business european. A lucrat 16 ani pentru McKinsey şi doi ani pentru Boston Consulting Group, două dintre cele mai influente firme de consultanţă în management strategic din lume. A renunţat la viaţa de consultant de un an şi, din vara acestui an, a intrat în antreprenoriat, într-un domeniu complet diferit de ceea ce a făcut până acum: comerţ online cu servicii. 

    Cel mai mare dintre cei trei fii ai actorilor Ion Caramitru şi Micaela Caracaş, Andrei Caramitru spune că a ales să studieze businessul pentru că, asemenea multora din generaţia lui, nu ştia către ce să se îndrepte după terminarea liceului.

    „Eu provin dintr-o familie de artişti: nu doar tatăl şi mama sunt actori, dar şi în familiile lor au fost pictori, cântăreţi la operă etc. Eu am vrut să fac ceva puţin diferit, să nu fiu tot timpul într-o comparaţie cu alţii din familie.”

    Absolvent al colegiului Sf. Sava din Capitală, profilul matematică – fizică, spune că a avut norocul să fie într-o clasă cu mulţi olimpici – el nefiind la acest „nivel de sofisticare” în matematică. A avut norocul, spune el, că sora tatălui său a fugit pe timpul comunismului în Geneva, iar în 1994, când a terminat el liceul, a avut şansa să locuiască la ea pe durata studiilor universitare.

    „Era o altă Românie atunci, nici bursă de studii nu aveai cum să iei. Am avut norocul să stau la mătuşa mea în Elveţia şi, neştiind exact ce să aleg ca domeniu de studiu, am zis că o să mă orientez spre economie- business.” Astfel, în perioada 1994 – 1998 el a urmat cursurile Facultăţii de Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii din Geneva, urmate de un program de masterat în finanţe în cadrul aceleiaşi instituţii.

    De ce nu a ales însă o carieră artistică?

    „Actoria este un domeniu extraordinar de greu, care se bazează mult pe noroc şi pe şansa de moment. Aş fi avut un cadru, teoretic, pentru a urma o carieră în domeniu, dar nu am vrut să îl exploatez poate dintr-o mândrie personală, nu am vrut să depind în cariera mea de altcineva sau să aud pe cineva că spune: «Andrei a reuşit în viaţă pentru că…». În plus, fiind perioada de după Revoluţie, se puteau încerca multe lucruri.”

    Pe de altă parte, mai spune el, când te naşti într-o familie de actori, te uiţi, încă din copilărie, cu un mai mare realism la această profesie, cu bune şi cu rele.
    „Cei care sunt în afara acestei lumi văd doar magia momentului, însă dacă observi zilnic ce se întâmplă, îţi dai seama că pentru foarte mulţi actori este foarte greu, frustrant, extrem de stresant, iar judecata nu este făcută pe cât de bun eşti neapărat, ci pe criteriul dacă te place lumea sau nu, iar acest lucru te poate afecta psihologic foarte mult. E un domeniu foarte dificil şi am o admiraţie pentru toţi cei care fac asta.”

    Când a ajuns în Elveţia, prima experienţă a fost aceea a unui test la matematică, pe care l-au dat 600 de studenţi. Deşi era, după cum spune el, un elev „mediu plus” la liceul Sf. Sava, „nu cine ştie ce faţă de colegii din Bucureşti”, a luat nota maximă la matematică, el şi un student chinez.

    „Nivelul nostru de pregătire la matematică este extraordinar de bun şi atunci mi-am dat seama de faptul că, dacă fac un mic efort, probabil că o să mă descurc bine.”
    În acea perioadă românii nu aveau drept de muncă pe nicăieri în Europa, de aceea situaţia era complicată, iar studenţii aveau dreptul să lucreze doar pe timpul verii, ca stagiari, însă după absolvirea facultăţii nu aveau ce să facă.
    „Am fost nevoit să lucrez verile, am avut multe stagii neplătite, am lucrat inclusiv la un magazin de mobilă.”
    Viaţa în Elveţia, o ţară cu unul dintre cele mai ridicate niveluri ale costului vieţii, a fost o experienţă bună, pentru că „îţi dă o valoare mult mai clară a banilor şi a muncii”, iar mediul de business de acolo a ajutat la formarea viitorului consultant, deoarece dacă în România putea oricine să spună că e „băiatul lui Ion Caramitru”, în Elveţia nu era decât „un migrant care ar trebui să zică mulţumesc pentru că i se permite să stea acolo”.
    În 1997, când a terminat facultatea, spune că România era în „cvasifaliment”, iar oportunităţile de carieră pentru un absolvent de facultate care vrea să intre în sistemul bancar erau puţine, pentru că pe piaţă erau una sau două bănci străine, iar singura variantă pentru el era să lucreze la stat, la Banca Naţională sau la Ministerul de Finanţe, acestea fiind instituţiile în care ar fi putut aplica ce a învăţat în şcoală.
    „Neavând oportunităţi în ţară, am încercat să îmi fac relaţii în sistemul bancar din Elveţia. La 22 de ani am cunoscut pe cineva de la UBS (cea mai mare bancă elveţiană – n.red.) care finanţa nişte cursuri speciale la universitate, m-a plăcut şi m-a recrutat. Angajarea a fost un proces dificil, pentru că atunci, ca român, nu aveai dreptul să fii angajat cu avocaţi etc., dar până la urmă am rămas acolo.”

    A lăsat bankingul pentru consultanţă
    Iniţial, visul său era să ajungă trader la UBS, iar după două-trei departamente „de tatonare” în cadrul băncii, după câteva luni a reuşit să intre pe zona de trading. Despre profesia de trader spune că, din afară, părea foarte „cool”, însă în realitate munca este destul de plictisitoare.
    „Ce a fost interesant acolo era că te simţeai ca într-o grădină zoologică, era mai puţin informatizată zona şi erau mii de oameni într-un loc. Şi era colectivul foarte mixt: de la oameni îmbrăcaţi în ultimul model de Armani până la alţii supraponderali care veneau în şlapi, mâncau popcorn şi înjurau.”
    Spune că experienţa din trading l-a dus la concluzia că, pentru această profesie, trebuie să ai o mentalitate de „small businessman”, în care vinzi şi cumperi, deoarece nu trebuia să gândeşti prea mult, iar activitatea nu te stimula intelectual.
    „Stresul principal era să nu greşeşti, pentru că dacă greşeai o virgulă, daunele erau foarte mari. Însă în rest era muncă de execuţie, nonintelectuală, în trei zile puteai învăţa tot ce ai de făcut.”
    Ulterior, şi-a schimbat rolul în UBS şi a trecut în zona de fuziuni şi achiziţii, iar o perioadă de puţin peste un an a lucrat între Londra şi Zürich în departamentul de achiziţii al băncii. Apoi a fost contactat de un headhunter din Zürich care angaja consultanţi juniori pentru echipa de corporate finance a firmei de consultanţă în management strategic McKinsey, care să aibă minimă experienţă în investment banking. „M-am dus la interviu destul de reticent, aveam un job OK, dar zona de consultanţă mi s-a părut mult mai interesantă pentru că profilurile oamenilor erau mult mai diverse.” Astfel, a crezut că ar avea oportunităţi profesionale mai bune în consultanţă decât în investment banking, chiar dacă, din punct de vedere financiar, oferta celor de la McKinsey era similară sau poate puţin mai scăzută decât cea de la UBS.
    „În consultanţă oamenii erau mult mai diverşi, erau chiar şi medici care făceau consultanţă. În schimb, în investment banking toţi lucrau câte 20 de ore pe zi, nu aveau niciun fel de viaţă personală şi aşteptau bonusul de la finalul anului. Aveam 23 – 24 de ani şi mă uitam la cum arată cei de 35 de ani din investment banking faţă de cei din consultanţă, ca să văd unde vreau să fiu peste zece ani. În bancă erau toţi singuri, destul de deprimaţi, stăteau într-o casă imensă, dar veneau în weekend la birou pentru că nu aveau ce face.”


    A fost avansat
    ca junior partner mai repede decât se aştepta
    Deşi consultanţa părea mai interesantă în acel moment, planul său iniţial era să stea doi ani la McKinsey şi apoi să plece. De ce? Pentru că nu vorbea germana, nu credea că poate fi promovat, ca român, ca manager de proiecte sau să ajungă mai sus în ierarhia organizaţiei în Elveţia.
    „Era implauzibil, nu cunoşteam pe nimeni în comunitatea de business din Elveţia, am zis că îmi scriu pe CV că am lucrat doi ani la McKinsey şi asta e. Însă ce am descoperit atunci a fost că totul era pe bază de meritocraţie în McKinsey, dacă erai un pic mai bun decât altul, indiferent de ce relaţii avea el, tu erai promovat.”
    În McKinsey, el spune că a fost promovat destul de rapid ca manager, rol în care s-a specializat pe câteva industrii (telecom, media & tehnologie) şi a fost plimbat prin lume când apărea câte un proiect pe zona de corporate finance – strategie în aceste domenii. Apoi, a fost avansat – mult mai repede decât se aştepta – pe poziţia de junior partner, care este un job complet diferit de ceea ce făcuse până atunci.
    „Când am ajuns junior partner, m-au întrebat care sunt planurile mele în continuare. Atunci m-am gândit că ar fi un moment bun să mă ocup un pic de România, pentru că atunci au avut loc toate privatizările de bănci, au intrat multe firme străine, era perioada de dinainte de aderare a României la UE.”
    Deşi anterior nu a mai avut decât un proiect sau două în România, spune că ştia tot mecanismul necesar pentru a intra pe o piaţă nouă, plus că experienţa în proiecte de achiziţii şi integrare era o oportunitate pentru a atrage clienţi pe plan local.
    Biroul din România a fost un pariu bun pentru McKinsey, pentru că a fost deschis într-un moment în care era o avalanşă de investiţii străine în România, iar companiile străine care intrau pe piaţă aveau nevoie de consultanţă.
    „Eram tânăr, aveam 30 de ani şi mi s-a părut o oportunitate foarte bună să lansez, să conduc şi să dezvolt un business nou pe o piaţă la mine acasă. Şi aşa m-am mutat înapoi acasă în 2007, am construit totul de la zero. Am început într-o cameră de hotel.”
    Ulterior, partea administrativă a devenit „puţin obositoare” şi a vrut să aibă parte de diversitate, de aceea a preluat conducerea diviziei de telecom, media şi tehnologie pe regiune.

    Cum arată viaţa de consultant
    În companiile de consultanţă există trei tipuri mari de roluri, care cunosc diverse denumiri în funcţie de structurile interne ale organizaţiilor, spune Caramitru. Acestea sunt roluri de asociat, manager şi partener.
    În rolul de asociat, consultantul lucrează pe un singur proiect în mare parte, nu este responsabil de găsirea proiectului (ci partenerii îi dau proiectul) şi se ocupă de o situaţie specifică în cadrul unui proiect mai larg care trebuie rezolvată foarte repede împreună cu echipa.
    „La jobul de asociat este interesant că trebuie să vii destul de repede cu soluţii şi cu analize, deci partea cu teoria excesivă nu funcţionează. Rolul de asociat îţi dezvoltă foarte bine intuiţia şi înveţi să comunici, e interesantă partea de relaţionare cu colegii şi cu clienţii.”
    În consultanţă se dezvoltă foarte mult abilităţile de comunicare, pentru că „degeaba vii cu cea mai bună idee dacă nu înţelege nimeni de ce ai venit cu acea propunere şi ai făcut o analiză sofisticată, greu de descifrat”.
    Pe un absolvent de facultate, un rol de asociat într-o firmă de consultanţă îl ajută să înveţe foarte repede nişte abilităţi importante care pot fi folosite ulterior în absolut orice alt rol din orice industrie.
    „În general, se lucrează foarte mult în firmele de consultanţă, este o presiune mare pentru că tarifele sunt mari, timpul de livrare este scurt, iar clienţii pun presiune foarte mare pentru găsirea unei soluţii care să le rezolve problema. Automat, consultantul este sub presiune şi nu are cui să delege din sarcini.”
    Totuşi, spune el, există şi o parte culturală care are un impact în munca consultantului pentru că, de exemplu, în birourile din ţările nordice clienţii sunt mai relaxaţi, ceea ce nu se întâmplă în sudul Europei.
    „Dacă te descurci bine pe rolul de asociat, cam după un an poţi să faci acest rol destul de bine. Apoi, după 2 – 3 ani se ia decizia dacă eşti promovat sau nu ca manager.”
    Managerul are un cu totul alt rol. El trebuie să vadă rapid ce are de făcut şi îi ajută pe juniori să îşi facă proiectele mai repede.
    „Managerul are un rol important de coordonare şi de comunicare, pentru că toată lumea îl sună pe el, de la clienţi la parteneri. El este responsabil local şi trebuie să coordoneze echipa şi să se asigure că lucrurile merg în aceeaşi direcţie.”
    Andrei Caramitru spune că i-a plăcut foarte mult rolul de manager, pentru că i s-a părut că din această poziţie un consultant poate să aibă un control foarte mare pe proiecte importante şi chiar să îşi promoveze ideile proprii tot mai mult.
    „Dacă ştiai bine ce faci, practic după patru săptămâni puteai să ştii mai bine decât clienţii şi decât partenerii ce trebuia făcut. Şi ideile pe care le aveai puteau fi «împinse» cum voiai, de regulă lumea îţi dădea dreptate şi te verificau puţin. Dar pentru un tânăr este o oportunitate foarte bună să îşi vadă ideile implementate în proiect.”
    Rolul de partener – cel mai important dintr-o firmă de consultanţă – este complet diferit de cel de manager, pentru că un partener are atât responsabilitatea proiectelor în derulare (nu face munca de zi cu zi, dar vorbeşte de câteva ori pe săptămână cu managerul şi cu echipa fiecărui proiect), cât şi partea de dezvoltare a businessului.
    „Pentru zona de business development, trebuie să te întâlneşti cu clienţii şi să îi ajuţi să găsească o anumită direcţie, pentru că de multe ori e neclar. De exemplu, poate să fie o situaţie haotică la un client, unde trebuie să tai costurile şi nu ştii de unde să o apuci. Şi înainte de a face ceva trebuie să vorbeşti cu clientul de zeci de ori, pot dura luni de zile discuţiile până să identifici ce ai de făcut.”
    Partenerii buni din firmele de consultanţă în management au relaţii foarte bune pe termen lung cu unii dintre clienţi, cu care dezvoltă o relaţie personală de încredere, prietenie şi chiar mentorship.
    „De multe ori, un consultant ajunge să ştie o companie mai bine decât o persoană din management. Am avut clienţi cu care am lucrat 10 ani, am schimbat trei CEO şi ştiam mai mult decât majoritatea celor de acolo cam care erau problemele şi ce era de făcut.” Rolul de partener devine complex pentru că sunt, dincolo de acoperirea unor clienţi importanţi la nivel regional, multe responsabilităţi administrative şi ţine de inutiţia partenerului cum să se organizeze mai bine pentru a face faţă sarcinilor din acest job.


    Ce greşeli se fac în marile companii
    În topul greşelilor pe care le fac companiile care ajung să apeleze la consultanţii în management pentru a remedia problemele se află faptul că firmele aşteaptă prea mult până să ia unele decizii, iar când le iau, e prea târziu.
    „Toate companiile mari au o poziţie dominantă cât de cât pe o piaţă. Şi sunt pieţe bine structurate, cu competiţie mare, însă nu se mută 10 puncte procentuale din cota de piaţă dintr-o parte în alta de pe o zi pe alta. Este un sistem care aduce bune şi rele: partea bună e că îţi dă o stabilitate în business, partea proastă e că este mult mai greu să se facă schimbări mai brutale, mai dure.” Prin urmare, managerii acţionează prea târziu de multe ori, iar criza a şi demonstrat, de altfel, faptul că băncile, de exemplu, au început să acţioneze mai dur pe partea de management al riscului şi pe costuri la un an şi jumătate – doi ani distanţă de la începutul crizei.
    „Cel mai dificil este să schimbi o companie mare. Este o birocraţie imensă, sunt bătălii politice interne, managerii au targeturi scurte ca timp, iar aceste lucruri îngreunează schimbarea.”
    În general, greşelile din companii pornesc de la alocarea resurselor –  nu toate companiile au strategii „stupide”, dar multe planuri financiare sunt greşite.
    „Majoritatea strategiilor sunt OK, unele sunt chiar destul de specifice şi au sens. Întrebarea pe care eu mi-o puneam mereu este: Cât la sută din bugetul de anul viitor este alocat pentru aceste trei puncte din strategie, despre care spui că sunt principale? Şi răspunsul era, de obicei, că nu se alocă nimic. De ce? Pentru că aşa era bugetul şi anul trecut şi acum doi ani, iar ca să aloci altundeva trebuie să tai de undeva. Vrei să faci ceva, dar nu investeşti nimic.”
    Alte probleme pe care le au companiile sunt legate de unele planuri de business prelungite inutil de la un an la altul şi care sunt în general venite ca o cerinţă de la sediul central al companiei.
    „Managerii locali încearcă, pe cât pot, să le explice sau să «împingă» ideile lor. Însă se lovesc la headquarter de o birocraţie imensă pe zona financiară, pe departamentele de strategie etc. Şi de multe ori rezultatele acestor business planuri nu au sens, sunt imposibil de realizat matematic sau nu se corelează cu realitatea locală.” Un exemplu în acest sens este alocarea unui buget prea mic de creştere de salarii pentru anul următor – pentru a nu depăşi grila salarială din companie – care conduce la pierderea unor angajaţi foarte buni. Prin fluctuaţia mare de personal şi pierderea oamenilor valoroşi se produce o scădere a calităţii serviciilor pentru clienţi, iar acestea sunt greşeli greu de reparat.
    „Apoi, mai sunt greşeli de implementare. Majoritatea celor care lucrează în companii mari nu sunt antreprenori, sunt administratori. De multe ori, jumătate dintre cei care sunt în middle – upper management sunt semiinutili, pentru că ei doar translatează ce se întâmplă mai jos către cei de mai sus, sunt un fel de piramidă de informaţii şi de idei, dar de fapt nu se întâmplă nimic, nu sunt lideri reali. Există birocraţie care se menţine şi care se optimizează foarte încet.”

    Când ajungi partener senior la 38- 39 de ani, următorii 25 de ani arată la fel

    De ce a plecat din McKinsey?
    „Cred că am stat prea mult. Să stai 16 – 17 ani în acelaşi loc e mult. Şi, cumva, dacă aş fi vrut să evoluez în acea structură, era foarte complicat să o fac în Europa, pentru că nevoia de parteneri seniori era mai degrabă în America sau în Asia şi nu mă atrăgea ideea să mă mut în altă parte, mi se părea un efort imens să mut toată familia acolo.”
    El spune că la McKinsey a avut senzaţia că a atins tot ce putea să atingă în mod realist. „Cred că a fost o problemă faptul că le-am atins prea repede. Mulţi ajung unde am ajuns eu pe la 50 şi un pic de ani. Când ajungi partener senior la 38 – 39 de de ani într-o astfel de companie, următorii 25 de ani sunt cam la fel. Eu nu sunt atât de motivat de bani, iar după ce ajungi la un anumit nivel din punct de vedere financiar, banii nu mai contează aşa de mult.” Aşa a luat decizia de a pleca din McKinsey în toamna anului 2016, pentru că voia să facă ceva pe cont propriu, dar nu în domeniul consultanţei. Şase luni mai târziu, a acceptat oferta venită de la Boston Consulting Group, companie rivală a McKinsey, unde a fost partener pe o divizie care acoperea Austria, Germania şi Europa Centrală şi de Est.
    „Mi s-a părut interesant să văd cum funcţionează şi Boston Consulting Group, pentru că în McKinsey aveam un respect foarte mare pentru ei. Mi-a plăcut foarte mult şi acolo, însă după un an şi jumătate – doi mi-am dat seama că îmi lipsea să fac ceva al meu.”

    De ce a ales antreprenoriatul

    În acest an, Andrei Caramitru a devenit antreprenor, pentru că „a văzut câte se puteau vedea în consultanţă”.
    „Iar următorii 15 ani vor duce la nişte schimbări atât de fundamentale în toată structura socială a lumii încât, dacă vrei să faci ceva şi să ai un impact cât mai mare, trebuie să te poziţionezi pe valurile care urmează, iar aceste schimbări sunt legate foarte mult de zona de online”.
    Firma Kessel Run Ventures, pe care a fondat-o, este înregistrată în Olanda (pentru că acolo este un mediu prietenos pentru afacerile din domeniul IT), iar activitatea principală va fi, într-o primă instanţă, crearea unor platforme în special pe zona de business to consumer.
    „Practic, eu sunt fondator, iar la nivel de investiţii am pus o parte din bani şi mai am nişte investitori străini. Suntem 4 – 5 parteneri operaţionali, care vin din zona de tech, online marketing sau start-up, nu sunt nici consultanţi şi nici corporatişti. La început avem nevoie de creativitate maximă. În plus, mai avem şi un advisory board unde sunt foşti colegi din McKinsey şi unii manageri care lucrează prin Google sau Facebook.”
    Compania se adresează pieţei europene, iar pentru început va investi în marketing în câteva pieţe cu potenţial care pot fi urmărite mai bine pentru că „e total ineficient să bagi puţini bani în marketing pe multe pieţe”.
    „Dacă va merge bine, vom căuta finanţări semnificative în etapa a treia a businessului. Avem practic finanţate primele două etape, undeva pe la 20 – 25 de milioane de euro. Ne-am uitat la câteva criterii pentru crearea platformelor: să rezolve o problemă reală a oamenilor într-un moment important din viaţa lor şi să avem marje suficient de bune încât businessul să fie sustenabil financiar. Ne uităm la zona medicală, dar şi la aspecte legate de personalizarea vacanţelor sau a nutriţiei. Vom oferi o intermediere pe zona de servicii între consumator şi întreg ecosistemul de furnizori de servicii pentru a avea cea mai bună soluţie pentru fiecare.”


    Corporatiştii trebuie să îşi exprime fără teamă opiniile politice
    Deşi marile firme de consultanţă au – ca toate companiile mari, de altfel – reguli stricte în ceea ce priveşte comunicarea, Andrei Caramitru a fost unul dintre managerii care şi-au exprimat critic, de-a lungul timpului, părerea despre unele măsuri luate de guvern care au tulburat mediul de business. Vocea sa critică s-a intensificat însă de când a devenit antreprenor, astfel că, într-o postare de pe reţeaua de socializare Facebook de pe 20 august 2018, intitulată „Sclavia corporatistă şi curajul”, Andrei Caramitru a mustrat angajaţii şi liderii din corporaţiile locale pentru că nu au curajul să îşi exprime public nemulţumirea faţă de regimul politic de teamă să nu îi vadă sau să îi sancţioneze angajatorul.
    „Mi se pare inacceptabil să nu te implici şi aici am o critică foarte mare faţă de foştii mei clienţi, pentru că atunci când vorbeşti faţă în faţă cu ei au păreri destul de clare, dar le e frică să zică ceva, chiar şi pe Facebook, de teamă că îşi vor pierde jobul. Este o mentalitate de sclav, nimeni nu îţi poate îngrădi dreptul la opinie.” El a făcut o paralelă între situaţia politică şi situaţia unei persoane care este client al unei singure bănci care are monopol (cum are şi statul român monopol pe viaţa cetăţenilor).
    „Cât timp lucrurile merg cât de cât OK şi ai toţi banii blocaţi la o singură bancă – neavând voie să îi muţi la alte bănci – poate nu trebuie să te implici. Dar dacă banca începe să îţi fure bani din cont, să îţi blocheze contul, te mai şi bat angajaţii dacă intri la ei în sucursală şi nu faci ceva, atunci s-ar putea să ai o problemă. Pentru că poate pe moment mai scoţi banii de la ATM, dar la un moment dat s-ar putea să rămână şi ATM-ul fără resurse. Sunt lucruri de bun simţ.”


    CARTE DE VIZITĂ
    Andrei Caramitru
    42 de ani
     Este cel mai mare dintre cei trei fii ai actorilor Ion Caramitru şi Micaela Caracaş
     A absolvit Colegiul Naţional „Sf. Sava” (specializarea matematică- fizică) şi şi-a continuat studiile universitare în domeniul finanţelor la Universitatea din Geneva (Elveţia)
     Şi-a început cariera în Geneva, ca asociat în cadrul băncii elveţiene UBS
     A lucrat 16 ani pentru McKinsey, una dintre cele mai influente firme de consultanţă în management strategic din lume, unde cea mai înaltă poziţie a fost de senior partner (responsabil de divizia de telecom, media şi tehnologie în Europa de Est). În 2007, a pus bazele biroului McKinsey de la Bucureşti
     Timp de un an şi jumătate a lucrat pentru firma de consultanţă Boston Consulting Group, ca partener pe o divizie responsabilă de zonele Austria, Germania, Europa Centrală şi de Est
     Din 2018, este antreprenor; a fondat compania IT Kessel Run Ventures cu sediul în Olanda, care oferă servicii online
     Are doi copii, o fetiţă de 2 ani şi jumătate şi un băiat de 12 ani

  • Povestea fabuloasă a antreprenorului român care a renunţat la cariera de 16 ani de consultant la cele mai influente firme din lume pentru a-şi porni o afacere

    „Am avut clienţi cu care am lucrat 10 ani şi am schimbat trei CEO. Un consultant ştie adesea mai mult decât managementul care sunt problemele din companie şi ce trebuie făcut pentru a le rezolva”, spune Andrei Caramitru, 42 de ani, poate cel mai cunoscut consultant român din mediul de business european. A lucrat 16 ani pentru McKinsey şi doi ani pentru Boston Consulting Group, două dintre cele mai influente firme de consultanţă în management strategic din lume. A renunţat la viaţa de consultant de un an şi, din vara acestui an, a intrat în antreprenoriat, într-un domeniu complet diferit de ceea ce a făcut până acum: comerţ online cu servicii. 

    Cel mai mare dintre cei trei fii ai actorilor Ion Caramitru şi Micaela Caracaş, Andrei Caramitru spune că a ales să studieze businessul pentru că, asemenea multora din generaţia lui, nu ştia către ce să se îndrepte după terminarea liceului.

    „Eu provin dintr-o familie de artişti: nu doar tatăl şi mama sunt actori, dar şi în familiile lor au fost pictori, cântăreţi la operă etc. Eu am vrut să fac ceva puţin diferit, să nu fiu tot timpul într-o comparaţie cu alţii din familie.”

    Absolvent al colegiului Sf. Sava din Capitală, profilul matematică – fizică, spune că a avut norocul să fie într-o clasă cu mulţi olimpici – el nefiind la acest „nivel de sofisticare” în matematică. A avut norocul, spune el, că sora tatălui său a fugit pe timpul comunismului în Geneva, iar în 1994, când a terminat el liceul, a avut şansa să locuiască la ea pe durata studiilor universitare.

    „Era o altă Românie atunci, nici bursă de studii nu aveai cum să iei. Am avut norocul să stau la mătuşa mea în Elveţia şi, neştiind exact ce să aleg ca domeniu de studiu, am zis că o să mă orientez spre economie- business.” Astfel, în perioada 1994 – 1998 el a urmat cursurile Facultăţii de Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii din Geneva, urmate de un program de masterat în finanţe în cadrul aceleiaşi instituţii.

    De ce nu a ales însă o carieră artistică?

    „Actoria este un domeniu extraordinar de greu, care se bazează mult pe noroc şi pe şansa de moment. Aş fi avut un cadru, teoretic, pentru a urma o carieră în domeniu, dar nu am vrut să îl exploatez poate dintr-o mândrie personală, nu am vrut să depind în cariera mea de altcineva sau să aud pe cineva că spune: «Andrei a reuşit în viaţă pentru că…». În plus, fiind perioada de după Revoluţie, se puteau încerca multe lucruri.”

    Pe de altă parte, mai spune el, când te naşti într-o familie de actori, te uiţi, încă din copilărie, cu un mai mare realism la această profesie, cu bune şi cu rele.
    „Cei care sunt în afara acestei lumi văd doar magia momentului, însă dacă observi zilnic ce se întâmplă, îţi dai seama că pentru foarte mulţi actori este foarte greu, frustrant, extrem de stresant, iar judecata nu este făcută pe cât de bun eşti neapărat, ci pe criteriul dacă te place lumea sau nu, iar acest lucru te poate afecta psihologic foarte mult. E un domeniu foarte dificil şi am o admiraţie pentru toţi cei care fac asta.”

    Când a ajuns în Elveţia, prima experienţă a fost aceea a unui test la matematică, pe care l-au dat 600 de studenţi. Deşi era, după cum spune el, un elev „mediu plus” la liceul Sf. Sava, „nu cine ştie ce faţă de colegii din Bucureşti”, a luat nota maximă la matematică, el şi un student chinez.

    „Nivelul nostru de pregătire la matematică este extraordinar de bun şi atunci mi-am dat seama de faptul că, dacă fac un mic efort, probabil că o să mă descurc bine.”
    În acea perioadă românii nu aveau drept de muncă pe nicăieri în Europa, de aceea situaţia era complicată, iar studenţii aveau dreptul să lucreze doar pe timpul verii, ca stagiari, însă după absolvirea facultăţii nu aveau ce să facă.
    „Am fost nevoit să lucrez verile, am avut multe stagii neplătite, am lucrat inclusiv la un magazin de mobilă.”
    Viaţa în Elveţia, o ţară cu unul dintre cele mai ridicate niveluri ale costului vieţii, a fost o experienţă bună, pentru că „îţi dă o valoare mult mai clară a banilor şi a muncii”, iar mediul de business de acolo a ajutat la formarea viitorului consultant, deoarece dacă în România putea oricine să spună că e „băiatul lui Ion Caramitru”, în Elveţia nu era decât „un migrant care ar trebui să zică mulţumesc pentru că i se permite să stea acolo”.
    În 1997, când a terminat facultatea, spune că România era în „cvasifaliment”, iar oportunităţile de carieră pentru un absolvent de facultate care vrea să intre în sistemul bancar erau puţine, pentru că pe piaţă erau una sau două bănci străine, iar singura variantă pentru el era să lucreze la stat, la Banca Naţională sau la Ministerul de Finanţe, acestea fiind instituţiile în care ar fi putut aplica ce a învăţat în şcoală.
    „Neavând oportunităţi în ţară, am încercat să îmi fac relaţii în sistemul bancar din Elveţia. La 22 de ani am cunoscut pe cineva de la UBS (cea mai mare bancă elveţiană – n.red.) care finanţa nişte cursuri speciale la universitate, m-a plăcut şi m-a recrutat. Angajarea a fost un proces dificil, pentru că atunci, ca român, nu aveai dreptul să fii angajat cu avocaţi etc., dar până la urmă am rămas acolo.”

    A lăsat bankingul pentru consultanţă
    Iniţial, visul său era să ajungă trader la UBS, iar după două-trei departamente „de tatonare” în cadrul băncii, după câteva luni a reuşit să intre pe zona de trading. Despre profesia de trader spune că, din afară, părea foarte „cool”, însă în realitate munca este destul de plictisitoare.
    „Ce a fost interesant acolo era că te simţeai ca într-o grădină zoologică, era mai puţin informatizată zona şi erau mii de oameni într-un loc. Şi era colectivul foarte mixt: de la oameni îmbrăcaţi în ultimul model de Armani până la alţii supraponderali care veneau în şlapi, mâncau popcorn şi înjurau.”
    Spune că experienţa din trading l-a dus la concluzia că, pentru această profesie, trebuie să ai o mentalitate de „small businessman”, în care vinzi şi cumperi, deoarece nu trebuia să gândeşti prea mult, iar activitatea nu te stimula intelectual.
    „Stresul principal era să nu greşeşti, pentru că dacă greşeai o virgulă, daunele erau foarte mari. Însă în rest era muncă de execuţie, nonintelectuală, în trei zile puteai învăţa tot ce ai de făcut.”
    Ulterior, şi-a schimbat rolul în UBS şi a trecut în zona de fuziuni şi achiziţii, iar o perioadă de puţin peste un an a lucrat între Londra şi Zürich în departamentul de achiziţii al băncii. Apoi a fost contactat de un headhunter din Zürich care angaja consultanţi juniori pentru echipa de corporate finance a firmei de consultanţă în management strategic McKinsey, care să aibă minimă experienţă în investment banking. „M-am dus la interviu destul de reticent, aveam un job OK, dar zona de consultanţă mi s-a părut mult mai interesantă pentru că profilurile oamenilor erau mult mai diverse.” Astfel, a crezut că ar avea oportunităţi profesionale mai bune în consultanţă decât în investment banking, chiar dacă, din punct de vedere financiar, oferta celor de la McKinsey era similară sau poate puţin mai scăzută decât cea de la UBS.
    „În consultanţă oamenii erau mult mai diverşi, erau chiar şi medici care făceau consultanţă. În schimb, în investment banking toţi lucrau câte 20 de ore pe zi, nu aveau niciun fel de viaţă personală şi aşteptau bonusul de la finalul anului. Aveam 23 – 24 de ani şi mă uitam la cum arată cei de 35 de ani din investment banking faţă de cei din consultanţă, ca să văd unde vreau să fiu peste zece ani. În bancă erau toţi singuri, destul de deprimaţi, stăteau într-o casă imensă, dar veneau în weekend la birou pentru că nu aveau ce face.”


    A fost avansat
    ca junior partner mai repede decât se aştepta
    Deşi consultanţa părea mai interesantă în acel moment, planul său iniţial era să stea doi ani la McKinsey şi apoi să plece. De ce? Pentru că nu vorbea germana, nu credea că poate fi promovat, ca român, ca manager de proiecte sau să ajungă mai sus în ierarhia organizaţiei în Elveţia.
    „Era implauzibil, nu cunoşteam pe nimeni în comunitatea de business din Elveţia, am zis că îmi scriu pe CV că am lucrat doi ani la McKinsey şi asta e. Însă ce am descoperit atunci a fost că totul era pe bază de meritocraţie în McKinsey, dacă erai un pic mai bun decât altul, indiferent de ce relaţii avea el, tu erai promovat.”
    În McKinsey, el spune că a fost promovat destul de rapid ca manager, rol în care s-a specializat pe câteva industrii (telecom, media & tehnologie) şi a fost plimbat prin lume când apărea câte un proiect pe zona de corporate finance – strategie în aceste domenii. Apoi, a fost avansat – mult mai repede decât se aştepta – pe poziţia de junior partner, care este un job complet diferit de ceea ce făcuse până atunci.
    „Când am ajuns junior partner, m-au întrebat care sunt planurile mele în continuare. Atunci m-am gândit că ar fi un moment bun să mă ocup un pic de România, pentru că atunci au avut loc toate privatizările de bănci, au intrat multe firme străine, era perioada de dinainte de aderare a României la UE.”
    Deşi anterior nu a mai avut decât un proiect sau două în România, spune că ştia tot mecanismul necesar pentru a intra pe o piaţă nouă, plus că experienţa în proiecte de achiziţii şi integrare era o oportunitate pentru a atrage clienţi pe plan local.
    Biroul din România a fost un pariu bun pentru McKinsey, pentru că a fost deschis într-un moment în care era o avalanşă de investiţii străine în România, iar companiile străine care intrau pe piaţă aveau nevoie de consultanţă.
    „Eram tânăr, aveam 30 de ani şi mi s-a părut o oportunitate foarte bună să lansez, să conduc şi să dezvolt un business nou pe o piaţă la mine acasă. Şi aşa m-am mutat înapoi acasă în 2007, am construit totul de la zero. Am început într-o cameră de hotel.”
    Ulterior, partea administrativă a devenit „puţin obositoare” şi a vrut să aibă parte de diversitate, de aceea a preluat conducerea diviziei de telecom, media şi tehnologie pe regiune.

    Cum arată viaţa de consultant
    În companiile de consultanţă există trei tipuri mari de roluri, care cunosc diverse denumiri în funcţie de structurile interne ale organizaţiilor, spune Caramitru. Acestea sunt roluri de asociat, manager şi partener.
    În rolul de asociat, consultantul lucrează pe un singur proiect în mare parte, nu este responsabil de găsirea proiectului (ci partenerii îi dau proiectul) şi se ocupă de o situaţie specifică în cadrul unui proiect mai larg care trebuie rezolvată foarte repede împreună cu echipa.
    „La jobul de asociat este interesant că trebuie să vii destul de repede cu soluţii şi cu analize, deci partea cu teoria excesivă nu funcţionează. Rolul de asociat îţi dezvoltă foarte bine intuiţia şi înveţi să comunici, e interesantă partea de relaţionare cu colegii şi cu clienţii.”
    În consultanţă se dezvoltă foarte mult abilităţile de comunicare, pentru că „degeaba vii cu cea mai bună idee dacă nu înţelege nimeni de ce ai venit cu acea propunere şi ai făcut o analiză sofisticată, greu de descifrat”.
    Pe un absolvent de facultate, un rol de asociat într-o firmă de consultanţă îl ajută să înveţe foarte repede nişte abilităţi importante care pot fi folosite ulterior în absolut orice alt rol din orice industrie.
    „În general, se lucrează foarte mult în firmele de consultanţă, este o presiune mare pentru că tarifele sunt mari, timpul de livrare este scurt, iar clienţii pun presiune foarte mare pentru găsirea unei soluţii care să le rezolve problema. Automat, consultantul este sub presiune şi nu are cui să delege din sarcini.”
    Totuşi, spune el, există şi o parte culturală care are un impact în munca consultantului pentru că, de exemplu, în birourile din ţările nordice clienţii sunt mai relaxaţi, ceea ce nu se întâmplă în sudul Europei.
    „Dacă te descurci bine pe rolul de asociat, cam după un an poţi să faci acest rol destul de bine. Apoi, după 2 – 3 ani se ia decizia dacă eşti promovat sau nu ca manager.”
    Managerul are un cu totul alt rol. El trebuie să vadă rapid ce are de făcut şi îi ajută pe juniori să îşi facă proiectele mai repede.
    „Managerul are un rol important de coordonare şi de comunicare, pentru că toată lumea îl sună pe el, de la clienţi la parteneri. El este responsabil local şi trebuie să coordoneze echipa şi să se asigure că lucrurile merg în aceeaşi direcţie.”
    Andrei Caramitru spune că i-a plăcut foarte mult rolul de manager, pentru că i s-a părut că din această poziţie un consultant poate să aibă un control foarte mare pe proiecte importante şi chiar să îşi promoveze ideile proprii tot mai mult.
    „Dacă ştiai bine ce faci, practic după patru săptămâni puteai să ştii mai bine decât clienţii şi decât partenerii ce trebuia făcut. Şi ideile pe care le aveai puteau fi «împinse» cum voiai, de regulă lumea îţi dădea dreptate şi te verificau puţin. Dar pentru un tânăr este o oportunitate foarte bună să îşi vadă ideile implementate în proiect.”
    Rolul de partener – cel mai important dintr-o firmă de consultanţă – este complet diferit de cel de manager, pentru că un partener are atât responsabilitatea proiectelor în derulare (nu face munca de zi cu zi, dar vorbeşte de câteva ori pe săptămână cu managerul şi cu echipa fiecărui proiect), cât şi partea de dezvoltare a businessului.
    „Pentru zona de business development, trebuie să te întâlneşti cu clienţii şi să îi ajuţi să găsească o anumită direcţie, pentru că de multe ori e neclar. De exemplu, poate să fie o situaţie haotică la un client, unde trebuie să tai costurile şi nu ştii de unde să o apuci. Şi înainte de a face ceva trebuie să vorbeşti cu clientul de zeci de ori, pot dura luni de zile discuţiile până să identifici ce ai de făcut.”
    Partenerii buni din firmele de consultanţă în management au relaţii foarte bune pe termen lung cu unii dintre clienţi, cu care dezvoltă o relaţie personală de încredere, prietenie şi chiar mentorship.
    „De multe ori, un consultant ajunge să ştie o companie mai bine decât o persoană din management. Am avut clienţi cu care am lucrat 10 ani, am schimbat trei CEO şi ştiam mai mult decât majoritatea celor de acolo cam care erau problemele şi ce era de făcut.” Rolul de partener devine complex pentru că sunt, dincolo de acoperirea unor clienţi importanţi la nivel regional, multe responsabilităţi administrative şi ţine de inutiţia partenerului cum să se organizeze mai bine pentru a face faţă sarcinilor din acest job.


    Ce greşeli se fac în marile companii
    În topul greşelilor pe care le fac companiile care ajung să apeleze la consultanţii în management pentru a remedia problemele se află faptul că firmele aşteaptă prea mult până să ia unele decizii, iar când le iau, e prea târziu.
    „Toate companiile mari au o poziţie dominantă cât de cât pe o piaţă. Şi sunt pieţe bine structurate, cu competiţie mare, însă nu se mută 10 puncte procentuale din cota de piaţă dintr-o parte în alta de pe o zi pe alta. Este un sistem care aduce bune şi rele: partea bună e că îţi dă o stabilitate în business, partea proastă e că este mult mai greu să se facă schimbări mai brutale, mai dure.” Prin urmare, managerii acţionează prea târziu de multe ori, iar criza a şi demonstrat, de altfel, faptul că băncile, de exemplu, au început să acţioneze mai dur pe partea de management al riscului şi pe costuri la un an şi jumătate – doi ani distanţă de la începutul crizei.
    „Cel mai dificil este să schimbi o companie mare. Este o birocraţie imensă, sunt bătălii politice interne, managerii au targeturi scurte ca timp, iar aceste lucruri îngreunează schimbarea.”
    În general, greşelile din companii pornesc de la alocarea resurselor –  nu toate companiile au strategii „stupide”, dar multe planuri financiare sunt greşite.
    „Majoritatea strategiilor sunt OK, unele sunt chiar destul de specifice şi au sens. Întrebarea pe care eu mi-o puneam mereu este: Cât la sută din bugetul de anul viitor este alocat pentru aceste trei puncte din strategie, despre care spui că sunt principale? Şi răspunsul era, de obicei, că nu se alocă nimic. De ce? Pentru că aşa era bugetul şi anul trecut şi acum doi ani, iar ca să aloci altundeva trebuie să tai de undeva. Vrei să faci ceva, dar nu investeşti nimic.”
    Alte probleme pe care le au companiile sunt legate de unele planuri de business prelungite inutil de la un an la altul şi care sunt în general venite ca o cerinţă de la sediul central al companiei.
    „Managerii locali încearcă, pe cât pot, să le explice sau să «împingă» ideile lor. Însă se lovesc la headquarter de o birocraţie imensă pe zona financiară, pe departamentele de strategie etc. Şi de multe ori rezultatele acestor business planuri nu au sens, sunt imposibil de realizat matematic sau nu se corelează cu realitatea locală.” Un exemplu în acest sens este alocarea unui buget prea mic de creştere de salarii pentru anul următor – pentru a nu depăşi grila salarială din companie – care conduce la pierderea unor angajaţi foarte buni. Prin fluctuaţia mare de personal şi pierderea oamenilor valoroşi se produce o scădere a calităţii serviciilor pentru clienţi, iar acestea sunt greşeli greu de reparat.
    „Apoi, mai sunt greşeli de implementare. Majoritatea celor care lucrează în companii mari nu sunt antreprenori, sunt administratori. De multe ori, jumătate dintre cei care sunt în middle – upper management sunt semiinutili, pentru că ei doar translatează ce se întâmplă mai jos către cei de mai sus, sunt un fel de piramidă de informaţii şi de idei, dar de fapt nu se întâmplă nimic, nu sunt lideri reali. Există birocraţie care se menţine şi care se optimizează foarte încet.”

    Când ajungi partener senior la 38- 39 de ani, următorii 25 de ani arată la fel

    De ce a plecat din McKinsey?
    „Cred că am stat prea mult. Să stai 16 – 17 ani în acelaşi loc e mult. Şi, cumva, dacă aş fi vrut să evoluez în acea structură, era foarte complicat să o fac în Europa, pentru că nevoia de parteneri seniori era mai degrabă în America sau în Asia şi nu mă atrăgea ideea să mă mut în altă parte, mi se părea un efort imens să mut toată familia acolo.”
    El spune că la McKinsey a avut senzaţia că a atins tot ce putea să atingă în mod realist. „Cred că a fost o problemă faptul că le-am atins prea repede. Mulţi ajung unde am ajuns eu pe la 50 şi un pic de ani. Când ajungi partener senior la 38 – 39 de de ani într-o astfel de companie, următorii 25 de ani sunt cam la fel. Eu nu sunt atât de motivat de bani, iar după ce ajungi la un anumit nivel din punct de vedere financiar, banii nu mai contează aşa de mult.” Aşa a luat decizia de a pleca din McKinsey în toamna anului 2016, pentru că voia să facă ceva pe cont propriu, dar nu în domeniul consultanţei. Şase luni mai târziu, a acceptat oferta venită de la Boston Consulting Group, companie rivală a McKinsey, unde a fost partener pe o divizie care acoperea Austria, Germania şi Europa Centrală şi de Est.
    „Mi s-a părut interesant să văd cum funcţionează şi Boston Consulting Group, pentru că în McKinsey aveam un respect foarte mare pentru ei. Mi-a plăcut foarte mult şi acolo, însă după un an şi jumătate – doi mi-am dat seama că îmi lipsea să fac ceva al meu.”

    De ce a ales antreprenoriatul

    În acest an, Andrei Caramitru a devenit antreprenor, pentru că „a văzut câte se puteau vedea în consultanţă”.
    „Iar următorii 15 ani vor duce la nişte schimbări atât de fundamentale în toată structura socială a lumii încât, dacă vrei să faci ceva şi să ai un impact cât mai mare, trebuie să te poziţionezi pe valurile care urmează, iar aceste schimbări sunt legate foarte mult de zona de online”.
    Firma Kessel Run Ventures, pe care a fondat-o, este înregistrată în Olanda (pentru că acolo este un mediu prietenos pentru afacerile din domeniul IT), iar activitatea principală va fi, într-o primă instanţă, crearea unor platforme în special pe zona de business to consumer.
    „Practic, eu sunt fondator, iar la nivel de investiţii am pus o parte din bani şi mai am nişte investitori străini. Suntem 4 – 5 parteneri operaţionali, care vin din zona de tech, online marketing sau start-up, nu sunt nici consultanţi şi nici corporatişti. La început avem nevoie de creativitate maximă. În plus, mai avem şi un advisory board unde sunt foşti colegi din McKinsey şi unii manageri care lucrează prin Google sau Facebook.”
    Compania se adresează pieţei europene, iar pentru început va investi în marketing în câteva pieţe cu potenţial care pot fi urmărite mai bine pentru că „e total ineficient să bagi puţini bani în marketing pe multe pieţe”.
    „Dacă va merge bine, vom căuta finanţări semnificative în etapa a treia a businessului. Avem practic finanţate primele două etape, undeva pe la 20 – 25 de milioane de euro. Ne-am uitat la câteva criterii pentru crearea platformelor: să rezolve o problemă reală a oamenilor într-un moment important din viaţa lor şi să avem marje suficient de bune încât businessul să fie sustenabil financiar. Ne uităm la zona medicală, dar şi la aspecte legate de personalizarea vacanţelor sau a nutriţiei. Vom oferi o intermediere pe zona de servicii între consumator şi întreg ecosistemul de furnizori de servicii pentru a avea cea mai bună soluţie pentru fiecare.”


    Corporatiştii trebuie să îşi exprime fără teamă opiniile politice
    Deşi marile firme de consultanţă au – ca toate companiile mari, de altfel – reguli stricte în ceea ce priveşte comunicarea, Andrei Caramitru a fost unul dintre managerii care şi-au exprimat critic, de-a lungul timpului, părerea despre unele măsuri luate de guvern care au tulburat mediul de business. Vocea sa critică s-a intensificat însă de când a devenit antreprenor, astfel că, într-o postare de pe reţeaua de socializare Facebook de pe 20 august 2018, intitulată „Sclavia corporatistă şi curajul”, Andrei Caramitru a mustrat angajaţii şi liderii din corporaţiile locale pentru că nu au curajul să îşi exprime public nemulţumirea faţă de regimul politic de teamă să nu îi vadă sau să îi sancţioneze angajatorul.
    „Mi se pare inacceptabil să nu te implici şi aici am o critică foarte mare faţă de foştii mei clienţi, pentru că atunci când vorbeşti faţă în faţă cu ei au păreri destul de clare, dar le e frică să zică ceva, chiar şi pe Facebook, de teamă că îşi vor pierde jobul. Este o mentalitate de sclav, nimeni nu îţi poate îngrădi dreptul la opinie.” El a făcut o paralelă între situaţia politică şi situaţia unei persoane care este client al unei singure bănci care are monopol (cum are şi statul român monopol pe viaţa cetăţenilor).
    „Cât timp lucrurile merg cât de cât OK şi ai toţi banii blocaţi la o singură bancă – neavând voie să îi muţi la alte bănci – poate nu trebuie să te implici. Dar dacă banca începe să îţi fure bani din cont, să îţi blocheze contul, te mai şi bat angajaţii dacă intri la ei în sucursală şi nu faci ceva, atunci s-ar putea să ai o problemă. Pentru că poate pe moment mai scoţi banii de la ATM, dar la un moment dat s-ar putea să rămână şi ATM-ul fără resurse. Sunt lucruri de bun simţ.”


    CARTE DE VIZITĂ
    Andrei Caramitru
    42 de ani
     Este cel mai mare dintre cei trei fii ai actorilor Ion Caramitru şi Micaela Caracaş
     A absolvit Colegiul Naţional „Sf. Sava” (specializarea matematică- fizică) şi şi-a continuat studiile universitare în domeniul finanţelor la Universitatea din Geneva (Elveţia)
     Şi-a început cariera în Geneva, ca asociat în cadrul băncii elveţiene UBS
     A lucrat 16 ani pentru McKinsey, una dintre cele mai influente firme de consultanţă în management strategic din lume, unde cea mai înaltă poziţie a fost de senior partner (responsabil de divizia de telecom, media şi tehnologie în Europa de Est). În 2007, a pus bazele biroului McKinsey de la Bucureşti
     Timp de un an şi jumătate a lucrat pentru firma de consultanţă Boston Consulting Group, ca partener pe o divizie responsabilă de zonele Austria, Germania, Europa Centrală şi de Est
     Din 2018, este antreprenor; a fondat compania IT Kessel Run Ventures cu sediul în Olanda, care oferă servicii online
     Are doi copii, o fetiţă de 2 ani şi jumătate şi un băiat de 12 ani

  • De la agendă la Excel

    “Studiind piaţa, am vrut să vin în întâmpinarea hotelierilor cu un produs software complet, o experienţă la un alt nivel”, descrie Amalia Ştefan, fondatoarea platformei Juvo Hospitality, motivul pentru care a pus bazele businessului.

    A lansat software-ul Juvo Hospitality în luna noiembrie a anului trecut cu o investiţie iniţială de 500.000 de euro din fonduri proprii, sumă care a fost direcţionată spre tehnologie şi resursa umană. „Vânzarea softului a început în luna aprilie. Până în luna iunie am semnat contracte în valoare de 6.110 de euro. Pentru România, Juvo Hospitality este un business nou, ne aşteptăm la o creştere de 15% în urma târgului de turism WTM de la Londra, la care vom participa în noiembrie”, preconizează antreprenoarea.

    Echipa care a lucrat la crearea softului a fost alcătuită din 21 de persoane cu tot cu colaborări, acţionari fiind Amalia Ştefan şi Oxford Investment Alliance SRL. Softul internaţional dezvoltat şi în România prin Juvo Hospitality a fost lansat însă pentru prima dată în UK. Biroul din Londra, care în prezent deţine 310 unităţi hoteliere în portofoliu, a fost înfiinţat în urmă cu patru ani, iar în 2017 a generat venituri de 1,7 milioane de euro, cu o creştere de 35% în primele şase luni ale anului acestuia faţă de aceeaşi perioadă din anul trecut.

    „Printr-un sistem automatizat, softul Juvo Hospitality îi ajută pe hotelierii locali să se conecteze şi să îşi dezvolte reţeaua de distribuţie la nivel internaţional, să gestioneze eficient rezervările, să îmbunătăţească sistemul operaţional, administrarea eficientă a hotelului şi managementul hotelier”, explică Amalia Ştefan rolul software-ului. Cum funcţionează însă acesta?

    „Juvo Hospitality este un CRS (Central Reservation System – sistem central de rezervare) creat pentru a conecta o proprietate sau un lanţ de proprietăţi la GDS (Global Distribution System – sistem global de distribuţie), care conectează peste 600.000 de agenţii de turism şi clienţi corporativi din întreaga lume, IDSuri (Internet Distribution Systems) compuse din portaluri de călătorie online, wholesaleri online şi operatori de turism de top şi orice centre de relaţii cu clienţii conectate la hotel. Toate acestea, într-un sistem unic, care include şi un BE (Booking Engine – motor de rezervări) online pentru site-ul oficial al hotelului.”

    Anul acesta, platforma a înregistrat o rată de creştere a numărului de clienţi de 38%, comparativ cu 2017. Clienţii Juvo Hospitality sunt reprezentaţi exclusiv de companii, software-ul fiind dedicat hotelurilor. La momentul actual, în portofoliul businessului se regăsesc peste 250 de unităţi de cazare, unul dintre cei mai mari clienţi de pe piaţa locală fiind Phoenicia Hotels.

    Businessul se monetizează prin pachete cu plată lunară, cu preţuri cuprinse între 99 euro şi 250 euro/lună, tarif care include servicii cum ar fi sistemul de management al proprietăţii, CRS, site, management reputaţional, comparaţii de preţuri etc.

    Amalia Ştefan a terminat Geografie la Universitatea Bucureşti şi şi-a început cariera în 2002, într-o mică agenţie de turism din Capitală. Cu tehnologia a luat contact pentru prima dată în 2009, în Praga, Cehia – în cadrul companiei Invia.cz, „un loc de suflet de unde am învăţat foarte mult”, unde a început pe o poziţie de team leader, iar după numai cinci luni a fost avansată ca sales manager pe România.

    În octombrie 2011, a plecat să lucreze într-o altă agenţie de turism din Bucureşti, unde a rămas până în 2015, când a ales Booking.com, unde a intrat „din dorinţa de a vedea cum se întâmplă lucrurile, cum se dezvoltă activitatea într-un OTA (Online Travel Agency)”. A fost timp de peste un an account manager şi spune că i-a plăcut foarte mult partea de partnership.

    A urmat eMAG, o companie „unde te poţi dezvolta, unde chiar poţi spune ce îţi doreşti să realizezi şi cu siguranţă eşti ajutat de întreaga echipă”, unde a lucrat timp de un an tot pe poziţia de account manager. „Consider că fiecare job, fiecare KPI (Key Performance Indicator – n. red.) atins m-a ajutat să construiesc o temelie solidă şi să mă dezvolt”, spune ea.

    Acum are 35 de ani, îşi împarte poziţia de CEO al Juvo Hospitality cu cea de mamă şi spune că pasiunile sale sunt cărţile şi timpul petrecut cu fetiţa ei, dar, bineînţeles, şi călătoriile, printre destinaţiile sale preferate numărându-se Tropea, Barcelona şi Havana: „Atunci când faci parte din industrie, călătoriile devin un viciu”.

    Antreprenoarea vede provocările ca pe o modalitate de a-şi depăşi limitele şi spune că o provocare majoră este să îi facă pe oameni „să înţeleagă că tehnologia îi ajută şi nu îi înlocuieşte”. În toate discuţiile cu diverşi oameni de afaceri, povesteşte că încearcă să îi facă pe aceştia să înţeleagă că tehnologia „le îmbunătăţeşte vieţile” şi le uşurează munca: „Cu ajutorul tehnologiei, din ce în ce mai multe companii îşi pot lăsa personalul să aleagă dacă vrea să lucreze din birou, de acasă sau dintr-o cafenea. Sunt companii care au făcut economii uriaşe alegând ca angajaţii lor să lucreze remote”, descrie ea unul dintre avantajele tehnologiei.

    Un alt proiect al Amaliei Ştefan este Academia Juvo, care „s-a născut din dorinţa de a oferi acces hotelierilor la ultimele noutăţi din domeniul turismului. A început prin a fi un proiect online, dar la solicitarea hotelierilor am susţinut workshopuri şi traininguri în mai multe locaţii din ţara. Am susţinut şi clase online prin webinarii, unde am discutat despre revenue management, operaţional şi marketing. Investiţia nu a fost financiară, am investit timp şi suflet”. Ea spune că, din punctul său de vedere, piaţa din sud-estul Europei „încă nu a atins apogeul pe partea tehnologiei. Acum studiază, încearcă să ajungă la un nivel atins de mai mulţi ani de piaţa din vest. Acesta a fost şi motivul pentru care am lansat Juvo Academy.“

    În ceea ce priveşte planurile de extindere pentru anul următor, antreprenoarea spune că „pentru 2019 ne dorim să ne consolidăm poziţia pe piaţa românească şi să lansăm Juvo Hospitality în Grecia şi Egipt”, proiecte pentru care are pregătită o investiţie de 100.000 de euro. „Tehnologia este o piaţă în continuă dezvoltare. Investiţiile sunt continue, tocmai pentru a oferi cele mai bune servicii clienţilor noştri.”
    Cât despre influenţa pe care o are digitalizarea în industria hotelieră, în opinia Amaliei Ştefan, există „în mod evident o tendinţă a unităţilor de cazare de a trece de la modelul clasic de lucru la modelul online”, completând că, totuşi, încă există „în acest moment multe unităţi de cazare care îşi ţin evidenţa pe agende sau care au un sistem de gestionare hotelieră clasic”.

    Povesteşte că a întâlnit oameni de afaceri şi investitori care încă mai consideră că a avea un sistem cloud este un lucru foarte rău, ba chiar periculos. „Percepţia acestora se schimbă când realizează că pot vedea situaţia hotelului cu un singur clic, când pot avea toate sistemele de rezervări într-un singur loc, având astfel acces la rapoarte detaliate rapid. Tehnologia poate uşura munca de zi cu zi, dar, în acelaşi timp, cu o strategie bună poţi creşte numărul rezervărilor online, ca şi prin canalele de distribuţie.”

    Antreprenoarea crede că platformele de tip Airbnb „nu afectează industria hotelieră. Un client obişnuit cu toate condiţiile unui hotel va fi mai reticent să închirieze un apartament sau o casă pe platforma Airbnb. Fiecare business are propria piaţă. Însă competiţia ne face mai buni şi ne ajută să ne creştem calitatea serviciilor oferite”, încheie ea.

    În prezent, Juvo Hospitality are cinci angajaţi în biroul din România şi 12 în cel din Marea Britanie. Amalia Ştefan spune că „piaţa din UK este mult mai axată pe revenue management şi tehnologie. Angajaţii nu sunt diferiţi, totul depinde de tine ca şi CEO, să creezi un cadru frumos de muncă, şi cu siguranţă vei fi răsplătit cu performanţă“. 

  • Grigore Horoi, preşedinte Agricola: “Cea mai mare realizare din carieră este faptul că am reuşit cu echipa pe care o conduc să manageriez într-un chip inspirat perioada crizei.” – VIDEO

    Nu contează admiraţia, mă simt foarte responsabil pentru oamenii care au speranţa unui loc de muncă, într-o zonă unde ofertele nu sunt foarte generoase. Sunt responsabil pentru familia mea pe care nu vreau să o dezamăgesc. Prima dată când am fost numit director pe subsidiarele grupului Agricola, îmi doream să rezist pe acea poziţie măcar un an, ca să mă pot lăuda copiilor şi nepoţilor mei că am fost şi eu director. Slavă Domnului, au trecut foarte mulţi ani de atunci şi sper să mai fie şi alţii. Cea mai mare realizare din carieră este faptul că am reuşit cu echipa pe care o conduc să manageriez într-un chip inspirat perioada crizei. Noi am transformat acel pericol într-o oportunitate.
    Am făcut împreună cu echipa alegeri strategice. Am mers pe strategie de diferenţiere. Noi venim cu un produse care să răspundă aşteptărilor.

    Îmi place să călătoresc în toate locurile pe care nu le-am văzut. Din păcate, mai mult îmi petrec timpul în vacanţe în afara ţării. Râvnesc să petrec timpul în România. Îmi place sportul, dar din păcate, din cauza unor afecţiuni fizice, nu prea mai pot juca chiar toate sporturile care îmi plăceau, dar joc ping-pong.

  • Middle managementul, linia de bătaie şi de sacrificiu

    Alţi 3% obişnuiesc să petreacă în plus chiar şi două ore pe zi muncind de la birou sau acasă.
    IT-iştii, inginerii, cei care sunt în departamentul financiar, dar şi cei cu profesii liberale, precum consultanţii, arhitecţii, designerii sau avocaţii, afirmă în proporţie de 85% că muncesc mai mult de 8 ore pe zi. Doar 22% din cei care muncesc suplimentar susţin că sunt plătiţi pentru orele în plus efectuate.
    Ce mai rezultă din studiul Best Jobs: programul încărcat, dorinţa de a fi mai competitivi, dar şi accesul la tehnologia care permite conectarea permanentă la sarcinile de serviciu îi fac pe aproape 70% din angajaţii români din sectorul privat să lucreze şi după terminarea orelor de lucru, la birou sau acasă.
    De ce se lucrează peste program: volumul mare de muncă, presiunea angajatorilor „care văd în orele muncite suplimentar o dovadă de implicare în activitatea companiei, dorinţa de a face diferenţa între performanţele lor şi ale celorlalţi colegi”. Doar 9% susţin că muncesc în plus din pasiune pentru ceea ce fac. Tehnologia a dat jos bariera dintre programul de lucru şi timpul personal, începând de la conducere şi până la middle management.
    Într-o companie, cei din middle management duc greul; trebuie să facă targeturile, trebuie să se descurce cu cei din subordine, trebuie să facă faţă la criza şi fluctuaţia de personal. Nici bine nu a venit un angajat, că şi pleacă imediat, iar ce trebuia să facă el trebuie să fie acoperit de altcineva.
    Cei din middle management visează la poziţiile superioare, dar acestea apar rar şi sunt puţine. Creşterile salariale sunt mai reduse, la fel şi bonusurile, pentru că ei sunt în prima linie. Când nu se fac targeturile de vânzări, cei din middle management plătesc primii.
    Chiar şi când se fac, bonusurile sunt limitate.
    Un middle manager dintr-o bancă îmi spunea că are target de vânzări de credite de 1 milion de lei pe lună, persoane fizice, dar face şi 7 milioane. Totuşi, bonusul este limitat la maximum un salariu.
    Când se fac restructurări, cei din middle management sunt primii vizaţi, pentru că se pot face comasări de departamente, pot fi eliberate poziţii cu salarii mai mari. Dacă îi dai afară pe cei din entry level nu rezolvi mare lucru.
    În aceste condiţii, presiunea pe ei este tot mai mare, iar mulţi se gândesc că poate mai bine este să se facă antreprenori, pentru că poate găsesc un business care să le aducă un venit lunar de cel puţin 2.000 de euro pe lună, fără prea mare bătaie de cap.
    În viaţa reală nu este chiar aşa, dar dorinţa de a scăpa din chingile acestei poziţii este mult mai mare.
    Businessul din România nu a apucat să-şi consolideze clasa de mijloc şi de middle management pentru că a venit criza, iar mulţi au fost loviţi în plin prin faptul că li s-au redus salariile sau au plătit preţul împrumuturilor la bancă.
    Când aveai 1.500 de euro pe lună, o maşină, un apartament pe credit, era ceva normal.
    Mulţi au devenit furioşi pentru că această criză le-a tăiat veniturile şi nici nu au mai fost bonusuri, astfel că au devenit extrem de încrâncenaţi.
    Indiferent cum sunt timpurile economice, mai bune sau mai rele, cei din middle management vor plăti preţul cel mai mare. 

  • Viaţa după tranzacţie

    “Primul semestru al acestui an a marcat o perioadă de dezvoltare solidă pentru Dent Estet, fapt ce consolidează poziţia noastră de lider absolut pe piaţa serviciilor de medicină dentară din România”, descrie Oana Taban, CEO şi fondator al Dent Estet, rezultatele obţinute recent de grupul pe care îl conduce.

    Dent Estet (din care fac parte Dent Estet Clinic, Green Dental Clinic, Dentist 4 Kids şi Aspen Laborator) a încheiat prima jumătate a anului cu o cifră de afaceri la nivelul grupului de 4,8 milioane de euro, în creştere cu 15% faţă de aceeaşi perioadă a a anului trecut.

    În primele şase luni ale acestui an, unele divizii au înregistrat creşteri şi de 25-30%, „ceea ce transformă în certitudine faptul că suntem în continuare pe un trend crescător”, spune Taban. Rezultatele din acest semestru au fost generate de circa 14.800 de pacienţi, care au efectuat peste 48.000 de vizite şi intervenţii în cabinet.

    „Raportându-ne la piaţa de servicii stomatologice, obiectivul nostru este să păstrăm avansul accelerat şi consistent faţă de competitori şi faţă de evoluţia pieţei şi la finalul anului 2018”, descrie CEO-ul Dent Estet obiectivele de business fixate pentru anul în curs.

    În 2017, reţeaua Dent Estet a înregistrat o creştere organică de peste 30%, până la o cifră de afaceri de aproape 40 de milioane de lei – „un ecart aproape dublu faţă de evoluţia pieţei şi un avans de peste 56% faţă de următorii competitori”, spune Taban. Potrivit datelor de la Registrul Comerţului citate de ea, piaţa de servicii stomatologice este evaluată de analiştii financiari din România la aproximativ 1 miliard de lei.

    „Deşi fragmentată, are un potenţial foarte mare de dezvoltare. Estimăm că nivelul de creştere va fi de aproximativ 15%-16% în acest an, la o valoare care va depăşi cu siguranţă un miliard de lei”, descrie ea potenţialul de dezvoltare a pieţei în continuare.

    Rezultatele vin la aproximativ doi ani după ce MedLife a anunţat cumpărarea pachetului majoritar al grupului Dent Estet, care la vremea aceea număra şapte clinici stomatologice, cu afaceri de 5,5 milioane de euro. Tranzacţia este descrisă de Oana Taban drept „cea mai mare tranzacţie de pe piaţa serviciilor de medicină dentară din România şi singura relevantă din ultimii doi ani”; ea nu oferă însă detalii despre valoarea acesteia.

    Ca urmare a finalizării tranzacţiei, Taban, fondator şi managing partner al grupului Dent Estet, a păstrat integral atribuţiile de management în cadrul grupului, fiind direct responsabilă de strategia de dezvoltare şi extindere a reţelei. De asemenea, ea a preluat şi managementul diviziei de stomatologie din cadrul MedLife. Taban spune că strategia de dezvoltare şi extindere a companiei, precum şi creşterile constante de la an la an au fost motivele care au stat în spatele deciziei de achiziţie de către MedLife.

    Înfiinţată în 1999, reţeaua deţine în prezent opt clinici stomatologice multidisciplinare în Bucureşti şi Timişoara, un laborator de tehnică dentară digitală şi două studiouri foto digitale specializate, precum şi peste 50 de cabinete stomatologice.

    Din rândul proiectelor realizate după tranzacţie, Oana Taban menţionează inaugurarea la Bucureşti a unei unităţi stomatologice cu cel mai înalt grad de digitalizare de pe plan local, în urma unei investiţii de 1 milion de euro, cea mai mare investiţie în dotări tehnologice dintr-o clinică dentară din ţară. „Din punctul nostru de vedere, unul dintre criteriile cele mai importante de creştere constă în inovaţii şi într-o politică de (re)investiţii permanente în tehnologie premium, în materiale exclusive, în tehnici de tratament pe care le aducem de cele mai multe ori în premieră în ţara noastră şi în digitalizarea tratamentelor şi proceselor din clinică”, descrie ea reperele de dezvoltare a companiei.

    În ultimii doi ani, investiţiile pe care le-au făcut la nivelul clinicilor din reţea în tehnologii, materiale, echipamente şi achiziţii de aparatură se ridică la aproximativ 2 milioane euro.

    De altfel, potrivit CEO-ului Dent Estet, mare parte din profitul obţinut este reinvestit constant în digitalizare şi în tehnologiile viitorului, în achiziţii de aparatură, echipamente şi tehnici avansate de tratament, dar şi în educaţia medicilor şi a echipei de management, „astfel încât pacienţii să poată fi trataţi la standarde internaţionale, pe teritoriul ţării”. „Pentru următorii doi ani, ne vom păstra şi cel mai probabil vom depăşi nivelul investiţiilor”, spune ea.

    Extinderea la nivel naţional reprezintă un alt pilon de dezvoltare; după clinica deschisă anul trecut în Bucureşti, Dent Estet continuă seria de inaugurări anul acesta cu două clinici la Sibiu, una dedicată serviciilor pentru adulţi, iar cea de-a doua dedicată exclusiv copiilor. Odată cu deschiderea celor două clinici de la Sibiu, compania va ajunge la un număr total de 56 de unităţi dentare până la finalul acestui an.

    În ceea ce priveşte angajaţii companiei, în cadrul Dent Estet lucrează 250 de specialişti, dintre care 90 sunt medici, majoritatea certificaţi internaţional în toate ramurile medicinei dentare, potrivit reprezentaţilor companiei. „Stabilitatea echipei joacă un rol esenţial în evoluţia noastră. Chiar şi acum avem alături medici care sunt cu noi încă de la începuturile noastre, de acum 19 ani”, spune Taban. Potrivit ei, o direcţie de investiţii a companiei este în dezvoltarea unor echipe multidisciplinare, care colaborează în vederea descoperirii unor tratamente pentru pacienţi, precum şi în educaţia lor, în formare şi supraspecializare.

    În ceea ce priveşte lipsa de personal de pe piaţă, Oana Taban observă că aceasta nu este specifică doar României, ci este pregnantă la nivelul întregii regiuni şi la nivelul Europei în general. „Nu cred că există domeniu de activitate care să nu sufere într-un fel sau altul de acest deficit de angajaţi şi este cu siguranţă cea mai mare provocare pe care companiile o au de traversat pe termen scurt şi mediu.”

    Particularizând pe piaţa de servicii medicale, CEO-ul Dent Estet subliniază că sănătatea şi asistenţa socială rămân în topul sectoarelor în care s-au făcut cele mai multe angajări, iar cererea de candidaţi este în continuare foarte mare.

    „Piaţa serviciilor medicale private rămâne unul dintre cele mai active sectoare de business din România şi este nevoie de personal suplimentar, având în vedere dinamica cu care se deschid centre medicale private, clinici de mici sau de mari dimensiuni.” Spune însă că la Dent Estet au încă de unde recruta: „Primim cereri de angajare şi asta ne bucură, ne dorim ca medicii să rămână în România şi să facă performanţă aici.” Prin intermediul Asociaţiei Dental Office Managers (ADOM), sunt implicaţi în proiecte de educaţie în domeniul medical, prin care şi-au propus să contribuie la dezvoltarea pieţei de profil, dar şi să stimuleze retenţia personalului medical şi non-medical din acest domeniu. Taban oferă ca exemplu un curs de resurse umane dedicat clinicilor dentare care a apărut în urma unui studiu ce releva faptul că 9 din 10 clinici dentare se confruntă cu probleme de integrare şi retenţie a personalului. Anul acesta au lansat, în premieră în ţara noastră şi ca răspuns la cererea managerilor medicali, un program de training dedicat personalului din recepţiile acestor clinici (front desk officer). „Este un proces natural de evoluţie pe care categoric îl vom continua şi în următorii ani”, spune executivul.

    „Ţara noastră are medici foarte bine pregătiţi şi supraspecializaţi, iar acest lucru se reflectă tot mai mult şi în comportamentul pacientului. Observăm că românii manifestă un interes din ce în ce mai mare pentru tratamente digitale complexe şi se informează dinainte despre tehnologiile şi tratamentele folosite, dar şi despre echipa medicală”, descrie ea comportamentul pacienţilor.

    În plus, Oana Taban observă că aceştia se informează tot mai mult despre cum să aleagă corect un furnizor de servicii medicale şi apreciază calitatea actului medical, cât şi posibilitatea de a fi tratat de o echipă multidisciplinară, supraspecializată. Ei caută astfel să găsească soluţii complete la probleme fără să fie nevoiţi să se deplaseze în mai multe locuri şi preferă să găsească serviciile de care au nevoie sub acelaşi acoperiş. „În acelaşi timp, stomatologia digitală cunoaşte o evoluţie din ce în ce mai accelerată, creşte numărul românilor care solicită tratamente complexe şi planuri complexe de tratament”, spune Taban.

    În ceea ce priveşte MedLife, planurile de achiziţie ale companiei de anul acesta au ajuns la final, după efectuarea unor achiziţii printre care se numără Polisano, Centrul Medical Ghencea şi Solomed Group. „Suntem, probabil, operatorul medical cu cea mai mare expertiză de cumpărare şi integrare a unui grup de companii sau firme medicale”, spune Mihai Marcu, preşedintele executiv al MedLife, subliniind că până în acest moment şi-au extins prezenţa în aproape toate oraşele cu peste 150.000 de locuitori. Potrivit unui interviu acordat anterior, Marcu previzionează o cifră de afaceri la nivel de grup de circa 180 de milioane de euro, reprezentând 12-13% din piaţa locală a serviciilor medicale private.

    Preşedintele executiv al MedLife spune că, în afara proiectelor de achiziţie, vor să investească în proiecte de amploare atât în zona de tehnologie medicală, cât şi pe partea de soluţii medicale digitalizate. Oferă ca exemplu în acest sens achiziţia a şase RMN-uri noi, care au dublat astfel numărul de RMN-uri prezente în reţea.

    Totodată, şi-au propus să investească în extinderea unităţilor deja existente şi au demarat în acest sens lucrările pentru extinderea a trei unităţi spitaliceşti: Humanitas Cluj, Life Memorial Hospital Bucureşti şi Spitalul MedLife Braşov. Se pregătesc să inaugureze o nouă hyperclinică în Oradea şi vor mai urma şi alte proiecte de tip greenfield. „De asemenea, analizăm posibilitatea unor eventuale investiţii limitate în perioada următoare pentru extinderea în zonele de proximitate din afara ţării, în Bulgaria, Ungaria şi Serbia”, spune Marcu.

  • Cel mai dinamic CEO

    “Am devenit CEO în România exact acum zece ani, chiar înainte să debuteze criza financiară şi cu o lună înainte de venirea pe lume a celui de-al doilea copil. A fost o perioadă plină de provocările crizei financiare, în care mandatul meu a devenit axat pe management de criză, într-un context economic în ansamblu dificil”, îşi aminteşte Cornelia Coman, în prezent CEO al Nationale-Nederlanden Spania, începutul de carieră din România.

    Ea a fost unul dintre primii executivi care şi-au povestit parcursul profesional în cadrul unui eveniment Meet the CEO, organizat de Business MAGAZIN. În 2010, anul în care a participat la un astfel de eveniment, acumulase deja o serie de reuşite, sosite, potrivit ei, într-un ritm care a surprins-o şi pe ea: era deja directorul general al ING Asigurări de Viaţă, liderul pieţei de profil; preşedintele Consiliului de Administraţie al ING Pensii, fondul cu cei mai mulţi participanţi; membru în Consiliul de Management al ING Group, din Olanda; preşedintele Asociaţiei pentru Pensiile Administrate Privat din România şi vicepreşedintele Uniunii Naţionale a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare.

    Pasionată de matematică aplicată în economie şi actuariat (operaţiile şi normele pe baza cărora se efectuează calculele financiare – n.red.), nu îşi imagina în ce se vor transforma aceste înclinaţii; a mizat însă de la început pe sectorul serviciilor financiare.

    Imediat după terminarea Facultăţii de Cibernetică, Cornelia Coman s-a angajat la ING Asigurări de Viaţă. Pe atunci era actuar junior, însă a promovat rapid, iar în anul următor era deja actuar cu drepturi depline. De aici a ajuns, în scurt timp, director adjunct de actuariat şi apoi director de actuariat şi managementul investiţiilor, numărându-se printre cei care au pus bazele departamentului de investiţii.
    Pe măsură ce compania s-a dezvoltat, fiind şi prima din România care a lansat asigurări de viaţă cu componentă de investiţii, Coman a ajuns să deţină un rol tot mai important. În 2006 a ajuns al doilea om din companie, fiind mâna dreapta a lui Bram Boon, directorul general din acea perioadă al ING Asigurări de Viaţă şi una dintre principalele persoane care i-au influenţat cariera. În cei doi ani în care au lucrat îndeaproape, Bram Boon a pregătit-o, practic, pentru preluarea ştafetei. A învăţat-o cum să treacă de la stadiul de specialist la cel de manager, i-a creat vizibilitate în piaţă şi mai ales în faţa autorităţilor de resort, dar, mai presus de toate, a fost cel care a propus-o board-ului de la Amsterdam să-i ia locul atunci când el a decis să accepte o poziţie de conducere în Grecia.
    2008 a fost anul decisiv pentru cariera sa şi cu o încărcătură aparte, atât în plan profesional, cât şi personal. Era însărcinată atunci când, la 33 de ani, a fost numită în funcţia de CEO şi, ca o provocare în plus, România primea din plin primele lovituri ale crizei mondiale. Din toate punctele de vedere, a fost o perioadă în care şi-a testat limitele.
    „Îmi aduc aminte că am venit la birou până vineri, iar marţi am născut. Am stat acasă mai puţin de trei luni, dar în tot acest timp am ţinut legătura cu tot ce se întâmpla în companie. Am vrut să fiu implicată în fiecare decizie, pentru că venise criza şi ştiam cât de uşor poţi să faci un pas greşit”, spunea Cornelia Coman.
    Aveam, pe de o parte, de contracarat efectele crizei, pe de alta, trebuia să liniştesc clienţii care începeau să-şi piardă încrederea în instituţiile financiare şi, dincolo de toate acestea, trebuia să le explic şi angajaţilor, pe bună dreptate îngrijoraţi, că totul va fi bine”, descria CEO-ul ING Asigurări de Viaţă (în prezent NN Asigurări) primul an în care a activat ca CEO.
    „Atenţia pentru oameni, clienţi sau angajaţi şi consultanţi financiari a fost crucială în acea perioadă, şi tocmai datorită oamenilor din jurul meu, profesionişti, dedicaţi şi agili. Împreună, am reuşit să transformăm NN într-una dintre companiile cele mai orientate către client din piaţă, redefinind portofoliul de produse şi procesele prin care ajutăm clienţii să economisească pentru viitorul lor financiar şi crescând standardele de transparenţă în comunicare la nivel de industrie prin modul în care le-am vorbit clienţilor noştri”, spune acum Cornelia Coman, privind retrospectiv şi concluzionând, simplu – „În ciuda provocărilor, experienţa a fost una frumoasă.“
    Anul 2010 i-a adus Corneliei Coman o nouă promovare, fiind numită membru în Consiliul de Management al ING Group, devenind astfel un manager internaţional, fără să fi avut, nici măcar pentru un an, un mandat de expat.
    Primise, chiar şi până atunci, mai multe oferte de plecare din ţară – inclusiv în Asia, pe care a refuzat-o: „Nu era momentul şi pentru că, oricum, pentru familia mea ar fi foarte complicat să plecăm atât de departe. Aşa că, probabil, tot undeva în Europa voi merge”, spunea ea atunci.
    Momentul şi locul potrivit au venit însă în 2012, când a acceptat să preia mandatul de conducere al NN Ungaria. A avut acest rol până în 2015, când s-a avântat şi mai mult în Europa, devenind CEO al NN Spania.
    „În Spania, misiunea mea este să accelerez creşterea organică şi anorganică a business-ului. Asta implică o dinamică a portofoliului de produse astfel încât să oferim soluţii financiare complexe care acoperă nevoile clientului pe toată durata vieţii şi transformarea şi inovarea continuă a organizaţiei aşa încât să fim mereu aproape de clienţi cu soluţiile care se pliază cel mai bine pe aşteptările lor”, îşi descrie Cornelia Coman rolul actual. Spre exemplu, compania a lansat în iulie un produs de economisire pe termen scurt exclusiv digital, prin care clienţii pot deschide online un cont de economii în condiţii avantajoase de dobândă. Totodată, NN Spania oferă soluţii de economisire pe termen mediu şi lung, mai exact asigurări de viaţă cu componentă de protecţie şi de investiţie, precum şi asigurări de locuinţă. „Practic, miza este să devenim coach-ul financiar al familiilor din Spania”, descrie ea actualul obiectiv al companiei pe care o conduce.
    Chiar dacă noile ţinte de business ale executivului român se conturează la mii de kilometri distanţă, Cornelia Coman urmăreşte costant evoluţia pieţei locale. Îşi aminteşte că în 2012, când a plecat din România, economia încă era sub influenţa crizei, dar începeau să apară semne de revenire, chiar dacă foarte timide, lucru confirmat de evoluţia macro recentă a ţării şi de creşterile economice din ultimii doi ani, observă ea.
    „Asigurările de viaţă au fost totuşi un domeniu ceva mai rezistent la criză decât altele. După perioadele de boom economic cu consum ridicat de dinainte de criză, oamenii s-au văzut nevoiţi să devină mai chibzuiţi şi au început să se preocupe de economisire şi de protecţie financiară, inclusiv prin asigurări de viaţă”, descrie ea perioada turbulentă a întregii economii, în care de altfel îşi începea mandatul de CEO în România. În momentul în care a preluat mandatul din Ungaria, perioada de redresare a industriei de asigurări deja trecuse şi, potrivit ei, anii care au urmat au fost unii de consolidare a pieţei asigurărilor de viaţă şi, ceva mai recent, de sănătate.
    În ceea ce priveşte domeniul pensiilor private, spune că acesta a trecut tot printr-o consolidare – însă, potrivit Corneliei Coman, aceasta a fost mai intens influenţată de situaţia macroeconomică. „Contribuţiile la Pilonul II au trecut printr-o primă etapă de îngheţare când încă eram direct implicată, iar în ultimii ani domeniul nu a fost deloc ferit de turbulenţe, fie că ne referim la noi îngheţări sau chiar reducerea semnificativă a contribuţiilor din acest an. Realitatea este că pensiile private au avut o evoluţie bună în ciuda schimbărilor şi a contextului economic.”
    Privind în perspectivă, CEO-ul NN Spania este de părere că există mult potenţial de creştere în continuare pe toate aceste domenii în România, iar fiecare are un rol determinant asupra viitorului financiar al oamenilor. Subliniază însă că este nevoie de măsuri de susţinere a dezvoltării lor, astfel încât tinerii să poată spera la un trai decent atunci când nu vor mai lucra.
    Iar celor care îşi încep cariera în acest domeniu le spune „Să nu piardă nicio clipă din vedere ce impact are această industrie în vieţile oamenilor şi să înţeleagă foarte bine că, prin ceea ce face, contribuie într-un fel sau altul la asigurarea unui viitor financiar mai bun al oamenilor. Şi tocmai pentru că are un rol atât de important, să iubească această meserie şi să fie mereu motivat să facă mai mult pentru cei din jur, iar cu muncă, perseverenţă şi curaj, va veni şi succesul”. 

    BULETIN DE BUSINESS
    În primăvara lui 2010 avea loc primul eveniment MEET THE CEO, dintr-o serie organizată mai apoi lunar de BUSINESS Magazin cu scopul de a deschide într-un mod nou accesul către poveştile de carieră, secretele profesionale şi strategiile directorilor generali ai marilor companii din România, enunţate chiar de ei prin intermediul unui dialog cu invitaţi din comunitatea de afaceri. La 14 ani de la lansarea revistei, Business MAGAZIN redeschide discuţiile cu liderii de business care au schimbat de-a lungul timpului traiectoria companiilor şi chiar a pieţelor pe care le-au reprezentat.

    Carte de vizită
    Cornelia Coman:
    2007-2011
    A absolvit Facultatea de Cibernetică a Academiei de Studii Economice din Bucureşti;
    În anul 1998, la doar 22 de ani, Cornelia Coman s-a angajat ca actuar junior în cadrul ING Asigurări de Viaţă. A fost promovată apoi ca actuar cu drepturi depline, de unde şi-a început evoluţia pe linia de management a companiei – a fost numită director adjunct de actuariat, apoi director de actuariat şi managementul investiţiilor, fiind printre cei care au pus bazele departamentului de investiţii;
    În 2006 a ajuns al doilea om din companie, fiind mâna dreapta a lui Bram Boon, directorul general din acea perioadă al ING Asigurări de Viaţă
    2008 a fost anul decisiv pentru cariera sa, fiind numită în rolul de CEO al companiei;
    2010 i-a adus Corneliei Coman o nouă promovare, fiind numită membru în Consiliul de Management al ING Group;
    2012 este anul în care şi-a început parcursul ca expat, odată cu preluarea  conducerii NN Ungaria – rol pe care l-a avut până în anul 2015, când a evoluat în funcţia sa actuală.

  • Citeşte în noul număr Business Magazin din 1 octombrie 2018

    COVER STORY: Casele viitorului

    În contextul în care, din 2020, legislaţia europeană prevede ca toate construcţiile rezidenţiale noi să fie verzi, în România încep să se contureze primele proiecte de acest tip. Ce este o locuinţă verde şi care sunt avantajele aduse de aceasta, deopotrivă pentru dezvoltatori, dar şi pentru locuitorii acesteia?

    PROFIL: Back in business

    EDUCAŢIE: Pepiniera de IT-işti

    RESURSE UMANE: Angajatul din newsfeed

    VIAŢĂ DE EXPAT: Cariera DIY
     

    Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.