După zece ani, cineva constată: „Noi, în România, generaţia noastră, a celor care am început să muncim pe la mijlocul anilor 2000, am avut o criză a bogăţiei, nu una a sărăciei, aşa cum a fost criza de pe vremea părinţilor noştri imediat după căderea comunismului”.
Prăbuşirea sistemului comunist a însemnat căderea şi închiderea a aproape o treime din fabrici, scăderea numărului de salariaţi de la 8 milioane, la 6 milioane şi apoi la 5 milioane, scăderea dramatică a veniturilor prin amputarea lor reală prin explozia inflaţiei şi devalorizarea monedei naţionale. La toate acestea s-a adăugat o perioadă gri pentru România – între 1990 şi 2000 – în care nu se vedea niciun viitor, decât cel de a pleca din ţară.
Familii întregi s-au trezit peste noapte şomere tocmai când aveau copiii mici sau în primii ani de şcoală. Noroc că aceste familii au devenit proprietari ai apartamentelor unde stăteau la un preţ extraordinar de mic, aceasta fiind de fapt cea mai mare avere a românilor.
Apariţia capitalismului românesc nu a adus şi noi locuri de muncă, ci doar a transferat active, contracte şi bani din buzunarul statului într-un buzunar privat. Afacerile private rezistau pentru că puteau să plătească salarii care creşteau în acelaşi ritm cu inflaţia sau creşterea dolarului.
Opţiunea de a lucra peste hotare era limitată doar la varianta rămânerii în Germania, Austria, Grecia, Statele Unite după vreun meci de fotbal, având în vedere că în primul deceniu după Revoluţie nu se deschiseseră graniţele şi nu puteam circula liber în Europa.
După anul 2000 lucrurile s-au schimbat, odată ce am fost traşi în NATO şi Uniunea Europeană şi au început să apară investitorii străini, care au atras apoi şi investiţii româneşti. Au apărut joburi noi, mai bine plătite, au apărut clădiri de birouri, multe dintre fabrici au fost înlocuite cu alte industrii, cu o valoare adăugată mai mare.
Timp de opt ani, între 2000 şi 2008, România a traversat o perioadă economică extraordinară: au apărut creditele, maşinile au devenit accesibile, au apărut creditele pentru locuinţe, creditele pentru vacanţă, salariile au crescut, inflaţia s-a redus, iar cursul valutar, coşmarul primului deceniu, chiar a scăzut. Dolarul a coborât de la 4 lei, la 2,8 lei.
Criza începută în septembrie 2008 a fost total diferită de cea de după căderea comunismului: adică a fost o criză a bogăţiei. Cu excepţia perioadei 2009-2011, când numărul de locuri de muncă s-a redus cu 600.000 – de la 4,8 milioane la 4,2 milioane –, cu excepţia perioadei de creştere a cursului de la 3,6-3,8 lei la 4,2 lei pentru 1 euro, cu excepţia reducerilor salariilor întâi în sectorul privat apoi în sectorul de stat, lucrurile nu au fost dramatice, ca pe vremea părinţilor sau bunicilor.
Cei care s-au trezit şomeri au plecat imediat la muncă în străinătate fără probleme – iar Anglia stă mărturie –, reuşind să câştige mult mai mult decât în ţară. Chiar în perioada crizei, nu numai că fabricile nu s-au închis, ci dimpotrivă, au început să facă din nou angajări, având comenzi din afară.
Au început să apară lanţuri de supermarketuri care se extindeau exploziv deşi era criză, cum ar fi Lidl, Kaufland, Mega Image etc.
S-au creat noi locuri de muncă în retail, dar şi în industria automotive. Au apărut noi lanţuri – poate nu vă aduceţi aminte, dar H&M a venit în 2011 şi a avut aproape cele mai mari vânzări pe metrul pătrat din tot grupul la deschidere; s-au construit noi malluri – Promenada, Mega Mall, ParkLake etc.; au apărut noi clădiri de birouri, iar marile multinaţionale, în special din industria IT, reîncepeau să crească salariile pentru a atrage forţă de muncă. Salariile mici – cele situate în jurul nivelului minim pe economie – s-au dublat, iar salariul mediu a crescut de la 350 de euro (2008) şi 325 de euro (2009) la 530 de euro în 2017.
Cursul leu euro s-a stabilizat în jurul a 4,3-4,4 lei pentru un euro imediat după creşterea din 2008-2009, inflaţia a început să scadă, atingând un nivel de 0, iar dobânzile la lei, spre stupoarea tuturor economiştilor, au scăzut de la 6-8% la 0,6-1%.
În plină criză a apărut programul Prima Casă, care a revigorat piaţa imobiliară. Pentru tineri acest program a fost extraordinar, o oportunitate cu care te întâlneşti o singură dată în viaţă: să ai posibilitatea să-ţi cumperi un apartament de 50.000-60.000 de euro pe care să-i plăteşti în 10-15 ani, spre deosebire de bunici şi părinţi, care îşi plăteau apartamentele în 30 de ani.
Bineînţeles că au fost pierzători în criză, antreprenori români, patroni, oameni de afaceri care s-au trezit că au făcut datorii prea mari în perioada de boom, iar businessul, aflat într-o scădere a veniturilor, nu le mai poate plăti. Au pierdut cei care s-au trezit cu salariile tăiate în timp ce trebuia să-şi plătească ratele la bancă. Au pierdut cei care au avut credite în franci elveţieni pentru că s-a dublat cursul valutar al francului, au pierdut cei care au avut credite în euro şi care trebuia să plătească creşterea cursului, au pierdut cei care trăiau în oraşe mijlocii şi mici pentru că nu mai venea niciun investitor, cele mai multe investiţii îndreptându-se către oraşele mari.
Patronii care nu au putut să facă faţă scăderii businessurilor şi-au băgat firmele în insolvenţă, reuşind să scape, cel puţin parţial, de plata datoriilor.
Dacă tragem linie şi adunăm, criza din 2008 a fost o criză cu salarii în creştere, cu păstrarea maşinii în cele mai multe din cazuri – nu cred că a dispărut aglomeraţia de pe străzi –, a fost o criză cu noi locuri de muncă, a fost o criză chiar şi cu ştergeri de datorii atât pentru companii cât şi pentru persoane fizice, a fost o criză în care au crescut economiile în bănci, a fost o criză în care mulţi şi-au luat apartamente, a fost o criză cu creşterea consumului, a fost o criză cu schimbarea mai des a hainelor, a fost o criză cu vacanţe în străinătate şi city-breakuri, a fost o criză cu smartphone-uri şi cu Converse.
Chiar nu a fost atât de rea această criză.