BusinessMagazin

Tag: Dorin Oancea

  • Sărbătoarea cununilor de trandafiri

    Albrecht Dürer a fost un neamţ care nu a pictat ca un neamţ. Căutaţi-i autoportretul din 1500, lăsaţi-l să vă privească în ochi şi veţi înţelege ce spun. Pictura de astăzi se numeşte “Sărbătoarea cununilor de trandafiri”. Tabloul a fost pictat în 1506, la Veneţia; la 35 de ani, Dürer nu mai e un june zvăpăiat (priviţi-i a doua oară autoportretul şi veţi înţelege de ce), ci un pictor faimos. Iar negustorii nemţi din Veneţia îi comandă o pictură uriaşă – Sărbătoarea – pentru capela germană a bisericii San Bartolomeo de lângă podul Rialto.

    În cinci luni lucrarea este gata şi stârneşte invidie şi admiraţie: dogele Loredano, pictorul Bellini şi patriarhul Veneţiei Antonio Suriano trec prin faţa marelui panou şi se scarpină în barbă cu admiraţie. Criticii vor spune, sute de ani mai târziu, tot scărpinându-se în bărbi, că tabloul marchează trecerea picturii din Gotic spre Renaştere. Au trecut mulţi ani de la moartea pictorului. La Praga, împăratul Rudolf al II-lea este un pasionat de artă, care îşi alungă mareşalii, dar se înconjoară de antichităţi, ciudăţenii, ştiinţă, şi, desigur, artă. Agenţii săi au bătut de atâtea ori la poarta bisericii San Bartolomeo, încât parohia a cedat şi, în 1600, acceptă să vândă Sărbătoarea; preţul nu este cunoscut, dar se pare că a fost enorm. Pentru transport, pictura a fost învelită în covoare moi, un strat de bumbac şi un înveliş impermeabil şi, la ordinul împăratului, este adusă pe jos de la Veneţia la Praga. Totul pentru a o feri de şocurile drumului într-o trăsură – un act fără precedent de respect faţă de o operă de artă la acea vreme.

    În 1612 Rudolf moare, cu mintea întunecată, iar colecţia sa de artă începe să se risipească. Sărbătoarea rămâne încă la Praga pentru şase ani, dar este alungată de războiul de 30 de ani. Tabloul este ascuns în 1631, se pare la Viena, revine apoi la Praga şi pleacă iar spre Viena. În 1648 se află din nou la Praga; prost moment, pentru că armata suedeză năvăleşte în oraş. Tabloul este ascuns în grabă şi apare într-un inventar al Cabinetului de artă praghez, în 1650, drept “tablou vechi pe lemn”.

    Urmează o perioadă neclară – apare în inventare din perioada 1700 – 1800 drept foarte deteriorat, iar documentele mai târzii nici nu-l mai pomenesc. Într-o zi un îngrijitor îl găseşte într-o debara a castelului din Praga şi îl foloseşte pentru a astupa o lucarnă deschisă. Între 1764 şi 1782 stă în bătaia directă a ploii, soarelui şi ninsorii. În 1780, gravorul Christian von Meckell începe să caute tabloul, la îndemnul împăratului Iosif la II-lea. Dar este găsit distrus şi Viena nu-l mai doreşte.

    Salvatorul se numeşte Fillbaum şi este directorul general al poştelor, care plăteşte un fleac pentru chinuita pictură. De la Fillbaum trece la un abate, apoi la un conte aventurier, Sternberg. Zace pe un perete umed cam trei decenii, până când un prelat, Hieronymus von Zielder, ia iniţiativa salvării picturii martirizate. În 1839 pictorul Grusz Johann începe restaurarea tabloului, acţiune discutabilă, cam neglijent realizată, practic o repictare a operei. Pe de altă parte Grusz a avut probleme serioase, pentru că porţiuni întregi din pictură dispăruseră, iar omul s-a bazat pe copii nesigure şi gravuri fără culoare.

    Tabloul se află acum la Praga.Priviţi-l. De undeva din cel mai îndepărtat plan al tabloului, de sub copacul din dreapta, Dürer – personajul cu plete şi cu o hârtie în mână – ne priveşte întrebător: cum ne raportăm la obiectele pe care ni le dorim?

  • Micii contabili şi marele artist

    Rembrandt a fost un pictor minunat, dar nu s-a priceput deloc la calcule. A câştigat bani buni, dar nu tot timpul, şi, în cele din urmă, a fost îngenuncheat de creditori. Şi nu a fost un cheltuitor, dar nu a ştiut să îşi administreze veniturile; pe de altă parte, olandezii, naţie ordonată, au consemnat cam fiecare bănuţ pe care Rembrandt l-a câştigat, l-a cheltuit sau l-a împrumutat. De aceea, istoria financiară a pictorului este o poveste uşor de urmărit, veselă şi tristă: zece ani de fericire, paisprezece ani de necazuri şi doisprezece ani de mizerie.

    Succesul l-a găsit pe Rembrandt de timpuriu: la 25 de ani se mută la Amsterdam din Leydenul natal şi, în scurt timp, comenzile încep să curgă. Totul începe cu “Lecţia de anatomie a profesorului Tulp”, dar oamenii vin la Rembrandt în special pentru portrete. Nu-s ieftine, costă între 500 şi 600 de guldeni, ceea ce este foarte mult (o casă cu trei etaje, în Amsterdam, costă 13.000 de guldeni, pentru comparaţie). O cunoaşte pe Saskia, verişoara negustorului de artă Hendrick van Uijlenburgh, la care pictorul locuieşte.

    O pictează pe tânăra fată – Saskia din profil, cu pălărie de catifea, cu două rânduri de coliere, cu pălărie cu pene, cu beretă cu pană galbenă de struţ, cu un pandantiv greu din aur pe umărul stâng -, muzeele lumii sunt pline de Saskii. Îndrăgostit de vioiciunea fetei, se căsătoreşte cu ea în 1634. Iată-l în tablou, sărbătorindu-şi dragostea: fata de familie înstărită şi fiul morarului. El este exuberant, împodobit cu spada de cavaler şi ridicând paharul – un chefliu încântat de reuşita sa. Ea pare încurcată de postură, puţin nesigură, aşezată pe genunchiul bărbatului.

    În 1639, Rembrandt cumpără casa pe care am pomenit-o mai sus în cartierul evreiesc al Amsterdamului. Nu-s bani mulţi, pentru că Saskia i-a adus o zestre de 40.000 de guldeni, iar casa trebuie să o plătească în cinci ani, cu un an de graţie. Artistul nu se mulţumeşte să lucreze intens, ci îşi construieşte şi o colecţie solidă de artă şi îşi transformă locuinţa într-o şcoală de pictură.

    În 1641, Saskia aduce pe lume un băieţel, pe Titus; naşterea şubrezeşte sănătatea femeii, care suferă luni de-a rândul. Rembrandt picta ceea ce a devenit în timp “Rondul de noapte” – o intrigă complicată şi 16 personaje care trebuia să plătească, fiecare, câte 100 de guldeni. Este un prim sacrificiu pe care îl face pictorul, pentru că trei portrete mici i-ar fi adus tot atâţia bani, fără bătaie de cap.

    La 5 iunie 1642, Saskia moare, în vârstă de 36 de ani; un an după, el încă o mai pictează. Şi odată cu Saskia moare şi bunăstarea în casa lui Rembrandt. Are mai puţine comenzi, căci “Rondul” a bulversat piaţa într-un mod ciudat. În ianuarie 1645 Rembrandt apare în faţa curţii cu juri pentru o datorie de 4.180 de guldeni, iar în 1653 notarul Van der Piet îi cere pentru casă 8.470 de guldeni reprezentând rate şi dobânzi. Disperat, împrumută pentru un an 4.200 de guldeni. Pierde tablouri, pe care întâi le amanetează, dar pe care nu le mai poate recupera, se luptă pentru fiecare bănuţ cheltuit în casă, iar în mai 1656 trece toată averea pe numele lui Titus, acţiune care nu este recunoscută. Pierde casa, tablourile îi sunt vândute la preţuri de nimic (“Maria şi Iosif” – 36 de guldeni, “Estera şi Ahaşver” – 350, “Coborârea de pe cruce” – 400 de guldeni).

    Cade, uşor, în uitare. Vinde, pentru a-l îngriji pe Titus, “Cartea despre pictură” a lui Lucas van Leyden cu 600 de guldeni. Degeaba, pentru că Titus moare în septembrie 1668, iar Rembrandt însuşi piere un an mai târziu. Moştenirea: un pat, o masă, scaune, un lighean cu cană, un încălzitor pentru pat, un sfeşnic ieftin, oale şi crătiţi, îmbrăcăminte veche, câteva tabouri neterminate. Cheltuieli de înmormântare, 15 guldeni, au mai notat scribii cei ordonaţi.

    Restul e artă şi clarobscur.

  • Mândria de a fi român, tragedie în patru acte

    Într-o perioadă când sentimentul de a fi român este, cred, la cote destul de joase, simţim, pare-se, nevoia de a ne raporta la succesele oricui are o cât de mică legătură cu noi; ultima reuşită este a celor doi români care au creat o cameră video specială, care a fost pomenită la Oscar, dar premiată cu două săptămâni înainte. Astfel de abordări, interesante şi generatoare de inspiraţie în anumite condiţii, au început să mă obosească, pentru că periodic descoperim de fapt aceiaşi şi aceiaşi oameni. Nu înţeleg de ce unu, nu căutăm să realizăm aici, în România, un loc cu care să ne mândrim şi la care să se raporteze cei care au plecat şi au reuşit în străinătate şi doi, de ce nu ne raportăm la valorile reale româneşti.

    Căutaţi pictura lui Victor Brauner şi veţi descoperi un pictor excepţional, ale cărui opere sunt plătite cu sute de mii şi milioane de dolari la licitaţii.Şi povestea picturii pe care o vedeţi, “Autoportret cu ochiul enucleat”, este excepţională, o măsură a capacităţilor sale premonitorii; veţi vedea ce şi cum.

    Victor Brauner s-a născut la Piatra Neamţ, în 1903. Este un avangardist care a cochetat intens cu suprarealiştii şi care a îmbinat imaginaţia debordantă cu ocultul şi simbolistica, fie şi religioasă, alături de influenţe folclorice. Ani de zile România l-a ignorat şi aşa a rămas, chiar într-o epocă în care recuperarea altor exilaţi, precum Cioran, Ionescu sau Eliade s-a făcut într-un mod sistematic.

    Să-l reţinem pe Brauner drept un june febril, talentat, care studiază artele şi se apropie de suprarealism, poate şi din cauză că a crescut într-o casă în care marea distracţie erau şedinţele de spiritism care umpleau nopţile.

    Actul unu. Pleacă la Paris în 1930 şi se ataşează de Brâncuşi, omul care îi pune în mână un aparat de fotografiat, o unealtă capabilă să reţină – spune sculptorul – insolitul. Brauner străbate bulevardul Montparnasse şi fotografiază un cuplu de magicieni, spectatorii, împrejurimile. Ultima fotografie din set reţine o casă – numărul este vizibil clar, este casa unde îşi va pierde, peste ani, ochiul.

    Actul doi: în 1931 îşi pictează autoportretul; într-un interviu televizat îşi aminteşte, în 1960, că se simţea “vidat”. A decis să îşi facă un autoportret minuscul, pe lemn, şi, pentru a-l “anima puţin, pentru a-l face mai extravagant…am scos un ochi”.

    Actul trei: “Peisaj mediteranean”, pictat în 1932, o compoziţie onirică şi violentă, găzduieşte în prim-plan un chip care are înfipt în orbită un stilet pe care stă scrisă litera D, iniţiala celui care avea să-l lovească mai târziu.
    Actul patru: mutilări apar în tablouri din 1932 (“Uşa”), 1937 – “Moartea lunii”, “Adrianopole”, “Ultima călătorie”.

    Actul cinci: 28 august 1938, data mutilării. Un cerc de prieteni şi cunoştinţe din boema Parisului, o ceartă între doi spanioli focoşi pentru o femeie, o încăierare, un pahar masiv de vin care zboară, aruncat cu furie. Brauner se prăbuşeşte, prietenii îl ajută să se ridice, pictorul îşi zăreşte faţa desfigurată într-o oglindă.

    Accidentul îl transformă pe Brauner irevocabil; devine obsedat de fantastic, de vis şi de mistic. Căutaţi excepţionala “Prelude to a civilization” din 1954, tablou aflat la Metropolitanul din New York şi veţi înţelege şi veţi mai căuta. Firesc, Brauner a oferit lumii spiritualitate românească pură, tragică, misterioasă.

  • Cerul înstelat de deasupra noastră

    Ministrul nou-numit l-a luat la rost pe paznic, era totuşi ditamai ministrul şi era legitimat, pe când doamna în cauză nu. “Cuuum, nu ştiţi?!”, a replicat paznicul, “e doamna de la Mediafax!”.

    Două decenii mai târziu, de ministrul de atunci sau de paznic nu-şi mai aduce nimeni aminte. Singură, doamna se ocupă şi astăzi, la fel de serioasă, de minister şi se bucură de acelaşi respect din partea tuturor.
    Istorioara de mai sus face parte din folclorul agenţiei de ştiri Mediafax, care a împlinit două decenii de existenţă; am povestit-o pentru că aş vrea să vorbesc despre temeinicie într-o lume alienată. Demersul meu este justificat şi de faptul că o importantă etapă din viaţa mea de jurnalist a aparţinut Mediafax; consider perioada respectivă drept una dintre cele mai frumoase şi interesante, a fost vorba de crearea unui stil de jurnalism din care, într-un fel sau altul, s-au inspirat şi alimentat cele mai multe dintre afacerile de presă din România.

    Începător în gazetărie, jurnalist de agenţie de presă, trăiam, în drum spre redacţie, cu vreo ştire mai deosebită, un sentiment ciudat: priveam lumea, în tramvai sau pe stradă, şi realizam că eu ştiam ceva ce oamenii aceia încă nu aflaseră. Pe urmă ştirea pleca, era preluată de radiouri, televiziuni sau ziare şi modifica un pic existenţa celor din tramvai sau de pe stradă.

    Spun că era un sentiment ciudat pentru că amalgama putere, răspundere şi o superioritate blândă; dacă era vorba de o scumpire de ceva, de exemplu, îmi părea bine că o anunţ, dar îmi părea rău că stric seara oamenilor informându-i că vor primi facturi mai scumpe. În timp, sentimentul ciudat s-a păstrat, dar timpul i-a adăugat o nuanţă de nimicnicie. Sentiment pe care, în dozaje diferite, cred că l-a trăit orice jurnalist român care a ajuns, cel puţin o dată în carieră, la concluzia că scrie degeaba. Termenul “degeaba” include fie lipsa de reacţie din partea autorităţilor, fie imobilismul societăţii. Voi reveni la asta.

    Tabloul care însoţeşte acest text este “De sterrennacht”, “Noaptea înstelată” a lui Van Gogh. Este tabloul pe care mi-ar fi plăcut să-l pictez dacă aş fi fost pictor, aşa cum mi-ar fi plăcut să fac muzică precum Rammstein dacă aş fi fost muzician.

    Unii spun că tabloul este inspirat de un vers din Geneză; alţii spun că este opera unui ins cu minţile zdruncinate, pentru că tabloul a fost pictat în ospiciul Saint-Remy, cu un an înainte ca pictorul să se sinucidă.
    Eu spun că la Van Gogh lumea are un înţeles şi o noimă. Nu era el nebun, nebună era lumea care îl înconjura şi oamenii care văd cerul altfel decât pictorul. Tristul adevăr despre Van Gogh este că el şi-a iubit picturile, dar picturile sale nu i-au întors dragostea. Iar oamenii l-au descoperit prea târziu.

    Mi se pare că între ceea ce se întâmplă acum cu presa românească şi ce s-a întâmplat cu picturile lui Van Gogh există asemănări. Mediafax a trasat un portret amplu, cinstit, corect, al societăţii româneşti, timp de 20 de ani, şi le urez să continue la nesfârşit. Pe de altă parte, vremurile pe care le trăieşte presa nu sunt tocmai cele mai faste; locul ştirii cinstite de presă l-au luat bârfa măruntă, intriga absurdă, conflictul imbecil, relatarea urechistă. Inşi infatuaţi îşi imaginează că răcnetele şi abordarea ipocrită pot ţine loc de informaţie şi analiză.

    Nu ţin.

    Şi nu vor ţine; sunt convins că mai devreme sau mai târziu oamenii îşi vor aminti ce înseamnă profesionalism şi temeinicie, iar colegii mei de la Mediafax vor fi acolo.

  • Ultimele zile ale oraşului Pompei

    Aveţi mai jos “Ultima zi a oraşului Pompei”, tabloul socotit drept opera magna a pictorului rus Karl Briullov. Meritele sale artistice au fost, la data realizării, perioada 1830 – 1833, socotite destul de importante pentru a-l transforma pe pictor în “Marele Karl”. Astăzi impactul şi înţelesurile pe care le iscă tabloul sunt cu totul altele decât în urmă cu 180 de ani; este o operă care oferă ruşilor ceea ce le-a oferit românilor vestita carpetă cu “Răpirea din serai”, o pseudo-occidentalizare.

    Să aşezăm un pic lucrurile în context: Petru cel Mare a luat Rusia, a scos-o din siberii şi a încercat să o transforme într-o naţiune cu pretenţii occidentale. Asta se întâmpla cam cu 100 de ani înainte de venirea pe lume a lui Briullov. Ideile lui Petru au fost preluate de Ecaterina cea Mare, împărăteasa care coresponda cu Voltaire şi care a întărit statutul de mare putere al Rusiei. Pictorii, filozofii şi scriitorii europeni au deschise uşile palatelor ruseşti, iar ambiţiile slave se regăsesc nu numai în anexări de teritorii, ci şi în dobândirea de suficientă nobleţe.

    Briullov s-a născut în 1799, spre finele domniei Ecaterinei, la Sankt Petersburg, în familia unui academician. Este o fire independentă, atrasă de stilul clasic. Învaţă şi lucrează la Roma, iar la apariţia “Ultimei zile…” emoţionează Italia. Puşkin îi închină tabloului un poem, Gogol îl compară pe Briullov cu Rubens sau cu Anthony van Dyck, iar Walter Scott vorbeşte de o epopee în culori. La întoarcerea în Rusia, Briullov este primit trumfal.

    Pictura, de dimensiuni considerabile, reprezintă oroarea de pe străzile oraşului distrus de erupţia Vezuviului. Mama cu cele două fete din stânga tabloului este contesa Iulia Samoilova, iubita lui Briullov, şi însuşi autorul se ascunde în grupul de personaje din acea zonă. Stilul este neoclasic, influenţat de curentul romantic rus; avem subiect istoric, clarobscur, dramă, totul într-un stil cât se poate de vestic. Tabloul a fost expus iniţial la Roma şi dus apoi la Luvru, iar astăzi se află la Sankt Petersburg.

    Briullov şi tabloul său trebuia să demonstreze că şi ruşii pot să picteze precum pictorii occidentali; este ilustrarea vie a ambiţiilor induse de Petru cel Mare şi Ecaterina a II-a. Arta rusă tânjea, suferea, trebuia musai să fie comparată cu arta occidentală, tot aşa cum întreaga elită rusă voia musai maniere de Versailles.

    Occidentalizarea forţată de acest tip, adoptată cu orice preţ şi fără rezerve nu le-a folosit prea mult ruşilor, care au eşuat într-o revoluţie şi în socialism.

    La fel de discutabile sunt şi puternicele obsesii de occidentalizare care îi macină pe români nu de ieri, ci din vremuri paşoptiste, cu o mică sincopă “anti”, mimată mai mult sau mai puţin, în perioada comunistă. Cât a folosit arderea etapelor, cât au folosit adoptarea unor norme culturale şi economice, cum se vedeau acestea în urmă cu zece ani, când România jinduia către NATO şi UE şi cum apare acum occidentalizarea, într-o Europă egoistă şi dezabuzată, e de discutat.

    Un lucru e clar: arta începe cu o picătură, dar originalitatea şi emoţia nu înfloresc în inimi de lachei.

  • De câţi bani este nevoie pentru a motiva o demisie de premier

    Cel mai rapid răspuns la îndemână este că Emil Boc şi-a păstrat, până la capăt, rolul de servitor perfect, dispus să încaseze loviturile destinate stăpânului, şi asta a făcuit şi acum. Este uşor să invoci manifestaţiile, dar acestea n-au început de ieri în România, nemulţumirea oamenilor este aceeaşi de la începuturile crizei şi chiar hăt, iar realizările sunt mai mult din vorbe şi mai puţin cu efecte concrete. Iar omului de rând cred că îi pasă acum mai mult, şi pe bună dreptate, de căldură, gaze şi aprovizionare şi mai puţin de politică, politicieni şi guverne. Drept urmare, dacă a fost un act politic, atunci timpii sunt total anapoda şi denotă fie stângăcie, fie pierderi de bun simţ sau, mai rău, de cap.

    Dacă e să-l credem pe Emil Boc, ţara e lăsată curată, măturată, cu geamurile spălate şi mai miroase şi a gutui coapte; dacă e să-l credem pe Jeffery Franks, situaţia este acceptabilă, pentru că ne dau tranşa, dar sunt câteva probleme care l-ar cam înţepa în talpă – reforma sistemului sanitar, contractele din energie şi gaze, lipsa “bunelor practici fiscale” în aplicarea Programului Naţional de Dezvoltare a Infrastructurii. Toate sunt chestiuni care au fost repetate şi răsrepetate şi promise şi răspromise, dar nimeni n-a mişcat un deget ani de zile. Şi risipa din sistemul sanitar a continuat, contractele din energie şi gaze au fost aplicate, iar lipsa de bune practici este de fapt cronică şi binecunoscută tuturor celor angajaţi nu numai în Planul de Dezvoltare a Intrastructurii ci cam în orice activitate lucrativă din România.

    Cred că din cauza asta premierul Franks s-a supărat un pic pe premierul Boc. Dacă nu mă înşel, valoarea tranşei pe care FMI ne-o pune la dispoziţie este de 500 de milioane de euro. Valoarea ne poate oferi o idee despre cât este nevoie pentru a motiva o demisie de premier.

  • Plugul de zăpadă şi porumbul la metru

    Trofim Denisovici Lisenko s-a născut în 1898 şi a plecat din lumea aceasta în 1976. Viţă de ţăran ucrainean, s-a autopromovat susţinând că a rezolvat problema fertilizării terenurilor fără îngrăşăminte; prin 1928 susţinea că a inventat un procedeu de îmbunătăţire a culturilor, numit vernalizare, care prevedea umezirea şi răcirea seminţelor, ceea ce ar fi dus la nişte recolte nemaivăzute.

    Un ins înfipt, Lisenko şi-a promovat susţinut ideile, într-o perioadă în care oricum sovieticii erau dispuşi fie să îşi asume cam orice descoperire majoră a lumii – becul, radioul sau avionul, fie să conteste ce nu îşi puteau asuma – genetica mendeliană în cazul lui Lisenko. În cele din urmă a intrat în joc chiar Stalin, care voia o producţie agricolă mare şi care nu înghiţea teoriile despre ereditate şi rolul acesteia; drept urmare, Lisenko a devenit un simbol al ţăranilor autodidacţi, un răsfăţat al presei de partid şi un mare inovator.

    Lisenko a făcut orice pentru a-şi păstra statutul: şi-a denunţat adversarii şi folosea chestionare date fermierilor pentru a-şi impune şi susţine procedeul de vernalizare, ocolind astfel testarea ştiinţifică, directă, a metodei sale. Undeva prin 1937 – 1940 Lisenko era deja membru al Sovietului Suprem şi directorul Institutului de Genetică al Academiei de Ştiinţe a URSS.

    Ascensiunea lui Lisenko a fost, într-un fel, şi urmarea foametei din 1921 – 1923 şi a celei din 1932 – 1933. Prima a fost generată de confiscarea forţată a cerealelor şi politicile guvernului sovietic şi a ucis cam 10 milioane de oameni. A doua este urmarea colectivizării şi aceloraşi confiscări forţate de alimente; au fost afectate 40 de milioane de persoane şi între cinci şi zece milioane de oameni au murit. Dar nici ideile lui Lisenko nu au avut rezultate prea strălucite: în 1947 a izbucnit o nouă foamete din cauza efectelor colectivizării, secetei, războiului şi a managementului defectuos a rezervelor de stat, care a costat un milion şi jumătate de vieţi. Şi acesta nu este singurul cost al ambiţiilor lisenkoiste, pentru că de-a lungul timpului sute de savanţi au fost trimişi în gulag, iar cercetarea ştiinţifică a fost complet blocată decenii de-a rândul.
    Şi la noi ideile impuse de Lisenko au avut efecte: în 1948 deveneau obligatorii în cercetarea românească; în plus au avut loc epurări politice şi ideologice şi s-a manifestat aceeaşi stagnare în cercetare. Iar unii bătrâni îşi vor mai fi amintind de porumbul semănat “la metru”, adică păstrând un metru distanţă între plante, pentru buna dezvoltare a acestora, chipurile, metodă practicată în sovhozuri. Au existat însă şi oameni, cum a fost cercetătorul Vladimir Moşneagă, care a “ascuns” porumb, material biologic de calitate, în culturi de cânepă sau floarea-soarelui.

    Lisenko şi-a păstrat postul la institut până în 1965, dar influenţa sa a intrat în declin prin anii ’50. Nu ştiu cum ar fi arătat lumea fără ambiţiile ţăranului ucrainean, dar pot presupune că milioanele de oameni morţi de foame şi milioanele de urmaşi din rărunchii lor ar fi putut face din lumea asta ceva mai bun.

    Avem de-a face acum cu o vreme a diletanţilor, cu precădere în politică, dar nu numai, ci şi în viaţa publică, în cultură şi în afaceri. Politicul practică cel mai periculos joc, cel al impunerii de aşa-zişi specialişti pe criterii discreţionare şi, cum rezerva de cadre este limitată, coborâm din ce în ce mai jos ştacheta competenţei.

    Se vorbeşte aiurea de modernizarea unui stat unde trenurile alergau mai repede în urmă cu 150 de ani, iar autostrăzile pot impresiona doar dacă sunt prezentate în costuri şi nu în kilometri, unde spitalizarea este o chestiune de noroc mai mult decât de competenţă şi unde începem de regulă, ca să rămân în zona agricolă, să săpăm ogorul din mijloc. Directori de companii de stat, inspectori, simpli trepăduşi sau funcţionari-cheie sunt numiţi discreţionar, pe baza simplei adeziuni de partid, eventual augmentată cu trecute sau viitoare câştiguri materiale. Ce efecte au, depinde – zelul imbecil sau lenea cronică a acestor oameni, cât ne aruncă înapoi, cât ne costă în vieţi omeneşti, în bunăstare, în fericire toate acestea ne vom da seama mai târziu.
    Prea târziu.

    Chiar după ce am scris acest “prea târziu” am citit o ştire despre plugurile de zăpadă care se îndreptau spre centura capitalei în încercarea de a elibera maşinile blocate acolo şi care au fost întoarse din drum pentru că nu aveau roviniete. Nu mai am nimic de spus.

  • Craniul şi lebăda neagră

    Priviţi-l pe Holbein drept un blogger al vremurilor sale; a descris lumea sa, dar a înţeles, cu sute de ani înainte de a fi definite în cărţi, principii de marketing şi idei filozofice pe care le-a folosit în pictură.

    Hans Holbein era un ins masiv, cu fălci pătrate, tunsoare castron şi privire severă şi pătrunzătoare; a fost unul dintre portretiştii de seamă ai secolului al XVI-lea într-o lume a Renaşterii eliberată de stagnarea Evului Mediu. Neamţ trăitor la curtea lui Henric al VIII-lea, Holbein i-a cunoscut pe Thomas Morus sau Anne Boleyn şi a fost prieten cu filozoful Erasmus din Rotterdam; un umanist şi un talent uriaş.

    “Ambasadorii” a fost pictat în 1533, cu zece ani înainte ca artistul să moară, tânăr, de ciumă. |n tablou sunt doi bărbaţi, unul cu aer prosper, înveşmântat ca atare, şi unul cu aer auster; au fost identificaţi drept Jean de Dinteville şi Georges de Selve, primul ambasador al regelui Franţei. Cei doi se sprijină de o piesă de mobilier care adună o sumedenie de obiecte şi există o întreagă literatură care poate explica simbolistica fiecăruia dintre acestea – lăuta cu coarda ruptă, instrumentele astronomice şi de navigaţie, globul celest, hărţile, un glob pământesc; nici măcar ţesătura de pe raft, mozaicul pardoselii sau poziţiile celor doi, cu conotaţii, pare-se, sexuale, nu au scăpat de ochiul pasionaţilor.

    Dar ceea ce stârneşte cel mai tare este ciudata imagine de pe podea, alungită, care contrastează strident cu restul. Prima dată ochiul nici nu o observă, atras de cei doi şi de obiectele care îi înconjoară; abia apoi privirea sesizează frântura, nefirescul obiectului alungit. Unii îşi vor da seama, dar cei mai mulţi nu: este un craniu uman, deformat printr-un procedeu numit anamorfoză şi care poate fi văzut normal numai dintr-un punct anume.

    Ce caută acolo? De ce l-a folosit Holbein?

    Explicaţia pe care o veţi regăsi cel mai des este “memento mori”; Holbein vrea să ne amintescă de vremelnicia omului pe pământ.

    Nu cred. Oricum, nu chiar aşa de simplu.

    Holbein era un pictor într-o lume a pictorilor, dar nu numai; o lume a inovaţiei. Inşi precum Gutenberg, Hieronymus Bosch, Botticelli, Durer, Jan van Eyck, Leonardo da Vinci, Cristofor Columb sau François Villon i-au populat lumea. Şi chiar dacă veştile circulau cu viteza armăsarului, lumea era la fel de mică cum este şi astăzi.

    Aşa că Holbein a intuit că trebuie să se diferenţieze; astăzi oricine îţi spune “te diferenţiezi sau mori”. Pe la 1500, într-o lume a pictorilor, repet, Holbein a înţeles că trebuie să-i oferi privitorului nu numai tehnică, culori, perspective sau alegorii mărunte, ci să-i pui şi mintea în mişcare, să-l faci să gândească. Doar Bosch dintre contemporanii săi, cu toate fantasmele sale, pare că a mai înţeles aceasta. Asta, desigur, dacă nu a fost nebun.

    Totuşi, de ce craniul?

    Veţi înţelege dacă aţi citit despre Nassim Nicholas Taleb şi a sa lebădă neagră. Taleb, filozof, matematician, manager de hedge fund şi trader care a ştiut despre criza economică mondială, cu toate că nu a prezis-o, şi care s-a umplut de bani pariind pe neprevăzut şi scriind despre acesta.

    Deformat, nepotrivit, neliniştitor, deranjant, craniul lui Holbein este o lebădă neagră. Este doza de neprevăzut care ne schimbă viaţa, dar care ne obligă să gândim. Cea mai naivă explicaţie pentru deformarea sa este, cred, şi cea corectă: tabloul a fost pictat pentru a fi văzut în timp ce urci nişte scări; Holbein ne învaţă, pur şi simplu, să privim corect, din unghiul potrivit; să evităm facilul, concluziile evidente şi să cernem bine faptele.

    Asta fără a uita că suntem muritori.

  • Edecari pe Dâmboviţa

    Ilia Repin este un pictor rus, un fel de Grigorescu al ruşilor. S-a născut în 1844, la momentul potrivit după cum puteţi observa pentru a deveni, într-o Rusie post-octombrist revoluţionară, un pictor progresist, model pentru generaţii întregi. Nu este nicio urmă de peiorativ în ce spun; Repin a fost un membru de frunte al unei mişcări artistice numită Peredvijniki, care s-ar putea traduce prin Rătăcitorii sau Hoinarii, un grup care milita pentru ieşirea din canoanele clasice ale picturii şi pentru renunţarea la statutul elitist al artei plastice.

    Şi dacă Repin este Grigorescul ruşilor, atunci Carul său cu boi este tabloul “Edecarii de pe Volga”. Specialiştii spun că pictura este o celebrare a demnităţii, forţei şi tăriei umane, dar şi o condamnare a exploatării. În centrul grupului de edecari este un tânăr, singurul care nu priveşte în pământ, care are o atitudine de revoltă şi care pare că încearcă să se elibereze de hamul la care trage – un simbol, au spus mai târziu propagandiştii, al dorinţei de eliberare. Mai mult, pictura lui Repin contrasta cu realitatea idilic-pastorală promovată până atunci în arta rusă – druşte împodobite şi cântăreţi la balalaică; de ajuns să spun că însuşi Dostoievski l-a lăudat pe Repin fără rezerve, fermecat de realismul personajelor; tabloul l-a făcut pe scriitor să se simtă dator faţă de poporenii care muncesc aşa din greu, iar aprecierile sale au generat curentul narodnicilor, din care s-a inspirat, în România, mişcarea poporanistă propovădută de Constantin Stere, Dobrogeanu-Gherea sau Garabet Ibrăileanu.

    Undeva în dreapta corabiei pe care o trag edecarii se vede dâra de fum a unui remorcher, şi aici vreau să ajung, la lecţia de economie politică din tabloul cu edecari. Remorcherul se îndepărtează, ciudat, nu?, de vasul care trebuie tras împotriva curentului, în timp ce oamenii trag la jug ca nişte animale. Asta pentru că munca lor este aşa de ieftină încât remorcherul, progresul, este eliminat din ecuaţie. Sărăcia în care trăiesc mujicii îi face să accepte orice, oricum, doar pentru mai rezista o zi.

    Să ne întorcem la România şi să admitem că în anul 2012 cea mai mare problemă a României nu sunt deficitele sau datoria externă sau corupţia, ci sărăcia, cea care generează toate cele dinainte, şi corupţie, şi deficite, şi datorie externă. Nu mai are rost să căutăm ţapi ispăşitori în fărâmiţarea terenurilor, în productivitatea redusă, în investiţiile anemice sau în folosirea până la idioţenie a sintagmei “mână de lucru ieftină” şi nu mă refer aici la sărăcie aşa cum o calculează instituţiile financiare. Vorbesc de sărăcia care împiedică oamenii să îşi schimbe mobila din casă la cinci ani şi la sărăcia care împiedică antreprenorii să îşi ducă la bun sfârşit visele; la sărăcia care face din funcţionar un ins coruptibil şi la sărăcia care îl face pe medic să ridice neputincios din umeri.

    Iar climatul de austeritate cu care bat câmpii liderii politici, fie ei din Europa sau de pe malurile Dâmboviţei este doar o altă prostie, de pus lângă “too big to fail”.

    Cultura sărăciei înseamnă pentru mine ideea de a împărţi oamenii în duşi de nas şi ducători de nas, în fraieri şi şmecheri. Mai înseamnă eliminarea egalităţii şanselor, idolatrizările gratuite şi folosirea de manipulări grosolane. Credinţa în insul mesianic. Mulţumirea de a supravieţui, şi nu vorbesc aici de satul românesc, ci chiar de companii.

    Edecari în gol, pe Dâmboviţa sau pe Volga. Iar remorcherul se îndepărtează.

    (Acesta este un prim text dintr-un proiect personal care încearcă să adune la un loc pictura, economia şi societatea.)

  • Despre labilitatea investitorilor şi persistenţa datoriilor

    Dar declaraţiile panicarde sunt nişte simple înşiruiri de vorbe, iar argumentele lipsesc totdeauna. Eu pot fi de acord cu ideea că Europa stă pe un butoi de pulbere sau că moneda euro poate dispărea, dar aş vrea şi argumente, nu numai spaime de politicieni sau pronosticurile de la casele de pariuri londoneze (cota e de 3 la 1, înţeleg că e de rău). Criza datoriilor suverane sau faptul că statele s-au îndatorat excesiv sunt realităţi, dar cu mare greutate am putut găsi o dinamică a datoriilor ca procent din PIB din ultimul deceniu. Şi când am găsit-o, n-am picat pe spate – guvernele, statele au fost mereu, cel puţin în ultimul deceniu, puternic îndatorate. Datoria publică a Belgiei a crescut în zece ani de la 96,2% la 107,9%, a Spaniei de la 59,3% la 61%, a Italiei de la 109,2% la 118,4%, a Greciei de la 103,4% la 145%. Ritmuri importante de creştere s-au înregistrat în cazul Portugaliei, de la 48,5% la 93,3%, Irlandei – de la 37,8% la 94,9% sau Marii Britanii – de la 41% la 79,9%. Vecinii bulgari aveau o datorie publică care reprezenta 72,5% în 2000 şi care a scăzut la 16,3% în 2010, un caz singular la nivel european. Ce vreau să spun este că datoriile acelea au existat tot timpul, de cel puţin un deceniu, iar criteriile de la Maastricht n-au valorat mai mult decât cerneala cu care au fost scrise, timp de zece ani. Iar investitorii – apropo, o masă informă şi fremătândă, asemănătoare cu cele din descrierile lui Gustave Le Bon – s-au simţit ani de zile cu banii în siguranţă. Semnale de alarmă existau – Deutsche Bank nota în 2000, anul în care Grecia a intrat în zona euro, că, probabil, Grecia nu este în măsură să atingă limita de 60% datorie publică în PIB, cât prevede Maastricht, pentru o foarte mare perioadă de timp. Şi atunci de ce atâta zarvă?

    Nu există personaj mai labil decât investitorul – a sărit până în tavan când unii i-au povestit despre zilele puţine pe care euro le mai are de trăit, dar n-a avut răbdare să numere nici măcar până la zece, să vadă dacă aşa şi este. Şi nu-i prima dată în istorie – simpla enumerare a freneziilor de pe Wall Street din ultimii 60 de ani vorbesc de la sine. Prima frenezie a fost a bowlingului, văzut drept marea lovitură a anilor ’50; acţiunile creşteau ameţitor şi analiştii rumegau numere din ce în ce mai mari, până când în 1963 acţiunile au scăzut cu 80% şi au avut nevoie de un alt deceniu pentru a recupera căderea. Înainte de bowling investitorii descopereau Graalul investiţiilor în energia atomică, pe urmă au sărit în barca conglomeratelor, a existat un bubble al rulotelor, urmate de PC-uri, biotehnologii sau imobiliare. Prin anii 80 investitorii preţuiau o bucată de pământ din Tokyo mai mult decât întreaga Californie – asta nu-i nebunie?

    Doi la mână, acţiunile politicienilor. Când a prezentat New Deal, programul economic care a pus în mişcare economia americană, Franklin Roosevelt a vorbit în primul rând de revenirea încrederii şi pe urmă de măsuri economice. Actualii politicieni îmi povestesc cum sare Europa în aer sau despre cum ceilalţi, întotdeauna ceilalţi, nu înţeleg gravitatea situaţiei. Transformaţi într-o simplă unealtă a sforarilor care nu vor nimic altceva decât garanţii pentru banii pe care i-au investit în datorii publice, politicienii încearcă să îmbrace împăratul, vorbind de disciplină financiară sau de noi reguli fiscale.

    Dacă noile reguli europene sau demersurile doamnei Merkel ar avea ca finalitate Statele Unite ale Europei ar fi minunat. Aşa cum comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului din anii ’50 s-a transformat în actuala uniune. Ar fi minunat pentru că, eu cel puţin aşa cred, ar spori rigoarea la nivel de continent, banii ar fi gestionaţi mai eficient, competiţia ar fi mai corectă şi traiul mai bun. Grecia o fi mai mult sau mai puţin în faliment, dar SUA au târât, în cei mai bine de trei ani de criză, un stat aflat practic în faliment, una din economiile de top ten ale lumii – este vorba de California. Fără naţionalisme imbecile, dar cu rigoare, Europa ar putea reveni la puterea economică de odinioară, iar statele cu probleme ar fi nevoite să îşi sporească implicarea şi elanurile reformiste.

    Joi 8 decembrie 2011 la ora 18.38 risc un pronostic – reuniunea crucială, decisivă, memorabilă şi istorică nu va genera nicio soluţie pentru criza europeană. Dar investitorii vor reacţiona favorabil.