BusinessMagazin

Tag: cronica

  • Cronică de film: Alergând pe plajă în reluare

    Nu e neapărat un lucru rău, pentru că – hai să recunoaştem! -, serialul de atunci avea mai multe clişee decât un discurs de parlamentar. Scenariştii filmului din 2017 par să fi înţeles acest lucru şi nu se abţin de la ironii la adresa personajelor de atunci.

    N-aş spune că e un film prost, aşa cum a fost cazul Fast & Furious 8, pentru că Baywatch pare să-şi înţeleagă limitele. E un blockbuster de vară, care împinge limitele sexismului aşa cum sunt ele acceptate azi; raţionamentul din spatele alegerii actorilor e cât se poate de evident. Dar asta e OK, pentru că e cam singurul loc în care se apropie de materialul original.
    Despre actori nu prea am ce să scriu, pentru că singura scenă care a presupus talent nu durează mai mult de trei minute. Sigur, şi umorul face parte din joc, şi aici trebuie să felicit pe toată lumea – producători, regizori, scenarişti şi actori – pentru că am râs mai mult decât la ultimele trei-patru aşa-zise comedii pe care le-am văzut la un loc.

    Pe Seth Gordon îl ştiţi din filme precum Horrible Bosses sau Identity Thief; ceea ce nu ştiaţi, probabil, este că el a regizat şi foarte multe episoade din seriale de comedie precum Modern Family, Parks and Recreation sau The Office. E un regizor care ştie la ce reacţionează publicul şi asta îi dă o anumită siguranţă.

    ”The Rock“ Johnson, capul de afiş al filmului, este un tip carismatic care câştigă din ce în ce mai multă simpatie din partea publicului, iar asta se vede în frecvenţa filmelor acestuia şi în încasările pe care le fac. Central Intelligence, cel mai recent film al lui The Rock, a avut încasări de 180 milioane de dolari pe glob cu un buget de producţie de 50 de milioane. San Andreas a strâns peste 473 milioane la un buget de 110 milioane, iar Furious 7 a obţinut nu mai puţin de 1,5 miliarde de dolari cu un buget de 190 milioane de dolari.

    The Rock a fost numit recent cel mai bine plătit actor din lume, cu venituri de peste 64 de milioane de dolari anual. El i-a întrecut în acest clasament pe Robert Downey Jr. şi Brad Pitt. Dar Johnson este şi unul dintre cei mai muncitori actori, acceptând aproape orice rol de film sau televiziune. Iar factura pentru orele sale nu este una de neglijat; actorul a dovedit însă că ştie ce să facă cu banii.

    Un alt aspect care merită menţionat: aşa cum actorii chinezi au invadat filmele americane, acelaşi fenomen se întâmplă şi cu cei indieni. Chiar dacă la Bollywood nu se construiesc 27 de cinematografe pe zi, aşa cum se întâmplă în China, piaţa din India nu e de neglijat. Prin urmare, dacă numele Priyanka Chopra nu vă spunea nimic până acum, pregătiţi-vă să o mai întâlniţi şi prin alte filme. Rolul din Baywatch nu e primul important al fostei Miss World; ea mai poate fi urmărită şi la televizor, în rolul principal din serialul Quantico.

    închei cu încurajarea de a nu avea aşteptări foarte mari atunci când intraţi în sala de cinema: în felul ăsta, s-ar putea să aveţi o surpriză cât de cât plăcută.

    NOTA: 6,5/10

    DATA LANSĂRII:
    25 MAI

  • Cronică: “Master of None”, gestionarea amuzantă a nimicului

    Serialul a fost asemănat de mai multe ori cu celebrul ”Seinfeld“ sau cu ”Louie“ şi asemănarea este mai mult decât pertinentă deoarece de-a lungul episoadelor vedem cum subiecte aparent banale (deschiderea unui nou club sau o cină în oraş) se dovedesc a fi mai mult de atât. Surprinzător, şi spre bucuria creatorilor, astfel de episoade sunt presărate cu momente profunde sau de-a dreptul amuzante. |n primul sezon îl vedem pe Dev cum jonglează cu încercările de a-şi găsi o iubită, cu audiţiile pentru tot felul de roluri mărunte, dar şi cu administrarea relaţiei cu părinţii lui (rolurile sunt jucate chiar de părinţii lui Aziz Ansari).

    Al doilea sezon continuă acţiunea din primul şi îl găsim pe Dev tocmai în Modena, Italia, vorbind italieneşte şi învăţând să facă paste delicioase de la zero. Primul episod al sezonului doi este filmat alb-negru şi se vede clar că sursa inspiraţiei sunt regizorii de film italieni celebri precum Federico Fellini, Vittorio De Sica sau Michelangelo Antonioni, fapt recunoscut şi de Ansari în interviuri. Mai mult, primul episod se numeşte ”Hoţul“ şi face referire directă la celebrul ”Hoţul de biciclete“ al lui De Sica. Actorul chiar a trăit o perioadă în Modena, unde a învăţat să facă paste şi a văzut multe filme clasice italiene. Episodul este absolut fabulos şi astfel facem cunoştiinţă cu Francesca (Alessandra Mastronardi), care va avea un efect major asupra lui Dev în acest sezon. Restul episoadelor lasă în urmă alb-negrul şi revin la culoare, însă farmecul stârnit de primul episod se păstrează de-a lungul întregului sezon.

    Ceea ce face bine ”Master of None“ atât în primul sezon, cât şi în al doilea este să exploreze cu umor teme precum viaţa romantică în era digitală, viaţa modernă şi toate obiceiurile ei, dar şi rasismul şi felul în care sunt catalogaţi oamenii, în cazul lui Ansari, indienii. Un alt plus al serialului este naturaleţea cu care sunt abordate astfel de teme. Aziz Ansari şi Alan Young au fost recompensaţi anul trecut cu un premiu Emmy pentru scenariu, dar nu li s-a urcat la cap şi au continuat seria de episoade bune şi în sezonul doi, unele poate chiar mai bune, mai ales spre finalul sezonului doi. Se poate observa că acest nou sezon este ceva mai ambiţios, atât din punctul de vedere al temelor abordate, cât şi cinematografic (mişcările de cameră, imaginea, utilizarea melodiilor, toate sunt îmbunătăţite). Ce mi-a plăcut mai mult la acest sezon, în detrimentul primului, deşi poate unii dintre voi poate nu aţi fi de acord, este că serialul nu ţine morţiş să ne facă să râdem la fiecare episod. Asta nu înseamnă că nu este amuzant, dar nu m-am trezit că am râs la fel de mult ca la început, ci mai degrabă zâmbind melancolic.

    Aziz Ansari a folosit foarte mult din experienţa sa din viaţa socială din New York, dar şi de la audiţii pentru a crea momente comice-realiste. Multe experienţe reale primesc episoade întregi, precum ”Indieni la TV“, unde ne este povestită experienţa lui Ansari când încerca să obţină roluri care nu erau stereotipuri sau episodul despre religie din sezonul doi şi aşa mai departe.
    Cel mai bun lucru, de departe, în sezonul doi al serialului este modul în care este scrisă şi caracterizată relaţia dintre Dev şi Francesca. Modul cum vorbesc, cum flirtează este foarte natural şi te atrage şi te face curios să vezi cum vor evolua lucrurile până la final.

    Aşadar, Aziz Ansari, prin sezonul doi al ”Master of None“, continuă să construiască pe bazele aşezate în primul sezon şi să îmbunătăţească anumite aspecte. Sunt curios să văd ce urmează să facă în sezonul trei.


    NOTA 9/10

     

  • Cronică: Twin Peaks, un serial controversat

    E firesc să fie aşa, pentru că Twin Peaks e considerat şi azi, la 27 de ani de la apariţie, una dintre cele mai tulburătoare producţii destinate micului ecran. Născut din imaginaţia lui David Lynch, Twin Peaks a deschis drumul pentru multe alte seriale similare – cel mai cunoscut exemplu fiind Dosarele X. Atât Lynch cât şi Frost au fost influenţaţi, la acea vreme, de cea mai dominantă formă de televiziune a anilor ’90: soap opera. Gândiţi-vă la seriale precum Dallas sau Dynasty, care dominau peisajul TV. Ce a transformat însă Twin Peaks într-un succes este modul în care povestea debutează ca o dramă normală şi se transformă, încet-încet, într-una presărată cu viziuni înspăimântătoare.

    Lynch e cunoscut pentru stilul său neconvenţional, prin care îşi supune spectatorii la un exerciţiu de imaginaţie. Printre cele mai importante filme pe care şi-a lăsat amprenta trebuie să amintesc Mulholand Drive şi The Elephant Man, cel din urmă fiind nominalizat la nu mai puţin de nouă premii Oscar. Meritul lui Frost a fost acela de a structura investigaţia legată de moartea Laurei Palmer astfel încât serialul să aibă o ancoră; cel al lui Lynch a fost de a introduce toate elementele ce diferenţiază Twin Peaks de oricare alt serial produs.

    Twin Peaks şi-a introdus fanii într-o atmosferă sumbră, întunecată, diferită de ceea ce obişnuiau reţelele de televiziune să prezinte. Povestea se schimbă de numeroase ori şi aproape toate personajele influenţează într-un fel sau altul desfăşurarea lucrurilor. Unii dintre voi îşi amintesc, probabil, că ultimele secvenţe ale serialului original o prezintă pe Laura Palmer spunându-i agentului Dale Cooper: ”Ne vedem peste 25 de ani„. Coincidenţă sau nu, este exact perioada care a trecut de când spectatorii şi-au luat rămas bun de la locuitorii din Twin Peaks.

    Seria nouă începe cu o serie de evenimente care par să nu aibă legătură între ele şi continuă prezentându-l pe Dale Cooper (acelaşi Kyle McLachlan) alături de un grup de personaje noi; de-a lungul primelor două episoade ne reîntâlnim cu mai mulţi dintre cei prezenţi în povestea din ’91. Impresia pe care mi-a lăsat-o Lynch este că nu caută să cucerească alţi fani, ci mai degrabă să îi păstreze doar pe cei care au apreciat cu adevărat Twin Peaks.

    E o învălmăşeală generalizată în prima parte a sezonului şi recunosc că şi eu am rămas de câteva ori întrebându-mă care este ideea urmărită de regizor. Începând cu al patrulea episod, Twin Peaks începe să semene cu Twin Peaks. Reapar scenele de umor negru şi se reduce numărul firelor narative, astfel încât spectatorul poate crea o anumită legătură cu cei prezenţi pe ecran.

    Din punct de vedere tehnic, stilul lui Lynch este nealterat: cadre lungi, bine definite şi care sunt punctate ocazional cu elemente de culoare aprinsă. Acestea fiind spuse, Twin Peaks este un serial pe care îl recomand cu încredere, mai ales celor care au fost încântaţi de episoadele originale. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu stilul lui David Lynch, poate ar fi bine să înceapă cu un lungmetraj şi să treacă, apoi, la povestea bizară din Twin Peaks.

    NOTĂ: 8,5/10

    SEZOANE: 3 (1990-1991, 2017)

    NUMĂR EPISOADE: 18 (SEZONUL 3)

    DURATĂ: 1 ORĂ

    DATA LANSĂRII: 21 MAI

    DISPONIBIL ÎN ROMÂNIA PE HBO, HBO 3, HBO GO

     

  • Cronică de film: debut fantastic pentru femeia fantastică

    Primul proiect pentru un film cu Wonder Woman a apărut în 1996, iar de-a lungul următorilor ani s-au schimbat zeci de regizori sau scriitori. Abia în 2015 s-a concretizat o producţie bazată pe un scenariu realizat de Allan Heinberg ce urma să fie regizat de Patty Jenkins, devenind astfel prima femeie ce cârmeşte un film blockbuster cu supereroi.

    ”Wonder Woman“ spune povestea Dianei, prinţesa amazoanelor, o excelentă luptătoare al cărei destin este să pună capăt tuturor războaielor. Amazoanele duc o viaţă liniştită pe o insulă, ce era ascunsă vederii de un scut, până când un pilot britanic se prăbuşeşte cu avionul şi pune capăt vieţii idilice. Amazoanele îl apără de nazişti, iar el le povesteşte ceea ce se întâmplă în lume, Primul Război Mondial. Diana se simte nevoită să intervină şi pleacă pe front alături de spionul Steve Trevor (Chris Pine).

    În poveste regăsim clasicul scenariu ”străin într-un loc străin“, menit să stârnească râsete, numai că aici avem de-a face cu o dublă situaţie de acest gen. Trevor învaţă despre cultura amazoanelor, ce şi cum sunt, apoi Diana învaţă cultura oamenilor, care sunt obiceiurile lor şi aşa mai departe. Momentele sunt amuzante, stârnind râsete în sală, mai ales atunci când Diana învaţă cum funcţionează lucrurile în lumea mare.

    Cum era de aşteptat, filmul are scene de acţiune bine realizate, bătălii spectaculoase şi efecte speciale din belşug; totuşi meritul filmului este că are şi personaje mai bine creionate decât în alte pelicule de acest gen, dar şi că lasă spectatorii să respire, să se bucure de film, oferindu-le momente de respiro între cele trei mari bătălii care au loc de-a lungul desfăşurării acţiunii. Vorbind de scenele de acţiune, acestea sunt, majoritatea timpului, foarte bine realizate, cu momente explozive, altele filmate cu încetinitorul, iar eroina utilizează tot arsenalul pe care-l are la dispoziţie de-a lungul filmului, atât celebrul lasou, cât şi sabia sau scutul. Totuşi, există momente de confuzie în scenele de bătaie, din cauza tăieturilor prea dese, rapide sau din cauza acţiunii grăbite excesiv, nenatural.

    Gal Gadot, în rolul amazoanei eroine, este categoric atracţia numărul unu a filmului şi aici nu mă refer doar din punct de vedere vizual. Gadot interpretează excelent rolul, arătându-le spectatorilor atât momente de vulnerabilitate, cât şi de putere. Amazoana Diana experimentează trăiri diverse de-a lungul filmului şi o putem vedea în momente de acţiune, dar şi în altele amuzante sau emoţionante, iar Gadot le interpretează excelent. Tânăra actriţă din Israel întruchipează perfect valorile ”Wonder Woman“: bunătate, naivitate, frumuseţe, simplitate, putere. Nu cred că o altă actriţă s-ar fi potrivit la fel de bine. Chris Pine face şi el un rol bun, este carismatic şi are chimie cu Gal Gadot. Am remarcat-o şi pe Robin Wright, celebra Claire Underwood din ”House of Cards„, în rolul lui Antiope, generalul amazoanelor. Este frumoasă, elegantă, puternică şi se descurcă de minune ca luptătoare. Aş vrea să o mai văd în roluri asemănătoare.

    Wonder Woman face parte din universul DC şi urmează să li se alăture celorlaţi supereroi precum Batman, Superman, Flash sau Cyborg în ”Justice League“. Totuşi, spre deosebire de peliculele cu Batman sau Superman, Wonder Woman nu este un film atât de posomorât, din punct de vedere estetic, cât şi din punctul de vedere al temelor explorate, ci se apropie mai mult de stilul filmelor cu supereroi din cealaltă tabără, Marvel, fiind mai amuzant, mai puţin serios. În acest film vedem culori aprinse, peisaje idilice, nu doar încăperi întunecate şi peisaje nocturne, deşi scenele din timpul Primului Război Mondial sunt cât se poate de sumbre.

    Problemele filmului ţin de personajele negative, problemă ce persistă în acest gen de filme, oferindu-ne personaje negative unidimensionale, care sunt acolo doar pentru ca eroul peliculei să-i învingă. De asemenea, utilizarea efectelor speciale (CGI) a fost excesivă spre finalul filmului; aspect despre care cred că dăunează peliculei, îndepărtând-o de tărâmul real, palpabil.

    ”Wonder Woman“ este primul film bun, exceptând filmele din seria ”The Dark Knight“, regizate de Christopher Nolan, din universul DC şi le oferă speranţe fanilor în legătură ”Justice League“, ”Aquaman“ sau ”The Flash“.

    NOTĂ: 8/10

  • Cronică de film: King Arthur: Legend of the Sword

    Lansat în peste 3.700 de cinematografe din Statele Unite, King Arthur: Legend of the Sword a generat venituri de doar 14,7 milioane de dolari – mult sub cele mai pesimiste aşteptări. Estimările celor din presa de specialitate arătau 23-25 de milioane în primul weekend, dar nici acele cifre nu erau prea bune, luând în calcul câţi bani s-au cheltuit pe film. Mai mult, pelicula a primit un rating B+ de la CinemaScore, iar pe site-ul de specialitate Rotten Tomatoes se ”bucură“ de un scor de 27%. Adică mai puţin de o treime din review-uri sunt favorabile.

    Ca orice prim film al unei francize, King Arthur: Legend of the Sword vorbeşte despre originile personajelor. Astfel, povestea începe atunci când Regele Uther Pendragon (Eric Bana) şi soţia sa sunt ucişi de un frate mai tânăr al regelui, Vortigern, interpretat de Jude Law. Pentru a putea duce complotul la capăt, acesta îşi oferise anterior sufletul forţelor întunecate, conduse de vrăjitorul Mordred. Copilul regelui Uther este pus într-o coş de lemn şi lăsat să plutească până ce ajunge să fie salvat de câteva prostituate şi crescut, apoi, în zona Londinium. Şi tot aşa mai departe.

    Lucrând pe baza scenariului simplist pe care l-a scris alături de Joby Harold şi Lionel Wigram, Guy Ritchie preferă să se concentreze pe elementele de suprafaţă şi nu pe cele mai profunde, care sunt necesare pentru a crea o legătură emoţională între personaje şi spectatori. Regizorul ne oferă din plin scene de acţiune, lupte cu săbiile şi tot felul de alte dueluri explozive. Totuşi, cred că spectatorii au mai multe şanse să înveţe stilul de luptă al fiecărui personaj decât să afle ceva legat de istoricul său. Iar asta e o mare problemă, mai ales în cazul unui film de origini.

    Aş vrea să pot scrie mai multe lucruri bune despre structura filmului, dar trebuie să mai menţionez o problemă: producătorii au încercat să includă cât mai multe elemente ale poveştii, iar asta a dus, inevitabil, la grăbirea acţiunii. Spre exemplu, veţi vedea scene de luptă care încep, aproape stupid, cu o replică de genul ”Let’s play“; nu ştiu câte dueluri începeau cu invitaţii de genul ăsta, dar nu cred totuşi că erau foarte multe. Nu e genul de film în care personajele să aibă discuţii, pentru că pur şi simplu nu e timp pentru aşa ceva. Nici tehnica folosită nu a ajutat prea mult în sensul ăsta: Ritchie a folosit cadre scurte, de 2-3 secunde, care dau într-adevăr o doză mai mare de energie, dar elimină complet creşterea graduală a tensiunii.

    În ceea ce priveşte distribuţia, Charlie Hunnam face o treabă decentă în rolul principal. Problema sa este că personajul trece prea repede de la modul eroului pe care toată lumea îl iubeşte la cel al liderului arogant şi fără scrupule. Acelaşi lucru e valabil şi pentru Jude Law, care schimbă ”personalităţile“ puţin cam des, cel puţin pentru gustul meu.

    Per total, King Arthur: Legend of the Sword e un film bunicel, dar deloc memorabil. Oarecum surprinzător, venind de la omul care ne-a adus Lock, Stock and Two Smoking Barrels şi Snatch. Aştept, pe viitor, ceva mult mai bun de la Guy Ritchie.

  • Burnout şi alte boli ale angajaţilor moderni

    Greva controlorilor de trafic aerian din urmă cu câteva săptămâni a stârnit, pe lângă ştirile propriu-zise legate de orarul de zboruri, numeroase discuţii referitoare la doleanţele acestor angajaţi. Printre solicitările pe care le aveau nu se aflau măririle de salariu, ci creşterea personalului, în contextul în care conducerea ROMATSA intenţiona să reducă posturile până în 2019, la nivelul din 2009, potrivit liderului sindical al companiei. „Este foarte riscantă această politică, gândiţi-vă că avem locaţii cu doar trei controlori, noroc că directorul are şi el licenţă. Trebuie să te odihneşti, nu poţi să stai cu ochii într-un ecran 12 ore. Sunt reglementări internaţionale: una-două ore munceşti, apoi te odihneşti. De multe ori, nici după 12 ore oamenii nu pot pleca acasă”, spunea Gabriel Tudorache, la finalul lunii mai.

    Exemplul controlorilor de trafic aerian este printre cele mai relevante că o situaţie financiară bună la locul de muncă (salariul mediu la ROMATSA este de 21.000 lei) nu este totuşi suficientă pentru mulţumirea angajaţilor. Iar dacă angajaţii ROMATSA s-au revoltat prin grevă împotriva acestei stări, ce se întâmplă cu angajaţii şi managerii multinaţionalelor şi ai celorlalte firme locale, care nu se manifestă astfel?

    Cifrele Institutului Naţional de Statistică, centralizate de ZF, spun că deşi anul trecut a fost cel în care s-au creat cele mai multe locuri de muncă din ultimii 15 ani (mai mult cu peste 150.000, doar în primele opt luni, până la 4,7 milioane de angajaţi), acesta a fost şi anul cu cel mai mare deficit de personal cu care s-au confruntat angajatorii. „Deficitul de forţă de muncă pe care îl înregistrăm astăzi în România este enorm, nici nu ştiu dacă am putea estima câţi oameni ne lipsesc“, spunea în articolul respectiv Valentin Păuna, director de resurse umane şi membru în consiliul de administraţie al Metro Cash & Carry România.

    Dincolo de cifrele seci, cum se reflectă încărcătura tot mai mare pe umerii angajaţilor existenţi, pentru care nu mai este o noutate statul 12 ore cu ochii în calculator? În secolul trecut, în Statele Unite era popular sloganul „opt ore muncă, opt ore relaxare”. Acest echilibru, la care s-a ajuns în acea perioadă datorită activităţii sindicatelor, este ameninţat, potrivit observaţiilor făcute de jurnaliştii de la Financial Times; iar criza a avut un rol major în această ecuaţie: doar în România aproximativ 600.000 de joburi au dispărut din câmpul muncii după anul 2008.

    Un studiu realizat de Karyn Twaronite pentru Ernst & Young, realizat pe 10.000 de manageri full-time din opt ţări, arată că astfel numărul de ore lucrate a crescut semnificativ din 2008 încoace: aproximativ jumătate dintre manageri muncesc mai mult de 40 de ore, iar o treime spun că muncesc peste cinci ore suplimentare săptămânal.

    65% dintre angajaţii români lucrează peste program, potrivit unui studiu realizat la comanda Epson Europe. Angajaţii petrec, în medie, 6,2 ore pe săptămână peste program, la serviciu. Timpul suplimentar de lucru este determinat de presiunea sarcinilor de lucru asociată cu activitatea opţională suplimentară. 39% dintre angajaţii români respondenţi la studiu admit că „pur şi simplu nu au suficiente ore la dispoziţie pentru a finaliza sarcinile de lucru” şi 42% indică faptul că cerinţele de lucru, precum întâlnirile, raportarea şi administrarea interferează cu activitatea lor principală.

    Totuşi, potrivit cercetării, în timpul orelor petrecute peste programul de lucru se obţin cele mai bune performanţe, angajaţii români citind e-mailurile necitite (39%), revizuind sarcinile finalizate sau viitoare (41%) şi citind materiale pentru a-şi îmbunătăţi cunoştinţele sau aptitudinile profesionale (38%).

    Un alt studiu, publicat în 2012 de Agenţia Europeană pentru Securitate şi Siguranţă la Locul de Muncă, dezvăluie că 51% dintre angajaţii europeni găsesc stresul drept „obişnuit” la serviciu. Mai mult, aproximativ o treime dintre ei sunt afectaţi de depresia legată de muncă şi de burnout. Iar acest fenomen se reflectă nu doar asupra dezechilibrelor din viaţa angajaţilor, dar şi asupra productivităţii companiilor: costul zilelor lipsă de la birou ajunge la 94 de miliarde de dolari anual la nivel european.

    Dar cercetătorii europeni (prin firma de cercetare Matrix) arată că o estimare conservatoare plasează valoarea pierderilor la 600 de miliarde de euro anual. Din această valoare, costurile legate de absenteism şi prezenteism se ridică la 272 de miliarde de euro, de scădere a productivităţii – 242 de milioane de euro; cheltuieli legate de sănătate – 63 de miliarde de euro şi de beneficii sociale – 39 de miliarde de euro.

  • Cronică de film: Piraţii din Caraibe – Răzbunarea lui Salazar

    Important de spus, încă de la început, acesta este cel mai bun film din serie apărut după producţia din 2003, Blestemul Perlei Negre. Filmul are cam tot ce te-ai fi aşteptat să aibă: aventuri, glume şi efecte speciale. Prea multe efecte speciale, aş zice, şi ajungem astfel şi la prima problemă pe care am sesizat-o.

    Anterioarele filme ale francizei, inclusiv cele care nu s-au bucurat de prea mult succes în rândul fanilor, s-au sprijinit mai ales pe carisma lui Johnny Depp; interpretarea sa excelentă i-a adus chiar şi o nominalizare la Oscar în 2004. Dar pe măsură ce seria a avansat, umorul lui Depp a început, uşor-uşor, să dispară. În Răzbunarea lui Salazar, actorul mi-a lăsat impresia că s-a săturat de rolul de pirat; poate şi scenariul a fost de vină, prezentându-l pe Sparrow mai mereu ”sub influenţa alcoolului“.

    Nu îmi dau seama dacă noile personaje introduse de producători pot ţine în spate greutatea seriei, pentru că mai toată lumea pune un semn de egalitate între Piraţii din Caraibe şi Johnny Depp. Sau poate că producătorii vor mai apela o dată la el; doar timpul ne va spune. Cert este că Jack Sparrow nu mai e piratul amuzant şi fermecător de acum 14 ani.
    În aceeaşi măsură, nu pot însă să nu remarc interpretarea excepţională a lui Javier Bardem; din punctul meu de vedere, este de departe cel mai convingător personaj negativ al francizei.

    Mai exact, Bardem îl interpretează pe Salazar, un fost căpitan spaniol care a ajuns, din varii motive, fantomă. Atunci când blestemul este ridicat, Salazar pleacă în căutarea lui Jack Sparrow, promiţând răzbunare pentru anii petrecuţi în întuneric. Singura scăpare a lui Jack Sparrow stă în legendarul Trident al lui Poseidon, dar, pentru a-l găsi, el este nevoit să formeze o alianţă dificilă cu Carina Smyth (Kaya Scodelario), o specialistă în astronomie, şi cu Henry (Brenton Thwaites), un tânăr şi încăpăţânat marinar al Flotei Regale. Aflat la cârma micii lui corăbii dărăpănate, Sparrow încearcă nu numai să-şi schimbe norocul, ci şi să-şi apere viaţa în faţa celui mai răzbunător duşman pe care l-a întâlnit vreodată.

    După ce Gore Verbinski a fost regizorul primelor trei filme, iar Rob Marshall l-a regizat pe al patrulea, producătorul Jerry Bruckheimer a ales pentru Răzbunarea lui Salazar doi realizatori de film mai puţin cunoscuţi: regizorii norvegieni Joachim Rønning şi Espen Sandberg, care sunt la prima lor producţie cu buget mare. Cu toate acestea, cel mai recent film al lor, Kon-Tiki (2012), a fost nominalizat la premiile Academiei Americane de Film, la categoria cel mai bun film străin. O altă noutate: pentru prima oară în cadrul francizei, coloana sonoră nu mai este semnată de Hans Zimmer, ci de compozitorul Geoff Zanelli, câştigător în 2006 al unui premiu Primetime Emmy pentru compoziţia muzicală din Into the West.

    Pe lângă cei menţionaţi anterior, distribuţia filmului Piraţii din Caraibe: Răzbunarea lui Salazar îi mai include şi pe Kevin R. McNally (Joshamee Gibbs), Golshifteh Farahani (Shansa), David Wenham (Scarfield) şi Stephen Graham (Scrum). Piraţii din Caraibe: Răzbunarea lui Salazar este distribuit de Forum Film România şi a avut premiera pe 26 mai 2017, fiind disponibil în format 3D, IMAX 3D, 4DX 3D şi Dolby Atmos.

    Revenind la poveste, nu cred că Răzbunarea lui Salazar va reuşi ceea ce au sperat producătorii, şi anume să reanimeze o franciză cu un uriaş potenţial. Nu e un film rău, dar pare construit pentru a anunţa ieşirea lui Johnny Depp din Marea Caraibelor.

    NOTĂ: 7,5/10
     

  • Cronică de film: Fate of the furious (Fast and Furious 8)

    Rar mi-a fost dat să văd atât de mulţi actori buni (sau cel puţin decenţi) într-un film lipsit de orice fel de logică. Sigur, când te duci să vezi un nou episod din franciza Fast and Furious nu ai aşteptări foarte mari în ceea ce priveşte credibilitatea scenelor; dar acum parcă au dus totul prea departe.

    |nainte de a demonta filmul, trebuie să recunosc că scenele de acţiune sunt spectaculoase – total nerealiste şi destul de stupide, dar spectaculoase. Dacă asta căutaţi, atunci poate că Fate of the Furious nu va fi o experienţă atât de dezamăgitoare. Dar trebuie să vă avertizez că al optulea episod se îndepărtează destul de mult de ideea de bază, şi anume cursele de maşini: nu cred că maşinile apar mai mult de 20-25 de minute în film.

    Revenind la soarta furioşilor, regizorul F. Gary Gray ne aruncă de la început pe străzile din Cuba, acolo unde Dom Toretto (Vin Diesel) a devenit un fel de vedetă în lumea ilegală a maşinilor tunate. Consumăm 5 minute din cele 25 alocate curselor.

    O întâlnire cu Cypher (Charlize Theron) îl face pe Dom să se întoarcă brusc împotriva tuturor celor pe care îi cunoaşte şi să înceapă să fure diverse arme care mai de care mai letale.

    Fără alte explicaţii, trecem apoi în Statele Unite, unde Hobbs (The Rock) antrenează o echipă de fotbal de copii. O altă întâlnire, de data asta cu un agent guvernamental pe care îl cheamă dl Nimeni (serios, nu e o glumă), îl convinge pe Hobbs să plece în Germania, la Berlin, pentru a recupera de la terorişti o armă de distrugere în masă.

    Probabil vă gândiţi acum: ”Ia uite şi la ăsta, ne-a povestit tot filmul“; nu vă temeţi, pentru că nu am dezvăluit decât primele 10 minute ale filmului. Celelalte 2 ore şi 5 minute aduc un fel de alergătură prin tot felul de ţări, culminând cu o confruntare undeva prin Rusia.

    Franciza Fast and Furious a început în 2001, atunci când filmul cu acelaşi nume a făcut o radiografie cel puţin interesantă a curselor ilegale de maşini de pe străzile din Los Angeles. Nu a fost un film cu buget mare, dar reacţia publicului a făcut ca studioul de producţie să dea undă verde unei continuări. Din păcate însă pentru fani, franciza s-a transformat uşor-uşor într-una de acţiune fără prea mare legătură cu maşinile.

    Furious 7 s-a întors puţin spre tema centrală, poate şi pentru a găsi o formulă acceptabilă de a-l scoate din poveste pe Paul Walker (care şi-a pierdut viaţa într-un accident de maşină, în timpul filmărilor); a fost un film primit bine atât de critici, cât şi de fani şi mi-e greu să înţeleg de ce producţia de anul acesta a luat-o pe alt drum. Dincolo de dilemele mele, sunt convins că banii vor curge şi de data asta.

    Revin la concluzie: Fate of the Furious e un film lipsit de orice fel de logică, pe care nu l-aş recomanda decât în locul unui show prezentat de Dan Negru.

    Notă: 4/10

     

  • Cronică – Alien: Covenant, un film pe care l-am mai văzut de cinci ori

    Primul lucru pe care îl aflăm e că acţiunea se desfăşoară la zece ani distanţă de întâmplările din Prometheus. Nava spaţială Covenant transportă 2.000 de colonişti şi câţiva membri ai echipajului către o nouă planetă. Urmează o defecţiune neaşteptată, reparaţiile de rigoare şi un semnal SOS venit de pe o planetă – cum altfel? – necunoscută.

    Toate filmele din seria Alien urmează acelaşi tipar: undeva în spaţiu, echipajul unei nave se trezeşte din starea de criogenare şi găseşte o creatură pe altă navă. Următorul pas este că mai mulţi membri aduc creatura înapoi pe prima navă – nu că ar avea vreun motiv să o facă –, iar apoi creatura omoară toţi oamenii care îi ies în cale. Pardon, am uitat de cei doi-trei astronauţi care trebuie să ducă creatura până la episodul următor. Sigur, e păcat să nu îl menţionăm şi pe căpitan: există întotdeauna unul care ţine morţiş să ducă nava în cele mai periculoase locuri din univers.

    Filmul încearcă să intre şi într-o zonă filosofică: androizii creaţi de oameni încep să-şi pună întrebări referitoare la propria existenţă. Este normal ca ei să fie servitorii zeilor sau sunt ei, de fapt, fiinţele superioare? Nu spun că n-ar fi o temă interesantă într-un film, dar nu în filmul ăsta. Nu într-un film în care jumătate din personaje mor atunci când extratereştrii le ies din burtă.

    Te-ai fi aşteptat de la Ridley Scott, de altfel un regizor de mare calitate, să schimbe direcţia poveştii după cinci filme aproape la fel. Nu e cazul aici, poate la partea a şaptea.

    Ca să fiu cinstit, trebuie să spun că efectele speciale şi cinematografia sunt destul de bune. Din punct de vedere tehnic, Alien: Covenant nu e un film slab. Problemele apar abia atunci când încerci să urmăreşti firul logic. Cu toate că doar primele trei părţi ar merita urmărite, e important de spus că toate cele cinci filme ale francizei au avut rezultate bune la box-office. Primul Alien, spre exemplu, a generat încasări de peste 200 de milioane de dolari la un buget de doar 11 milioane; vorbim de anul 1979, nu uitaţi. Prometheus, apărut în 2012, a adus 403 milioane de dolari contra unui buget de producţie de 125 de milioane de dolari. Până în prezent, franciza a ”vândut bilete“ de 1,11 miliarde de dolari.

    Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu franciza Alien, această nouă peliculă ar putea fi una interesantă. Pentru noi, cei care am văzut (de prea multe ori) filmele din anii ‘80, Covenant e doar o combinaţie de sequel şi prequel care nu satisface la niciun capitol.

    În concluzie, mă voi rezuma la a spune că Alien: Covenant e prima mare dezamăgire a acestui an.

    Nota: 6/10

     

  • Cronică de film: Guardians of the Galaxy Vol. 2, una dintre cele mai bune comedii din ultimii ani

    Scena de deschidere este una memorabilă şi setează starea de spirit care va ghida întregul film. Gardienii se pregătesc să apere un oraş de un monstru uriaş, când Baby Groot dă drumul la distracţie şi, în timp ce ceilalţi se luptă pe viaţă şi pe moarte cu caracatiţa uriaşă, ”Crenguţa“, aşa cum e numit Groot de Yondu, îşi exersează mişcările de dans şi se enervează când cineva îndrăzneşte să-i strice numărul. Aşadar, imediat îţi dai seama că accentul cade pe comedie şi că filmul nu se ia foarte în serios, ceea ce e foarte bine.

    Să faci o continuare de succes a unui film extrem de reuşit nu este un lucru uşor de realizat şi este un act de echilibru, între a păstra reţeta originală şi a aduce elemente noi, pe care foarte puţine producţii au reuşit să-l facă. James Gunn, prin Guardians of the Galaxy Vol. 2, reuşeşte în mare măsură această demonstraţie de echilibristică: păstrând umorul viu, melodiile şi dezvoltând personajele, dar picând în păcatul anumitor clişee şi creând un personaj negativ mai puţin convingător.

    Dacă întrebai acum câţiva ani cine sunt gardienii galaxiei, probabil că primeai doar priviri nedumerite şi ridicări din umeri, însă acum sigur găseşti câţiva care să zică ”I’m Groot“ sau vreo glumă. Filmul Guardians of the Galaxy a cucerit publicul şi a fost unul dintre peliculele marcante ale anului 2014. Partea a doua continuă acţiunea la puţin timp după ce se termină primul film şi îi găsim pe eroii noştri intrând în bucluc din cauza lui Rocket, ratonul sarcastic. Mai departe aflăm treptat cine este tatăl lui Peter Quill (Chris Pratt) şi ce-l face atât de special pe el (în afară de gustul său în materie de muzică).

    Primul film a fost foarte distractiv şi s-a bazat foarte mult pe carisma şi umorul lui Chris Pratt, el fiind vedeta indiscutabilă. Aici, ceea ce face bine Gunn este că-l lasă puţin în spate pe Pratt şi le oferă o şansă colegilor săi să strălucească; astfel avem parte de o rotunjire, dezvoltare a personajelor. În partea a doua aflăm mai mult despre Rocket (voce Bradley Cooper), despre Youndu (cel care l-a răpit pe Peter Quill când era mic), despre Gamora (Zoe Saldana) şi sora ei, Nebula (Karen Gilan). Asta face ca spectatorii să se ataşeze mai uşor de personaje, crescând farmecul filmului.

    Anumite personaje primesc mai mult timp pe ecran, Gunn vrând să transmită ideea că gardienii nu sunt doar colegi, ci o familie, mai potentă. Scenariul unei echipe de supereroi devenite familie nu este nou, dar în cazul acesta pare mai verosimilă – te cerţi (şi cât de mult ţipă unii la alţi în film!), te baţi (mai mult Baby Groot), dar până la urmă nu laşi pe nimeni la greu.

    După cum spuneam, filmul continuă umorul, care a făcut celebru prima parte, şi pot să spun că este unul dintre cele mai amuzante filme pe care le-am văzut anul acesta. Dave Bautista joacă rolul lui Drex, gigantul puţin stupid care nu ştie niciodată când să tacă, primind foarte multe scene amuzante; dar la fel şi Rocket sau Baby Groot. Apropo de micuţul copăcel, drăgălăşenia acestuia este exploatată la maximum şi îţi este greu să nu zâmbeşti când îl vezi pe ecran. Cele două nume noi, Kurt Russell şi Sylvester Stallone, îşi fac partea în această producţie, dar fără a fi marcanţi.

    Guardians of the Galaxy Vol 2. este un film foarte arătos, iar efectele speciale sunt foarte bune. Avem parte de bătălii spaţiale, explozii, monştri şi planete spectaculoase. Pe lângă asta, este evidentă atenţia la detalii a echipei; de pildă, interioarele sunt foarte bine realizate şi puse la punct, indiferent că vorbim de o navă spaţială sau despre casa unui zeu. Regizorul James Gunn a dorit ca aspectul filmului să amintească de romanele pulp din anii ’50-’60. Astfel, el s-a inspirat din arta vintage Wally Wood şi s-a uitat la Flash Gordon, film din care s-a inspirat şi George Lucas atunci când a creat Star Wars. Una dintre provocări a fost filmarea lui Baby Groot, micuţul personaj de numai 25 cm trebuind să fie încadrat de către actori. Astfel, realizatorii filmului au folosit macheta originală pentru a arăta cum este inclus în scenă Baby Groot. Apoi, directorul de imagine Henry Braham şi regizorul James Gunn a trebuit să-şi dea seama cum să amplaseze camerele pentru a-l surprinde pe micuţul Groot în raport cu personajele umane.

    În aceeaşi tradiţie, volumul doi continuă utilizarea muzicii pop din anii ’80, însă parcă nu are acelaşi efect ca în cazul primului. Problema filmului stă în construirea acţiunii; spectatorul are nevoie de o oră (durata totală este de două ore şi şaisprezece minute) pentru a afla care este exact subiectul peliculei. Până atunci, filmul ne ţine distraţi, dar întârzie să ne prezinte miezul acţiunii pe care urmează să o vedem. Un alt minus pe care l-aş semnala este personajul negativ principal, cel pe care eroul nostru trebuie să-l învingă. Nu o să vă spun despre ce este vorba, ci doar o să menţionez că personajul negativ nu este palpabil, ceea ce face ca acţiunea să nu fie la fel de intensă.

    Guardians of the Galaxy Vol. 2 merge pe linia trasată de primul film, îmbunătăţind anumite elemente, fără a fi perfect; este însă o comedie savuroasă. Un început numai bun al perioadei de vară, de blockbuster.


    NOTA 8/10