„S-au întâmplat toate cu mare noroc, din punct în punct am reuşit să-mi găsesc următoarea şansă, la fiecare cotitură. A fost mult noroc. Câte s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost acel moment!”, povesteşte românca, ce a realizat tranzacţii de peste 5 miliarde de dolari în cei şase ani de când se află la fondul de investiţii Naspers.
Cristina Berta Jones nu şi-a dorit de mică să fie investitor, ci se vedea medic, iar dacă anumiţi profesori ai Colegiului Naţional Bănăţean din Timişoara ar fi acţionat diferit, cu siguranţă că viaţa româncei ar fi fost alta, spune ea privind în urmă. A plecat la jumătatea clasei a XI-a în Statele Unite ale Americii, cu o bursă din partea fundaţiei Soros, vreme de şase luni. La întoarcere, a avut parte de o surpriză. „Domnişoară, cât dumneavoastră aţi fost în SUA cu aşa-zisele studii şi v-aţi distrat, noi aici am făcut carte. Cum vă închipuţi dumneavoastră că vă întoarceţi şi noi vă trecem în următorul an?”, a fost sentinţa dată de profesori, povesteşte acum. Îmbrăcată simplu, cu o rochie neagră elegantă, Cristina Berta Jones vorbeşte cumpătat căutându-şi cuvintele româneşti, pe care le foloseşte mai rar, acum, în viaţa de zi cu zi. Are vocea uşor răguşită şi când vorbeşte despre trecut se uită în sus, apoi revine cu privirea asupra mea.
Lovindu-se de ideile obtuze ale profesorilor din liceu, tânăra s-a văzut nevoită să se întoarcă în SUA. „Nu plănuiam să mă întorc imediat, dar profesorii nu mi-au lăsat nicio alternativă. Nu mi-au închis clasa a XI-a şi nu mă lăsau să trec în clasa a XII-a”, povesteşte ea. Mai mult de atât, în America nu putea continua în sistemul public deoarece nu avea destule credite pentru a i se putea echivala studiile „şi până la urmă am primit o bursă la o şcoală privată şi am terminat acolo”. Aşadar, profesorii din România i-au forţat mâna şi Cristina Berta Jones a fost nevoită să înveţe într-o ţară străină, fără familie şi fără prea mulţi bani. „Am fost singură, nu aveam niciun ban. În primele şase luni Fundaţia Soros mi-a dat 50 de dolari pe lună, bani de buzunar”, mărturiseşte ea. Povesteşte că a stat în SUA, la o familie de americani cu trei copii; acestora, spune românca, „le plăcea să cunoască oameni din altă lume, altă cultură”.
Odată absolvit liceul, a aplicat la „toate universităţile care ofereau bursă” şi a fost acceptată la Middlebury College, unde a studiat matematică şi ştiinţele economice. Şi-a dat seama că medicina, pe care voia să o studieze în România nu era, totuşi, un domeniu care să o pasioneze şi „când m-am găsit într-un loc unde îmi puteam reexamina planurile şi pasiunile, m-am gândit la business”.
Bursa obţinută la facultate îi ajungea pentru cheltuielile legate de şcoală, dar a fost nevoie să se şi angajeze, iniţial în campusul facultăţii, pe un post de fundraising. „Dădeam telefoane pe la alumni care au terminat colegiul respectiv şi încercam să obţin donaţii. Căutam informaţii despre companiile lui X şi Y ca să ne dăm seama cam cât de bine o duce şi cam cât de mare era donaţia pe care o ceream pentru colegiu”, descrie ea activitatea de atunci. Era un loc de muncă bine plătit, spune ea, iar experienţa de atunci s-a dovedit folositoare şi în cariera pe care şi-a construit-o ulterior.
Cât de mari sunt diferenţele dintre sistemul de învăţământ din Statele Unite ale Americii şi cel european, sau, mai bine, cel românesc? „Au fost două momente când mi-am dat seama că tot ceea ce mă făcea pe mine un student bun în România nu era destul pentru State”, spune ea. Primul moment a fost la liceu, când eseul de la ora de engleză i-a fost înapoiat înroşit, profesorul atrăgându-i atenţia că nu-şi exprima gândurile în legătură cu subiectul, ci doar relata ce fusese învăţată. „A fost un şoc. Tu vrei să afli ce gândesc eu?” Al doilea moment a fost în primul an la Harvard, când s-a văzut nevoită să vorbească în public şi să înfrunte direct disconfortul de a vorbi în faţa a zeci sau sute de oameni.
După absolvirea facultăţii, prima slujbă obţinută a fost în cadrul unei firme tradiţionale de consultanţă din Washington DC, unde a lucrat doar şase luni, deoarece voia să fie implicată în noul domeniu, pe atunci, numit internet. Aşa că a renunţat şi s-a angajat la un start-up numit Mainspring ce făcea planuri de business şi alte ghiduri (financiare, de comunicare etc). Compania s-a listat la bursă în iulie 2000, iar spre finalul aceluiaşi an a fost preluată de către IBM. Mulţi dintre angajaţii start-up-ului nu au erau mulţumiţi deoarece nu „mai făceam chestii cool”. Nici românca nu a fost mulţumită după achiziţie şi, spune ea, poate ar fi plecat dacă nu era o persoană care să-i atragă atenţia asupra perspectivei. „Am avut un şef care mi-a spus că am două posibilităţi: fie plec, fie stau şi învăţ ceva de la oamenii ăştia, apoi oricum plec la MBA”, povesteşte Cristina Berta Jones. A făcut întocmai şi o vreme a fost umbra unui om de la vânzări din cadrul IBM „care făcea tranzacţii mari, de zeci de milioane de dolari”; aşa a dobândit experienţă în vânzări. „Am multă apreciere pentru oricine are talentul de a vinde ceva. A fost o experienţă extraordinară. Dacă n-ar fi fost sfatul acela, probabil că aş fi dat cu piciorul aceste oportunităţi şi aş fi plecat”, mărturiseşte ea luând o gură de cafea.
