BusinessMagazin

Tag: biografie

  • BIOGRAFIE: Daniel Morar, fostul procuror-şef al DNA, ajunge judecător la Curtea Constituţională

     Morar a urcat profesional, treaptă cu treaptă, acasă, în Ardeal, consacrarea venind însă ulterior, în Capitală, odată cu funcţiile ocupate în instituţii centrale şi, implicit, mult mai vizibile.

    Notorietatea lui, recunoscută în cheie favorabilă inclusiv în rapoarte MCV, se datorează, în principal, perioadei la şefia Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA), care, pe de altă parte, i-a asociat numele şi cu ideea că anumite instituţii (DNA, ANI etc.) ar fi partizane şi dirijate de la Cotroceni. Dincolo de acuzele de acest fel, majoritatea lansate din direcţia adversarilor politici, Traian Băsescu nu s-a ferit nicio clipă să îl laude pe Morar pentru activitatea sa, subliind că a avut “o mână bună” cu acesta la conducerea DNA.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Primele fotografii cu Ashton Kutcher în rolul lui Steve Jobs

    Filmul jOBS va fi difuzat în cadrul festivalului de film Sundance din 2013, iar Kutcher va apărea în rolul lui Jobs împrumutând câteva dintre trăsăturile care l-au făcut celebru, precum blugii şi helanca neagră.

    Sundance descrie filmul drept “povestea reală a unuia dintre antreprenorii geniali ai istoriei Americii, care “prezintă cei 30 de ani definitorii din viaţa lui Jobs”. În jOBS mai joacă Dermot Mulroney, Josh Gad, Lukas Haas, J. K. Simmons şi Matthew Modine. Premiera va avea loc în cadrul festivalului de film, organizat în perioada 17-27 ianuarie în Park City, Utah.

  • Aventuri la Sarajevo cu Emir Kusturica (VIDEO)

    Dacă filmele lui de debut (“Ce mai ştii de Dolly Bell?” sau “Tata în călătorie de afaceri”) au o cromatică apăsat balcanică şi indică limpede sorgintea autorului, individ născut la porţile Orientului, “unde totul este privit cu lejeritate”, odată cu “Arizona Dream” şi “Underground”, regizorul a devenit un bun cultural universal, privit cu simpatie şi admiraţie, chiar atunci când opiniile lui sunt contrariante. În paralel, în ultimii ani, Emir străbate lumea la cârma propriei formaţii – The No Smoking Orchestra.

    Oricât de mult din fibra personalităţii şi biografiei sale s-a mutat însă în opera sa, niciodată acest lucru nu a fost făcut explicit. Parcurgând paginile (nu puţine) ale acestui volum, vom avea prilejul să urmărim pas cu pas viaţa lui Emir, perioada şcolii primare, etapa şotiilor, a bătăilor de cartier şi a meciurilor de fotbal de pe maidan, a primelor elanuri erotice, vremea studiilor universitare pragheze şi a celui dintâi amor matur (care, coincidenţă, este şi singurul care i-a marcat viaţa; e vorba despre relaţia cu viitoare sa soţie, Maja) şi, desigur, timpul gloriei şi al recunoaşterii dincolo de frontierele Bosniei, iluminat de prietenia cu Johnny Depp şi de miracolul contactului (de un haz absolut nebun) cu filmele lui Fellini.

    Trebuie precizat însă că acestui ultim segment, precum şi celui al turnării filmelor sale, li se acordă un spaţiu minor, în raport cu acela realmente marcant, al tinereţii. Pentru că acolo s-au legat cu adevărat lucrurile şi atunci s-a copt geniul său vizual. Iar cultura sa nu a venit din studiul pe băncile bibliotecilor sau al cinematecilor, ci din contactul nemijlocit cu oamenii din Sarajevo, cu minunaţii golani din Gorica şi, mai ales, cu părinţii săi – Senka şi Murat – care i-au fost nu doar sfetnici de taină, ci şi modele existenţiale.

    O carte din care răzbate nostalgia după vremuri apuse (chit că că acele vremuri erau ale comunismului titoist), în care nu ne izbim însă nici de tristeţe şi nici de eşecuri, pentru că, aşa cum a fost, viaţa marelui Kusturica a contabilizat doar frumuseţe, strălucire şi căldură.

    Emir Kusturica, “Unde sunt eu în toată povestea asta?”, Editura Polirom, Bucureşti, 2012

    CONCERT Emir Kusturica & The No Smoking Orchestra, 27 feb. 2012, Bruxelles:

  • Nicolae Ionescu, fotograful Bucureştilor – fragmente de biografie (FOTO)

    “În nădejdea unei ameliorări a situaţiei materiale, situaţia mea materială fiind atât de grea încât locuiam o odăiţă de paiantă făcută de mama, în primăvara lui 1937 mă angajez la Societatea Adevărul în calitate de administrator tehnic. Angajarea mea la Adevărul era numai temporală, mi-am propus cel mult doi ani şi am consimţit la prelungire numai după repetatele stăruinţe ale doctorului Blumenfeld şi ale lui Otto Marcovici. În noul meu serviciu am avut de la început mari dificultăţi din cauza intrigilor şi diverselor interese care se ciocneau în această întreprindere”.

    “Devenisem şeful Serviciului Fotografic al Armatei şi, din mai 1925 până în toamnă, am lucrat numai fotografii militare cu un aparat personal, primul aparat de mare clasă pe care izbutisem să mi-l cumpăr. La înapoierea în Bucureşti am început să fac acasă încercări pentru a obţine fotografii în culori pe cale mecanică. (…) Datorită fotografiei încep să mă descurc. După 23 August văzând că cu greu s-ar putea să-mi recapăt drepturile, m-am hotărât să-mi iau independenţa şi cu banii câştigaţi pe ilustrate am început să editez cărţi pentru copii.”

    Fragmentele autobiografice ale ilustrului fotograf Nicolae Ionescu se încheie cu acuzaţia de antisemit, o armă redutabilă atunci când se dorea îndepărtarea şi chiar suprimarea cuiva în epoca Chişinevski. Marele artist a fost salvat de închisoare tot de evrei, mai precis de oameni de religie mozaică, oameni adevăraţi, care, însă, nu l-au putut scuti de percheziţii aproape zilnice, de persecuţii şi de şicane ce urmăreau prăbuşirea lui morală. În acele timpuri era infinit mai sănătos să fii minoritar decât român.

    Mai mult pe Ziarul de Duminica.

  • Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa: o nouă biografie a lui Isus

    Miracolele pe care le-a săvârşit, discursurile despre credinţă, despre iubirea de oameni şi de Dumnezeu au durat, potrivit consemnărilor din Noul Testament, doar trei ani. Îndeajuns pentru a stârni furia, teama şi invidia preoţilor Iudeei, care, cu acordul autorităţilor romane, l-au răstignit şi, după moarte, l-au îngropat. Ceea ce ar fi trebuit să fie sfârşitul poveştii a devenit însă începutul unei lumi, cea a creştinismului, a cărei piatră de temelie este tocmai învierea Mântuitorului.

    Ei bine, Paul Johnson este credincios. El ne spune povestea vieţii lui Cristos nu doar cu talentul scriitorului, cu grija pentru amănunt a jurnalistului şi cu acurateţea istoricului, ci şi cu dragostea celui care crede în Înviere.

    Cunoscut ziarist şi istoric britanic, autor a zeci de cărţi care acoperă milenii întregi de civilizaţie (n. 1928), Johnson a studiat la Stonyhurst şi Oxford, a lucrat o vreme la Paris ca redactor-şef adjunct al publicaţiei lunare Realités, apoi la Daily Mail şi The Spectator, inclusiv în calitate de corespondent de presă. A publicat în multe dintre cele mai cunoscute ziare şi reviste din Marea Britanie şi a vizitat toate cele cinci continente pentru a scrie reportaje. A fost consilier al lui Margaret Thatcher şi i-a scris nu puţine discursuri publice.

    Cartea sa este o biografie emoţionantă a lui Isus, care foloseşte toate sursele documentare disponibile, dar pe care le topeşte în creuzetul propriei sensibilităţi şi iubiri faţă de subiectul său. O carte care scoate la iveală multe dintre amănuntele insuficient cunoscute despre anii tinereţii Mântuitorului şi care discută sentimentele personale ale lui Isus, observă calităţile învăţăturilor lui, în special cele din pilde, examinează Patimile, Învierea şi perioada care a urmat până la Înălţare. O carte care poate aduce un spor de lumină în preajma sărbătorilor pascale şi care se încheie cu o afirmaţie neliniştitoare: “Dacă Isus ar fi să se arate astăzi, putem fi siguri nu numai că ar avea nenumăraţi discipoli, ci şi că ar fi persecutat şi omorât”.

    Paul Johnson, “Viaţa lui Isus povestită de un credincios”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012

  • O bombă editorială cu efect întârziat

    Cum se poate vedea, Rusia lipseşte de pe listă. Ţinând seama că alegerile prezidenţiale s-au desfăşurat, în spaţiului marelui nostru vecin de la Răsărit, la 4 martie, publicarea volumului nu poate fi considerată o lovitură sub centură la adresa prezidenţiabilului Putin. E doar o bombă editorială, un semnal de alarmă tras cu speranţa, firavă, de a schimba, nu foarte curând, un viitor ce nu prevesteşte nimic bun. Pentru că, după cum ne spun editorii români, “Povestea lui Putin nu s-a terminat. Poate că abia începe.”

    Cartea conţine o suită de dezvăluiri tulburătoare, adunate cu trudă şi cu un curaj care ne aminteşte de Anna Politkovskaia, despre un om căruia nu i s-au întocmit până acum decât biografii cosmetizate. Putin, aşa cum apare în biografia, desigur neoficială, alcătuită de jurnalista Masha Gessen, relevă un temperament violent şi ranchiunos, un comportament grosolan şi dispreţuitor, o incapacitate cronică de comunicare şi o nevoie de “ordine” derivată din educaţia sa sovietică şi din disciplina ierarhică a KGB. Dornic să restaureze un imperiu ruinat, Putin nu se dă în lături de la nimic: manipularea fricii cetăţenilor prin menţinerea de zone de conflict şi chiar atentate regizate cu binecuvântarea lui, corupţie, surparea instituţiilor democratice, controlul asupra presei şi prigonirea cruntă a celor care i se opun.

    În vreme ce Occidentul încă mai credea în bunele sale intenţii şi în faptul că era un liberal reformist, pe vremea primului său mandat, disidenţa de orice fel era reprimată brutal: jurnalişti ameninţaţi, bătuţi sau asasinaţi chiar, magnaţi media siliţi să fugă din ţară, oameni de afaceri aruncaţi în închisoare şi afacerile lor preluate de stat, contracandidaţi politici descurajaţi la scenă deschisă, presă controlată cu duritate. Despre toate acestea, dar şi despre multe, multe altele, Masha Gessen (care, pentru a-şi documenta cartea, a recurs la numeroase interviuri, articole şi reportaje, la biografii oficiale sau nu, la cărţi de memorii, emisiuni radio şi TV, acte, contracte, transcrieri de discuţii, înregistrări video şi audio) vorbeşte cu onestitate. Iată un scurt fragment din volum:

    “În 20 martie 2006, Marina Litvinovici pleca de la muncă; era trecut de ora nouă seara. Lucra acum pentru Gari Kasparov, fostul campion la şah ajuns politician. Menţineau, la sediul lor din centrul Moscovei, o prezenţă discretă: uşa de la intrare nu purta nici un însemn şi în spatele ei se aflau mereu câte doi dintre cei opt paznici permanenţi ai lui Kasparov. Serile, după o zi de lucru, Kasparov şi bodyguarzii săi urcau în SUV-ul său, iar restul micii lui echipe se dispersa, plecând spre casă cu maşina, pe jos sau cu metroul. Litvinovici, care stătea aproape, mergea de obicei pe jos.

    Cam la o oră după ce plecase din birou, Litvinovici a deschis ochii şi şi-a dat seama că zăcea întinsă pe o prelată şi că cineva încerca să-şi dea seama cum se simte. Nu se simţea bine deloc: fusese doborâtă de una sau mai multe lovituri în cap. Fusese bătută rău, era plină de vânătăi şi rămăsese fără doi dinţi din faţă. Geanta îi era alături; banii, laptopul şi telefonul mobil erau neatinse.

    În acea noapte a trebuit să stea trei-patru ore la urgenţă; alte trei-patru ore le-a petrecut, în următoarea zi, la secţia de poliţie. Poliţiştii au fost neobişnuit de amabili, dar insistau că nu fusese bătută. O femeie de treizeci şi unu de ani să fi leşinat pur şi simplu şi să fi căzut într-un mod aşa de neobişnuit, alegându-se cu vânătăi peste tot? Ea a obiectat, arătând că avea pe un picior o vânătaie care, îi spuseseră doctorii, fusese probabil cauzată de o lovitură cu un baston de cauciuc. Dar poate fusese lovită de o maşină? Litvinovici a arătat că hainele îi rămăseseră curate, că purta aceiaşi pantaloni şi aceeaşi haină, deci nu fusese lovită de o maşină. Ba chiar era un semn, printre altele, că fusese atacată de profesionişti: probabil o ţinuseră cât o loviseră, apoi o întinseseră cu atenţie pe prelata unde se dezmeticise.

    Atacul era un mesaj. Execuţia impecabilă şi faptul că obiectele de valoare nu-i fuseseră atinse erau menite să sublinieze asta. Un alt tânăr consilier politic, un fost coleg de-al lui Litvinovici care îşi făcuse o carieră stralucită lucrând pentru regimul Putin, a formulat acest mesaj pe blogul său: ‘Femeile n-ar trebui să facă meseria asta… Marina a intrat în război, şi nimeni n-a spus că războiul acesta se desfăşoară după reguli’. Cu alte cuvinte, asta avea să li se întâmple celor ce înfruntau Kremlinul.”

    Masha Gessen, “Omul fără chip. Incredibila ascensiune a lui Putin”, Editura Pandora M, Bucureşti, 2012

  • File lipsă din arhiva Securităţii: agonia unui mare poet

    Din păcate, numele marelui poet începe să fie necunoscut nu doar în sumbra arhivă pomenită, ci şi în rândurile marelui public şi al elevilor care, pe vremuri, îi recitau cu autentică emoţie versurile. începând cu faimoasă “Moarte a căprioarei”.

    Pentru cei care nu ştiu sau care au început să uite, facem câteva precizări. Nicolae Labiş s-a născut în… A devenit elev al şcolii de literatură (o instituţie de învăţământ calchiată după model sovietic, în care erau recrutaţi tineri cu veleităţi literare şi din care – potrivit unei butade din epocă – “n-a ieşit niciun singur scriitor, cu excepţia celor care intraseră deja scriitori”). A urmat cursurile facultăţii de filologie şi a ajuns, rapid, să fie perceput drept geniul liric al tinerei generaţii. Versurile lui înflăcărate (în care nu rareori era pomenit elogios numele Partidului) se aflau pe toate buzele.

    Poetul, însă, a început să devieze de la “drumul luminos” trasat de ideologii vremii, a prins să-şi descrie torturile lăuntrice, tristeţea fundamentală şi afinităţile culturale – altele decât cele oficial tolerate. Deşi steaua lui nu era pregătită să apună, lumea acelor ani i-a înscenat apusul: a început să fie urât şi renegat de către confraţii mai vârstnici şi mai puţin talentaţi, ajungând, în cele din urmă, în colimatorul organelor represive.

    La vârsta de 21 de ani, în 1956, la începutul unei cariere poetice care se vestea prodigioasă, Lae Labiş a murit sub roţile unui tramvai. Multă vreme s-a crezut că a fost un banal şi regretabil accident. Acum, tot mai multe informaţii converg către ideea că tânărul poet a fost asasinat la comanda Securităţii.

    încercând să aducă lumină asupra momentelor cutremurătoare dinaintea “accidentului”, şi a clipelor din scurtul interval al spitalizării poetului aflat în agonie, Stela Covaci, bună prietenă a lui Labiş, tandră şi în acelaşi timp înţeleaptă ascultătoare a confesiunilor lui din acea vreme, ne livrează o suită de mărturii credibile despre maşinaţiunile care au stat în spatele asasinatului, dar şi despre vinovata tăcere a celor care, vreme de jumătate de veac, i-au acoperit, din laşitate sau din interes, pe criminali. Nu în ultimul rând, ne sunt oferite texte inedite ale lui Labiş, care au fost dictate, în timpul “nopţilor de coşmar”, lui Aurel Covaci, soţul autoarei.

    Stela Covaci, “Nopţile de coşmar ale poetului Nicolae Labiş”, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011

  • Cum să scoţi la licitaţie tabloul unui artist care nu există (GALERIE FOTO)

    Nat Tate a fost creat, de fapt, de romancierul britanic William Boyd, care i-a scris o biografie publicată în 1998 – “Nat Tate: Un artist american (1928-1960)” – unde erau incluse desene atribuite lui Tate, de fapt varii desene, poze şi ilustrate vechi culese de Boyd din diverse surse. Pentru o mai mare veridicitate, biografia era însoţită şi de comentarii ale muzicianului David Bowie şi ale scriitorului Gore Vidal, care ştiau adevărul.

    Gluma a fost împinsă foarte departe – David Bowie evocă într-un ton tragic ultimele zile ale lui Nat Tate, din ianuarie 1960, spunând că Tate şi-a adunat atunci aproape toate lucrările şi le-a dat foc, iar patru zile mai târziu s-a sinucis, aruncându-se de pe State Island Ferry din New York.

    Tablourile unui artist care nu există (FOTO)

    Banii obţinuţi din vânzarea lucrării lui Nat Tate, “Podul nr.144”, estimată să atragă oferte între 4.700 şi 7.900 de dolari, vor fi donaţi unei organizaţii caritabile care oferă sprijin artiştilor.

  • CULTURA LA ZI: Biografia lui Steve Jobs

    Probabil biografia scrisă de Isaacson este ultimul brand creat de Steve Jobs, unul accesibil chiar şi pentru cei care nu şi-au permis unul dintre produsele inventate de co-fondatorul Apple. Walter Isaacson a fost redactor-şef al Time Magazine, dar şi director general al CNN. El a realizat peste 40 de interviuri cu Steve Jobs, unele dintre ele fiind realizate cu doar câteva săptămâni înainte de deces. Volumul realizează portretul unui om complex, care a refuzat întotdeauna să îl întâlnească pe tatăl său biologic şi nu a ezitat să îl critice pe preşedintele Barack Obama la prima lor întâlnire, după cum a dezvăluit Isaacson.

    Pe de altă parte, potrivit volumului, Steve Jobs a întârziat o operaţie chirurgicală pentru tratarea cancerului său pancreatic, în timp ce aceasta i-ar fi putut creşte speranţa de viaţă. Jobs s-a operat până la urmă în 2004, la nouă luni după diagnosticarea bolii. În acest timp, “el a încercat să se trateze cu un regim alimentar, a mers la adepţi ai spiritualismului, a încercat mai multe modalităţi de tratament macrobiotic şi nu s-a operat”, spune Isaacson. Deciziile lui Steve Jobs sau poate destinul lui au făcut ca în 5 octombrie 2011 să moară unul dintre geniile secolului.

    Biografia va fi lansată şi în limba română, în martie 2012, de Editura Publica.

  • Viaţa lui Steve Jobs nu a fost niciodată uşoară. Povestea regelui din Silicon Valley (GALERIE FOTO)

    Cu un portofoliu de inovaţii care include Macintosh, iPod, iTunes, iPhone sau iPad, Steve Jobs şi-a asigurat un loc fruntaş în rândul celor mai importanţi oameni din istoria tehnologiei. Cu o avere de peste cinci miliarde de dolari, Jobs este povestea clasica a tânărului de condiţie modestă, dar cu o minte sclipitoare, care reuşeşte să-şi transforme pasiunea într-una dintre cele mai mari afaceri din lume.

    Sursa: www.cnbc.com