În context, apare şi problema dezindustrializării şi a efectelor acesteia: o treime dintre companiile aflate în topul celor mai mari 100 de jucători din industria prelucrătoare în anul 1994 sunt în prezent radiate sau au cifră de afaceri egală cu zero, iar 15 dintre acestea au cifra de afaceri mai mică de 10 milioane de dolari; în Bucureşti nu mai există nicio fabrică care să aibă mai mult de 1.000 de angajaţi, iar lipsa de locuri de muncă a alungat în Europa între 3 şi 5 milioane de români, printre ei aflându-se printre cei mai bine pregătiţi muncitori şi tehnicieni din fostele uzine socialiste.
La acestea se adaugă nivelul de trai redus sau slaba capacitate de inovare, fie în companii fie în societate. Orăşelele foste monoindustriale au devenit acum zeroindustriale şi se sting încet. De mai bine de două decenii România pierde câte un cetăţean la fiecare patru minute. În 2032 prima mare cohortă de decreţei va ieşi la pensie, iar presiunea asupra bugetului de pensii se va dubla, practic.
În aceste condiţii există un curent de opinie puternic în favoarea reindustrializării şi, discutând cu oamenii pe tema muncii în România şi a modului în care oamenii relaţionează cu verbul „a munci“, pentru articolul de fond din acest număr al revistei, m-am gândit că poate nu reindustrializarea ne poate asigura viitorul, ci o schimbare de direcţie spre zona de inginerie şi cercetare-dezvoltare.
Să explic: două par a fi tendinţele momentului; de fapt sunt două tendinţe şi o spaimă majoră, cea a unei noi recesiuni mondiale, pentru care există, din păcate, mult prea multe semnale negative. Să ignorăm, pentru moment, spaima şi să vedem ce este cu tendinţele.
Prima este transformarea globalizării într-un soi de regionalizare; un raport al Credit Suisse intitulat chiat „Sfârşitul globalizării“ vorbeşte de o lume multipolară, împărţită în trei zone – Oceania, incluzând continentele americane, de nord şi de sud, Eurasia (Europa, Orientul Mijlociu şi Rusia) şi Asia de Est, incluzând Africa, Asia şi zona Pacificului. Sună un pic a Orwell, nu? Bancherii au analizat, pentru a-şi motiva studiul, tratatele economice regionale încheiate de diversele state în ultima perioadă, precum şi evoluţia şi tendinţele comerţului mondial. A doua tendinţă este dezindustrializarea chiar a Chinei, care îşi pierde poziţia de „producător de orice mondial“, din varii motive: temeri pentru viitor, creşterile salariale, exodul banilor, pentru că anul trecut pieţele emergente, cu precădere China, au pierdut 735 de miliarde de dolari, cu mult mai mult decât cele 111 miliarde de dolari retrase în 2014. Asta după ce până în 2013 au atras investiţii, an de an.
Soluţia este ingineria. Foxconn, compania chineză care are 800.000 de angajaţi şi venituri de peste 60 de miliarde de dolari, mai mari decât orice altă companie din IT, care produce pentru Dell, Nokia, Microsoft, Apple sau HP, are un raport al slujbelor de zece chinezi la un occidental. La împărţitul banilor, raportul se inversează – avem nouă dolari pentru inginerii de la Dell, Nokia, Microsoft, Apple sau HP şi numai unul pentru chinezi.
Ce argument mai bun pentru inginerie şi creativitate ar putea fi oferit? La un moment dat China îşi va pierde poziţia dominantă de producător al lumii şi companiile şi investitorii se vor îndrepta spre alte state asiatice, sau poate chiar spre Africa. Dar proporţiile la împărţirea banilor se vor păstra, sunt sigur.
„A munci“ nu mai înseamnă demult tractoare pe câmp, aşa cum apăreau pe moneda de un leu de pe vremea României socialiste, şi nici oţelarii vânjoşi care învârteau metalul topit, iscând jerbe de scântei, aşa cum apăreau la jurnalele de ştiri de dinainte de 1989. Cea mai bună ilustrare a verbului „a munci“ este acum un ins în faţa calculatorului. Sunt ferestrele aprinse târziu în noapte în imobilele de birouri din Pipera. Sunt serviciile bine făcute, orice va fi însemnând asta – de la centre de asistenţă şi pentru operaţiuni externalizate la cazare decentă într-o pensiune la ţară.
De ce trebuie ca proiecte tehnologice româneşti să plece spre vestul Europei sau spre Silicon Valley? De ce ne mulţumim să rebranduim obscure mărci chinezeşti, chemându-se astfel că facem tehnologie? De ce nu folosim, de ce nu finanţăm, de ce nu proiectăm, de ce autorităţile nu încearcă să atragă inteligenţă şi să ajute inteligenţa în cauză să producă? Este mult mai ieftin să dăm unor tineri inventivi calculatoare şi să-i pregătim, decât să reconstruim noi ateliere şi furnale şi fabrici! Poate că verbul viitorului nu este a reindustrializa, ci a crea!
Depou, de Şerban Savu, un pictor care şi-a propus, şi reuşeşte minunat, să ilustreze noua realitate românească.
