BusinessMagazin

Tag: Interviu

  • INTERVIU – Ambasadoarea Finlandei: Nu putem porni un război cu Rusia. Sancţiunile economice au efect

    Ambasadoarea Finlandei la Bucureşti, Ulla Väistö, este de părere că sancţiunile economice împotriva Rusiei funcţionează, chiar dacă “nu atât de eficient şi de rapid pe cât ne-ar plăcea”.

    “Până la urmă asta putem face. Ce alte măsuri are UE la îndemână atunci când o ţară ţerţă încalcă legislaţia şi regulile internaţionale? Cum putem reacţiona în astfel de situaţii? Nu putem porni un război, trebuie să găsim alte soluţii, prin urmare sancţiunile economice reprezintă o soluţie, mai ales că în general astfel de sancţiuni au avut efect”, a declarat diplomatul finlandez.

    Väistö a subliniat că şi UE şi SUA speră că acest conflict va putea fi rezolvat prin mijloace politice, iar Acordul de la Minsk va fi implementat în întregime de toate părţile, inclusiv de Rusia. “Dacă se va întâmpla aşa vom putea începe să ne gândim dacă este cazul să ridicăm sancţiunile, dar momentan cred că cel mai important este ca UE să rămână unită în acest demers şi să fie fermă”, a spus ea.

    Referitor la faptul că şi economiile europene au de suferit în urma sancţiunilor, ambasadoarea Finlandei a recunoscut că nu este “o situaţie fericită”.

    “Dacă impui sancţiuni şi există şi contrasancţiuni, toată lumea suferă. Nu este o situaţie fericită pentru nimeni, dar trebuie să privim situaţia în ansamblu”, a spus diplomatul.

    În ceea ce priveşte investiţiile finlandeze în România, Ulla Väistö a precizat că România trebuie să construiască un climat investiţional foarte atractiv, cu reguli predictibile şi stabile pentru a atrage mai mulţi investitori.

    “Trebuie să existe un nivel de certitudine, spre exemplu legile fiscale să nu fie schimbate peste noapte, să fie certitudinea că există «good governance» şi că justiţia este corectă şi eficientă. Încurajez autorităţile române să creeze astfel de condiţii pentru ca piaţa românească să devină atractivă pentru investitori. Avem investitori finlandezi în România şi există interes dar, cu siguranţă, este loc de mai mult”, a explicat Väistö.

    Pe de altă parte, ea a afirmat că Ambasada a fost abordată în câteva rânduri de companii finlandeze care suspectau autorităţile locale de corupţie şi de decizii incorecte privind taxele.

    “Au fost câteva cazuri când am fost abordaţi de companii finlandeze. Ne-au cerut ajutorul în anumite situaţii care nu le erau clare, suspectau întârzieri inutile în unele tranzacţii, soluţii sau decizii incorecte în ceea ce priveşte taxele. Au fost cazuri unde au existat suspiciuni de corupţie din partea autorităţilor locale. Le-am ajutat să clarifice situaţia şi, din fericire, am avut succes în câteva cazuri. Nu este o chestiune care să ne fie complet străină şi ştiu că şi alţi parteneri din UE s-au confruntat cu situaţii similare”, a declarat ambasadoarea Finlandei.

    Referitor la problema comunităţii rome, diplomatul i-a încurajat pe politicienii români să dea un exemplu în lupta împotriva discriminării acestei minorităţi.

    “Noi am avut câţiva politiceni care au dat un exemplu. Fostul preşedinte Tarja Halonen a făcut o treabă foarte bună în ceea ce priveşte antidiscriminarea. Politiceni de rang înalt din România, dar nu din cadrul minorităţii rome, ci români ar trebui să preia iniţiativa şi să spună: «Hai să facem din asta un obiectiv comun, ar fi grozav să nu mai fie discriminare împotriva romilor». Bine, e nevoie şi de locuinţe, educaţie şi locuri de muncă. E o problemă complexă, nu se va ajunge la o soluţie de pe o zi pe alta, noi am avut nevoie de 50 de ani, dar nu se va întâmpla nimic dacă nu se face primul pas”, a afirmat ambasadoarea Finlandei.

     

    Vă prezentăm integral interviul acordat agenţiei MEDIAFAX de ambasadoarea Finlandei în România, Ulla Väistö:

    Reporter: În 9 mai, Uniunea Europeană sărbătoreşte 65 de ani de la Declaraţia Schuman, într-un moment în care se confruntă cu provocări majore, în vecinătatea estică şi sudică, dar şi în interior, unde cresc manifestările rasiste şi islamofobe. Are UE puterea să meargă mai departe? Ce schimbări sunt necesare pentru a face faţă actualelor provocări?

    Ulla Väistö: Cred că ne confruntăm cu diverse provocări. Avem provocări de ordin economic, precum criza euro, dificultăţi economice în multe ţări. În acest sens, mulţi cetăţeni simt că cel mai important este ca UE să ajute economiile statelor membre să crească din nou, să creeze locuri de muncă. Oamenii sunt cel mai îngrijoraţi de viaţa lor, de locul de muncă, de modul în care descurcă zi cu zi. Este principala îngrijorare a cetăţenilor din statele membre care se confruntă cu criza economică. Aceasta este una dintre provocările UE şi ea este reflectată în priorităţile actualei preşedinţii a Uniunii (Letonia – n.r.).

    Alte provocări, foarte importante şi ele, sunt conflictele şi crizele care ne înconjoară. Uniunea Europeană trebuie să încerce să găsească soluţii. Avem drama refugiaţilor din Marea Mediterană, oameni care traversează Mediterana căutând refugiu în Europa. Este adevărat, cei mai mulţi încearcă să ajungă în Europa în mod ilegal, ceea ce poate fi asimilat într-o oarecare măsură traficului de persoane umane, dar, în acelaşi timp, în foarte multe cazuri este vorba de drame umane. Trebuie să găsim o soluţie la această problemă.

    Avem şi criza din Ucraina, un război care are loc foarte aproape de multe state membre. Şi mai sunt şi problemele cu Rusia.

    Avem o mulţime de provocări în acest moment în care sărbătorim. Pe de o parte, sărbătorim, pe de altă parte, încercăm să găsim o soluţie pentru multe chestiuni dificile. Probabil că nu sărbătorim într-o stare de spirit foarte veselă, dar suntem conştienţi de necesitatea identificării de noi soluţii şi răspunsuri la provocările şi problemele cu care ne confruntăm.

    Rep.: Funcţionează sancţiunile împotriva Rusiei?

    U.V.: Da, cred că funcţionează, chiar dacă poate nu atât de eficient şi de rapid pe cât ne-ar plăcea, dar cu siguranţă sancţiunile funcţionează, în special pe termen mediu. Până la urmă asta putem face. Ce alte măsuri are UE la îndemână atunci când o ţară ţerţă încalcă legislaţia şi regulile internaţionale? Cum putem reacţiona în astfel de situaţii? Nu putem porni un război, trebuie să găsim alte soluţii, prin urmare sancţiunile economice reprezintă o soluţie, mai ales că în general astfel de sancţiuni au avut efect.

    Rep.: Şi dacă nu vor avea efect?

    U.V.: Nu vreau să privesc prea mult spre viitor. UE evaluează situaţia, la fel SUA, în mod regulat, urmăreşte cum evoluează lucrurile. Toţi sperăm că acest conflict va putea fi rezolvat prin mijloace politice. Avem Acordul de la Minsk, vrem ca el să fie implementat în întregime de toate părţile, inclusiv de Rusia. Dacă se va întâmpla aşa vom putea începe să ne gândim dacă este cazul să ridicăm sancţiunile, dar momentan cred că cel mai important este ca UE să rămână unită în acest demers şi să fie fermă.

    Rep.: Nu vor avea de suferit pe termen lung în urma acestor sancţiuni şi economiile europene, inclusiv cea a Finlandei?

    U.V.: Contrasancţiunile decise de Rusia au afectat Finlanda, în special exportul de produse finlandeze. Rusia a încetat să mai importe unele produse finlandeze. Pe de altă parte, am făcut nişte calcule exacte şi până acum economia finlandeză a fost afectată într-o măsură foarte mică. Desigur, sunt sectoare care suferă, dar în impactul general nu a fost foarte mare şi vom urmări situaţia în continuare. Dacă impui sancţiuni şi există şi contrasancţiuni, toată lumea suferă. Nu este o situaţie fericită pentru nimeni dar trebuie să privim situaţia în ansamblu.

    Rep.: Sunteţi mulţumită de nivelul actual al investiţiilor finlandeze în România?

    U.V.: Poate ar trebui să întrebăm autorităţile române, dacă sunt mulţumite de investiţiile finlandeze în România. Cred că reflectă mărimea ambelor economii, Finlanda nu este o economie foarte mare. Investiţiile finlandeze în România ar putea fi mai mari, dar nici nu se poate spunecă sunt nesemnificative. Avem multe companii finlandeze aici şi există interes în ceea ce priveşte piaţa românească, şi asta este cel mai important.

    Dacă România va reuşi să construiască un climat investiţional foarte atractiv, atunci toată lumea va veni aici, inclusiv finlandezii. Asta necesită anumite măsuri astfel încât condiţiile să fie predictibile şi stabile. Trebuie să existe un nivel de certitudine, spre exemplu legile fiscale să nu fie schimbate peste noapte, să fie certitudinea că există “good governance” şi că justiţia este corectă şi eficientă. Încurajez autorităţile române să creeze astfel de condiţii pentru ca piaţa românească să devină atractivă pentru investitori. Avem investitori finlandezi în România şi există interes dar, cu siguranţă, este loc de mai mult.

    Rep.: S-au plâns companiile finlandeze de climatul de business din România?

    U.V.: Au fost câteva cazuri când am fost abordaţi de companii finlandeze. Ne-au cerut ajutorul în anumite situaţii care nu le erau clare, suspectau întârzieri inutile în unele tranzacţii, soluţii sau decizii incorecte în ceea ce priveşte taxele. Au fost cazuri unde au existat suspiciuni de corupţie din partea autorităţilor locale. Le-am ajutat să clarifice situaţia şi, din fericire, am avut succes în câteva cazuri. Nu este o chestiune care să ne fie complet străină şi ştiu că şi alţi parteneri din UE s-au confruntat cu situaţii similare.

    Rep.: Oficialii români doresc ca MCV să fie eliminat. Credeţi că România a îndeplinit toate obiectivele stabilite în acest mecanism?

    U.V.: Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV) a fost foarte important pentru România în ceea ce priveşte funcţionarea sistemului judiciar şi independenţa justiţiei, instituţiile de integritate în general şi lupta împotriva corupţiei. A fost creat pentru România şi Bulgaria la momentul aderării la UE când ambele ţări ar fi trebuit să îndeplinească deja obiectivele stabilite în cadrul MCV. Cred că pe parcursul celor 7 ani MCV a fost foarte important pentru România şi pentru români. Când vorbesc cu românii, ei cred că, atât timp cât nu toate obiectivele sunt îndeplinite complet, Mecanismul de Cooperare şi Verificare nu trebuie eliminat. Suntem pe deplin de acord cu concluziile ultimului raport MCV, potrivit cărora România a făcut multe progrese, dar mai sunt multe de făcut.

    Nu sunt îndeplinite complet toate criteriile şi nu credem că deocamdată Mecanismul trebuie ridicat. Şi mulţi români cred la fel. Ştiu că membri ai guvernului român şi alţi oficiali au spus că obiectivul lor este ridicarea MCV. E de înţeles, dar depinde de români. În ziua în care criteriile vor fi îndeplinite în mod satisfăcător, MCV va fi ridicat. Va fi o zi mare şi noi încurajăm autorităţile române să fie foarte eficiente şi rapide în acest sens. Dar în acest moment nu e cazul. După cum spuneam au fost făcute multe progrese, dar trebuie mai mult atât în ceea ce priveşte reforma judiciară – unde lucrurile au mers bine dar mai sunt lucruri de făcut – cât şi instituţiile de integritate şi lupta împotriva corupţiei.

    Rep.: Finlanda s-a opus în trecut aderării României la Schengen. Dacă subiectul va fi pus din nou pe agendă anul acesta, îşi va menţine poziţia?

    U.V.: În septembrie 2011, când România şi Bulgaria au dorit să intre în Schengen, a fost un vot negativ. Finlanda s-a opus, la fel şi Olanda, din trei motive. De atunci, chestiunea nu a mai fost discutată în sensul în care să se ajungă la luarea unei decizii şi la vot. Noi, la nivel guvernamental, nu am discutat în ultimii doi ani deoarece subiectul a tot fost amânat. A fost amânat nu numai pentru că Finlanda ci, în special, alte ţări au spus că nu vor putea da un vot pozitiv, astfel că subiectul a fost retras de pe agendă. Toţi vor un consens, nu ar fi înţelept să ceri o decizie dacă vezi dinainte că nu va exista un consens. Dacă va fi discutată (aderarea) anul acesta, cu siguranţă guvernul finlandez va analiza din nou situaţia, va studia problema din toate unghiurile şi apoi va decide. Vom lua în considerare progresele făcute de România în lupta împotriva corupţiei şi în ceea ce priveşte reforma judiciară. Prin urmare, momentan nu am un răspuns la această întrebare.

    Rep.: Puteţi reaminti cele trei motive care au stat la baza votului negativ din 2011?

    U.V.: Când Finlanda a luat decizia în 2011 am spus: “da, vedem că România şi Bulgaria îndeplinesc criteriile tehnice”, dar, pentru că decizia este întotdeauna politică, ne-am uitat la situaţie în ansamblu. Şi am văzut că erau multe de făcut, în special în lupta împotriva corupţiei. Voiam să fim convinşi că lupta împotriva corupţiei şi funcţionarea justiţiei sunt eficiente. Acestea au fost motivele din spatele opoziţiei Finlandei în septembrie 2011.

    Rep.: În ultima perioadă Parlamentul României a respins mai multe cereri DNA de ridicare a imunităţii unor parlamentari. Ce părere aveţi despre aceste decizii?

    U.V.: Toţi oamenii trebuie să fie egali în faţa legii. Parlamentarii nu trebuie trataţi în mod diferit. De asemenea, pare a exista o inconsecvenţă în luarea deciziilor, ceea ce nu este bine. Ridicarea imunităţii variază de la ţară la ţară, spre exemplu parlamentarii finlandezi au imunitate limitată, care se aplică doar pentru declaraţiile făcute în calitate de parlamentari. Imunitatea nu acoperă nimic din ce au făcut înainte de a deveni parlamentari şi nici fapte penale.

    În România, problema pare a fi faptul că imunitatea este foarte extinsă şi regulile privind ridicarea imunităţii nu par să fie consecvente, variază de la un caz la altul şi nu creează încredere în sistem. Am dori ca aceste lucruri să fie clarificate.

    Rep.: Am avut marţea neagră, acum avem miercurea neagră cu modificările la Codul Penal. Cum vi se par aceste schimbări ale legii în favoarea demnitarilor?

    U.V.: Aceste iniţiative neaşteptate din partea unor parlamentari de a schimba legile foarte repede şi într-un mod care pare să le întărească protecţia nu creează încredere în Parlament. Suntem îngrijoraţi de fiecare dată când se întâmplă astfel de lucruri brusc, fără discuţii în prealabil. Dacă ne referim la MCV, aici se menţionează că reformele în privinţa codurilor penale au fost foarte importante dar la fel de important este să nu fie introduse modificări inopinante în aceste coduri, modificări ce nu dau impresia să aibă o motivaţie prea clară. Urmărim astfel de evoluţii cu o mare preocupare şi nu suntem foarte fericiţi în acest sens. Ridică suspiciuni, iar noi credem că reformele trebuie să fie consecvente.

    Rep.: Discutaţi aceste aspecte cu autorităţile române?

    U.V.: Da, desigur, în mod regulat. Ne exprimăm punctul de vedere. Am văzut că sunt unele voci în România care spun că partenerii din UE se amestecă în problemele interne dar, pe de altă parte, există un Mecanism de Cooperare şi Verificare şi este datoria noastră să ne exprimăm punctul de vedere.

    Rep.: Mai sunt probleme în Finlanda cu romii din România care cerşesc?

    U.V.: În Finlanda fenomenul cerşetoriei nu mai existat de zeci de ani şi, deodată, au apărut oameni cerşind pe stradă. O putem numi o problemă sau un fenomen nou adus de libera circulaţie a cetăţenilor europeni. Romii din România au dreptul să vină în Finlanda şi au făcut-o dar au început să cerşească. Prin urmare, finlandezii şi-au făcut griji, în special pentru că au existat suspiciuni că este vorba de o afacere organizată. Am încercat să găsim soluţii, am vorbit cu românii, iar finlandezii au devenit conştienţi de situaţia din România, de situaţia minorităţii roma. Încă avem romi din România în Finlanda, cred că finlandezii s-au mai obişnuit cu ei, nu cred că au apărut noi probleme. Nu suntem mulţumiţi cu această situaţie, am vrea ca romii din România să rămână în ţara lor şi să aibă posibilitatea de a munci aici, nu să se ducă să cerşească în alte ţări UE. E treaba autorităţilor române. Şi noi avem o comunitate de romi. Au au venit în urmă cu 500 de ani şi în anii ’50-’60 erau cam în aceeaşi situaţie în care sunt romii din România în acest moment. Mulţi nu aveau case decente, copiii nu mergeau la şcoală, erau discriminaţi şi nu aveau multe oportunităţi de a-şi găsi locuri de muncă. În anii ’70 am început să creăm politici naţionale dedicate romilor, am adoptat legi antidiscriminare, legi în educaţie, care le-au permis copiilor romi să beneficieze de educaţie şi în limba maternă. Să nu uităm de locuinţe sociale şi locuri de muncă. Astfel că în prezent cei mai mulţi nu se mai mută dintr-un loc în altul, au locuinţe stabile, îşi trimit copiii la şcoală, îşi cunosc foarte bine drepturile. Nu spun că nu sunt probleme, dar am luat măsuri pentru a-i integra complet. Încurajăm acelaşi lucru în România. Sunt încă multe obstacole de depăşit. Cred mai ales că este nevoie de o conştientizare generală a fenomenului discriminării. Îi încurajez pe politicienii români să fie în primele rânduri, să dea un exemplu. Noi am avut câţiva politiceni care au dat un exemplu. Fostul preşedinte Tarja Halonen a făcut o treabă foarte bună în ceea ce priveşte antidiscriminarea. Politiceni de rang înalt din România, dar nu din cadrul minorităţii roma, ci români ar trebui să preia iniţiativa şi să spună: “Hai să facem din asta un obiectiv comun, ar fi grozav să nu mai fie discriminare împotriva romilor”. Bine, e nevoie şi de locuinţe, educaţie şi locuri de muncă. E o problemă complexă, nu se va ajunge la o soluţie de pe o zi pe alta, noi am avut nevoie de 50 de ani, dar nu se va întâmpla nimic dacă nu se face primul pas.

    Rep.: Unii politicieni români consideră că romii reprezintă o problemă europeană…

    U.V.: Cu certitudine, romii sunt discriminaţi îm toate ţările, dar romii din România nu sunt o problemă a Europei. Sunt români. UE doreşte să ofere o mână de ajutor României şi dă bani dar e o problemă care trebuie rezolvată de România.

    Rep.: De Ziua Europei, staţia de metro Grozăveşti se va numi Finlanda. Ce le-aţi pregătit celor care se vor opri aici?

    U.V.: Vom avea afişe, materiale informative despre Finlanda, am pregătit două panouri foto, unul cu saună şi altul cu un pesaj cu aurora boreală şi cine doreşte se poate fotografia aici pentru a avea impresia că sunt în Finlanda. Vor cânta copii de la şcoala româno-finlandeză şi toţi de la ambasada, inclusiv eu, vom fi acolo pentru a vorbi cu oamenii şi pentru a le oferi informaţii despre Finlanda.

    Rep.: Aveţi o definiţie personală pentru “cetăţeanul european”?

    U.V.: Cred că toţi avem o identitate europeană, eu cel puţin o am. Sunt finlandeză dar în acelaşi timp mă simt cât se poate de europeană. Înainte să vin în România am fost în Mexic, şi nu avem zboruri directe între Helsinki şi Mexico City, astfel că de fiecare dată făceam escală la Paris, Londra, Frankfurt sau Amsterdam. Şi simţeam deja că sunt acasă atunci când ajungeam pe aeroportul din Amsterdam sau Frankfurt. Asta înseamnă acasă. Europa e acasă. Pentru mine e simplu să trăiesc şi să muncesc într-o altă ţară europeană. Identitatea europeană e în interiorul nostru, e istoria noastră, cultura comună. Suntem diverşi şi ăsta e şarmul Europei. Finlanda e o ţară minunată, la fel şi România. E grozav să călătoreşti în Europa, te duci dintr-o ţară în alta şi spui: “ăsta e continentul nostru”. Trebuie să facem totul pentru ca Europa să devină mai puternică, mai bună pentru cetăţenii săi. În afara UE sunt pieţe emergente şi ţări puternice dar dacă rămânem împreună putem să ne aducem contribuţia la ceea ce se întâmpl la nivel global.

    Rep.: Ce vă place în România?

    U.V.: Îmi place diversitatea, România e o ţară foarte frumoasă, îmi place să călătoresc prin ţară şi să văd peisaje minunate, oraşe frumoase şi tot felul de monumente istorice. Cred că românii au avut o istorie foarte grea, experienţe foarte dificile, iar cele recente şi-au pus amprenta asupra ţării. Dar românii, şi nu mă refer la politicieni, se străduiesc din răsputeri să facă din România un loc mai bun.

    Rep.: Ce nu vă place?

    U.V.: Cultura traficului nu e prea bună. Vin dintr-o ţară unde poliţia te opreşte şi îşi dă amenzi foarte mari dacă mergi cu viteză şi aş vrea să văd şi aici că regulile rutiere sunt respectate mai mult. S-a schimbat Codul rutier şi sper că va fi implementat. Aveţi multe decese în trafic, cele mai multe din UE, din cauza vitezei şi a nerespectării regulilor.

     

  • INTERVIU – Ambasadoarea Finlandei: Nu putem porni un război cu Rusia. Sancţiunile economice au efect

    Ambasadoarea Finlandei la Bucureşti, Ulla Väistö, este de părere că sancţiunile economice împotriva Rusiei funcţionează, chiar dacă “nu atât de eficient şi de rapid pe cât ne-ar plăcea”.

    “Până la urmă asta putem face. Ce alte măsuri are UE la îndemână atunci când o ţară ţerţă încalcă legislaţia şi regulile internaţionale? Cum putem reacţiona în astfel de situaţii? Nu putem porni un război, trebuie să găsim alte soluţii, prin urmare sancţiunile economice reprezintă o soluţie, mai ales că în general astfel de sancţiuni au avut efect”, a declarat diplomatul finlandez.

    Väistö a subliniat că şi UE şi SUA speră că acest conflict va putea fi rezolvat prin mijloace politice, iar Acordul de la Minsk va fi implementat în întregime de toate părţile, inclusiv de Rusia. “Dacă se va întâmpla aşa vom putea începe să ne gândim dacă este cazul să ridicăm sancţiunile, dar momentan cred că cel mai important este ca UE să rămână unită în acest demers şi să fie fermă”, a spus ea.

    Referitor la faptul că şi economiile europene au de suferit în urma sancţiunilor, ambasadoarea Finlandei a recunoscut că nu este “o situaţie fericită”.

    “Dacă impui sancţiuni şi există şi contrasancţiuni, toată lumea suferă. Nu este o situaţie fericită pentru nimeni, dar trebuie să privim situaţia în ansamblu”, a spus diplomatul.

    În ceea ce priveşte investiţiile finlandeze în România, Ulla Väistö a precizat că România trebuie să construiască un climat investiţional foarte atractiv, cu reguli predictibile şi stabile pentru a atrage mai mulţi investitori.

    “Trebuie să existe un nivel de certitudine, spre exemplu legile fiscale să nu fie schimbate peste noapte, să fie certitudinea că există «good governance» şi că justiţia este corectă şi eficientă. Încurajez autorităţile române să creeze astfel de condiţii pentru ca piaţa românească să devină atractivă pentru investitori. Avem investitori finlandezi în România şi există interes dar, cu siguranţă, este loc de mai mult”, a explicat Väistö.

    Pe de altă parte, ea a afirmat că Ambasada a fost abordată în câteva rânduri de companii finlandeze care suspectau autorităţile locale de corupţie şi de decizii incorecte privind taxele.

    “Au fost câteva cazuri când am fost abordaţi de companii finlandeze. Ne-au cerut ajutorul în anumite situaţii care nu le erau clare, suspectau întârzieri inutile în unele tranzacţii, soluţii sau decizii incorecte în ceea ce priveşte taxele. Au fost cazuri unde au existat suspiciuni de corupţie din partea autorităţilor locale. Le-am ajutat să clarifice situaţia şi, din fericire, am avut succes în câteva cazuri. Nu este o chestiune care să ne fie complet străină şi ştiu că şi alţi parteneri din UE s-au confruntat cu situaţii similare”, a declarat ambasadoarea Finlandei.

    Referitor la problema comunităţii rome, diplomatul i-a încurajat pe politicienii români să dea un exemplu în lupta împotriva discriminării acestei minorităţi.

    “Noi am avut câţiva politiceni care au dat un exemplu. Fostul preşedinte Tarja Halonen a făcut o treabă foarte bună în ceea ce priveşte antidiscriminarea. Politiceni de rang înalt din România, dar nu din cadrul minorităţii rome, ci români ar trebui să preia iniţiativa şi să spună: «Hai să facem din asta un obiectiv comun, ar fi grozav să nu mai fie discriminare împotriva romilor». Bine, e nevoie şi de locuinţe, educaţie şi locuri de muncă. E o problemă complexă, nu se va ajunge la o soluţie de pe o zi pe alta, noi am avut nevoie de 50 de ani, dar nu se va întâmpla nimic dacă nu se face primul pas”, a afirmat ambasadoarea Finlandei.

     

    Vă prezentăm integral interviul acordat agenţiei MEDIAFAX de ambasadoarea Finlandei în România, Ulla Väistö:

    Reporter: În 9 mai, Uniunea Europeană sărbătoreşte 65 de ani de la Declaraţia Schuman, într-un moment în care se confruntă cu provocări majore, în vecinătatea estică şi sudică, dar şi în interior, unde cresc manifestările rasiste şi islamofobe. Are UE puterea să meargă mai departe? Ce schimbări sunt necesare pentru a face faţă actualelor provocări?

    Ulla Väistö: Cred că ne confruntăm cu diverse provocări. Avem provocări de ordin economic, precum criza euro, dificultăţi economice în multe ţări. În acest sens, mulţi cetăţeni simt că cel mai important este ca UE să ajute economiile statelor membre să crească din nou, să creeze locuri de muncă. Oamenii sunt cel mai îngrijoraţi de viaţa lor, de locul de muncă, de modul în care descurcă zi cu zi. Este principala îngrijorare a cetăţenilor din statele membre care se confruntă cu criza economică. Aceasta este una dintre provocările UE şi ea este reflectată în priorităţile actualei preşedinţii a Uniunii (Letonia – n.r.).

    Alte provocări, foarte importante şi ele, sunt conflictele şi crizele care ne înconjoară. Uniunea Europeană trebuie să încerce să găsească soluţii. Avem drama refugiaţilor din Marea Mediterană, oameni care traversează Mediterana căutând refugiu în Europa. Este adevărat, cei mai mulţi încearcă să ajungă în Europa în mod ilegal, ceea ce poate fi asimilat într-o oarecare măsură traficului de persoane umane, dar, în acelaşi timp, în foarte multe cazuri este vorba de drame umane. Trebuie să găsim o soluţie la această problemă.

    Avem şi criza din Ucraina, un război care are loc foarte aproape de multe state membre. Şi mai sunt şi problemele cu Rusia.

    Avem o mulţime de provocări în acest moment în care sărbătorim. Pe de o parte, sărbătorim, pe de altă parte, încercăm să găsim o soluţie pentru multe chestiuni dificile. Probabil că nu sărbătorim într-o stare de spirit foarte veselă, dar suntem conştienţi de necesitatea identificării de noi soluţii şi răspunsuri la provocările şi problemele cu care ne confruntăm.

    Rep.: Funcţionează sancţiunile împotriva Rusiei?

    U.V.: Da, cred că funcţionează, chiar dacă poate nu atât de eficient şi de rapid pe cât ne-ar plăcea, dar cu siguranţă sancţiunile funcţionează, în special pe termen mediu. Până la urmă asta putem face. Ce alte măsuri are UE la îndemână atunci când o ţară ţerţă încalcă legislaţia şi regulile internaţionale? Cum putem reacţiona în astfel de situaţii? Nu putem porni un război, trebuie să găsim alte soluţii, prin urmare sancţiunile economice reprezintă o soluţie, mai ales că în general astfel de sancţiuni au avut efect.

    Rep.: Şi dacă nu vor avea efect?

    U.V.: Nu vreau să privesc prea mult spre viitor. UE evaluează situaţia, la fel SUA, în mod regulat, urmăreşte cum evoluează lucrurile. Toţi sperăm că acest conflict va putea fi rezolvat prin mijloace politice. Avem Acordul de la Minsk, vrem ca el să fie implementat în întregime de toate părţile, inclusiv de Rusia. Dacă se va întâmpla aşa vom putea începe să ne gândim dacă este cazul să ridicăm sancţiunile, dar momentan cred că cel mai important este ca UE să rămână unită în acest demers şi să fie fermă.

    Rep.: Nu vor avea de suferit pe termen lung în urma acestor sancţiuni şi economiile europene, inclusiv cea a Finlandei?

    U.V.: Contrasancţiunile decise de Rusia au afectat Finlanda, în special exportul de produse finlandeze. Rusia a încetat să mai importe unele produse finlandeze. Pe de altă parte, am făcut nişte calcule exacte şi până acum economia finlandeză a fost afectată într-o măsură foarte mică. Desigur, sunt sectoare care suferă, dar în impactul general nu a fost foarte mare şi vom urmări situaţia în continuare. Dacă impui sancţiuni şi există şi contrasancţiuni, toată lumea suferă. Nu este o situaţie fericită pentru nimeni dar trebuie să privim situaţia în ansamblu.

    Rep.: Sunteţi mulţumită de nivelul actual al investiţiilor finlandeze în România?

    U.V.: Poate ar trebui să întrebăm autorităţile române, dacă sunt mulţumite de investiţiile finlandeze în România. Cred că reflectă mărimea ambelor economii, Finlanda nu este o economie foarte mare. Investiţiile finlandeze în România ar putea fi mai mari, dar nici nu se poate spunecă sunt nesemnificative. Avem multe companii finlandeze aici şi există interes în ceea ce priveşte piaţa românească, şi asta este cel mai important.

    Dacă România va reuşi să construiască un climat investiţional foarte atractiv, atunci toată lumea va veni aici, inclusiv finlandezii. Asta necesită anumite măsuri astfel încât condiţiile să fie predictibile şi stabile. Trebuie să existe un nivel de certitudine, spre exemplu legile fiscale să nu fie schimbate peste noapte, să fie certitudinea că există “good governance” şi că justiţia este corectă şi eficientă. Încurajez autorităţile române să creeze astfel de condiţii pentru ca piaţa românească să devină atractivă pentru investitori. Avem investitori finlandezi în România şi există interes dar, cu siguranţă, este loc de mai mult.

    Rep.: S-au plâns companiile finlandeze de climatul de business din România?

    U.V.: Au fost câteva cazuri când am fost abordaţi de companii finlandeze. Ne-au cerut ajutorul în anumite situaţii care nu le erau clare, suspectau întârzieri inutile în unele tranzacţii, soluţii sau decizii incorecte în ceea ce priveşte taxele. Au fost cazuri unde au existat suspiciuni de corupţie din partea autorităţilor locale. Le-am ajutat să clarifice situaţia şi, din fericire, am avut succes în câteva cazuri. Nu este o chestiune care să ne fie complet străină şi ştiu că şi alţi parteneri din UE s-au confruntat cu situaţii similare.

    Rep.: Oficialii români doresc ca MCV să fie eliminat. Credeţi că România a îndeplinit toate obiectivele stabilite în acest mecanism?

    U.V.: Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV) a fost foarte important pentru România în ceea ce priveşte funcţionarea sistemului judiciar şi independenţa justiţiei, instituţiile de integritate în general şi lupta împotriva corupţiei. A fost creat pentru România şi Bulgaria la momentul aderării la UE când ambele ţări ar fi trebuit să îndeplinească deja obiectivele stabilite în cadrul MCV. Cred că pe parcursul celor 7 ani MCV a fost foarte important pentru România şi pentru români. Când vorbesc cu românii, ei cred că, atât timp cât nu toate obiectivele sunt îndeplinite complet, Mecanismul de Cooperare şi Verificare nu trebuie eliminat. Suntem pe deplin de acord cu concluziile ultimului raport MCV, potrivit cărora România a făcut multe progrese, dar mai sunt multe de făcut.

    Nu sunt îndeplinite complet toate criteriile şi nu credem că deocamdată Mecanismul trebuie ridicat. Şi mulţi români cred la fel. Ştiu că membri ai guvernului român şi alţi oficiali au spus că obiectivul lor este ridicarea MCV. E de înţeles, dar depinde de români. În ziua în care criteriile vor fi îndeplinite în mod satisfăcător, MCV va fi ridicat. Va fi o zi mare şi noi încurajăm autorităţile române să fie foarte eficiente şi rapide în acest sens. Dar în acest moment nu e cazul. După cum spuneam au fost făcute multe progrese, dar trebuie mai mult atât în ceea ce priveşte reforma judiciară – unde lucrurile au mers bine dar mai sunt lucruri de făcut – cât şi instituţiile de integritate şi lupta împotriva corupţiei.

    Rep.: Finlanda s-a opus în trecut aderării României la Schengen. Dacă subiectul va fi pus din nou pe agendă anul acesta, îşi va menţine poziţia?

    U.V.: În septembrie 2011, când România şi Bulgaria au dorit să intre în Schengen, a fost un vot negativ. Finlanda s-a opus, la fel şi Olanda, din trei motive. De atunci, chestiunea nu a mai fost discutată în sensul în care să se ajungă la luarea unei decizii şi la vot. Noi, la nivel guvernamental, nu am discutat în ultimii doi ani deoarece subiectul a tot fost amânat. A fost amânat nu numai pentru că Finlanda ci, în special, alte ţări au spus că nu vor putea da un vot pozitiv, astfel că subiectul a fost retras de pe agendă. Toţi vor un consens, nu ar fi înţelept să ceri o decizie dacă vezi dinainte că nu va exista un consens. Dacă va fi discutată (aderarea) anul acesta, cu siguranţă guvernul finlandez va analiza din nou situaţia, va studia problema din toate unghiurile şi apoi va decide. Vom lua în considerare progresele făcute de România în lupta împotriva corupţiei şi în ceea ce priveşte reforma judiciară. Prin urmare, momentan nu am un răspuns la această întrebare.

    Rep.: Puteţi reaminti cele trei motive care au stat la baza votului negativ din 2011?

    U.V.: Când Finlanda a luat decizia în 2011 am spus: “da, vedem că România şi Bulgaria îndeplinesc criteriile tehnice”, dar, pentru că decizia este întotdeauna politică, ne-am uitat la situaţie în ansamblu. Şi am văzut că erau multe de făcut, în special în lupta împotriva corupţiei. Voiam să fim convinşi că lupta împotriva corupţiei şi funcţionarea justiţiei sunt eficiente. Acestea au fost motivele din spatele opoziţiei Finlandei în septembrie 2011.

    Rep.: În ultima perioadă Parlamentul României a respins mai multe cereri DNA de ridicare a imunităţii unor parlamentari. Ce părere aveţi despre aceste decizii?

    U.V.: Toţi oamenii trebuie să fie egali în faţa legii. Parlamentarii nu trebuie trataţi în mod diferit. De asemenea, pare a exista o inconsecvenţă în luarea deciziilor, ceea ce nu este bine. Ridicarea imunităţii variază de la ţară la ţară, spre exemplu parlamentarii finlandezi au imunitate limitată, care se aplică doar pentru declaraţiile făcute în calitate de parlamentari. Imunitatea nu acoperă nimic din ce au făcut înainte de a deveni parlamentari şi nici fapte penale.

    În România, problema pare a fi faptul că imunitatea este foarte extinsă şi regulile privind ridicarea imunităţii nu par să fie consecvente, variază de la un caz la altul şi nu creează încredere în sistem. Am dori ca aceste lucruri să fie clarificate.

    Rep.: Am avut marţea neagră, acum avem miercurea neagră cu modificările la Codul Penal. Cum vi se par aceste schimbări ale legii în favoarea demnitarilor?

    U.V.: Aceste iniţiative neaşteptate din partea unor parlamentari de a schimba legile foarte repede şi într-un mod care pare să le întărească protecţia nu creează încredere în Parlament. Suntem îngrijoraţi de fiecare dată când se întâmplă astfel de lucruri brusc, fără discuţii în prealabil. Dacă ne referim la MCV, aici se menţionează că reformele în privinţa codurilor penale au fost foarte importante dar la fel de important este să nu fie introduse modificări inopinante în aceste coduri, modificări ce nu dau impresia să aibă o motivaţie prea clară. Urmărim astfel de evoluţii cu o mare preocupare şi nu suntem foarte fericiţi în acest sens. Ridică suspiciuni, iar noi credem că reformele trebuie să fie consecvente.

    Rep.: Discutaţi aceste aspecte cu autorităţile române?

    U.V.: Da, desigur, în mod regulat. Ne exprimăm punctul de vedere. Am văzut că sunt unele voci în România care spun că partenerii din UE se amestecă în problemele interne dar, pe de altă parte, există un Mecanism de Cooperare şi Verificare şi este datoria noastră să ne exprimăm punctul de vedere.

    Rep.: Mai sunt probleme în Finlanda cu romii din România care cerşesc?

    U.V.: În Finlanda fenomenul cerşetoriei nu mai existat de zeci de ani şi, deodată, au apărut oameni cerşind pe stradă. O putem numi o problemă sau un fenomen nou adus de libera circulaţie a cetăţenilor europeni. Romii din România au dreptul să vină în Finlanda şi au făcut-o dar au început să cerşească. Prin urmare, finlandezii şi-au făcut griji, în special pentru că au existat suspiciuni că este vorba de o afacere organizată. Am încercat să găsim soluţii, am vorbit cu românii, iar finlandezii au devenit conştienţi de situaţia din România, de situaţia minorităţii roma. Încă avem romi din România în Finlanda, cred că finlandezii s-au mai obişnuit cu ei, nu cred că au apărut noi probleme. Nu suntem mulţumiţi cu această situaţie, am vrea ca romii din România să rămână în ţara lor şi să aibă posibilitatea de a munci aici, nu să se ducă să cerşească în alte ţări UE. E treaba autorităţilor române. Şi noi avem o comunitate de romi. Au au venit în urmă cu 500 de ani şi în anii ’50-’60 erau cam în aceeaşi situaţie în care sunt romii din România în acest moment. Mulţi nu aveau case decente, copiii nu mergeau la şcoală, erau discriminaţi şi nu aveau multe oportunităţi de a-şi găsi locuri de muncă. În anii ’70 am început să creăm politici naţionale dedicate romilor, am adoptat legi antidiscriminare, legi în educaţie, care le-au permis copiilor romi să beneficieze de educaţie şi în limba maternă. Să nu uităm de locuinţe sociale şi locuri de muncă. Astfel că în prezent cei mai mulţi nu se mai mută dintr-un loc în altul, au locuinţe stabile, îşi trimit copiii la şcoală, îşi cunosc foarte bine drepturile. Nu spun că nu sunt probleme, dar am luat măsuri pentru a-i integra complet. Încurajăm acelaşi lucru în România. Sunt încă multe obstacole de depăşit. Cred mai ales că este nevoie de o conştientizare generală a fenomenului discriminării. Îi încurajez pe politicienii români să fie în primele rânduri, să dea un exemplu. Noi am avut câţiva politiceni care au dat un exemplu. Fostul preşedinte Tarja Halonen a făcut o treabă foarte bună în ceea ce priveşte antidiscriminarea. Politiceni de rang înalt din România, dar nu din cadrul minorităţii roma, ci români ar trebui să preia iniţiativa şi să spună: “Hai să facem din asta un obiectiv comun, ar fi grozav să nu mai fie discriminare împotriva romilor”. Bine, e nevoie şi de locuinţe, educaţie şi locuri de muncă. E o problemă complexă, nu se va ajunge la o soluţie de pe o zi pe alta, noi am avut nevoie de 50 de ani, dar nu se va întâmpla nimic dacă nu se face primul pas.

    Rep.: Unii politicieni români consideră că romii reprezintă o problemă europeană…

    U.V.: Cu certitudine, romii sunt discriminaţi îm toate ţările, dar romii din România nu sunt o problemă a Europei. Sunt români. UE doreşte să ofere o mână de ajutor României şi dă bani dar e o problemă care trebuie rezolvată de România.

    Rep.: De Ziua Europei, staţia de metro Grozăveşti se va numi Finlanda. Ce le-aţi pregătit celor care se vor opri aici?

    U.V.: Vom avea afişe, materiale informative despre Finlanda, am pregătit două panouri foto, unul cu saună şi altul cu un pesaj cu aurora boreală şi cine doreşte se poate fotografia aici pentru a avea impresia că sunt în Finlanda. Vor cânta copii de la şcoala româno-finlandeză şi toţi de la ambasada, inclusiv eu, vom fi acolo pentru a vorbi cu oamenii şi pentru a le oferi informaţii despre Finlanda.

    Rep.: Aveţi o definiţie personală pentru “cetăţeanul european”?

    U.V.: Cred că toţi avem o identitate europeană, eu cel puţin o am. Sunt finlandeză dar în acelaşi timp mă simt cât se poate de europeană. Înainte să vin în România am fost în Mexic, şi nu avem zboruri directe între Helsinki şi Mexico City, astfel că de fiecare dată făceam escală la Paris, Londra, Frankfurt sau Amsterdam. Şi simţeam deja că sunt acasă atunci când ajungeam pe aeroportul din Amsterdam sau Frankfurt. Asta înseamnă acasă. Europa e acasă. Pentru mine e simplu să trăiesc şi să muncesc într-o altă ţară europeană. Identitatea europeană e în interiorul nostru, e istoria noastră, cultura comună. Suntem diverşi şi ăsta e şarmul Europei. Finlanda e o ţară minunată, la fel şi România. E grozav să călătoreşti în Europa, te duci dintr-o ţară în alta şi spui: “ăsta e continentul nostru”. Trebuie să facem totul pentru ca Europa să devină mai puternică, mai bună pentru cetăţenii săi. În afara UE sunt pieţe emergente şi ţări puternice dar dacă rămânem împreună putem să ne aducem contribuţia la ceea ce se întâmpl la nivel global.

    Rep.: Ce vă place în România?

    U.V.: Îmi place diversitatea, România e o ţară foarte frumoasă, îmi place să călătoresc prin ţară şi să văd peisaje minunate, oraşe frumoase şi tot felul de monumente istorice. Cred că românii au avut o istorie foarte grea, experienţe foarte dificile, iar cele recente şi-au pus amprenta asupra ţării. Dar românii, şi nu mă refer la politicieni, se străduiesc din răsputeri să facă din România un loc mai bun.

    Rep.: Ce nu vă place?

    U.V.: Cultura traficului nu e prea bună. Vin dintr-o ţară unde poliţia te opreşte şi îşi dă amenzi foarte mari dacă mergi cu viteză şi aş vrea să văd şi aici că regulile rutiere sunt respectate mai mult. S-a schimbat Codul rutier şi sper că va fi implementat. Aveţi multe decese în trafic, cele mai multe din UE, din cauza vitezei şi a nerespectării regulilor.

     

  • Cum se folosesc angajatorii de puterea de la interviu ca să nu le dea angajaţilor salarii mai mari decât merită

    Liz Ryan, CEO şi fondator al companiei Human Workplace, povesteşte într-o postare pe blogul personal experienţele pe care candidaţii le trăiesc la interviurile de angajare, ca urmare a întrebărilor nepotrivite adresate de către personalul din departamentele de resurse umane. 

    “La un moment dat, pe durata interviului de angajare, vei fi întrebat despre salariul de la locul de muncă anterior. Dacă nu eşti pregătit, cel mai probabil o să răspunzi Câştigam X. Este însă cea mai mare greşeală pe care o poţi face”, spune Ryan.

    Potrivit managerului, informaţiile legate de salariu sunt confidenţiale şi nu poate exista niciodată vreun motiv temeinic pentru ca acestea să fie divulgate. Personalul care recrutează adresează întrebarea referitoare la salariile din trecut din următoarele două motive: 1) Dacă venitul candidatului era mai mare la jobul anterior decât ar fi dispus să dea viitorul angajator, cel mai probabil acesta se va gândi că angajatul este costisitor. Acesta nu este neapărat un lucru rău. Angajaţii care caută noi slujbe nu îşi doresc salarii mai mici, iar angajatorii nu au de ce să cunoască salariile cuiva, ci doar aşteptările salariale ale celor care caută un job. 2) Dacă salariul candidatului era similar celui pe care sunt dispuşi să-l ofere noii angajatori, atunci aceştia vor stabili noul salariu la acelaşi nivel. La un salariu lunar de 4.000 de lei, cel mai probabil vor oferi 4.100.

    “Nu există niciun motiv pentru care cineva are dreptul să te întrebe despre salariul tău din trecut, însă foarte mulţi candidaţi cred că persoana care face recrutarea are tot dreptul să afle astfel de informaţii”, spune fondatorul Human Workplace.

    “Să mă întrebi cât câştigam este ca şi cum m-ai întreba care sunt cele mai mari slăbiciuni ale mele. Ce eşti tu? Terapeutul meu? Părintele meu spiritual? Ce naiba se întâmplă aici? Ăsta e un interviu de angajare sau o şedintă consiliere? Am fost spălaţi pe creier până acum să credem că angajatorii sunt nişte mici dumnezei, iar noi suntem un nimic. Foarte mulţi dintre cei care te vor recruta îţi vor spune că este esenţial să ştie cât câştigai. Sfatul meu este să îi laşi în ceaţă şi să găseşti unii care au şi interesul tău în minte şi nu se gândesc doar la ei”, mai spune Liz Ryan.

    Iată cum ar trebui să decurgă dialogul cu angajatorul, atunci când se aduce în discuţie aspectul salarial:

    Intervievator: Şi ce salariu aţi avut la locul de muncă de dinainte?

    Candidat: Perfect, haideţi să vorbim de salarii. Mă interesează joburile din această industrie unde salariile pornesc de la 3.000 de lei.

    Intervievator: Dar care a fost venitul dvs. la jobul anterior?

    Candidat: Ştiţi, dacă cei 3.000 de lei se află în plaja salarială pentru o poziţie în acest departament, atunci are sens pentru mine să continuăm. Dacă nu, poate că nu mă potrivesc. Nu aş vrea nicidecum să vă consum inutil timpul. 

    “În situaţia în care îţi vor comunica faptul că e bine că le-ai spus că te interesează o anumită plajă de venituri şi nu insistă să îţi afle salariul, iar discuţia continuă apoi în mod firesc, atunci vei înţelege că ai de-a face cu oameni, nu cu nişte fantome. E important să simţi că în locul în care te vei angaja lucrează cu adevărat oameni”, mai spune Liz Ryan, CEO şi fondator al companiei Human Workplace.

  • Metoda prin care angajatorii din România se asigură că trimit acasă orice candidat venit să se angajeze. Doar unul din zece trece testul

    Există două camere. Sunt trei întrerupătoare în camera unu şi trei becuri în camera a doua. Îţi vei petrece cinci minute în camera unu şi apoi 15 minute în a doua cameră. Din camera în care se folosesc întrerupătoarele nu se poate vedea cealaltă cameră. Nu ai voie să revii în camera întrerupătoarelor. Poţi apăsa pe întrerupătoare de câte ori vrei şi cum vrei.

    Cerinţă: Care întrerupător corespunde fiecăruia dintre cele trei becuri?

    Această întrebare este adeseori folosită la interviurile de angajare din România şi străinătate în domenii precum software şi IT, financiar-bancar şi publicitate. Specialiştii în resurse umane susţin că testează modul în care viitorii angajaţi pot aborda o problemă şi găsi soluţii. Doar un candidat din zece trece acest test.

    AFLĂ SOLUŢIA AICI

  • Horodniceanu: Trebuie îmbunătăţită imaginea DIICOT şi readusă încrederea în procurori

    Daniel Horodniceanu, în prezent şef al DIICOT Iaşi, şi-a susţinut proiectul de management, apoi a răspuns întrebărilor puse de membrii Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii (CSM).

    “Echipa care va conduce DIICOT este important să readucă spiritul acestei structuri de până acum. Trebuie readusă încrederea în rândul efectivelor de procurori. Este importantă specializarea procurorilor. Este foarte important ca procurorul şef să se poată sprijini pe procurorii şefi de servicii”, a spus, la începutul interviului, procurorul Daniel Horodniceanu, propus de ministrul Justiţiei, Robert Cazanciuc, în funcţia de procuror şef al Direcţiei.

    Horodniceanu a mai spus că este important ca imaginea DIICOT în rândul opiniei publice, care a fost afectată şi nu mai este atât de bună ca în urmă cu câţiva ani, să fie îmbunătăţită prin intermediul Biroului de Informaţii şi Relaţii cu Publicul.

    În timpul interviului, unul din membrii CSM l-a întrebat pe Daniel Horodniceanu cum ar reacţiona dacă un procuror de la o structură teritorială a DIICOT s-ar afla la o masă cu un primar şi un oficial de rang înalt şi ar discuta despre un dosar, în loc să socializeze.

    Horodniceanu a răspuns că, dacă ar fi procuror-şef al DIICOT, ar căuta să vadă dacă relaţia dintre procurorul respectiv şi persoanele cu care discută este anterioară dobândirii calităţii de magistrat, ce l-a determinat să intre în astfel de discuţii şi, mai ales, care este impactul respectivelor discuţii asupra activităţii acelui procuror. El a adăugat că, în cazul în care s-ar impune, ar sesiza procurorul general al României şi ministrul Justiţiei, pentru luarea unor eventuale măsuri.

    Întrebat de ce nu ar sesiza direct Inspecţia Judiciară, Horodniceanu a spus că procurorul şef al DIICOT este subordonat direct procurorului general, acesta fiind motivul pentru care acesta ar fi primul sesizat, şi nu IJ.

    Consiliul Superior al Magistraturii va da un aviz în ceea ce priveşte propunerea ministrului Justiţiei de ocupare de către Daniel Horodniceanu a funcţiei de procuror-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. Avizul va fi transmis marţi la Ministerul Justiţiei şi va însoţi propunerea ce va fi înaintată de ministrul Robert Cazanciuc preşedintelui Klaus Iohannis.

    Conform legii, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, adjuncţii acestuia, procurorii şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi adjuncţii acestora sunt numiţi de preşedintele României, la propunerea ministrului Justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de zece ani în funcţia de judecător sau procuror, pe o perioadă de trei ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată.

    Funcţia de procuror-şef al DIICOT a rămas vacantă după ce Alina Bica a fost arestată în dosarul de corupţie privind retrocedarea ilegală a unui teren supraevaluat cu peste 60 de milioane de euro.

    Şase procurori au candidat pentru această funcţie – adjunctul procurorului şef al DIICOT, Giorgiana Hosu, cea care asigură interimatul postului de şef al DIICOT, Nicolae Lupulescu, procuror militar şef adjunct secţie în cadrul Secţiei de combatere a infracţiunilor de corupţie săvârşite de militari, din Direcţia Naţională Anticorupţie, Adrian Glugă, procuror şef al DIICOT Craiova, Ioana-Bogdana Albani, procuror şef în cadrul Serviciului de prevenire şi combatere a criminalităţii informatice, de la Structura centrală a DIICOT, Cătălin Laurenţiu Borcoman, şeful DIICOT Braşov şi Daniel-Constantin Horodniceanu, procurorul şef al DIICOT Iaşi – aceştia fiind audiaţi în 18 martie la Ministerul Justiţiei.

    Ministrul Robert Cazanciuc declara, în 14 aprilie, că preşedintele Klaus Iohannis a fost informat despre propunerea ca Daniel Horodniceanu să preia şefia DIICOT, el adăugând că şeful statului va stabili dacă este sau nu de acord cu această nominalizare după ce magistratul va fi audiat la CSM.

    În momentul în care a fost propus pentru funcţia de procuror-şef al DIICOT, s-a ţinut cont de faptul că Daniel Horodniceanu are o vechime de 16 ani în funcţia de procuror, iar şase ani a ocupat funcţii de conducere. De asemenea, experienţa managerială anterioară a fost un criteriu important în alegerea sa, Horodniceanu ocupând funcţia de procuror-şef al DIICOT Iaşi, în perioada iunie 2006 – iunie 2009, respectiv în perioada iunie 2012 – 2015.

    Procurorul Daniel Horodniceanu este formator în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii în probleme de etică şi deontologie profesională a magistratului, formator în domeniul ascultării copilului în cadrul procedurilor judiciare, precum şi în domeniul protecţiei victimelor infracţiunilor de violenţă şi trafic de persoane.

    Potrivit MJ, el a participat la numeroase forme de pregătire profesională organizate în ţară şi în străinătate. Horodniceanu a absolvit cursuri postuniversitare în domeniul dreptului penal, al eticii şi deontologiei profesionale a magistraţilor, protecţiei victimelor infracţiunilor de violenţă şi trafic de persoane, infracţionalităţii informatice, consolidării capacităţii sistemului judiciar din România de a face faţă noilor provocări legislative şi instituţionale. El este autor al unor articole de specialitate juridică.

    “În cadrul dialogului cu ministrul Justiţiei, domnul procuror Daniel Constantin Horodniceanu a identificat şi prezentat obiective şi măsuri clare şi pragmatice privind eficientizarea activităţii structurii, dovedind abilităţi de organizare, comunicare, spirit de echipă şi viziune strategică asupra direcţiilor de dezvoltare a DIICOT”, preciza Ministerul Justiţiei.

    Potrivit proiectului de management al procurorului Daniel Horodniceanu, între obiectivele pe care şi le asumă se află şi “readucerea încrederii în cadrul colectivelor, în special în cel al Structurii Centrale, grav afectate, în special psihologic, după evenimentele din ultimul trimestru al anului 2014, ceea ce a dus la un blocaj ce a cauzat şi o diminuare a dorinţei de performanţă a procurorilor”. Horodniceanu face, astfel, referire la arestarea Alinei Bica, fosta şefă a DIICOT.

    De asemenea, magistratul arată, în documentul citat, că doreşte să se “reîncarce responsabilizarea fiecărui procuror” în ceea ce priveşte actele şi activităţile desfăşurate, dar şi readucerea spiritului de echipă, “caracteristic structurii”.

    “Crearea unui proiect serios şi convingător, pe termen mediu, de cooptare în cadrul structurii a poliţiştilor de poliţie judiciară, proiect în care trebuie antrenat Ministerul Justiţiei, prin specialiştii săi; implementarea de către procurorul şef al DIICOT a principiilor specializării procurorilor şi continuităţii în desfăşurarea activităţii”, sunt alte două obiective majore asumate de Daniel Horodniceanu.

    Procurorul Daniel Horodniceanu a identificat, în proiectul de management, şi mai multe riscuri la care este expusă DIICOT.

    Astfel, el aminteşte, în primul rând, de scurgerile de informaţii din dosare. De asemenea, procurorul susţine că un alt risc la care este expusă instituţia constă în interesul unor persoane din lumea interlopă locală de a recruta poliţişti şi magistraţi.

    Creşterea gradului de specializare a infractorilor în domeniul criminalităţii organizate, lipsa de protecţie fizică a procurorilor şi campaniile de presă care au indus o presiune psihologică asupra procurorilor sunt alte trei riscuri cu care se confruntă structura din Ministerul Public.

    Daniel Constantin Horodniceanu este unul dintre cei mai cunoscuţi procurori ieşeni, DIICOT Iaşi remarcându-se, sub conducerea sa, prin numărul foarte mare de arestări şi percheziţii care au dus la destructurarea unor reţele de contrabandă de tutun de la graniţa României cu Republica Moldova.

    Horodniceanu, care va împlini 41 de ani pe 26 mai, şi-a început activitatea profesională în anul 1998, pe postul de consilier juridic la Consiliul Judeţean Iaşi, unde a stat din august până în decembrie, din luna ianuarie a anului următor intrând pe postul de procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Fălticeni. Acesta a stat aproape un an şi jumătate la Fălticeani, trecând apoi prin posturi similare la Parchetul de pe lângă Judecătoria Paşcani şi la Iaşi.

    În noiembrie 2005, a devenit procuror al DIICOT – Biroul Teritorial Iaşi, fiind numit şef al acestei instituţii în 2006, pentru trei ani, până în 2009. Atunci, a revenit timp de trei ani pe postul de procuror al Serviciul Teritorial Iaşi al DIICOT, iar din 2012 conduce din nou acest serviciu ca procuror-şef.

    În toţi anii de activitate la Ministerul Public, în evaluările periodice, acesta a obţinut calificativul de “foarte bine”.

    Este specializat, printre altele, în audierea copiilor în procedurile judiciare şi în combaterea şi înţelegerea fenomenului traficului de femei în Europa.

  • Julia Kristensen

    Afacerea ei a ajuns astăzi să reprezinte cinci magazine de lux – trei magazine pentru bărbaţi Casa Frumoasă, două pentru femei – Casa Frumoasă Radisson Ladies – şi franciza recent inaugurată Marc Cain, precum şi restaurantul premium Veranda Casa Frumoasă.

    Toate acestea totalizează, cu aproximaţie, venituri de circa 3 milioane de euro, potrivit unui interviu anterior al antreprenoarei acordat Business Magazin.

    „Avem nevoie de atmosferă pentru shopping şi nu numai, toată lumea e atât de încruntată, încât depresia e totală. Râdem din ce în ce mai puţin, or, asta e problema, când te simţi bine, ies şi lucrurile mai bine“, descria Julia Kristensen una dintre filosofiile proprii în cadrul aceluiaşi interviu.

  • INTERVIU – Astărăstoae: La siguranţa pacientului avem probleme mari. Problema vitală – exodul medicilor

    Vasile Astărăstoae vorbeşte, în interviul acordat MEDIAFAX, despre motivele care l-au determinat să renunţe, după şapte ani, la funcţia de rector al Universităţii de Medicină şi Farmacie (UMF) ”Grigore T. Popa” din Iaşi, susţinând că a făcut acest lucru pentru a ”proteja instituţia” de anumite atacuri care au fost îndreptate asupra sa.

    El mai spune că în perioada următoare, până la încheierea mandatului de preşedinte al Colegiului Medicilor din România, va milita pentru legalizarea ”plăţilor informale” oferite de pacienţi în spital, prin introducerea practicii private în spaţiul public.

    Preşedintele Colegiului Medicilor din România mai spune că principala problemă a sistemului sanitar din România este plecarea medicilor în străinătate, din 1989 şi până acum fiind 24.000 de medici care au ales să plece să lucreze în alte ţări.

    Astărăstoae vorbeşte şi despre teama medicilor de malpraxis şi despre necesitatea de modificare a legislaţiei în acest sens, spunând că un medic care este chemat la proces patru ani nu mai poate avea performanţă ”când stă şi se gândeşte doar la proces”.

    În ceea ce priveşte cazul celor trei profesori de la universitatea ieşeană arestaţi pentru luare de mită, respectiv tentativă de viol, Astărăstoae susţine că în instituţia de învăţământ circulau zvonuri despre şpăgile luate de soţii Gheorghe şi Carmen Dorobăţ, dar şi despre favorurile sexuale pretinse studentelor de către profesorul Dumitru Păduraru, însă nu au existat suficiente informaţii pentru a declanşa o anchetă.

    Despre alte cazuri în care cadre didactice de la UMF Iaşi ar primi mită, Astărăstoae a spus că ”mai mult de 20 nu există”, adăugând că, din punctul său de vedere, vinovat este şi ”cel care ia”, dar şi ”cel care dă”.

     

    Prezentăm integral interviul acordat Agenţiei MEDIAFAX de Vasile Astărăstoae:

    Reporter: După şapte ani de mandat la conducerea UMF Iaşi, care consideraţi că ar fi cea mai mare realizare a universităţii? Aţi vorbit despre un proces de reformare a instituţiei de învăţământ, însă plecaţi de la conducere în urma unei serii de scandaluri. Consideraţi că aţi reuşit să schimbaţi faţa universităţii?

    Vasile Astărăstoae: Per global, da, şi mă bazez pe câteva elemente când spun asta. În primul rând pe evaluările externe. Chiar dacă cele interne ne-au dat calificativ maximum, ele au puţină relevanţă pentru că evaluările interne se referă strict la aspecte birocratice. Chestiunile privind calitatea învăţământului şi reformarea acestuia au venit de la evaluatorii externi, ce nu pot să fie bănuiţi de subiectivitate şi care au declarat că universitatea este pe un drum bun. Ba mai mult, Asociaţia Europeană a Universităţilor, cel mai important organism din Europa, ne-a declarat lideri regionali pentru zona aceasta a Europei.

    Al doilea element obiectiv este numărul de studenţi. În momentul în care am preluat universitatea, numărul de studenţi străini scăzuse foarte mult, iar în rândul studenţilor români era o concurenţă mai mică de unul pe un loc. În primul an de când am fost ales rector, universitatea a dat examen de admitere şi în toamnă ca să ocupe locurile. În acest moment, concurenţa la studenţii români este în media de trei-patru pe loc, iar la studenţii străini a ajuns şi ea la patru pe un loc. Din cei 2.900 de studenţi străini care studiază la Universitatea «Grigore T. Popa» din Iaşi, peste jumătate sunt din ţările Uniunii Europene. Avem studenţi din 86 de ţări şi concurenţa creşte indiferent de scandaluri sau non-scandaluri.

    Şi al treilea element care ţine strict de management este situaţia financiară a universităţii. Când am preluat-o, universitatea de abia îşi revenise. Din punct de vedere financiar avea un deficit de 300.000 de euro, dar profesorul Dragomir (n. r. – rectorul anterior) preluase în cei doi ani de mandat un deficit de două milioane de euro şi reuşise să compenseze acest deficit prin măsuri foarte nepopulare: tăieri de salarii, toate sporurile nu se mai plăteau, nu mai era nicio mărire de salariu, numărul de cadre didactice a fost redus că nu era fond de salarizare, etc. În momentul acesta, prin proiectele europene şi prin activitatea deschisă către reţeaua de sănătate, asistenţa medicală acordată de către universitate şi prin aportul studenţilor străini, universitatea are în visterie 30 de milioane de euro şi are acoperit viitorul pentru cel puţin cinci ani de zile, dacă ar fi pe zero sau dacă ar fi în deficit fără să primească niciun ban de la buget. În acest moment noi primim 20 la sută pe contractul instituţional, iar 80% din bugetul universităţii este din venituri proprii. Cu alte cuvinte, dacă am dori să ne privatizăm, să devenim o universitate privată, am putea funcţiona la aceiaşi parametri de performanţă.

    Rep.: În legătură cu evenimentele care au avut loc săptămânile trecute, în special arestările soţilor Dorobăţ şi a lui Dumitru Păduraru, aş vrea să vă întreb dacă s-a încheiat ancheta Comisie de Etică?

    Vasile Astărăstoae: Ancheta este suspendată pentru că, aşa cum spune regulamentul, trebuie să fie audiaţi şi cei în cauză. Cât timp ei nu pot să fie audiaţi nu s-au făcut decât măsurile preliminare şi aşteptăm. Acesta este un element care m-a determinat să-mi dau demisia şi o spun cu amărăciune pentru că voiam să fie un transfer lin. Sunt două chestiuni aici. În primul rând, universitatea a luat măsurile ca fraudarea examenelor să nu poată fi permisă. Ceea ce pot să îmi reproşez e că nu am supravegheat întotdeauna şi peste tot ca aceste măsuri să fie aplicate. Pentru că, vedeţi, în cazul Păduraru, măsurile împotriva fraudării examenului au funcţionat pentru că nu a putut să o promoveze pe acea studentă indiferent de ce i-a promis. A şi spus că nu poate pentru că există acest test grilă ale cărui subiecte sunt alese aleatoriu. La cazul Dorobăţ, soţul, pentru că de fapt la el se discută, vom vedea ce se întâmplă. M-am orientat mai puţin spre Facultatea de Stomatologie, iar la cazul Dorobăţ avem un caz clasic de încălcare a metodologiei şi era sarcina decanului şi a facultăţii să urmărească. Pentru că metodologia scrie foarte clar – colocviul se dă în comisie. Cu această ocazie am văzut că în unele situaţii colocviul nu se dă în comisie, iar membrii din comisie sunt doar formali, în final semnează şi ei alături de ceilalţi. Or peste tot în universitate colocviul se dă în comisie. Pe de altă parte, vorbim despre trei cazuri din 816 cadre didactice. Nu poţi să pui toată universitatea, să generalizezi de la trei cazuri. Peste tot există încălcări ale regulilor pe care trebuie să le combaţi, dar trebuie să ştii despre ele. Universitatea trebuie să ia măsuri instituţionale, pentru că cele individuale nu au efect. De exemplu, am învăţat din aceste cazuri. De acum vom da şi lucrarea practică foarte clar cu o metodologie în aşa fel încât să nu mai poată da colocviul de unul singur. Pentru că de a ce au încercat asta? Voiau nouă la colocviu pentru că atunci ar fi putut să ia un patru la testul grilă şi să treacă, fiindcă testul grilă are 60% pondere. Or de acum vom impune obligaţia de a lua cinci la fiecare dintre proceduri şi poţi să iei şi tu 12 la coloviu că dacă nu ai luat 5 la testul grilă nu treci examnul.

    Rep.: Chiar credeţi că este vorba de doar trei cadre didactice corupte din 816 câte are universitatea?

    Vasile Astărăstoae: Haideţi să spunem foarte clar şi să fim realişti, nu spun că sunt numai trei cazuri, dar pun mâna în foc că mai mult de 20 nu există. Pentru că, între timp, fiind scandalul, au mai circulat zvonuri. Pot să pun mână în foc că acele cazuri vor dispărea prin aceste măsuri instituţionale. Pentru că sunt doi poli: unul care dă, unul care ia. Cel care dă o face ca să treacă examenul. În momentul în care rupi legătura între examinator şi cel care dă… degeaba îmi dă mie dacă nu sunt implicat în examen. Noi am avut un proiect şi o să-l ducem până la capăt, un centru de evaluare pentru care suntem în tratative avansate cu cei care fac testele în America. Pe calculator, oricând în perioada respectivă, studentul îşi poate da examenul, dispare şi sesiunea, nu mai este obligatorie, nu mai e doar o perioadă din an, şi poate da examenul dintr-o bază de date pe care n-o cunoaşte nici examinatorul, nici studentul, ci este una din materia pe care o studiază. Este metoda care se utilizează în învăţământul medical în SUA şi atunci voi putea să spun foarte sigur că acest element subiectiv care intervine în examinare dispare. Ceea ce vrem noi să facem este ca la nivel instituţional să facem mecanisme ca să evităm orice procedură de fraudare a examenului. În ultimul rând, părerea mea este că cel care ia este vinovat, dar şi cel care dă pentru că sunt mulţi studenţi care declară că nu au dat în viaţa lor un ban şi au terminat facultatea. Cei care învaţă nu au nevoie să dea nimic, doar cei care nu învaţă şi încearcă să meargă pe o altă cale sunt tentaţi să dea şi atunci trebuie şi ei să fie pedepsiţi.

    Rep.: Dacă aţi ajuns la subiectul acesta, în referatul DNA cu propunerea de arestare preventivă a soţilor Dorobăţ, cât şi în rechizitoriul pe baza căruia a fost trimis în judecată Dumitru Păduaru se preciza că această oferire de mită era, cumva, lasată să se subînţeleagă de către cadrele didactice ca fiind una dintre condiţiile pentru promovarea examenului. În conferinţa de presă de după evenimente aţi spus că nu au existat plângeri oficiale nici împotriva soţilor Dorobăţ, nici împotriva lui Dumitru Păduraru, dar studenţii au declarat şi la televiziuni, şi pentru procurori că de generaţii întregi se ştia despre profesorul «Patu’ sau patru». Nu a ajuns ceva pe această cale la universitate suficient de clar pentru a se declanşa o anchetă?

    Vasile Astărăstoae: Suficient nu a ajuns, dar e adevărat că am primit aceste semnale. Nu le urmăreşti chiar pe toate, dar de aceea am introdus de şapte ani şi această modalitate de examen, tocmai din cauza acestor zvonuri. Ce poţi să faci? Care este ancheta? Niciodată nimeni nu doreşte nici măcar sub protecţia anonimatului să declare ceva. Este cuvântul unuia la televizor care este filmat cu faţa ascunsă, că nici nu ştii de unde să îl iei şi a celuilalt care spune că nu este adevărat. Poţi să vorbeşti despre înşelăciune, că eu pot spune că te ajut, dar din moment ce nu am acces la acea bază de date a testelor grilă nu am cum s-o fac. A existat şi o opoziţie puternică la introducerea metodei de examinare prin teste grilă. Şi, de ce să nu o spun, această opoziţie a venit de la persoane despre care existau acele zvonuri. Dar poţi să faci o anchetă fără probe? Şi atunci, în loc să mergi pe cazul individual, s-a tratat general. Ca dovadă că acest mecanism este bun este că nici în cazul Dorobăţ şi nici în cazul Păduraru nu puteau să influenţeze rezultatul. Acei studenţi puteau să se bucure că au o notă mai mare la colocviu, dar ei nu au trecut examenul. Astfel, putem vorbi despre o înşelăciune. Aici este vorba şi despre gradul de maturitate. Dacă ştii că mecanismul este pus, ştii că funcţionează, ai văzut că funcţionează şi totuşi încerci, că s-ar putea să existe o breşă, ţi-ai asumat acest risc. Dacă şi studenta de la Farmacie şi cei de la Anestezie treceau examenul atunci, da, era o problemă – înseamnă că mecanismul avea o hibă. Cât timp însă pe toate datele pe care le aveam noi cei care au ştiut au trecut, cei care n-au ştiut, chiar dacă au dat, nu au trecut, înseamnă că mecanismul funcţionează. Dar asta nu înseamnă că universitatea nu a avut un prejudiciu major de imagine. De aceea decizia mea a fost să îmi dau demisia şi pe acest prejudiciu. Oricum era un pas unul la care mă gândisem încă de anul trecut.

    Rep.: Regretaţi că nu v-aţi dat demisia mai devreme tocmai pentru această idee invocată dumneavoastră de protejare a imaginii universităţii?

    Vasile Astărăstoae: Aţi văzut ce se întâmplă în mediul universitar şi mai ales în cel universitar medical. Poate pentru mine, personal, era mai bine să îmi dau demisia mai devreme. Dar universitatea ar fi fost sfâşiată de grupuri care începeau campania electorală. Niciunul dintre proiectele pe care le-am lansat nu ar mai fi putut fi lansate. Şi atunci am spus – care este calendarul cel mai bun. În ianuarie, cel mai târziu februarie, să îmi dau demisia, iar până atunci să fie timp să finalizăm toate proiectele, să le dăm drumul şi după aceea nu mai este cale de întors. Dacă îmi dădeam demisia în septembrie, din acel moment începeau să apară unii candidaţi care deja încep să creeze în jurul lor grupuri şi s-ar fi creat o altă prioritate, iar proiectele universităţii ar fi fost întârziate cu cel puţin doi ani.

    Rep.: Deci anticipaţi că va avea loc o luptă pentru putere în universitate?

    Vasile Astărăstoae: Da, va fi o luptă pentru putere şi este şi normal. Ceea ce m-a întărit pe mine în convingerea că am procedat corect a fost susţinerea pe care am avut-o. Am cerut, după cum ştiţi, un referendum de bună-credinţă, iar Senatul nu a vrut să îl realizeze pe motiv că are încredere în mine, aşa că am ales o cale ocolită şi am candidat pentru un post în Senat. În momentul în care am văzut susţinerea de care mă bucur mi-am dat demisia pentru că, o spun foarte clar, nu pot să las universitatea să fie sfâşiată de interese care sunt în afara mediului universitar. Mă uit şi văd de regulă că unii dintre potenţialii candidaţi îşi fac campania în afară fără să se gândească la interesul universităţii, or votanţii sunt cei din universitate.

    Rep: Aţi venit ca rector după un scandal care a implicat UMF într-un «trafic» cu diplome pentru studenţi străini, cu fostul rector Vasile Burlui. S-a decis neînceperea urmăririi penale, însă acuzaţii de acest gen, inclusiv dinspre lumea medicală şi universitară franceză, există şi astăzi. Şi a rămas ideea că studenţii francezi vin în România pentru că o diplomă se poate obţine mai uşor, inclusiv Ordinul Medicilor din Franţa reclamând acest lucru.

    Vasile Astărăstoae: Ordinul nu avea probleme nici cu studenţii francezii care veniseră aici, nici cu cei români care au absolvit de la Universitatea «Gr. T. Popa». Singura problemă a lor era să nu îi primim pe cei care au picat de două ori la ei. Lucru care mi se pare total anormal. Sistemul francez medical este unul de învăţământ ciriticat de toată Uniunea Europeană, ei sunt singurii care au «numerus clausus» (n. r. – un sistem de examinare eliminatoriu pentru determinarea studenţilor care pot promova în anul următor) după anul I şi acolo s-a dezvoltat o adevărată mafie, să nu ne dea ei lecţii. Eu nu pot să înţeleg de ce la mine nu ar fi bun un student care a obţinut în anul I 9,15 şi nu a intrat în numerus clausus, picând de două ori, o dată cu 9, o dată cu 9,15. Şi, ca dovadă, acei studenţi sunt foarte buni. Cât despre acel scandal, el s-a încheiat cu «fapta există, dar nu am identificat făptuitorii». Nici nu m-a interesat în mod special, dar coada acestuia o avem şi astăzi pentru că tot mai apare câte un italian cu care ne judecăm, deşi am câştigat toate procesele. Şi acum avem doi italieni care ne-au dat în judecată să le recunoaştem diplomele că le-au fost anulate abuziv de către Senatul universităţii. Acel lucru ne-a afectat ca imagine. Între timp însă lucrurile s-au îndreptat. Ne uităm care este gradul de promovare la seriile în limba franceză şi engleză. Principiul este că se intră pe baza selecţiei de dosare, dar nu înseamnă că cei care au intrat şi termină. Dacă vă uitaţi, rata de promovare la aceste serii este mult mai mică decât la cele în limbă română, iar asta arată, de fapt, că trec cei care învaţă.

    Rep.: Trebuie să recunoaşteţi că, până la un anumit punct, poate să fie mai tentant pentru un student care provine dintr-un spaţiu unde este foarte testat pentru admiterea într-o facultate să vină aici, să intre pe baza dosarului şi să spere că va reuşi să promoveze.

    Vasile Astărăstoae: Dar admiterea pe bază de dosar se practică în toată Uniunea Europeană la marile facultăţi, şi în America este numai admitere pe dosar. Da, este tentant pentru el, dar vreau să vă spun că atunci când plăteşti 5.000 de euro pentru studenţii buni, şi exigenţele pentru universitate cresc. Pentru că taxa este una medie. Ar putea în Franţa să stea să studieze cu 350 de euro pe an, asta e taxa de acolo sau ar putea să meargă la Viena cu 3.000 de euro.

    Rep.: Au existat la un moment dat mai multe discuţii cu privire la preluarea unor spitale de către UMF Iaşi, printre care şi Spitalul ”Sf. Spiridon”. Se va concretiza?

    Vasile Astărăstoae: Există ordonanţa care permite acest lucru, după care trebuie să fie hotărârea de Guvern. În acest stadiu, de fiecare dată ministrul spune da, da, da, după care se mai întâmplă o chestiune, arde în altă parte, şi tot o amână. Acum recunosc că având mai mult timp liber voi sta mai mult pe ministrul actual şi pe următorul, pentru că acesta este viitorul. Dar dacă o luăm aşa nici noi nu avem această presiune de preluare a spitalelor. Ne vom implica mai mult în construcţia Spitalului Regional de Urgenţă care va fi bază de învăţământ. Discuţiile au fost foarte clare că universitatea va administra acel spital, chestiunea este că ea trebuie să fie şi trecută în protocol. Deocamdată să îl începem şi să îl construim. De aceea presiunea nu mai este la fel de mare pentru că un spital regional care este în administrarea universităţii acoperă de fapt toate nevoile şi de asistenţă medicală performantă şi de bază de pregătire, dar şi de administrare performantă. Dacă faci un calcul pe cost-eficienţă economică vezi că România e pe locuri foarte bune când vorbim de lucrurile pe care le facem cu bugetul pe care îl avem. Dar la siguranţa pacientului avem probleme mari şi problema care este vitală, dar pe care nimeni nu o mai ia în calcul, ci se vorbeşte doar din când în când despre ea, este cea a personalului calificat, problema medicilor. În afară de Irlanda, nu mai există un asemenea exod al medicilor nicăieri în lume. Pentru că procentul de migraţie, dacă îl iei pe profesii, este cel mai mare în cazul doctorilor şi depăşeşte orice cotă de avarii. O migraţie de 10% în fiecare an, când tu poţi să produci doar 6% din numărul de medici, este un lucru care este inacceptabil şi din păcate nu vrea să ia nicio măsură.

    Rep.: Se poate argumenta faptul că se pierd banii investiţi de universităţi în medicii tineri care vor să plece în străinătate şi să nu se mai întoarcă?

    Vasile Astărăstoae: Da. Am făcut un calcul până anul trecut, nu am mai calculat de atunci. Prin migraţia celor 24.000 de medici, din anul 1989 şi până acum, 17.000 fiiind de când am intrat în UE, România a pierdut 3,5 miliarde de euro numai cu cheltuielile strict educaţionale – înţelegând aici şcoala primară, liceul, facultatea şi rezidenţiatul. Am ridicat problema asta inclusiv la comisarii europeni, cei doi pe care i-am prins pe mandatul meu, şi le-am spus că nu este normal ca o ţară să îţi rezolve problemele de sănătate, pentru că ei au situaţia aceasta cu privire la personalul calificat şi atunci nu pot să acopere. În Franţa s-a greşit «numerus clausus» şi a apărut o problemă foarte mare şi îşi rezolvă problema tocmai luând de la cei săraci. Pleacă medici din Franţa în Anglia sau America, din America pleacă în Africa de Sud, de acolo pleacă în Emirate sau Australia, dar chestiunea că locul lor e acoperit de medici care pleacă cel mai mult din România şi apoi pe locul al doilea Bulgaria. Polonia a avut o astfel de problemă, dar a rezolvat-o în trei ani şi uitaţi-vă că migraţia medicilor polonezi e foarte redusă. Au luat măsuri inter-ministeriale în aşa fel încât acum Polonia are o migraţie normală de 1 – 1,5% din medici.

    Rep.: Despre ce măsuri vorbim, în afara creşterilor salariale care cred că este cea mai evidentă?

    Vasile Astărăstoae: Noi ne-am propus o serie de modificări. Avem şase studii realizate cu privire la motivele pentru care pleacă medicii, printre care şi unul calitativ făcut şi într-un proiect al universităţii în Marea Britanie, în Franţa, Austria şi Germania. Pe primul loc este realizarea carierei profesionale. Prin carieră înţelegând şi poziţia medicului în societate. Şi atunci, pentru acest lucru este foarte clar că nu mai schimbi legile de la o zi la alta, ci dai o lege foarte clară. Eu când eram tânăr ştiam ce am de făcut. Ştiam că mă duc la ţară, mi-am făcut planul că vin în centrul universitar dând concurs şi când au apărut posturile am venit aici. Astăzi, la noi vine o lege, mâine alta. Al doilea lucru care ţine strict de profesie – în nicio ţară din UE medicul nu este funcţionar public, nici echivalat. La noi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decretat că este. Franţa a fost ultima ţară care a susţinut asta până în 1992, când au renuţat. Asta iarăşi îţi blochează evoluţia profesională. Pe locul al doilea este frica de malpraxis. Legislaţia noastră face ca un asemenea proces de malpraxis să pună în conflict medicul cu pacientul într-un interval foarte lung de timp, doi ani şi jumătate, trei ani de zile, că aşa este legislaţia. În ţările din UE şi în America s-a introdus procedura amiabilă, societatea de asigurări discută cu pacientul, vede despre ce este vorba şi scoate medicul din ecuaţie. Gândiţi-vă, un medic care este chemat la proces patru ani de zile, ce performanţă mai realizează el când stă şi se gândeşte doar la proces? Iar al treilea motiv pentru care se pleacă este venitul. Să înţelegem, salariul nu poate să crească. Dar veniturile ar putea să crească. Când am propus practică privată în spitalul public, lucru care se întâmplă în Germania, în Franţa, în Belgia sau Olanda, la început a fost primită că Astărăstoae vrea să legalizeze şpaga. Ori plăţile informale există, ele sunt plăţi informale, nu este niciun fel de şpagă. Este exact diferenţa pe care statul nu o acordă şi pe care pacientul poate să o facă. Introduci practică privată în spaţiul public şi acei pacienţi care pot să îşi permită acest lucru se vor duce pe practică privată, iar ceilalţi vor fi trataţi normal, dar medicul se va simţi altfel şi va avea grijă. Pentru că acum asistăm la o zonă gri. De ce dă pacientul plata informală? Să fie văzut de medicul respectiv şi în al doilea rând să îi acorde atenţie. El ştie că medicii sunt foarte puţini şi dintr-o dată medicul devine cel care este stăpânul destinului. Şi adesea pacienţii supralicitează. Pacientul, dacă l-ai refuzat, spune că medicul şi-a făcut plinul, pe mine nu mă mai ia, sunt condamnat. Se introduce lucrul legal care spune că acel pacient care vrea să fie văzut de medicul X acolo, în afara orelor de program, dar vrea să beneficieze de spitalul în care este acel medic acolo poate să fie programat peste o săptămână, două. Dacă vrea să fie văzut imediat acolo de către profesorul X, atunci trece pe practică privată pentru consultaţie sau alt act. Nu înseamnă că trebuie să fie pe practică privată. Medicul respectiv câştigă pe munca lui şi spitalul câştigă pentru că ia o cotă că a pus la dispoziţie spaţiul, din acel onorariu, deci are nişte venituri suplimentare pe care casa altfel nu i le-ar deconta. În al doilea rând, are medicul la dispoziţie un interval de timp mai mare pentru că altfel medicul se duce în practica privată propriu-zisă. Vede repede-repede pacienţii, la ora 13.30 şi-a pus halatul şi aleargă că are planificaţi pacienţi în cabinetul privat şi sistemul clachează pentru că principala sa problemă nu e subfinanţarea, ci problema personalului calificat, a medicilor.

    Rep.: V-aţi pus problema recent să renunţaţi şi la funcţia de preşedinte al Colegiului Medicilor din România?

    Vasile Astărăstoae: Nu o dată, de mai multe ori. Nu sunt chiar insensibil. Duc toate atacurile, dar nu-mi sunt insensibile, mai ales dacă uneori le percep a fi nedrepte. Dacă nu aveam din nou bătălia pentru aceste revendicări ale medicilor, şi anume practica privată în spitalul public, medicul să nu fie funcţionar public, legea malpraxisului, îmi dădeam mai demult demisia. Repet, este un consum mare de nervi şi eu acum sunt perceput de lume nu pe ceea ce am făcut în cariera mea profesională, ci prin titluri. Asta e în România: ai o funcţie, înseamnă că pe funcţia asta te-a creat. Or eu nu am fost creat pe funcţia asta, am realizări în domeniul meu şi în bioetică. E o problemă dificilă aici, oricum mandatul meu se termină în acest an. Problema este, într-adevăr, tot aşa de a pune în balanţă. E dificil de spus, mi-am pus din nou problema, mi-o pun şi acum.

    Rep.: Există o dezbatere acum în societate cu privire la plângerile în cazurile de malpraxis şi de faptul că puţine dintre acestea se soluţionează la nivelul Colegiului şi ajung în instanţă. Este o problemă de legislaţie care le-ar fi favorabilă medicilor sau sunt foarte multe plângeri neîntemeiate?

    Vasile Astărăstoae: Aici eu m-am ocupat de malpraxis, am scris despre el, deci îl ştiu ca pe buzunar. În primul rând, lumea face o confuzie. Malpraxisul, potrivit legislaţiei româneşti, nu este de competenţa Colegiului Medicilor. Acesta rezolvă problema disciplinară, răspunderea disciplinară. Acesta înseamnă răspundere civilă care trimite la lege şi în unele cazuri, când este culpă gravă, apare răspunderea penală. Oamenii vin la colegiu şi bineînţeles că sunt plângeri neîntemeiate foarte multe, sunt cele întemeiate care nu sunt de competenţa colegiului şi rămân supăraţi că dăm mustare. Legislaţia românească este însă atât de stufoasă pentru că au introdus comisiile de malraxpis pe lângă direcţiile sanitare şi mai sunt cele ale Ministerului Sănătăţii, care rezolvă cică cazurile acestea. E o pierdere de timp. În primul rând experţii sunt foarte scumpi, ei sunt plătiţi de cei care fac reclamaţii. Deci de la început o serie de pacienţi sunt excluşi pentru că nu-şi permit să plătească expertul şi atunci cazul se clasează, ceea ce nu este cazul la colegiu. După care îi dă o hârtie pe care spune că este malprapxis. Pentru pacient, hârtia aceea nu are nicio valoare decât ulterior, în proces, când poate să arate că comisia de malpraxis i-a dat dreptate, dar celălalt se apăra, îşi ia un expert parte care desfiinţează decizia comisiei de malpraxis a DSP – pentru că expertul parte pe care şi-l ia, pe care îl plăteşte, se uită cu atenţie pe dosar, pe când expertul, chiar dacă e plătit de DSP, face o activitate formală şi spune că este sau nu este. De aceea legislaţia de pe malpraxis trebuie să fie schimbată pentru că este atât în defavoarea pacientului, cât şi a medicului. A pacientului pentru că aşteaptă ani de zile, mă refer la cei care au dreptate, pentru că nu se poate să existe o profesie în care totul să fie perfect, oricine greşeşte, iar recomandarea Consiliului Europei spune «protejaţi pacientul, nu blamaţi medicul, acoperiţi prejudiciul». Este defavorabilă pentru medici care sunt obligaţi prin lege să îşi facă poliţă de malpraxis pe care societăţile de asigurări nu o plătesc. Am făcut un calcul şi nu mi-a fost infirmat de acestea. Ele au plătit doar 1,6 la sută din banii colectaţi, în condiţiile în care au fost la cazul Ciomu milioane, la maternitatea Bacău milioane, la maternitatea Giuleşti la fel. Nu le-au plătit societăţile de asigurări, alea vor fi plătite de medic din cât are, apoi spitalul dacă are, apoi primăria dacă are şi aşa îţi distrugi sistemul sanitar pentru că în loc să utilizezi banii puţini într-un caz, îi trimiţi dincolo.

  • Cronică de film: The Imitation Game

    Filmul spune povestea lui Alan Turing, celebrul matematician britanic care a reuşit să descifreze codul folosit de nemţi în cel de-al doilea război mondial. „De îndată ce am terminat de citit primele pagini ale scenariului, mi-am dat seama că trebuie să joc în acest film. Tensiunea şi dramatismul ating cote extraordinare“, a declarat Benedict Cumberbatch în cadrul unui interviu acordat celor de la Cineplex.com.

     Scenariul este adaptat după cartea „Alan Turing: The Enigma“, semnată de Andrew Hodges, şi dezvoltă trei planuri din viaţa lui Turing: copilăria, în care acesta îşi descoperă şi acceptă sexualitatea, tinereţea, care reprezintă planul central al filmului, şi ultima parte a vieţii, în care Turing se luptă atât cu el însuşi, cât şi cu prejudecăţile anilor ’50.

     Cumberbatch iese din zona filmelor comerciale, precum „Star Trek: Into Darkness“ sau „The Fifth Estate“, şi portretizează excelent personajul Turing, un bărbat genial, dar instabil din punct de vedere psihic. Alături de Cumberbatch, Keira Knightley face un rol foarte bun, ambii fiind nominalizaţi la premiile Oscar.

     „The Imitation Game“ a primit încă de la lansare recenzii foarte bune, fiind nominalizat la cele mai importante festivaluri de film (4 nominalizări la Globurile de Aur; 9 nominalizări la premiile BAFTA). Însă, spre surprinderea multora, producţia britanică nu a reuşit să câştige până acum nicio distincţie importantă. La ora redactării acestui material, premiile Oscar, în cadrul cărora „The Imitation Game“ este nominalizat la 8 categorii, nu au fost încă acordate.

     Anul 2015 pare să fie anul filmelor britanice: „The Imitation Game“, „The Theory of Everything“ sau „’71“ sunt filme de cea mai bună calitate, iar actori precum Eddie Redmayne sau Benedict Cumberbatch aparţin unei generaţii excepţionale de actori englezi. Iar Hollywood pare să fi înţeles acest lucru, un exemplu recent fiind alegerea lui Tom Hardy în reboot-ul seriei „Mad Max“.

     „The Imitation Game“ îi are în rolurile principale pe Benedict Cumberbatch („Sherlock“, „August: Osage County“, „12 Years a Slave“, „War Horse“, „Tinker Tailor Soldier Spy“), Keira Knightley („Anna Karenina“, „A Dangerous Method“, „Atonement“, „Pirates of the Caribbean“), Mathew Goode („A Single Man“, „Copying Beethoven“) şi Mark Strong („Kingsman: The Secret Service“, „Zero Dark Thirty“, „Tinker Tailor Soldier Spy“) şi este regizat de Morten Tyldum. Bugetul filmului s-a ridicat la 14 milioane de dolari, iar încasările au depăşit până în prezent 80 de milioane de dolari. Filmul a avut premiera în România la începutul lunii februarie.

     „The Imitation Game“ este unul dintre cele mai bune filme ale anului trecut. Cei care vor să iasă din zona efectelor speciale şi a blockbuster-urilor filmate în China vor aprecia două ore de cinematografie de calitate. 
Notă: 8/10

  • Un antreprenor a renunţat complet la viaţa personală: nu are locuinţă, nici prieteni şi munceşte non-stop – VIDEO

    Cillin Perera este fondatorul companiei Avilinga, cu sediul în Elveţia, care oferă cursuri de limbi străine altor companii din jurul lumii.

    Omul de afaceri australian călătoreşte, datorită jobului său, sute de mii de kilometri în fiecare an. Bărbatul se află atât de des pe drum încât a renunţat la apartamentul său şi este, practic, fără locuinţă stabilă.

    “Nu petrec mai mult de 4-5 zile într-un anumit loc”, spune Perera. “Trăiesc doar în hoteluri.” Perera îşi petrece timpul fotografiind aeroporturi, lobby-uri de hotel şi zonele rurale ale ţării în care se află. Contul său de Instagram, Homeless CEO (CEO-ul fără casă, n.r.) a ajuns la aproape 16.000 de fani.

    “Nu mă văd făcând nimic altceva”, a povestit Perera în cadrul unui interviu acordat celor de la BBC. “Adevărul e că sunt puţini care s-ar descurca într-o asemenea situaţie, pentru că e greu să nu ai timp să te acomodezi cu un loc.”

     

  • Unii candidaţi au parte de tratament necorespunzător la interviul de angajare ca urmare a concurenţei crescute pentru fiecare post

    Sam Huleatt, student al facultăţii de ecologie şi protecţie a mediului, a aplicat pentru o poziţie de avocat debutant la un birou de avocatură cu activităţi în zona în care avea expertiză. După ce a obţinut interviul de angajare la compania respectivă, Huleatt povesteşte că a trăit una dintre cele mai neplăcute experienţe cu personalul de resurse umane, informează BBC.

    Capcana întinsă candidaţilor la interviul de angajare. Cum se asigură angajatorul că nu oferă un salariu mai mare

    “În timpul discuţiei, specialista în resurse umane a sărit de pe scaun şi a început să-mi rupă în bucăţi CV-ul adus la interviu. Apoi m-a întrebat: Ca persoană căreia îi pasă de mediul înconjurător, te deranjează că fac asta? Noi irosim multă hârtie aici şi nu ne pasă deloc”, povesteşte Sam Huleatt.

    După acest incident, tânărul a decis să nu dea curs carierei de avocat.

    Unii dintre candidaţii care se prezintă la interviuri de angajare nu au parte de cel mai fericit tratament, ca urmare a concurenţei ridicate pentru anumite poziţii şi a comportamentului inadecvat al personalului din departamentele de resurse umane, mai scrie BBC, care citează Quora.com. Citiţi mai multe aici

    Un studiu publicat recent de economiştii Martin Gervais, Nir Jaimovich, Henry Siu şi Yaniv Yedid-Levi demonstrează că ideea conform căreia tinerii ar trebui să păstreze un loc de muncă pentru o perioadă îndelungată este falsă. Astfel, studiul arată că cei care schimbă mai des job-urile între 20 şi 30 de ani au şanse mari de a avea ulterior un salariu mai bun decât cei care lucrează pentru o singură companie. “Oamenii care schimbă mai des angajatorii vor avea salarii mai mari încă din primii ani de muncă”, remarcă Henry Siu, profesor la Facultatea de economie din Vancouver. “Schimbarea locurilor de muncă este asociată, statistic, salariilor mai mari şi care aduc satisfacţie mai mare în anii cu cea mai mare putere de muncă, între 35 şi 45 de ani”. Cât despre şomajul în rândul tinerilor, care este de obicei mai mare decât în cadrul altor categorii de vârstă, studiul arată că nu găsirea locurilor de muncă este problema, ci păstrarea lor. “Cei din categoria 18-25 de ani găsesc mai uşor de muncă decât cei trecuţi de 35 de ani. Problema însă este că aceştia nu au răbdare să lucreze pentru acelaşi angajator, de aici impresia că şomajul este mai ridicat”.