Mass-media ne oferă zilnic o porţie de date economice, iar termeni precum PIB, rata inflaţiei sau dobânda de referinţă ne sunt familiari, deşi nu întotdeauna ştim ce înseamnă. De cele mai multe ori aceste date economice se referă la prezent şi la trecut. Iar când economiştii încearcă să privească spre viitor, o fac tot pe termen scurt şi s-ar părea că se limitează la interpolarea tendinţelor actuale. Foarte rar se aduc în discuţie noile tehnologii, dintre care unele pot schimba semnificativ peisajul economic al viitorului.
Luna trecută, cercetătorii de la McKinsey Global Institute au dat publicităţii un raport în care încearcă să estimeze potenţialul disruptiv al unor noi tehnologii şi impactul lor economic estimat în dolari, termenul de referinţă fiind anul 2025. Au fost luate în considerare doar tehnologiile care deja există şi care au potenţialul să-şi extindă efectele asupra întregii economii, excluzând astfel atât tehnologiile ce ar putea să apară până în 2025 (de exemplu computere cuantice), cât pe cele cu impact de nişă (de pildă turismul spaţial). Este interesant de notat că atenţia acordată de presă unor tehnologii nu prea se corelează cu impactul economic calculat. De exemplu, se vorbeşte mult despre energia regenerabilă, dar impactul estimat este mult mai mic decât al noilor tehnologii din genetică.
Ideea de bază este că tehnologiile din zona informatică sunt cele cu cel mai mare potenţial disruptiv, iar pe primele poziţii sunt internetul mobil, automatizarea muncii cu informaţiile, „Internetul lucrurilor” şi cloud computing. Dacă adăugăm şi robotica avansată, avem o paletă de tehnologii care în scenariul pesimist ar urma să aibă în 2025 un impact cumulat de 15 trilioane de dolari asupra economiei globale. Acest „impact„ nu se referă la veniturile directe, ci mai degrabă la câştigurile obţinute prin creşterea de productivitate sau economii în alte sectoare.
De exemplu, automatizarea muncii cu informaţia, prin adoptarea pe scară largă a unor programe bazate pe inteligenţă artificială care să poată obţine răspunsuri la întrebări imprecise prin analizarea unor seturi de date nestructurate. Creşterea productivităţii în munca de birou ar fi semnificativă în administraţie şi companii din toate domeniile. Cum „lucrătorii cu informaţia„ reprezintă 9% din totalul forţei de muncă (la nivel global) şi însumează 27% din totalul cheltuielilor cu forţa de muncă, aceste sisteme automate ar putea înlocui 110-140 de milioane de lucrători, iar economiile obţinute astfel ar putea însemna între 5,2 şi 6,7 trilioane de dolari în 2025, fără a lua în seamă efectele colaterale pe care creşterea calităţii ar avea-o în economie şi societate.
Cel mai interesant caz este cel al internetului mobil, al cărui impact economic este estimat la un minim de 3,7 şi un maxim de 10,8 (vorbim în trilioane de dolari la nivelul anului 2025). Sigur că e un câştig că pot să văd în orice moment ce-au mai postat pe Facebook prietenii mei, dar dacă ne limităm la acest nivel pierdem din vedere imaginea de ansamblu.
Un exemplu simplu îl reprezintă sistemele de plăţi, care în mod evident se îndreaptă spre tehnologiile internetului mobil şi deja plăţile cu telefonul mobil sunt realitate curentă în multe ţări. Însă adoptarea pe scară largă (adică peste 80% în ţările dezvoltate şi peste 65% în celelalte) a acestei tehnologii ar aduce un spor de productivitate de circa 50% în procesarea tranzacţiilor, care s-ar traduce în peste 200 de miliarde de dolari anual.
Şi mai semnificativ este impactul în domeniul sănătăţii, unde se pot obţine reduceri de costuri de până la 20% pentru tratamentul bolilor cronice prin monitorizarea la distanţă a stării pacientului. La modul optimist, reducerea costurilor se poate evalua la peste 2 trilioane de dolari (varianta pesimistă ar fi un trilion), cu observaţia că nu se calculează câştigul colateral rezultat din posibilitatea bolnavului de a munci în loc să meargă la controale şi investigaţii medicale – de altfel videoconferinţa cu medicul deja se practică.
Poate că cifrele sunt grosiere. Dar direcţia este clară şi de ea ar trebui să ţină seamă cei care gândesc politicile pe termen lung. Chiar şi în România.