Micile opere de artă din porţelan ale Ancăi Popescu s-au bucurat de un succes imediat odată ce au fost expuse în galeria de artă contemporană deţinută de Anca Negescu. De-aici a fost doar un pas până ca antreprenoarea şi artista să îşi unească forţele în lansarea brandului de bijuterii de porţelan What if I Fly.
Anca Negescu povesteşte că a ajuns să activeze în domeniul artei în mod neaşteptat. Conducea o firmă cu mulţi angajaţi, iar stresul, spune ea, era proporţional cu anvergura businessului, astfel că a decis să-şi relaxeze mintea cu un curs de managementul artei organizat de Artmark – unul dintre primele din ţară, de altfel – în urma căruia şi-a dat seama că „este mare nevoie de oameni de business care să se implice în domeniul artei”. Ulterior, a absolvit cursuri de managementul artei la la Sotheby’s Institute, Londra, apoi a deschis galeria de artă contemporană Artfooly Gallery din Bucureşti, al cărei curator este.
Din activitatea galeriei sale s-au desprins treptat noi proiecte, cum ar fi magazinul de artă al galeriei (The Slice of Art) sau brandul de bijuterii din porţelan What If I Fly (Porcelain Stories).
What If I Fly este un studio în care sunt realizate bijuterii şi opere de artă în miniatură din porţelan. Acesta a fost fondat în 2016 de Anca Negescu, care are rolul de manager cultural în acest business, şi de Anca Popescu, artist contemporan specializat în arta porţelanului şi director de creaţie. Cele două promovează prin acest brand conceptul de „art jewelry”, care se traduce, în cazul lor, prin faptul că fiecare piesă este realizată manual din porţelan şi pictată cu aur, platină şi culori speciale şi cu elemente din metale preţioase.
Conceptul de „bijuterie de artă” (art jewelry)/„bijuterie de autor” este dificil de definit, spune curatoarea, cam la fel de dificil de definit precum este şi arta. „Termenul se referă la bijuterii create de artişti sau designeri de bijuterie, de obicei lucrate manual (dar nu obligatoriu), de cele mai multe ori unicat (dar nu obligatoriu), care au la bază un concept original. Sunt în esenţă nişte lucrări de artă miniaturale pe care le poţi purta”, explică ea.
Cum se face o bijuterie din porţelan?
Anca Negescu spune că durata de producere a 100 de piese este de aproximativ o lună, dar că depinde foarte mult de gradul de complexitate a obiectelor. Însă, ce este cel mai important, „prima dată se naşte ideea”.
„Se creează prototipul, care se modelează manual dintr-o ceară specială, după care se face matriţa. Se face porţelanul lichid din praf de porţelan şi apă, se toarnă în matriţa, se scoate din matriţă, se şlefuieşte, se arde la cuptor (kiln) pentru prima dată. Această fază se numeşte biscuit. În a doua fază se glazurează, apoi se arde din nou în kiln la aproximativ 1.240 de grade. După glazură, se aplică decorul (pictura) pe obiect. Culorile, aurul şi/sau platina cu care se pictează se fixează pe obiect prin ardere – a treia ardere în kiln. După ultima ardere obiectele se montează, li se fixează accesoriile şi abia atunci sunt gata”, descrie Anca procesele prin care trece o bijuterie până să fie gata de purtat.
Antreprenorii care activează în acest domeniu nu duc lipsă de dificultăţi. Anca Negescu spune că atunci când lucrezi cu metale preţioase sunt foarte multe acte de făcut şi mult timp pierdut, pentru că producătorii trebuie să verifice produsele la ANPC. Ca în orice tip de business, şi ea resimte felul în care birocraţia şi schimbările legislative foarte dese şi deloc prietenoase cu antreprenorii îngreunează foarte mult activitatea.
„Anul trecut am scris un proiect pentru a obţine o finanţare prin programul Start-Up Nation, care funcţionase foarte bine până atunci pentru multe businessuri mici la început de drum. Nu doar că pentru 2018 nu s-au mai acordat fonduri, dar s-au schimbat semnificativ şi criteriile de acordare a punctelor. Bucureştiul, Clujul şi alte zone prospere din ţară au fost serios depunctate şi prin urmare antreprenorii din aceste zone nu au mai putut accesa programul de finanţare”, spune ea. În plus, Anca Negescu consideră că în România se trăieşte foarte greu din artă contemporană, că majoritatea, deşi există şi excepţii, sunt nevoiţi să lucreze în alte domenii ca să poată trăi şi fac artă când le rămâne timp.
„Ca antreprenor, pentru a ajunge să trăieşti doar din artă contemporană, trebuie ca mai întâi să investeşti enorm. Nu doar bani, ci şi timp, muncă, dezvoltare a nenumărate relaţii etc. Şi nici măcar aşa nu ai nicio garanţie că vei reuşi. Nu îmi plac deloc clişeele, dar arta chiar cere sacrificii. Nu ştiu de ce, dar aşa a fost de când lumea. Astăzi, piaţa de artă este o piaţă a marilor jucători, bazată pe marketing şi pe manipularea publicului, la fel ca în orice alt domeniu. Dacă nu dispui de resurse financiare foarte serioase – proprii sau ale unor parteneri – trebuie să ştii că şansele de a reuşi cu adevărat şi de a mai avea energie să te mai bucuri şi de viaţă sunt destul de mici. Depinde foarte mult ce aşteptări are fiecare de la viaţa sa”, mărturiseşte Anca Negescu.
Investiţia iniţială în acest business a fost de 10.000 de euro. În 2018, brandul a înregistrat o creştere a vânzărilor de aproximativ 20% comparativ cu 2017 („primul an în care am funcţionat propriu-zis cu brandul What If I Fly”), ceea ce a dus la venituri totale de aproximativ 45.000 de euro.
Profitabilitatea pe produs este una ridicată, spune proprietara galeriei de artă, dat fiind faptul că materialele folosite în procesul de producţie au un cost mic.
„Materia primă folosită în procesul de producţie (porţelan, culori, aur şi platină pentru pictură, accesorii etc.) are un cost mic, prin urmare profitabilitatea per produs este mare. Timpul, fiind o resursă foarte preţioasă, adaugă valoare mare produselor, pentru că realizarea fiecăruia dintre ele necesită foarte mult timp”, explică Anca.
Taxa pentru participarea la un târg de design în România, care durează în medie o zi sau două, variază între 150 şi 500 de euro. În 2018, What If I Fly a participat la aproximativ şase târguri, iar în 2019 plănuieşte să participe la mai multe, atât în România, cât şi în străinătate.
„Merită foarte mult, la un târg poţi să ai vânzări care echivalează cu vânzările obişnuite din jumătate de lună. Depinde, evident, de anvergura târgului şi de perioada în care acesta se desfăşoară. Târgurile sunt importante nu doar pentru vânzări, ci şi pentru că te faci cunoscut, ceea ce se transformă ulterior în vânzări”, consideră ea.
Artă sau bijuterie de artă?
Anca Negescu spune că este important să facem distincţia între artă şi bijuterie de artă. Deşi sunt legate între ele, nivelul de preţ este cu totul altul pentru o lucrare de artă (mult mai mare), iar publicul poate fi complet diferit.
„Dacă la bijuteria de artă văd o tendinţă clară de creştere şi dezvoltare a pieţei, la piaţa de artă contemporană lucrurile nu sunt la fel de evidente în România. Observ o creştere, însă mult prea lentă din punctul meu de vedere, îmi este greu să intuiesc încotro se îndreaptă această piaţă. Lipsurile principale ale domeniului artei în România sunt: banii, educaţia publicului şi dezinteresul aproape total al statului pentru domeniu. Ar ajuta enorm dacă statul ar susţine arta prin diverse iniţiative. Ar putea”, descrie antreprenoarea cu părere de rău hibele din domeniu.
Cum ne situăm ca ţară la nivel global, dar şi local în ceea ce priveşte consumatorii de artă? Potrivit Ancăi Negescu, o diferenţă semnificativă este puterea de cumpărare, ceva mai redusă în România. „O altă diferenţă, însă nici pe departe la fel de semnificativă, constă în faptul că publicul din vestul Europei şi din ţările considerate mai dezvoltate este ceva mai obişnuit cu arta şi designul contemporan decât publicul român, fiind mai informat şi mai educat în acest sens. Bijuteria de artă se adresează oricum unei nişe destul de restrânse, indiferent de locul în care te afli. În acelaşi timp, am observat că în România apetitul pentru design este mai mare decât cel pentru artă”, constată Anca.
La nivel local, concurenţa în domeniul bijuteriilor de autor este unul destul de semnificativ. Anca Negescu mărturiseşte că nu concurează cu ceilalţi autori de bijuterie exclusiv la nivel local, deşi asta ar fi mult mai uşor. „Trăim în era internetului şi astăzi, vrem nu vrem, local = global”, spune managerul cultural.
„Dacă ne referim strict la bijuteria de artă din porţelan, nivelul de concurenţă este rezonabil pentru noi, în special în România, dar şi la nivel global. Ajută foarte mult faptul că fiecare artist are stilul său unic şi când lucrezi cu porţelan asta se vede şi se simte foarte clar. Aici, în România, chiar ar fi loc de mai mult. Concurenţa are un rol important, pentru că te forţează să creşti şi să îmbunătăţeşti permanent tot ceea ce faci”, conchide Anca Negescu.
Micile opere de artă din porţelan ale Ancăi Popescu s-au bucurat de un succes imediat odată ce au fost expuse în galeria de artă contemporană deţinută de Anca Negescu. De-aici a fost doar un pas până ca antreprenoarea şi artista să îşi unească forţele în lansarea brandului de bijuterii de porţelan What if I Fly.
Anca Negescu povesteşte că a ajuns să activeze în domeniul artei în mod neaşteptat. Conducea o firmă cu mulţi angajaţi, iar stresul, spune ea, era proporţional cu anvergura businessului, astfel că a decis să-şi relaxeze mintea cu un curs de managementul artei organizat de Artmark – unul dintre primele din ţară, de altfel – în urma căruia şi-a dat seama că „este mare nevoie de oameni de business care să se implice în domeniul artei”. Ulterior, a absolvit cursuri de managementul artei la la Sotheby’s Institute, Londra, apoi a deschis galeria de artă contemporană Artfooly Gallery din Bucureşti, al cărei curator este.
Din activitatea galeriei sale s-au desprins treptat noi proiecte, cum ar fi magazinul de artă al galeriei (The Slice of Art) sau brandul de bijuterii din porţelan What If I Fly (Porcelain Stories).
What If I Fly este un studio în care sunt realizate bijuterii şi opere de artă în miniatură din porţelan. Acesta a fost fondat în 2016 de Anca Negescu, care are rolul de manager cultural în acest business, şi de Anca Popescu, artist contemporan specializat în arta porţelanului şi director de creaţie. Cele două promovează prin acest brand conceptul de „art jewelry”, care se traduce, în cazul lor, prin faptul că fiecare piesă este realizată manual din porţelan şi pictată cu aur, platină şi culori speciale şi cu elemente din metale preţioase.
Conceptul de „bijuterie de artă” (art jewelry)/„bijuterie de autor” este dificil de definit, spune curatoarea, cam la fel de dificil de definit precum este şi arta. „Termenul se referă la bijuterii create de artişti sau designeri de bijuterie, de obicei lucrate manual (dar nu obligatoriu), de cele mai multe ori unicat (dar nu obligatoriu), care au la bază un concept original. Sunt în esenţă nişte lucrări de artă miniaturale pe care le poţi purta”, explică ea.
Cum se face o bijuterie din porţelan?
Anca Negescu spune că durata de producere a 100 de piese este de aproximativ o lună, dar că depinde foarte mult de gradul de complexitate a obiectelor. Însă, ce este cel mai important, „prima dată se naşte ideea”.
„Se creează prototipul, care se modelează manual dintr-o ceară specială, după care se face matriţa. Se face porţelanul lichid din praf de porţelan şi apă, se toarnă în matriţa, se scoate din matriţă, se şlefuieşte, se arde la cuptor (kiln) pentru prima dată. Această fază se numeşte biscuit. În a doua fază se glazurează, apoi se arde din nou în kiln la aproximativ 1.240 de grade. După glazură, se aplică decorul (pictura) pe obiect. Culorile, aurul şi/sau platina cu care se pictează se fixează pe obiect prin ardere – a treia ardere în kiln. După ultima ardere obiectele se montează, li se fixează accesoriile şi abia atunci sunt gata”, descrie Anca procesele prin care trece o bijuterie până să fie gata de purtat.
Antreprenorii care activează în acest domeniu nu duc lipsă de dificultăţi. Anca Negescu spune că atunci când lucrezi cu metale preţioase sunt foarte multe acte de făcut şi mult timp pierdut, pentru că producătorii trebuie să verifice produsele la ANPC. Ca în orice tip de business, şi ea resimte felul în care birocraţia şi schimbările legislative foarte dese şi deloc prietenoase cu antreprenorii îngreunează foarte mult activitatea.
„Anul trecut am scris un proiect pentru a obţine o finanţare prin programul Start-Up Nation, care funcţionase foarte bine până atunci pentru multe businessuri mici la început de drum. Nu doar că pentru 2018 nu s-au mai acordat fonduri, dar s-au schimbat semnificativ şi criteriile de acordare a punctelor. Bucureştiul, Clujul şi alte zone prospere din ţară au fost serios depunctate şi prin urmare antreprenorii din aceste zone nu au mai putut accesa programul de finanţare”, spune ea. În plus, Anca Negescu consideră că în România se trăieşte foarte greu din artă contemporană, că majoritatea, deşi există şi excepţii, sunt nevoiţi să lucreze în alte domenii ca să poată trăi şi fac artă când le rămâne timp.
„Ca antreprenor, pentru a ajunge să trăieşti doar din artă contemporană, trebuie ca mai întâi să investeşti enorm. Nu doar bani, ci şi timp, muncă, dezvoltare a nenumărate relaţii etc. Şi nici măcar aşa nu ai nicio garanţie că vei reuşi. Nu îmi plac deloc clişeele, dar arta chiar cere sacrificii. Nu ştiu de ce, dar aşa a fost de când lumea. Astăzi, piaţa de artă este o piaţă a marilor jucători, bazată pe marketing şi pe manipularea publicului, la fel ca în orice alt domeniu. Dacă nu dispui de resurse financiare foarte serioase – proprii sau ale unor parteneri – trebuie să ştii că şansele de a reuşi cu adevărat şi de a mai avea energie să te mai bucuri şi de viaţă sunt destul de mici. Depinde foarte mult ce aşteptări are fiecare de la viaţa sa”, mărturiseşte Anca Negescu.
Investiţia iniţială în acest business a fost de 10.000 de euro. În 2018, brandul a înregistrat o creştere a vânzărilor de aproximativ 20% comparativ cu 2017 („primul an în care am funcţionat propriu-zis cu brandul What If I Fly”), ceea ce a dus la venituri totale de aproximativ 45.000 de euro.
Profitabilitatea pe produs este una ridicată, spune proprietara galeriei de artă, dat fiind faptul că materialele folosite în procesul de producţie au un cost mic.
„Materia primă folosită în procesul de producţie (porţelan, culori, aur şi platină pentru pictură, accesorii etc.) are un cost mic, prin urmare profitabilitatea per produs este mare. Timpul, fiind o resursă foarte preţioasă, adaugă valoare mare produselor, pentru că realizarea fiecăruia dintre ele necesită foarte mult timp”, explică Anca.
Taxa pentru participarea la un târg de design în România, care durează în medie o zi sau două, variază între 150 şi 500 de euro. În 2018, What If I Fly a participat la aproximativ şase târguri, iar în 2019 plănuieşte să participe la mai multe, atât în România, cât şi în străinătate.
„Merită foarte mult, la un târg poţi să ai vânzări care echivalează cu vânzările obişnuite din jumătate de lună. Depinde, evident, de anvergura târgului şi de perioada în care acesta se desfăşoară. Târgurile sunt importante nu doar pentru vânzări, ci şi pentru că te faci cunoscut, ceea ce se transformă ulterior în vânzări”, consideră ea.
Artă sau bijuterie de artă?
Anca Negescu spune că este important să facem distincţia între artă şi bijuterie de artă. Deşi sunt legate între ele, nivelul de preţ este cu totul altul pentru o lucrare de artă (mult mai mare), iar publicul poate fi complet diferit.
„Dacă la bijuteria de artă văd o tendinţă clară de creştere şi dezvoltare a pieţei, la piaţa de artă contemporană lucrurile nu sunt la fel de evidente în România. Observ o creştere, însă mult prea lentă din punctul meu de vedere, îmi este greu să intuiesc încotro se îndreaptă această piaţă. Lipsurile principale ale domeniului artei în România sunt: banii, educaţia publicului şi dezinteresul aproape total al statului pentru domeniu. Ar ajuta enorm dacă statul ar susţine arta prin diverse iniţiative. Ar putea”, descrie antreprenoarea cu părere de rău hibele din domeniu.
Cum ne situăm ca ţară la nivel global, dar şi local în ceea ce priveşte consumatorii de artă? Potrivit Ancăi Negescu, o diferenţă semnificativă este puterea de cumpărare, ceva mai redusă în România. „O altă diferenţă, însă nici pe departe la fel de semnificativă, constă în faptul că publicul din vestul Europei şi din ţările considerate mai dezvoltate este ceva mai obişnuit cu arta şi designul contemporan decât publicul român, fiind mai informat şi mai educat în acest sens. Bijuteria de artă se adresează oricum unei nişe destul de restrânse, indiferent de locul în care te afli. În acelaşi timp, am observat că în România apetitul pentru design este mai mare decât cel pentru artă”, constată Anca.
La nivel local, concurenţa în domeniul bijuteriilor de autor este unul destul de semnificativ. Anca Negescu mărturiseşte că nu concurează cu ceilalţi autori de bijuterie exclusiv la nivel local, deşi asta ar fi mult mai uşor. „Trăim în era internetului şi astăzi, vrem nu vrem, local = global”, spune managerul cultural.
„Dacă ne referim strict la bijuteria de artă din porţelan, nivelul de concurenţă este rezonabil pentru noi, în special în România, dar şi la nivel global. Ajută foarte mult faptul că fiecare artist are stilul său unic şi când lucrezi cu porţelan asta se vede şi se simte foarte clar. Aici, în România, chiar ar fi loc de mai mult. Concurenţa are un rol important, pentru că te forţează să creşti şi să îmbunătăţeşti permanent tot ceea ce faci”, conchide Anca Negescu.
Pentru generaţiile mai vechi, Optimef este un brand de ceasuri din anii ’70 – ’80, unul dintre primele nume româneşti din domeniu. Pentru generaţiile tinere, acelaşi nume Optimef este asociat cu un ceas cool, tot românesc, plămădit de două minţi creative – un actor şi un arhitect – acum un an. Care este legătura dintre cele două?
”Optimef s-a lansat în anul 1979. Era un ceas electronic, «modern, precis, fiabil», după cum spunea o reclamă de la acea vreme“, îşi aminteşte Andrei Morariu, unul dintre cei doi tineri antreprenori care în urmă cu circa un an au readus la viaţă acest brand, însă în straie noi.
Conceptul ceasului iniţial a fost o colaborare a întreprinderilor Mecanică Fină şi Optică Română din Bucureşti, de unde şi denumirea acestuia, Opti – Optica Română şi Mef – Mecanică Fină.
”Au fost realizate şase variante de carcase: trei pentru ceasuri de damă şi trei pentru ceasuri bărbăteşti.“ Optimef a avut însă o istorie scurtă pentru că în cursul anului 1985 Mecanică Fină Bucureşti a lansat un model de ceas cu cuarţ cu motor ”pas cu pas“ sub denumirea Cromef. Modelele Cromef au reprezentat o etapă intermediară prin care s-a făcut trecerea de la varianta cu cuarţ digitală – Optimef – către modelele mecanice Orex, ce au fost produse începând cu noiembrie-decembrie 1985, povesteşte Andrei Morariu. Orex a fost de altfel cel mai cunoscut brand românesc de ceasuri.
Şi totuşi, Andrei Morariu şi partenerul său de business Bogdan Costea au readus la viaţă Optimef.
”Totul a pornit în 2014 de la întrebarea: ce s-a întâmplat cu industria orologieră din România?. Din acel moment şi până când am ţinut primul Optimef în mână au trecut trei ani.“ |n tot acest timp, cei doi antreprenori au înregistrat marca, au umplut carneţele cu desene, au făcut multe simulări 3D, au căutat producători, au vizitat producători, au trimis şi au primit zeci de colete, totul culminând cu sosirea prototipului şi apoi producţia de serie.
”Am lansat Optimef în decembrie 2016 cu modelele Fărăzece Black şi Gold cu brăţara din silicon, urmate în august 2017 de modelele Copper şi Silver şi curele din piele. Relansarea Optimef este modul în care dorim să aducem un tribut industriei orologiere din România, capabilă cândva să producă ceasuri cu un design relevant chiar şi pentru zilele noastre.“
Noile ceasuri Optimef au mecanism japonez şi sunt asamblate în Hong Kong. Tot în Hong Kong sunt produse şi ramele ochelarilor sub acelaşi brand, o nouă direcţie de dezvoltare a celor doi antreprenori. Ansamblarea acestora din urmă se face în România, iar lentilele sunt produse la Timişoara de Interoptik. ”Avem însă în plan, odată cu creşterea brandului şi a resurselor financiare, să mutăm cât mai mult din partea de producţie în România, atât timp cât raportul calitate/preţ rămâne unul foarte bun.“ Pe site-ul Optimef un ceas costă 650 de lei.
Dar planurile celor doi antreprenori nu se opresc aici. Ei vor să dezvolte atât portofoliul de ceasuri, cât şi alte zone de business sub umbrela aceluiaşi brand.
”Curiozitatea ne defineşte şi ne motivează să ducem lucrurile până în acel punct în care excepţionalul este posibil. Dorinţa de a crea mereu lucruri noi, originale, ne poartă în direcţii neaşteptate, însă miza rămâne mereu aceeaşi: să extindem şi să perfecţionăm modul în care realizăm designul de obiect.“
Fondatorii brandului Optimef sunt amândoi creiere creative: Andrei Morariu este actor, iar Bogdan Costea este arhitect. Andrei Morariu a absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, iar Bogdan Costea a terminat Facultatea de Arhitectură şi Construcţii Oradea. ”Ne-am cunoscut în Bucureşti, unde am iniţiat mai multe proiecte culturale (Festivalul de Film Victoria) şi de design (studioul de creaţie Overlay).“ Pasionaţi de orologerie şi design de obiect, cei doi au hotărât să relanseze Optimef din dorinţa de a aminti că în România s-au produs ”lucruri cool înainte să ştim ce înseamnă cool“. De aici şi sloganul brandului: Nişte cool românesc. Din nou.
”Bineînţeles, există o responsabilitate sporită atunci când decizi să te atingi de ceva vechi în comparaţie cu a lansa un brand nou, însă am acceptat cu entuziasm această provocare.“ Au tratat încă de la început relansarea Optimef ca pe o renaştere, nu ca pe o continuare a vechiului brand.
Optimef s-a lansat iniţial cu modelul de ceasuri Fărăzece. ”Designul modelului este dictat de felul în care citim de fapt ora: «e fără cinci / e fără zece / e fără un sfert…» – e felul firesc în care ne raportăm la trecerea timpului“, spune Andrei Morariu. Acesta a fost detaliul care a permis abaterea de la afişajul clasic printr-o distribuire originală a indecşilor pe cadran. Ora 12 este marcată cu un 0, iar minutarul măsoară timpul descrescător spre următoarea oră după ce trece de jumătate (30).
”Fărăzece este un ceas unisex cu un design clasic tradus în limbaj contemporan prin linii simple şi detaliile şi materialele de ultimă generaţie folosite. Rezultatul este un produs premium, robust, lipsit de artificii inutile de design, dar care spune o poveste“, cred fondatorii.
Cu o carcasă din oţel inoxidabil 316L, mecanism japonez quartz Miyota şi geam din cristal mineral întărit, Optimef Fărăzece este un ceas fără vârstă, conceput şi construit să treacă testul timpului, adaugă ei. |n prezent, acest model este disponibil în patru variante de culori de carcasă şi patru variante de curele din piele.
Începutul lui 2018 a adus şi lansarea unui nou produs. ”|ncă de la început ne-am propus să explorăm diverse domenii ale designului de obiect.“ Aşa a apărut Unibrow, prima pereche de ochelari de soare Optimef. De inspiraţie retro, Unibrow este un produs realizat din acetat, ochelarii fiind echipaţi cu lentile oftalmice Interoptik, fabricate în România după tehnologia nemţească Rodentock.
”Folosindu-ne de puritatea formelor geometrice, cărora le adăugăm de fiecare dată detalii mai puţin obişnuite, ne dorim să creăm obiecte de un lux discret în care frumuseţea se îmbină armonios cu funcţionalitatea.“ Cei doi antreprenori lucrează în prezent la alte două modele de ceas şi la o colecţie capsulă de genţi din piele, iar în paralel se concentrează pe promovarea brandului în ţară şi în afara ei.
Acum produsele Optimef sunt disponibile în magazinul online propriu al antreprenorilor, dar şi în concept-store-uri precum Molecule F sau cel din cadrul Beans & Dots care cuprinde o cafenea şi un magazin multibrand.
Anual cei doi antreprenori vând cam 200 de ceasuri, cu fluctuaţii importante de la lună la lună. Planul este însă ca aceste cifre să crească odată cu dezvoltarea brandului pe pieţe externe, unde doresc să intre tot în magazine de tip concept store. Până în momentul când businessul va funcţiona la turaţie maximă, cei doi fondatori îşi păstrează însă joburile curente.
Tinerii antreprenori dau o a doua şansă la viaţă unor branduri româneşti care au scris istorie în comunism. Pegas este poate cel mai cunoscut brand românesc ce a fost readus la viaţă în ultimii ani la iniţiativa unor antreprenori locali. După doar şase ani de activitate, brandul produce anual 25.000 de biciclete şi are afaceri ce se măsoară în milioane. De euro.
Pe urmele Pegas însă vin acum alte branduri româneşti cu istorie; motocicletele Mobra, ceasurile Optimef şi schiurile Reghin sunt câteva dintre exemple.
Primul magazin TOPSHOP TOPMAN din România se deschide pe 15 martie 2019, în Bucureşti Mall, potrivit unui comunicat de presă trimis de reprezentanţii companiei. Brandurile, de origine britanică, vor beneficia de un spaţiu de 1.000 de metri pătraţi, fiind de o dimensiune apropiată cu cel al magazinului principal al brandului, aflat pe Oxford Street, în Londra, după cum reiese din informaţiile trimise de reprezentanţii companiei. Reprezentanţii companiei spun că brandul vinde la nivel global o pereche de jeans la fiecare 10 secunde.
Deţinătorul francizei pe piaţa locală este Voici La Mode Group şi cel care se va ocupa de extinderea brandului britanic în România. CEO-ul grupului în România este Artemis Antoniadou.
Topshop oferă gratuit serviciul premium de Personal Shopping şi Styling doar într-o selecţie de magazine din cele 604, parteneri digitali şi francize prezente în peste 35 de ţări. Magazinul principal al brandului, din Oxford Street, Londra are peste 1.000 de metri pătraţi şi primeşte în jur de 400.000 de vizitatori săptămânal. Topshop.com atrage în medie 4,5 milioane de vizitatori săptămânali, fie că sunt pe mobil, tabletă sau desktop şi livrează în peste 100 de ţări folosind o platformă tranzacţională dedicată în 9 dintre ele.
Împingând trendurile înainte şi schimbând felul în care bărbaţii privesc shopping-ul, Topman oferă gratuit serviciul de personal shopping în magazine selecţionate. Amprenta globală a Topman include peste 160 de magazine în UK, şi un total de 420 la nivel global, în 34 de ţări. Topman.com lansează peste 250 de produse săptămânal şi asigură livrare către 100 de ţări.
Înfiinţat în 1960, în Cipru, Grupul Voici La Mode a fost partener în franciza pentru Marks and Spencer Cipru pentru mai bine de 60 de ani. În 2017 a intrat pe piaţa din România prin preluarea M&S. Astăzi, deţine 35 de magazine în Cipru şi România, incluzând Topshop Topman, Marks & Spencer, Celio, Dorothy Perkins, Wallis, Evans şi Cafe La Mode.
Tompkins s-a născut în Conneaut, Ohio, pe 20 martie 1943, în familia unui vânzător de antichităţi, care lucra şi ca decorator. Şi-a petrecut primii ani din viaţă în New York City, iar apoi familia sa s-a mutat în Millbrook, New York. În perioada studiilor de liceu, în Connecticut, a fost exmatriculat pentru mai multe infracţiuni minore. Nu a absolvit liceul şi s-a întors acasă, în Millbrook.
Între 1960 şi 1962 s-a concentrat pe competiţii de schi şi alpinism în Colorado, Europa şi America de Sud, iar un an mai târziu, a pus bazele serviciului de ghidaj montan California Mountaineering Guide Service.
În această perioadă a cunoscut-o pe Susie Russell, o angajată la cazinou care s-a întâmplat să-l ajute cu transportul când făcea autostopul spre lacul Tahoe. S-au căsătorit în 1964 în San Francisco. La scurt timp după, Tompkins a luat un credit în valoare de 5.000 de dolari de la bancă pentru a pune bazele The North Face.
Iniţial, cei doi soţi vindeau, prin intermediul comenzilor poştale, echipamente de căţărat şi de camping – saci de dormit, rucsacuri, corturi de munte. Familia Tompkins a făcut designul primelor corturi care evitau stâlpul central prin intermediul barelor flexibile introduse prin manşoane exterioare. Acest design creştea şi rezistenţa cortului deoarece forma de dom permitea vântului să treacă pe deasupra lui. Corturile lor au fost ulterior copiate în toată lumea. În 1966, au deschis primul magazin The North Face.
Doi ani mai târziu, Douglas Tompkins şi-a vândut afacerea companiei Kenneth „Hap” Klopp pentru 50.000 de dolari şi a reinvestit profitul pentru a crea împreună cu soţia sa brandul de haine Esprit. Voia de asemenea să se concentreze pe producţia de filme de aventură: în 1968, a plecat într-o aventură de şase luni din California spre Patagonia, împreună cu alţi camarazi de expediţii. Au creat o nouă rută pe muntele Fitz Roy şi au făcut un film de aventură, Mountain of Storms (Muntele furtunilor), în care au descris experienţa lor. Filmul din 2010 180 Degrees South: Conquerors of the Useless (180 de grade sud: cuceritorii inutilului) descrie o zi modernă de recreere şi subliniază totodată şi munca de conservare pe care o ducea Tompkins.
A devenit mai târziu practicant de caiac pe râuri învolburate şi este recunoscut pentru că a avut primele coborâri pe unele râuri din California, Africa şi America de Sud. În plus, era un talentat pilot de avioane uşoare.
În 1968, Tompkins, soţia lui, Susie, şi o prietenă a sa, Jane Tise, au început să vândă rochii, al căror design îl făceau pe masa din bucătărie. În 1971, afacerea deja înfloritoare a fost denumită Plain Jane, brand care avea să se transforme mai târziu în Esprit.
Până în 1978, vânzările depăşeau 100 de milioane de dolari anual, iar compania avea parteneriate în Germania şi Hong Kong. Douglas Tompkins s-a autonumit „director de imagine”, dezvoltând propria abordare de marketing: el se ocupa de imaginea companiei, de la designul magazinelor până la layoutul cataloagelor, iar soţia sa era director de design.
Compania a crescut şi şi-a extins operaţiunile în 60 de ţări. În 1989, publisherul japonez din domeniul artei Robundo a publicat „Esprit, principiul cuprinzător de design”.
Îngrijorările lui Tompkins referitoare la impactul asupra mediului al industriei fashion l-au determinat însă să părăsească lumea businessului spre finalul anilor 1980. În 1989, şi-a vândut partea din companie lui Susie, de care s-a separat, iar majoritatea banilor câştigaţi i-a investit în conservarea pământului. În 1989 şi 1994 şi-a vândut deţinerile din afacerea Esprit şi din alte părţi ale lumii.
După ce şi-a vândut partea din companie, şi-a concentrat eforturile înspre sudul Chileului, unde a petrecut mult timp făcând alpinism, caiac şi schi, concentrându-se pe activităţi de conservare a pământului şi alte acţiuni ecologiste. A pus bazele Foundation for Deep Ecology în 1990, care susţine activismul de mediu, şi The Conservation Land Trust în 1992, cu scopul de protejare a tărâmurilor sălbatice, mai ales din Chile şi din Argentina.
În 1993, s-a recăsătorit, cu Kristine L. McDivitt, fost CEO al lanţului de retail Patagonia. Cei doi au lucrat împreună la proiecte de conservare. După ce au cumpărat suprafeţe mari de terenuri sălbatice, le-au transformat în parcuri naţionale (cum ar fi Pumalin Park, de 320.000 ha, în Chile, Ibera Project, de 553.000 ha, în Argentina).
A dezvoltat de asemenea modele de ferme organice, axate pe menţinerea unui sol sănătos şi integrităţii ecologice simultan cu hrana pentru familii şi susţinerea economiei locale. În Argentina, a administrat şi ferme de bovine, axate pe dezvoltarea unor practici sustenabile. A primit, împreună cu soţia sa, numeroase recunoaşteri pentru activităţile lor de salvare a mediului.
Pe 8 decembrie 2015, făcea caiac pe General Carrera Lake, în sudul Chileului, alături de cinci persoane, când valurile puternice le-au răsturnat caiacul. Tompkins a petrecut mai mult timp în apa rece, de 4 grade Celsius, şi a murit la câteva ore după ce a fost transportat cu elicopterul la spital din cauza hipotermiei.
Businessul din domeniul mobilierului de lux deţinut de Diana Şucu, soţia omului de afaceri Dan Şucu, a ajuns anul trecut la nivelul de 1,2 milioane de euro, iar în 2019 este bugetată o creştere de două cifre. Antreprenoarea care a pariat pe acest domeniu în urmă cu mai bine de cinci ani a adus în România trei branduri de mobilier de lux, este vorba de Ethan Allen, Caracole şi Bernhardt, toate amplasate în complexul Băneasa, o zonă comercială din nordul Bucureştiului.
„Anul 2018 a fost unul bun, cu o cifră de afaceri de 1,2 milioane de euro. Desigur că ne-am fi dorit mai mult, dar redecorările pe care le-am făcut pentru toate cele trei branduri le-am terminat în noiembrie – prea târziu ca să-şi aducă contribuţia la cifra de afaceri din 2018“, spune antreprenoarea. Despre mărcile din portofoliu, ea adaugă că Ethan Allen este brandul fanion, cel mai cunoscut brand american. Acesta se adresează în special spaţiilor mari, generoase. De altfel, este şi primul brand adus de ea în România.
La portofoliu ea a adăugat apoi Caracole, un brand pe care îl descrie ca fiind vândut excelent atât ca set, cât şi ca piese independente.
„Şi pentru că există multe apartamente frumoase atât în Bucureşti, cât şi în marile oraşe ale României, am hotărât să promovăm şi Bernhardt – un brand mai modern, mai îndrăzneţ, mai surprinzător. Acesta se pretează excelent apartamentelor gen loft.“
Cele trei branduri sunt prezente într-un magazin de 2.000 de metri pătraţi amplasat în Băneasa Shopping City, mall pe care Diana Şucu îl descrie ca fiind cea mai bună zonă comercială a României. „Extinderea nu este pentru noi o prioritate, în schimb perfecţionarea colecţiei şi a ofertei este un must, de aceea nu ne concentrăm pe noi deschideri în viitorul apropiat. Toate trei brandurile – Ethan Allen, Caracole şi Bernhardt – funcţionează bine împreună. Lupta noastră este aceea de a ne face cât mai cunoscuţi nu doar în Bucureşti, ci şi în întreaga ţară.“
Despre clienţi ea spune că sunt persoane deja familiarizate cu brandurile grupului, atât români, cât şi străini (austrieci, olandezi, bulgari sau englezi). „Este evident că prin cele trei branduri americane, Ethan Allen, Caracole şi Bernhardt, ne adresăm unui client răsfăţat din punct de vedere financiar, care va cumpăra întotdeauna ceea ce este cel mai bun sau nimic. Clienţii noştri sunt persoane care au călătorit mult (…).“
Toate cele trei branduri activează pe segmentul mobilierului de lux, segment în care Diana Şucu spune că oferta de mobilier şi decoraţiuni pe acest palier de preţ abundă de produse fabricate în Italia, eventual Franţa.
„Gustul latin nu este unicul stil pe care îl caută clienţii. Diferenţierea pe care am văzut-o a fost în a prezenta ceva nou, special, inexistent pe piaţă ca ofertă. Şi atunci am ales ce este mai bun din gustul anglo-saxon, definit prin «form follows function». O îmbinare între frumos şi util, în antiteză cu latinescul «Il bello inutile» (frumosul inutil – n.red.).“
Antreprenoarea este de părere că în acest domeniu, un ajutor de specialitate, al unui designer pregătit în această direcţie, este preferabil, dacă nu indispensabil.„Colegele mele de la Ethan Allen, Caracole şi Bernhardt au studii de specialitate, au terminat arhitectura sau designul de interior şi, mai mult, beneficiază de ştiinţa şi ajutorul colegilor designeri americani.“ Astfel, în magazine există posibilitatea customizării pieselor de mobilier. Există şi clienţi care vin împreună cu designerii personali.
Pe segmentul mobilierului de lux mai activează branduri precum Roche Bobois sau Rovere, ambele branduri europene.
Primele magazine Camicissima din România sunt amplasate în Park Lake Shopping Center, Plaza România şi Mega Mall, urmând ca, până la finalul anului, reţeaua să se extindă în alte trei locaţii cheie. Fiecare magazin Camicissima oferă un serviciu unic de personalizare a cămăşii prin brodare, oferind produsului final o notă de exclusivitate şi personalitate.
Camicissima este un brand specializat în fabricarea cămăşilor de calitate, care se deosebesc prin atenţia oferită în alegerea materialelor şi a croielii. Printre articolele sezonului de toamnă-iarnă 2018/19, se află cămăşi, accesorii, pulovere, cardigane, pantaloni şi jachete care să creeze ţinute elegante, în tendinţe, dar, în acelaşi timp, practice. Inspiraţia colecţiei disponibile în magazinele din România este bărbatul pasionat de călătorii, aflat în căutarea aventurii, dar atent la stil, detalii şi calitate.
Camicissima este unul dintre brandurile italiene cu tradiţie în fabricarea cămăşilor, fondat în 1931. Reţeaua internaţională de magazine se întinde din America, până în Europa, Orientul Mijlociu şi Asia, cu 300 de magazine în 18 ţări.
Sediul central este în Milano, dar compania are birouri regionale şi în Shanghai, ca parte a planului de expansiune în Asia.
William Colgate s-a născut pe 25 ianuarie 1783, în Hollingbourne, Kent, Anglia, în familia lui Robert şi Sarah Colgate. Când avea şase ani, familia s-a mutat într-o fermă din apropierea oraşului Shoreham. Ulterior, Robert Colgate, mânat de idealurile republicane pe care le avea ca simpatizant al războiului de independenţă american şi al Revoluţiei Franceze, a decis, în martie 1798, să lase în urmă ferma din Shoreham Kent şi să emigreze în SUA. Familia s-a stabilit în Baltimore, Maryland. La scurt timp, au întemeiat o nouă fermă, în Harford County, Maryland. Robert Colgate a format un parteneriat cu Ralph Maher şi, ajutaţi de tânărul William, au început să producă săpunuri şi lumânări. |nsă în doar doi ani afacerea a fost închisă.
În 1804, familia sa s-a stabilit în Delaware County, New York, iar William a reuşit să se angajeze ca ucenic într-o fabrică de săpun, experienţă care l-a ajutat ulterior să îşi pornească propria afacere. Astfel, în 1806, Colgate a pus bazele firmei William Colgate & Company, deschizând primul magazin, pe Dutch Street, în Manhattan. |n cadrul magazinului, a vândut iniţial săpun, lumânări şi amidon. În 1820, el a pornit şi o fabrică de amidon în oraşul Jersey şi, curând, a devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din statul New York.
Brandurile britanice de fashion Topshop şi Topman urmează să intre pe piaţa din România deschizând un spaţiu de peste 1000 de metri pătraţi. Acesta se va deschide publicului în luna martie a acestui an, în Bucureşti Mall.
Grupul Voici La Mode este deţinătorul francizei şi cel care se va ocupa de extinderea brandului britanic în România.
“Suntem foarte entuziasmaţi să adaugăm Topshop şi Topman în portofoliul nostru şi să putem aduce aceste branduri internaţionale în România, pentru prima dată. Am dezvoltat un plan cincinal provocator şi putem confirma că vor mai urma şi alte lansări de magazine în 2019”, a declarat Artemis Antoniadou, CEO, Voici La Mode Group
Magazinul va pune la dispoziţie un serviciu gratuit de Personal Shopping, aceştia vor beneficia de sfaturile unui consultant de fashion personal şi de acces exclusiv la cele mai noi articole.
“Căutăm în permanenţă să îmbunătăţim şi să inovăm experienţa de shopping pentru clienţii noştri, atât online cât şi offline, şi suntem extrem de încântaţi că noul nostru concept de design de magazin marchează expansiunea noastră în România. Această inaugurare anunţă începutul unui parteneriat de succes alături de Voici La Mode”, a declarat Paul Price, CEO, Topshop Topman.