BusinessMagazin

Tag: restaurant

  • Cei doi arhitecţi care au desenat cele mai vizitate localuri din Bucureşti

    Corvin are biroul la el acasă, într-o mansardă generoasă şi luminoasă aproape de Cişmigiu. Locuinţa este dominată de două sobe de teracotă verde şi de geamurile mari, iar arhitectul spune că prezenţa unor obiecte dragi îl ajută la lucru. Răspunde o dată la două zile la un telefon privind amenajarea unui restaurant sau pub nou. „Se deschid constant restaurante şi baruri, iar, dacă nu se deschid, se refac. Un arhitect specializat pe design interior are treabă tot timpul.”

    Are 40 de ani. A lucrat la Pro TV în perioada 1997-2001, la decoruri de TV şi în studio. „Am prins vremuri foarte interesante”, îşi aminteşte arhitectul, care a ajuns în Pro în perioada când producţiile proprii erau doar „Chestiunea Zilei” şi „Te uiţi şi câştigi”. A intrat la Pro TV prin concurs: „Am văzut un anunţ la facultate şi am decis să încerc, mai ales că mă apropiam de anul VI şi nu lucrasem proiecte, precum colegii mei (mulţi dintre ei copii de arhitecţi, care aveau acces la proiecte de foarte devreme). Am câştigat concursul şi acolo m-am format, lucrând alături de scenografi şi regizori importanţi din România”.

    În 2001 a plecat din Pro TV şi a început să lucreze alături de un cetăţean străin, care era pasionat de restaurarea caselor româneşti. A lucrat alături de echipa de meşteri adunată din sate din toată ţara şi acolo a învăţat, pe rând, atenţia pentru detalii, valoarea obiectelor originale, arta de a integra o uşă veche într-un spaţiu modern şi alte lecţii pe care facultatea nu i le predase. A făcut apoi primul său proiect de restaurant, Angels, în Dorobanţi, iar ulterior a mai amenajat câteva localuri, până în momentul când a decis să ia o pauză şi să se concentreze pe filme. A lucrat atât pentru Media Pro, cât şi pentru Castel.â

    Cel mai sonor proiect a fost şi primul la care a lucrat, Cold Mountain – la care a fost asistent scenograf. „Desenele fuseseră făcute de nişte scenografi de Oscar, aşa că asistentul chiar trebuia să le poată valorifica la maximum.„ Ulterior, a fost scenograf la trei filme cu Steven Seagal. A lucrat la peste 11 filme în şase ani şi consideră despre perioada aceasta că a fost cea mai extenuantă şi mai complexă de până acum. „Ca scenograf ai ocazia să faci consecutiv un film SF, apoi unul din epoca victoriană şi apoi un western, iar asta te dezvoltă enorm.„ Este însă o muncă extenuantă, la care a decis să renunţe din două motive: „În primul rând nu mai puteam să trag atât de tare zi şi noapte cât dura producţia unui film, obosisem, aveam deja copii, nu mai mergea, iar în al doilea rând lumea producţiilor cinematografice din România scăzuse mult, au crescut preţurile şi am simţit că nu vor mai veni aici producţii cu bugete generoase, care să folosească scenografie complexă„. Aşa că a renunţat, a lucrat o vreme reclame şi încet-încet s-a întors în lumea amenajărilor din industria ospitalităţii, care l-a repremit de parcă nici nu plecase vreodată.

    Restaurante şi baruri se deschid încă foarte multe, spune arhitectul, printre solicitările de amenajare din domeniu fiind însă şi patiserii, hoteluri, cafenele şi aşa mai departe. Refuză însă peste 80% dintre solicitări, deoarece nu are timp şi nici nu vrea să se extindă, să pregătească arhitecţi tineri, să se îmbogăţească. „Eu vreau să merg în vacanţe şi să mă simt bine„, spune arhitectul. Spune că îşi va întreba contabila când ajungem la discuţia despre cifra de afaceri – pe Ministerul de Finanţe firma sa, Maya International, a avut în 2012 o cifră de afaceri de 112.000 euro şi profit net de 10%.

  • Reportaj: Secretul unuia dintre cele mai bune restaurante din lume

    SECRETUL? MENIUL SE SCHIMBĂ ZILNIC, ASTFEL NICIODATĂ CLIENŢII NU ŞTIU CE MÂNCARE LE VA FI SERVITĂ LOR SAU „COLEGILOR” DE LA MASA DE LÂNGĂ. „Cred că prin asta ne diferenţiem de competiţie şi, mai mult, este ceea ce ne caracterizează cel mai bine”, spune Andoni Luis Aduriz, chef-ul şi proprietarul restaurantului. Născut în San Sebastian acum 42 de ani, spaniolul a decis să se întoarcă acasă şi să o pornească pe cont propriu în 1998, după mai mulţi ani în care a lucrat în echipa El Bulli, restaurant considerat timp de mai mulţi ani cel mai bun din lume. „Ai nevoie de răbdare şi perseverenţă„, spune chef-ul al cărui local a intrat în top zece al celor mai bune restaurante din lume după opt ani de activitate. „În primii doi ani de la deschidere nu venea aproape nimeni la noi.„ Astăzi, localul a devenit o destinaţie turistică în sine, clienţi din întreaga lume venind să mănânce în restaurantul care pare aruncat pe hartă în zona rurală a Spaniei, înconjurat de verdeaţă şi acoperit de iederă. „De-a lungul timpului am primit mulţi vizitatori din România. Doar anul trecut au venit cel puţin zece persoane.:

    Din afară nimic nu dă de gol atelierul de creaţie gastronomică din interior. De altfel, nici după ce ai trecut de uşa de la intrare nu îţi dai seama exact unde te afli. Îmbrăcat în maro şi decorat cu alb, Mugaritz îţi dă la prima vedere o senzaţie de intimitate. Mesele stau ascunse după paravane aduse parcă din budoarele de altă dată, iar mâncarea pare o combinaţie între o operă de artă modernă şi un experiment ştiinţific realizat într-un laborator. De altfel, revista britanică Restaurant, care realizează anual topul celor mai bune 50 de restaurante din lume pe baza opiniilor exprimate de bucătari, gurmanzi şi critici din domeniu şi care a plasat Mugaritz pe locul patru în lume, caracterizează mâncarea localului iberic ca „techno-emotional Spanish„. „La Mugaritz oaspeţii sunt trataţi cu mai multe feluri de mâncare oferite în porţii mici, dar care au fost realizate printr-un amplu proces de creaţie şi cu o atenţie mare la detalii, atenţie care merge până la obsesie.”

    CU TOATE ACESTEA, ANDONI LUIS ADURIZ AFIRMĂ CĂ NU ASPECTUL ESTE CEL CARE CONTEAZĂ CÂND VINE VORBA DE MÂNCARE. „Pentru noi ideea de bază şi conceptul fiecărui fel de mâncare sunt adevăratele provocări. Aromele, texturile şi aspectul sunt uşor de obţinut, vin de la sine.„ Preţul unui meniu la Mugaritz începe de la 170 de euro. O echipă de 40 de persoane (cu o vârstă medie de 28 de ani) în frunte cu Andoni Luiz Aduriz găteşte pentru clienţi feluri de mâncare care variază de la miez de salată gătit în sos de crustacee şi vegetale aromate la hârtie de flori şi plante. De altfel, restaurantul are propria sa grădină cu sute de varietăţi de plante şi mirodenii. Şi cum mâncarea poate fi oricând asortată cu un pahar de vin, Mugaritz are o listă întreagă de vinuri, organizată după arome. „Mergem şi cumpărăm vinul de la mici crame pe care noi le considerăm speciale.”

    Pentru cei care nu doresc să bea vin, chef-ul spaniol recomandă fresh-uri, infuzii de plante, cocktailuri sau sake. Absolvent al Donostia School of Cuisine din San Sebastian, Andoni Luiz Aduriz, unul dintre cei mai influenţi chefi din lume, spune că dacă ar fi să recomande trei feluri de mâncare pe care oricine ar trebui să le încerce într-o viaţă ar opta pentru gargouillou (un mix de legume, fructe şi flori, fiecare gătit diferit), sitar la grătar – un fel de mâncare tradiţional gătit pe grătar deasupra unei felii de pâine („carnea de pasăre îşi lasă un suc care se impregnează în pâine şi îi dă un gust deosebit„) şi arici de mare. „Pescuit în sezonul potrivit, cu dressing sau fără, ariciul de mare trebuie gustat. El trebuie pregătit cât mai simplu, natural.„ Atunci când vine vorba de restaurantele sale preferate, chef-ul alege un local din ţara sa natală – Elkano din Guetaria -, precum şi altele din principalele capitale ale lumii – Per Se (New York), Narisawa (Tokio) şi The Fat Duck (Londra). „Toate au o abordare deosebită când vine vorba de mâncare. Aceste restaurante nu servesc doar mâncare, ci oferă experienţe deosebite.„ Acelaşi lucru îl încearcă şi Andoni Luiz Aduriz  la Mugaritz, unde „chef-ul se joacă cu clienţii şi testează modul cum un restaurant îi poate impresiona. Este o experienţă, nu doar un loc unde oamenii merg pentru a-şi potoli foamea pentru ca apoi să îşi vadă de drum”, scrie revista Restaurant.

  • Cel mai vândut produs de la IKEA în fiecare an. Românii stau la coadă să-l cumpere

    Cel mai vândut produs este sandvişul hot-dog care costă un leu.Anual, Ikea vinde 3.076.473 de sandivşuri hot-dog, adică circa aproximativ 8.400 de astfel de produse pe zi. 

    Sandvişurile sunt vândute la parter, în zona numită  Bistro Ikea. Împreună cu zona de restaurant aflată la etajul 1, spaţiul destinat servirii mesei în cadrul Ikea ocupă un spaţiu de aproximativ 400 mp. 

    Ikea este cel mai mare retailer de mobilă din România şi deţine un magazin în nordul Bucureştiului. Cifra de afaceri a companiei în 2012 a fost de circa 90 de milioane de euro. Compania are 425 de angajaţi.

  • IMPOZITUL FORFETAR: Cum va fi calculat şi cât va plăti o shaormerie sau un restaurant

     Formula de determinare a impozitului forfetar propusă de Guvern ia în calcul rangul localităţii, dar şi al zonei din municipii şi marii poli regionali (Braşov, Cluj, Constanţa, Craiova, Iaşi Ploieşti Timişoara), suprafaţa localului şi un coeficient de sezonalitate, care este clasificat în mod asemănător cu cel al rangului localităţii.

    Cel mai mare impozit forfetar va fi achitat de restaurantele de peste 300 de metri pătraţi din Zona A a Capitalei, care vor plăti 22.680 de lei/an (echivalentul a circa 5.200 de euro). Pentru restaurantele de peste 300 de metri pătraţi este aplicat un singur coeficient de suprafaţă.

    Impozitul forfetar anual/unitate este determinat după formula k * (x + y*q) *z, unde k este valoarea impozitului standard de 1.400 de lei, x – variabilă în funcţie de rangul localităţii, y – variabilă în funcţie de suprafaţa utilă a locaţiei, z – coeficient de sezonalitate, iar q – 0,8 (unic) reprezintă coeficient de ajustare pentru spaţiu tehnic unitate de desfăşurare a activităţilor.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Lungul drum al Carului cu Bere: la 114 ani de la deschidere restaurantul intră din nou în renovare

    Într-o zi de marţi cu soare dogoritor de august, pe la ora prânzului, mesele de la Caru’ cu Bere erau pline. Nici soarele şi nici lucrările de recondiţionare a faţadei nu i-au ţinut departe pe clienţii care voiau să mă­nân­ce în berăria ce a reuşit să supra­vie­ţuiască monarhiei, comunismului şi democraţiei de după ‘89.
     

    Citiţi articolul integral pe www.zfcorporate.ro

    Acest articol a apărut în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 19.08.2013

    ZF Corporate este serviciul specializat de ştiri cu plată al Ziarului Financiar. Pentru a putea citi aceste ştiri trebuie să vă abonaţi la ZF Corporate sau la unul din cele 12 fluxuri ale sale, profilate pe sectoare de activitate (Bănci, Retail, Imobiliare şi altele). Detalii de abonare la ZF Corporate: Alexandru Matei (tel. fix: 0318.256.286, tel. mobil: 0766.606.994) sau trimiteţi un email cu datele dumneavoastră de contact prin care solicitaţi informaţii şi abonare la adresa alexandru.matei@zf.ro sau stefan.paraschiv@m.ro. Veţi fi contactat în maximum o oră.

     

     

  • Maramureşeanul care a vândut ziarele săracilor în Paris şi-a deschis afacere în România

    Am ştiut de la început ce vreau să fac. Ştiam că lumea se deplasează după mâncare bună„, spune antreprenorul, care în noiembrie 2009 a deschis Cantine de Nicolai într-o zonă centrală, însă ferită de traficul şi aglomeraţia din Capitală. Micul local, cum îi spune antreprenorul, are 65 de locuri şi primeşte zilnic 60-100 de clienţi, cei mai mulţi seara.

    „A fost greu la început, pentru că românul e dispus să încerce ceva nou însă trebuie convins să revină.„ Nicolai Tand, care după mulţi ani în afara ţării încă îşi păstrează accentul de maramureşean, spune că a încercat să construiască un local mic, intim, care să creeze ideea de „acasă„. Aşa a ales spaţiul aflat între Piaţa Romană şi Piaţa Victoriei, pe una dintre străduţele care încă mai păstrează aerul interbelic. „Am găsit spaţiul acesta pe internet şi am mers să îl văd. Am ştiut de la început că aici vreau să dezvolt restaurantul, însă am mai mers să văd încă un spaţiu. M-am întors.”

    Deşi a fost deschis în urmă cu ceva mai mult de trei ani, antreprenorul spune că în fiecare an, timp de o săptămână, vara, localul intră în proces de renovare. „Consider că e un semn de respect faţă de client şi faţă de mine. Am construit acest business ca să îl dezvolt pe termen lung.” Nicolai Tand afirmă că după ce a lucrat la Paris în industria de profil a înţeles că pentru a face bani trebuie să investeşti. Astăzi restaurantul are afaceri de 6.000 – 8000 de lei pe zi, cifre ce au crescut an de an cu 15-20%. „Pentru un restaurant normal mecanismul e acelaşi ca la unul cu stele Michelin. Munceşti mult ca să ai o stea, dar şi mai mult să o păstrezi. La noi variabila e clientul.”

    Nicolai Tand a decis să investească într-un local propriu alături de un partener francez în plină criză financiară, când consumul era deja pe o pantă descendentă. El spune însă că a reuşit să crească an de an, fiind norocos că nu a trebuit să se raporteze la vremurile bune, de dinainte de 2009. Avantajul său a fost şi faptul că s-a adresat unei clientele cu venituri peste medie, mulţi dintre cei care mănâncă la restaurant fiind antreprenori şi executivi. Cele mai căutate feluri de mâncare sunt osso buco, foie gras, salată de caracatiţă şi supă de ceapă. „Ştiam de la început că voi deschide un local pentru oamenii de afaceri care au călătorit mult şi care ştiu ce înseamnă bucătăria franţuzească. În România deja sunt multe localuri pe segmentul mediu.”

    La fel ca la început, antreprenorul se implică zilnic în administrarea businessului şi în mersul acestuia de zi cu zi. Deşi are în subordine 16 angajaţi, Nicolai Tand este de părere că dacă ar sta acasă şi ar privi de pe margine ar veni un moment în care businessul nu ar mai merge de la sine. Astfel, dacă e în Bucureşti, e la restaurant tot timpul, pentru a lua pulsul. De altfel, el „face şi piaţa„ împreună cu bucătarul şi tot el socializează cu clienţii. „Încă de la început mergeam la fiecare masă să îi întreb pe clienţi cum li se pare mâncarea. Fac asta şi astăzi.„ Antreprenorul spune de altfel că mulţi clienţi îl sună personal înainte să vină, pentru că s-a creat o relaţie de lungă durată. Avantajul este chiar faptul că restaurantul este mic, de doar 65 de locuri.

    „Încă de la început m-am implicat personal, de la alegerea vopselelor şi a barului până la construcţia meniului. Am vrut ca localul să aibă amprenta mea proprie, de aceea am fost atent la detalii. Spre exemplu, scaunele sunt făcute la ţară, la Baia Mare.„ Restaurantul a necesitat o investiţie iniţială de 200.000 de euro, banii venind din sursele sale proprii şi din cele ale asociatului său pe care l-a cunoscut în cei 13 ani pe care i-a petrecut în Franţa.

  • 10 reguli pe care ar trebui să le ştiţi la o întâlnire de afaceri

    Iată zece reguli esenţiale într-o întâlnire de afaceri:

  • Ultima farsă marca Jeremy Clarkson: actori, “victimele” experimentelor Top Gear

    Secvenţa difuzată în cursul săptămânii trecute îi prezintă pe Jeremy Clarkson, James May şi pe Richard Hammond în timp ce conduc o camionetă  modificată de ei şi transformată în aeroglisor cu gândul la o inundaţie. Consecinţa testului este zborul meselor celor care cinau la restaurantul de pe malul râului de apa din cauza  vehiculului improvizat.


    Secvenţa ar fi trebuit să ilustreze unul dintre dezaszrele cauzate de trioul de prezentatori ai emisiunii în timp ce îşi testează creaţia.S-a dovedit totuşi că scena din restaurant a fost regizată cu atenţie şi că personajele care apar în emisiune sunt de fapt actori. Unul dintre ei – Michael Bott, a descris filmarea pe blogul personal drept “una dintre cele mai stupide roluri jucate vreodată”. A vorbit despre cum l-a cunoscut pe producătorul emisiunii şi modul în care a fost regizată scena. Bott povesteşte şi cum Jeremy Clarkson nu a reuşit să îi stropească de la prima încercare pe actori, ci a avut două tentative eşuate.


    Se pare că aceasta nu este singura scenă regizată din istoria show-ului TV. În 2007 a existat o controversă asemănătoare legată de incendierea “accidentală” a unei caravane de către cei trei prezentatori. Fanii emisiunii şi-au manifestat nedumerirea vizavi de conflictul generat de scena falsă, majoritatea spunând că regizarea scenei nu era un secret.

     

     

  • Preşedintele Traian Băsescu a petrecut prima seară de vacanţă la restaurantul Cireşica, din Olimp

     Traian şi Maria Băsescu au sosit, miercuri, la vila de protocol de la Neptun, iar în cursul zilei au profitat de vremea frumoasă şi s-au plimbat pe plajă, dar şi pe mare cu o şalupă.

    Seara, în jurul orei 21.00, au mers la restaurantul preferat al preşedintelui, din staţiunea Olimp, Cireşica, unde au petrecut până aproape de miezul nopţii.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cel mai scump restaurant din România: o masă costă cât un salariu minim

    Degajat şi volubil, Florin Rădulescu îşi primeşte oaspeţii în restaurantul Osho din cartierul bucureştean Primăverii, pe care l-a deschis în 2010, în urma unei investiţii de 320.000 de euro din fonduri proprii. „Îmi place foarte tare să gătesc şi mi-am dorit mult să deschid un restaurant”, spune Rădulescu, care are 47 de ani şi este de profesie inginer. Încă din 2003 şi-a făcut propria firmă, cu activităţi în domeniul instalaţiilor de aer condiţionat, iar acum îşi petrece dimineţile la firma de instalaţii iar de la 12 până seara la 8 se ocupă de restaurant.

    „Am două slujbe„, glumeşte antreprenorul, care a avut de la începutul investiţiei un pachet de 75% din acţiuni, dar acum o deţine în întregime, pentru că alţi doi parteneri au ieştit din afacere în toamna anului trecut. „Osho este marcă înregistrată şi nu mai am alte afaceri în Horeca”, spune el.

    Antreprenorul a mai cheltuit încă 320.000 de euro pentru deschiderea celui de-al doilea spaţiu, în 2011, cu specific pescăresc, iar la finalul anului trecut investiţia totală ajunsese deja la 800.000 de euro. Osho s-a consacrat în Capitală drept unul dintre cele mai scumpe restaurante, bonul de casă mediu plasându-se la 180 de lei; cele mai scumpe feluri de mâncare ajung la 340 de lei o porţie de  Black Angus Tomahawk sau Black Angus Beeef Chops.

    Privite însă din perspectiva gramajului, scumpe sunt carnea de bizon – 220 de lei porţia de 300 gr. şi vita de tip Wagyu – 240 de lei porţia de 300 gr. Restaurantele au în medie între 450 şi 500 de clienţi în fiecare zi, împărţiţi în mod egal între mesele de prânz şi seară. 65% dintre ei sunt deja clienţi fideli, iar proprietatul spune că pentru ei a dezvoltat un sistem de bonusuri:  carduri cu reduceri de 15%. „Peste 80% dintre clienţi au peste 35 de ani, sunt corporatişti, politicieni sau oameni de afaceri”.

    Deschis după instalarea recesiunii, Osho nu a resimţit în niciun fel criza economică dintr-un motiv foarte simplu: ţinteşte clienţi cu putere de cumpărare ridicată. „Clienţii noştri ştiu ce vor şi, de multe ori, din partea lor vin sugestii foarte pertinente. Meniul de pe mese, de pildă, este completat şi în funcţie de ideile lor”, explică Rădulescu. Nu doar meniurile au fost recent schimbate, ci a investit deja anul acesta 100.000 de euro pentru publicitate, rebranding şi extinderea sistemului de livrări.

    Despre alegerea specificului restaurantului, povesteşte că a călătorit mult şi a prins gustul cărnii de vită, „care nu este aşa cum o cunoaştem noi – tare, aţoasă, fiartă mult pentru o mâncare. Sunt specii de vită crescute special pentru carne„, explică el. De fapt, pentru o friptură după standardele lui Florin Rădulescu, animalele sunt alese – cinci, poate zece dintr-un lot anume, sunt sacrificate exact când trebuie (altfel carnea se întăreşte), iar carnea este maturată, în frigidere, vreme de 10, 21 sau 45 de zile, Osho fiind primul restaurant din România care face acest lucru. Iar cu cât este mai lung timpul de maturare, cu atât creşte şi preţul felului de mâncare.