BusinessMagazin

Tag: special

  • Pielea ursului din Ungaria. Cel mai ambitios plan de relansare economica din Europa de Est

    Metoda de iesire din criza “prin noi insine, cu banii vostri” pe
    care o testeaza acum guvernul lui Viktor Orban ar putea, daca
    printr-o minune va reusi, sa refaca echilibrul bugetar al Ungariei,
    sa dea idei si guvernelor din regiune care se confrunta cu probleme
    similare. Sau, in caz contrar, sa compromita pentru multa vreme
    orice tentativa de aventura economica pe care acestea ar dori s-o
    incerceIn toamna lui 2008, cand Ungaria soca mediile financiare
    anuntand ca imprumuta 20 de miliarde de euro de la FMI pentru a
    face fata crizei, politicienii din Romania erau cu gandul departe,
    la cum sa-si stimuleze mai eficient electoratul in perspectiva
    parlamentarelor, si nu la recesiunea care batea la usa, nestiuta si
    neprevazuta de nimeni.

    Nu-i vorba, nici politicienii sau FMI nu stiau prea bine ce va
    urma. Premierul socialist de atunci, Ferenc Gyurcsany, laolalta cu
    expertii FMI, estimau o scadere de 1% a economiei ungare pentru
    2009, iar FMI afirma ca pana in 2010, economia Ungariei nu va mai
    avea crestere si va ajunge la potentialul sau maxim de 3% abia dupa
    2011. In cele din urma, 2009 s-a incheiat cu o scadere a PIB de
    6,3%, Gyurcsany a pierdut rasunator alegerile in acest an si a
    revenit la putere copilul teribil al politicii maghiare, Viktor
    Orban, fost premier intre 1998 si 2002. Ales cu o majoritate
    zdrobitoare, Orban trebuie acum – cand bugetul pe 2011 este in
    plina dezbatere – sa inceapa decontul promisiunilor electorale, de
    reducere a impozitarii pentru populatie si de crestere in paralel a
    veniturilor, o asociere neobisnuita, mai ales pentru o economie
    neiesita din recesiune.

    Si trebuie sa faca asta fara un imprumut extern, nici macar de
    tip preventiv, dupa ce in vara a rupt discutiile cu expertii de la
    FMI si Banca Mondiala, care venisera sa impuna noi masuri de
    austeritate in schimbul deschiderii altor linii de finantare
    (datoria publica a Ungariei a ajuns la 83% din PIB, iar deficitul
    ar trebui redus inca de anul acesta la 3,8% din PIB, de la 4,4%
    anul trecut). Asa ca propunerea de buget cu care Fidesz,
    formatiunea de centru-dreapta condusa de Orban, s-a prezentat la
    sfarsitul lunii octombrie e construita pe binomul “reducem
    fiscalitatea – crestem veniturile bugetare”, cu care in Romania
    anului 2004 o coalitie amorfa intre liberali si socialisti a
    castigat puterea si a pus umarul la o crestere economica
    accelerata.


    Ca si in cazul Romaniei, sperantele actualului executiv de la
    Budapesta se leaga de increderea aproape mistica intr-o crestere
    economica venita pe seama unei cote unice mici, care va stimula
    rapid economia si va permite bugetului sa se amelioreze. Iar la
    aceasta se adauga fermitatea fata de marile companii care inca fac
    profit sau macar au facut in anii anteriori – e vorba de “taxele de
    solidaritate” pe care Orban vrea sa le perceapa pana in 2012 (sau
    chiar pana in 2014, conform celor mai recente informatii privind
    proiectia bugetara multianuala), in special pentru retail, energie,
    telecom, detinute – o coincidenta, desigur – in majoritate de
    actionari straini.
    Concret, bugetul pe 2011 e construit luand in calcul o cota unica
    de impozitare de 16% pentru populatie si o cota unica pentru
    intrepinderile mici si mijlocii de 10%.

    In schimb, sectoarele sus-amintite, se spera, vor contribui cu
    circa 1,9 miliarde de euro (520 de miliarde de forinti) la buget in
    2011, din spirit de solidaritate si dupa modelul sistemului bancar,
    care a inghitit cu mare greutate o astfel de suprataxa inca din
    vara. In previziunile cabinetului Orban, milioanele de euro se
    insira ca steagurile politaiului Pristanda: 804,3 milioane de euro
    vor intra inca din acest an la buget din supraimpozitarea
    profiturilor din retail, energie si telecom, iar anul viitor 726 de
    milioane de euro din suprataxarea sistemului bancar, 1,3 miliarde
    euro din recanalizarea contributiilor pentru pensii, dinspre
    pilonul doi spre pilonul unu (de la companiile de asigurari, catre
    bugetul statului, incepand de luna aceasta si pana in decembrie
    2011), 3,6 miliarde de euro (intre 2013 si 2015) din renegocierea
    parteneriatelor public-private aflate in derulare etc.

  • Povestea lui Patrick Desbiens, seful care paraseste GSK Romania

    Patrick Desbiens s-a alaturat pentru prima oara industriei
    farmaceutice in Canada, dupa ce a lucrat in companii din alte
    domenii. “Ce m-a atras catre acest sector a fost atat faptul ca
    industria se bazeaza pe principii inovatoare, cat si ca solutiile
    noastre aduc schimbari palpabile in sanatatea si vietile
    oamenilor.” El marturiseste ca a ales tara noastra pentru
    oportunitatile pe care i le ofera. “Este o tara in plina
    dezvoltare, iar munca mea poate avea un impact benefic asupra
    oamenilor”, spune managerul.

    Mai exact, provocarea consta in a respecta standardele vestice,
    adica modul in care GSK opereaza si codul strict de conduita a
    companiei, chiar si atunci cand interactionezi cu un mediu in care
    exista in continuare multa ambiguitate si unde regulile si
    obiceiurile pot fi diferite. “GSK este in Romania de peste 20 de
    ani si avem aici un mandat pe termen lung. Intelegem ca uneori
    trebuie sa renuntam la anumite oportunitati de afaceri, pe fondul
    regulilor noastre interne mai stricte, dar consideram ca acest
    punct de vedere ne ajuta pe termen lung.”

    Inainte de a ajunge in fruntea GSK Romania, Desbiens a fost
    Business Unit Director pentru GSK in Québec (Canada). Anterior a
    detinut diverse pozitii in marketing, management de produs si
    comunicare corporatista la GSK. Licentiat in Business
    Administration (Marketing) la Université du Québec (din Montréal,
    in 1990), si-a completat studiile cu un program de Strategic
    Marketing Management (in 2003, la Ivey School of Business, Canada)
    si cu un program de Critical Thinking in 2004, la Wharton School of
    Business, Philadelphia. In 2008, Patrick Desbiens a absolvit un
    program de sase luni de Leadership Development la Harvard Business
    School din Boston.

  • Mic ghid de vanzari: capitolul “pe patru roti”

    “Tu trebuia sa conduci si Rolls Royce Ghost. Mare dezamagire a
    fost. E un autobuz cu o emblema frumoasa, un Seria 7 camuflat in
    Rolls”, imi zice amicul. “Care e problema in asta”, ii zic eu,
    “pentru ca Seria 7 (adica cea mai scumpa limuzina de lux a BMW) nu
    este nici pe departe o masina proasta”.

    “Nu, dar cand platesti 250.000-300.000 de euro pe o masina ai
    vrea ceva altfel decat gasesti pe una de 80.000 de euro”, sustinea
    amicul. “Ai vorbit cu vreun client?”, i-am raspuns eu, “Sa vezi
    daca il deranjeaza? Eventual unul care si-ar fi cumparat altadata
    si acum nu isi mai ia? Poate ca lumea nu mai cumpara o masina, ci
    povestea si imaginea din spatele ei. Stii tu…marketingul”.

    Exemplul cu Rolls Royce si BMW nu e singular in discutiile
    dintre profani sau analistii industriei auto, intre “puritanii” si
    “trendsetter”-ii de pe blogurile si forumurile auto. Jaguar X-Type
    era un Ford Mondeo in toata regula, consola si indicatoarele de pe
    diverse modele Bentley erau pline de componente de pe limuzinele
    Audi, ba chiar si Daciile “fura” componente de la mai scumpele
    Nissan si Renault. Cred ca inainte de a face orice comentariu e
    nevoie sa facem o scurta intoarcere in timp. Mai precis, la
    inceputul anilor ’90, cand Kim Clark si Takahiro Fujimoto
    concluzionau sase ani de cercetare si vizite la 20 dintre cei mai
    mari producatori de masini din lume intr-o carte cu un titlu lipsit
    de orice urma de sex-appeal si care nu a fost best-seller in lista
    New York Times: “Product Development Performance: Strategy,
    Organization, and Management in the World Auto Industry”.

    “Pana acum, prea putine dintre analize s-au concentrat asupra
    ciclurilor de dezvoltare ale produselor, axandu-se mai degraba pe
    productivitate si calitate”, spuneau cei doi autori inca de acum 20
    de ani, cand Toyota reusea prin diverse artificii sa dezvolte o
    masina complet noua in 3 ani, fata de producatorii americani care
    nu reuseau sa o scoata de pe liniile de productie la mai putin de
    cinci ani de la prima foaie alba.

    Intre timp, Toyota a ajuns cel mai mare producator de masini,
    americanii au intrat in faliment (e adevarat, doar GM si Chrysler,
    doi dintre cei trei mari producatori din Detroit), iar la fiecare
    conferinta de presa sefii cei mari anunta tot mai multe lansari de
    masini si inventarea tot mai multor segmente. Sau, mai explicit,
    inventarea pietei acolo unde ea nu exista. Producatori precum
    sud-coreenii de la Hyundai-Kia au reusit sa ajunga in mai putin de
    zece ani in top 5 mondial (de pe locul 15) in conditiile in care
    si-au dezvoltat accelerat gama de produse, beneficiind din plin de
    economiile rezultate in urma folosirii de platforme comune.

  • Poveste, nostalgie, istorie – cum se mai vand ceasurile

    Ce ofera acum vechile marci Poljot sau Vostok si cum poti crea o
    nisa pe o piata care incepe cu ceasul din coltul desktopului sau de
    pe ecranul telefonului si se termina cu minunatiile mecanice ce
    folosesc otel recuperat din epava Titanicului sau fragmente de
    meteoriti? Raspunsul este simplu, crede Iulian Marinescu,
    directorul general al Vostok-Spirit, importatorul ceasurilor create
    de Volmax, fosta Poljot si de Vostok Europe: vinzi istorie,
    poveste, putina nostalgie, eviti zona trendy. Clientii lui
    Marinescu au intrat in show-room si au cerut, simplu, ceasul lui
    Gagarin, iar autorul acestui text a tinut musai sa vada un ceas
    fabricat din metalul recuperat din rachetele militare SS-20
    dezafectate.

    Unii cred ca oferta lui Marinescu este si o investitie: un
    cunoscut om de afaceri roman a cumparat ceasuri rusesti de 25.000
    de euro, cateva pentru a le face cadou si altele pe care le tine la
    banca, intr-o caseta de valori. Omul de afaceri crede ca valoarea
    ceasurilor va creste in timp si ca peste 20 de ani modelele rare pe
    care le-a ales isi vor spori cu mult valoarea. Povestea lui Iulian
    Marinescu, care va implini 33 de ani in curand, incepe cu un pusti
    care colinda de doua ori pe saptamana Ermitajul, care face liceul
    la Iasi si termina Artele la Bucuresti. Iar dupa 14 ani in
    industria publicitara din Romania decide sa isi creeze propriile
    campanii publicitare si descopera industria orologera rusa.
    Concureaza cu alte 11 companii din Romania care se ocupau mai mult
    sau mai putin cu orologeria si care doreau sa devina importatori si
    le face rusilor o propunere, prezentandu-le un plan de afaceri si o
    strategie pe patru ani. Rusii accepta, iar Marinescu admite ca la
    baza deciziei lor au stat si faptul ca s-a nascut la Chisinau si ca
    stie limba rusa sau modul in care gandesc oamenii acolo.


    Timp de doi ani afacerea s-a pozitionat discret, fiind prezenta
    pe internet si cu cateva spoturi publicitare pe canalele TV
    destinate celor iubitori de aventura si stiinta. Chiar si asa
    vanzarile au mers bine, spune Marinescu, situandu-se in zona
    sutelor de mii de euro. Compania vrea acum sa isi prezinte oferta
    si marei mase de clienti, asa ca de anul viitor tinteste marile
    orase din Romania, cu standuri dedicate si o prezenta mai activa pe
    piata. Prezente discrete in Romania, ceasurile rusesti se vand bine
    in Statele Unite si in Asia. In SUA exista un cult pentru modelul
    Komandirskie – “comandant” in traducere, ceas produs de Vostok si
    care a fost in perioada URSS ceasul oficial al ofiterilor din
    Armata Rosie, nefiind disponibil comercial. Ceasul este cel mai
    ieftin si, paradoxal, este singurul ceas rusesc care este
    falsificat.

    “Se falsifica tocmai din cauza succesului de care se bucura in
    lume, pentru ca este poate singurul din zona <funny> si
    <trendy>, dar falsurile sunt grosolane”, spune Marinescu. In
    Asia in schimb se vand ceasurile din zona de pret de 500 de euro,
    Singapore fiind cel mai bun client pentru companiile producatoare.
    In Europa piete semnificative sunt Grecia sau Polonia; este
    adevarat ca in ultimul caz rusilor le-au trebuit patru ani de la
    lansare pana la consacrare, pentru ca “polonezii aveau o problema
    cu rusii”.

    Tocmai pentru a evita o serie de “probleme”, rusii au decis sa
    nu insiste pe latura “razboinica” cu care multi oameni sunt tentati
    sa ii asocieze – Armata Rosie, victoria in al Doilea Razboi
    Mondial, marsul pana la Berlin -, ci cu realizari tehnice sau
    culturale: in Europa modelul Maxim Gorki, produs de Vostok Europe,
    are mare succes, iar modelul Sturmanskie a intrat in istorie drept
    ceasul purtat la mana de primul cosmonaut al lumii, Iuri Gagarin.
    Mecanismul cronograf 3133, poate cea mai de succes creatie a
    rusilor de la Poljot, detine recorduri de prezenta in spatiul
    cosmic, iar ceasul Buran echipat cu 3133 este ceasul oficial al
    presedintiei ruse. Este vorba de o editie limitata, de cate 200 de
    exemplare (numarul 172 este la Bucuresti) cu semnatura lui Dmitri
    Medvedev, placat cu aur si pretuit la 850 de euro.

    Pentru a se individualiza pe o piata extrem de dinamica,
    fabricantii au inceput sa foloseasca in ceasurile create nu numai
    diamante sau metale pretioase, ci si metal recuperat din epava
    Titanicului, cenusa vulcanului din Islanda sau material din
    meteoriti. “Noi nu trebuie sa inventam astfel de elemente de
    marketing, ele exista deja”, zambeste Iulian Marinescu,
    referindu-se la mixul de nave spatiale, cosmonauti, piloti,
    scriitori, automobile, avioane sau rachete balistice care
    individualizeaza ceasurile rusesti. Ceasul si-a pierdut utilitatea
    si a devenit un accesoriu de personalitate, un obiect ce defineste
    personalitatea si preocuparile celui ce il poarta. Cum va reactiona
    romanul intre ceasul ofiterului din Armata Rosie, cel al lui
    Gagarin si cel cu semnatura lui Dimitri Medvedev este un experiment
    cel putin interesant.

  • Cine castiga si cine pierde in razboiul mondial al valutelor

    Liderii celor mai puternice 20 de state ale lumii, reuniti in
    Coreea de Sud in urma cu cateva zile, au convenit sa fie “vigilenti
    fata de miscarile excesive de pe piata valutara”, sa limiteze
    deficitele de cont curent si sa se abtina de la devalorizari ale
    monedelor nationale cu scopul de a stimula artificial
    competitivitatea economiilor. Pe cat de vagi si de seci par
    deciziile de mai sus, pe atat de graitoare au parut ele pentru
    pietele financiare: aurul s-a scumpit, petrolul a urcat la 82 de
    dolari pe baril, monedele din economiile emergente, inclusiv din
    Europa de Est, au crescut, iar dolarul a scazut in continuare,
    trecand de 1,40 dolari/euro.

    Desigur, nu e chiar ceea ce s-ar fi asteptat de la liderii G20,
    care au facut tot posibilul sa lase impresia ca vor coopera, ca se
    inteleg bine si ca nu exista niciun “razboi al valutelor” –
    expresia lansata de ministrul brazilian de finante Guido Mantega,
    cu referire la SUA, Europa si Japonia si la eforturile lor de
    devalorizare a propriilor monede, in dauna economiilor emergente.
    Acestea din urma, cu notabila exceptie a Chinei, care continua sa
    reziste presiunilor SUA de a-si lasa moneda sa se deprecieze, raman
    sa traga ponoasele crizei, sugera Mantegna, pentru ca nu sunt atat
    de puternice nici ca sa-si protejeze propriile monede, la infinit
    de speculatiile valutare, nici sa foloseasca ele insele de parghia
    devalorizarii ca sa-si mareasca exporturile in felul in care o fac
    SUA sau Germania.

    Pietele financiare insa au luat declaratia G20 asa cum este,
    respectiv drept o declaratie a imposibilitatii si a lipsei de
    dorinta de a face mai mult, si si-au continuat natural jocul contra
    dolarului, mutandu-si atentia asupra reuniunii din aceasta
    saptamana a Rezervei Federale a SUA, de unde toata lumea asteapta o
    noua runda de masuri de “relaxare cantitativa” (cumpararea de
    titluri de stat de pe piata cu scopul de a creste lichiditatea si
    deci de a stimula creditarea in economie – in fapt, incercarea de a
    iesi din recesiune prin tiparirea de moneda). Cat despre China, de
    aici nu e de asteptat nicio schimbare – cu alte cuvinte, Beijingul
    va continua sa cumpere dolari, ca sa impiedice aprecierea yuanului,
    desi va face concesii de moment menite sa mai taie din avantul SUA
    de a contraataca prin alte mijloace. Mai exact, administratia Obama
    a amanat pana dupa urmatorul summit al G20, din noiembrie, o
    decizie pe raportul Congresului care cere instituirea de tarife
    punitive la import pentru “tarile ce isi manipuleaza monedele”,
    adica pentru China.

    Din iunie si pana joia trecuta, yuanul a pierdut treptat 1,92%
    in valoare fata de dolar, ceea ce pentru Beijing e suficient ca sa
    scape de sanctiunile vamale ale SUA, dar pentru Washington nu e,
    mai ales ca la 4 noiembrie sunt alegerile partiale din State, unde
    cea mai importanta miza e tot cea economica – poate iesi America
    din recesiune, intre altele si prin silirea Beijingului sa accepte
    o apreciere mai mare a yuanului?Prin urmare, razboiul valutelor e
    in plina desfasurare, desi sefii de state si guvernatorii bancilor
    centrale isi dau osteneala sa-l minimalizeze (“e doar o chestiune
    de semantica” si “nu as califica situatia obiectiva ca fiind
    reflectata de aceasta sintagma, razboi valutar”, spunea
    guvernatorul Bancii Centrale Europene, Jean-Claude Trichet).

    Poate nimeni nu l-a mai aratat atat de evident cu degetul ca
    brazilianul Mantegna, insa razboiul valutar este o realitate de ani
    de zile, inca dinainte de inceputurile actualei crize economice din
    2008, iar miza sa este suprematia pe graficul exporturilor mondiale
    si, mai nou, iesirea din recesiune cu ajutorul unor exporturi mai
    competitive. Tensiunea valutara a ajuns insa in ultimele luni
    aproape de punctul de fierbere pentru ca, mai mult decat pana acum,
    bancile centrale si-au asumat misiunea de a devaloriza propriile
    monede pentru a-si face marfurile mai atractive la export si a
    descuraja importurile, iar ceea ce nu au facut bancile centrale au
    desavarsit fondurile speculative in cautare de instrumente
    rentabile in care sa-si plaseze banii.

    Intr-un mare joc mondial de suma nula, in care castigurile unora
    sunt obligatoriu pierderile usturatoare ale altora, si pe fondul
    unui climat economic deteriorat de criza, cei care au avut la
    dispozitie bani de plasat au inundat cu lichiditati pietele.
    Bancile centrale au cumparat titluri emise de propriile state sau
    de cele din aria lor de actiune (cazul Bancii Centrale Europene,
    care initial a justificat aceasta prin intentia de a sustine
    Grecia, Portugalia sau Spania in fata speculatorilor internationali
    ce atacau euro); uneori au facut-o explicit cu scopul de a evita
    crize noi de lichiditate de genul celei care a paralizat piata in
    contextul caderii Lehman Brothers din 2008. Masura, cunoscuta sub
    numele de “quantitative easing” (“relaxare cantitativa”), trebuia
    sa fie in principiu una extraordinara, dar treptat toti actorii
    implicati au devenit dependenti de ea – bancile centrale, statele,
    bancile comerciale si fondurile de investitii -, ba mai mult, s-a
    conturat ideea periculoasa ca daca acest joc nu mai continua,
    economiile recad in criza, in temuta varianta in forma de W.

  • Prin mainile lor trece 2% din PIB-ul mondial. Cum se vede de la Köln afacerea curieratului

    “Directorul nostru financiar nostru spunea ca industria
    curieratului e extrem de sexi, desi altii cred asta despre zonele
    de IT si auto. Dar cineva tot trebuie sa duca lucrurile de la A la
    B si daca o facem chiar noi, e cu atat mai bine. Cu atat mai mult
    cu cat ne trece prin maini 2% din PIB-ul mondial.” Carsten Helssen,
    directorul de comunicare si marketing al UPS Europe, compania care
    transporta volumul cel mai mare de colete anual, vorbea tarziu in
    noapte, pe aeroportul international Köln-Bonn, despre munca pe care
    o face de peste 20 de ani.

    Si, dupa cum spune el, in cei aproape 40 de ani de activitate a
    companiei americane in Europa, toti cei care au ajuns in varful
    managementului au pornit de jos. E practic drumul de la simplu
    curier, care livreaza bagajele de la depozit catre clienti, pana la
    gestionarea unui mecanism care, la prima vedere, pare cel putin
    coplesitor. Va veti intreba de ce am vorbi despre curierat noaptea
    si de ce tocmai in aeroport. E firesc sa fie asa, iar povestea e
    cat se poate de simpla. Platformele curieristilor, asezate in
    apropierea aeroportului din Köln, denumit Konrad Adenauer, dupa
    numele primarului orasului si primului cancelar al Germaniei, cel
    care a mutat capitala la Bonn dupa razboi, sunt goale in timpul
    zilei.

    Avioanele incarcate cu pachete din toate colturile lumii incep
    sa aterizeze abia dupa noua seara. Si nu e vorba de doua-trei, ci
    de cateva zeci. De la micile ATR-uri cu o capacitate de sub zece
    tone pana la colosii care transporta peste o suta, precum
    impresionantul Boeing 767-400 Jumbo. Cei 2.300 de angajati ai
    hub-ului UPS din Köln, cu toate joburile posibile – mai putini
    pompieri si doctori, dupa cum glumeste Helssen -, se ocupa de
    descarcarea zecilor de mii de colete, de sortarea lor in functie de
    destinatie si apoi de incarcarea in zborurile cargo
    corespunzatoare.

    “Totul trebuie sa mearga ca si ceasul elvetian. Cand lucram in
    centrul de sortare si vedeam la miezul noptii sutele de mii de
    colete, nu puteam sa cred niciodata ca vor putea ajunge la timp
    pentru toata lumea.” Si e intr-adevar greu de crezut. Capacitatea
    de sortare a hub-ului este de 110.000 de colete pe ora, iar timpul
    disponibil pentru intreaga operatiune este de trei ore si jumatate.
    Se intampla astfel: dupa ce sunt descarcate, pachetele ajung in
    zona de inseriere si timbrare, unde primesc un cod de bare
    corespunzator tarii si districtului in care trebuie sa ajunga.


    Apoi sunt fotografiate si se plimba pe kilometri de benzi unde,
    in functie de codul scanat, platformele care le transporta se
    inclina la stanga sau la dreapta, ca sa le trimita la zborul
    corespunzator. Iar zecile de mii de pachete coboara catre angajati,
    de unde sunt incarcate in compartimente standard pentru
    aeronave.

    Asadar, pachetul trimis astazi din Romania pleaca la 9 seara de
    pe Aeroportul Henri Coanda din Otopeni, ajunge la 23 la Köln, iar
    la doua noaptea isi gaseste deja cursa care o sa-l transporte la
    destinatie. Decolarile incep la doua si jumatate, fie ca vorbim de
    aeronave mici, care se adreseaza Europei, sau de cele de mari
    dimensiuni, cu destinatii precum Louisville, Philadelphia, Dallas,
    Miami, Columbia, Rockford sau Hartford (SUA), Hamilton (Canada),
    Shanghai, Shenzen sau Hong Kong (Asia). Iar dimineata, curierul
    bate la usa destinatarului si ii livreaza coletul trimis. Si nu
    sunt deloc putine, circa 15 milioane in fiecare zi, in cazul
    UPS.

  • Aliz Kosza, managerul care a trecut de la turism la vopsele

    Pana in anul 1993, timp de 13 ani, Aliz Kosza a lucrat in
    turism, dar s-a orientat apoi catre industria alimentara, devenind
    director national de vanzari la Kraft Jacobs Suchard Romania, unde
    a coordonat 38 de distribuitori si echipele de vanzari din intreaga
    tara ale companiei si a contribuit la lansarea marcii Poiana. A
    trecut apoi in domeniul IT, pe pozitia de manager general la Macro
    International Romania, care distribuia printre altele produsele
    Lexmark in Romania, iar din anul 2000 s-a orientat catre domeniul
    energiei, preluand conducerea MOL Romania pentru o perioada de trei
    ani la finalul careia compania numara 74 de benzinarii in tara si
    venituri de 90 de milioane de euro.


    Aliz Kosza a revenit apoi la alimentare, in pozitia de CEO al
    Orkla Foods Romania, unde s-a ocupat de achizitiile companiei din
    perioada 2004-2007 si a asigurat cresterea afacerilor de la 18
    milioane de dolari in 2003, inainte de preluarea mandatului, la 30
    de milioane de dolari trei ani mai tarziu.


    Din 2008 conduce Fabryo Corporation, companie care a ajuns in
    numai doi ani lider pe piata de lacuri si vopsele decorative din
    Romania, cu o cota de 21% din piata vopselelor decorative in prima
    jumatate a acestui an, potrivit companiei de cercetare de piata
    MEMRB.

  • Cum a transformat Monica Iavorschi o marca de frigidere intr-una de electrocasnice

    Mai apoi, a lucrat timp de patru ani in cadrul diviziei din Romania a companiei Avon, unde a acumulat experienta pe segmentele customer service si de analiza financiara, iar din 2001,Monica  Iavorschi s-a alaturat companiei Arctic, in calitate de director de marketing. In aceasta perioada, brandul Arctic a evoluat devenind unul dintre cele mai cunoscute branduri de produse electrocasnice de pe piata romaneasca, iar compania a preluat in portofoliu si brandul premium de electrocasnice Beko.

    “Extensia de brand Arctic reprezinta unul dintre momentele cheie ale carierei mele”, marturiseste Monica Iavorschi, precizand ca acest lucru a generat si unul dintre evenimentele importante in istoria companiei – transformarea Arctic dintr-o marca de frigidere intr-o marca de electrocasnice. Din 2008, Monica Iavorschi ocupa pozitia de director general al Arctic. “Planurile noastre de viitor vizeaza depasirea cu succes a acestei perioade delicate pe care o traverseaza intreaga piata de consum si economia in ansamblu”, precizeaza directoarea Arctic.

     

  • Colectarea selectiva, un vis?

    Cand am auzit prima oara de colectarea selectiva, m-am intrebat
    ce folos are. Practic, nu intelegeam de ce trebuie sa schimb felul
    in care arunc gunoiul. O prietena imi spunea ca nici macar nu are
    loc in casa pentru a-si pune trei cosuri de gunoi. A fost ciudat la
    inceput, dar acum totul pare firesc si putini sunt cei care uita sa
    separe corect hartiile de sticla si PET-urile de gunoiul menajer.”
    Martina are 32 de ani si locuieste in nordul Belgiei.


    Cand aude despre situatia din Romania, tanara nu pare deloc
    uimita pentru ca acelasi lucru se intampla si in Belgia, ce-i drept
    acum 15-20 de ani.Oricum, nimic nu se poate intampla peste noapte,
    spune ea, in timp ce pocneste din degete. “Cert e ca acum, cand te
    trezesti cu abtibildul rosu lipit pe sacul de gunoi si de pe toata
    strada ti l-au lasat in fata casei numai pe al tau, ai si o rusine
    fata de vecini si te apuci sa rascolesti in sac ca sa vezi ce ai
    aruncat gresit.”


    Si practic nimeni nu scapa nepedepsit, dat fiind ca cei care
    ridica gunoiul sunt foarte perspicace. Sunt de regula doi oameni: o
    fata care se uita atent in sac ca sa vada daca nu s-a strecurat
    ceva nepotrivit si care decide daca gunoiul pleaca sau ramane si un
    barbat foarte solid care ridica sacii colectati corect in masina de
    gunoi. Iar abtibilidul rosu lipit pe saci nu e numai o pedeapsa in
    fata vecinilor, pentru ca la trei greseli, sacul ramane tot in fata
    portii, dar in plus, vine si politia cu o amenda de doua-trei sute
    de euro. In Romania, povestea e abia la inceput. Perceptia asupra
    colectarii selective nu e foarte clara, iar multi romani se
    intreaba, probabil, “Ce imi iese daca nu mai arunc gunoiul la
    gramada?”.


    “Conceptia gresita a romanilor trebuie schimbata. Este necesar
    sa intelegem ca generarea de deseu costa, si inca foarte mult, in
    celelalte tari din Europa. Cu cat faci mai mult gunoi, cu atat
    platesti mai mult. Si nu invers.” Mugurel Radulescu, presedintele
    Eco-Rom Ambalaje, ONG care urmareste respectarea angajamentelor
    privind atingerea obiectivelor de valorificare si reciclare a
    deseurilor, infiintat de catre producatorii de ambalaje, sustine ca
    romanii trebuie sa treaca la colectarea selectiva din convingerea
    ca este un lucru normal, necesar si, nu in ultimul rand, benefic
    lor si generatiilor urmatoare, insistand pe ideea de constiinta si
    de responsabilitate pentru propriile acte de consum. Insa inainte
    de a ajunge sa creada ca e normal, necesar si benefic, cetateanul
    tinde sa aiba si o urma de suspiciune.

    Din studiile realizate de cei de la Eco-Rom Ambalaje rezulta ca
    cei mai multi romani au auzit de colectarea selectiva, dar de fapt
    nu stiu ce trebuie sa faca; unii nu stiu ca ambalaj poate fi si
    conserva, dar si doza de cola sau cutia de carton de la ceai. Multi
    nu stiu ce se intampla mai departe cu ceea ce este in container,
    iar faptul ca nu cunosc i-a determinat sa adopte perceptii eronate.
    “Aici intervin si mentalitatile: pesimism, neincredere in ceva nou,
    suspiciune, <stiam eu ca e ceva neserios, le ia de fapt impreuna
    si le arunca la groapa de gunoi>. Au fost si astfel de cazuri,
    dar multa lume a imbratisat informatia fara sa vada personal”,
    marturiseste seful Eco-Rom.

    De aceea, multi dintre operatorii de salubritate au lansat de
    cateva luni modele de buna practica in colectarea selectiva a
    deseurilor de ambalaje de la populatie. Astfel, salubristii vor
    colecta gunoiul in camioane cu pereti transparenti, pentru ca
    populatia sa observe clar ca gunoaiele aruncate sunt ridicate
    separat, in vederea reciclarii. “Ne dorim ca ei, cetatenii, sa
    capete incredere ca deseurile reciclabile sunt valorificate si
    colectarea selectiva pe care o fac are rezultate”, spunea in urma
    cu jumatate de an Cristian Poteras, primarul Sectorului 6, la
    lansarea unuia dintre primele proiecte de acest gen.

  • Veronica Savanciuc, unul dintre primii antreprenori din publicitatea romaneasca

    In 1998, la Londra, Veronica Savanciuc a primit titlul de
    “Leading Woman Entrepreneurs of the World”, iar in 2003,
    International Advertising Association a desemnat-o “Personalitatea
    feminina a deceniului in publicitatea romaneasca”. Cele doua
    distinctii spun cam tot ce ar trebui sa se stie despre omul care
    conduce grupul Lowe in Romania.

    Inainte de a intra in publicitate, Savanciuc si-a facut pregatirea
    practica la DHL, unde a condus departamentul de marketing si
    vanzari. Experienta a fost utila, pentru ca a creat baza de care
    presedintele Lowe Group avea nevoie pentru a intra pe cont propriu
    in publicitate.

    Prima afacere a pornit-o in 1993, cand s-a numarat printre primii
    antreprenori din domeniu, prin infiintarea agentiei PlusAdvertising
    (azi Lowe & Partners). Grupul pe care il conduce Savanciuc
    cuprinde inca cinci agentii: Initiative (media), Lowe PR (PR),
    Brand Connection (media), Medic One (healthcare communication) si
    HyperActive (digital advertising).

    Veronica Savanciuc este membru activ in CA al Consiliului
    Investitorilor Straini, in Consiliul Director al Comisiei Fulbright
    in Romania si in Camera Americana de Comert.