BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Webisodul urmator

    Va mai amintiti de LonelyGirl15? Pe scurt, e vorba de o serie de filme de circa 3 minute prezentand o adolescenta care pretinde ca se numeste Bree, are 15 ani si locuieste intr-un orasel neprecizat, „la ore departare de orice mall“. Postate pe YouTube si preluate in MySpace, primele 24 de „webisoade“ – cum au fost mai apoi numite – au generat o audienta fabuloasa, intretinuta nu printr-o actiune palpitanta, ci prin doza de mister pe care confuzia dintre realitate si fictiune au indus-o. Pana la urma s-a dovedit o „facatura“ – cuvant pe care-l folosesc pentru a aproxima englezescul „fake“ si totodata pentru a denumi cumva o forma de creatie care inca nu a capatat nume. Ceea ce au dovedit realizatorii acestui experiment (o echipa de cineasti americani si o actrita de 19 ani pe nume Jessica Rose) a fost puterea asa-numitului efect de retea, care se manifesta pregnant in retelele de socializare. De fapt, nu avem de-a face cu fictiune in forma traditionala, asa cum o cunoastem din literatura sau cinematografie, ci mai degraba de o forma interactiva de creatie: scenariul a fost dezvoltat in mare masura pe baza reactiei publicului, exprimata in nenumarate forumuri, bloguri si alte forme de interactiune pe care internetul le-a facut posibile.

    Avem oare in fata o noua forma de arta (asa cum pretind „creatorii“), sau este vorba de un fenomen „memetic“ similar cu celebrul „Numa Numa Dance“? Cred ca este mai degraba o combinatie ingenioasa dintre cele doua. La urma urmei, e vorba de a spune o poveste si de a implica publicul in derularea ei, iar faptul ca si dupa ce realizatorii au iesit la rampa seria LonelyGirl15 a continuat succesul – insumand peste 70 de milioane de vizualizari – dovedeste ca nu este un simplu accident si ca audienta este dispusa sa accepte o conventie specifica oricarei forme de arta. Ceea ce mi se pare importat este ca acest gen de creatie este posibil doar in spatiul virtual si nu isi gaseste nici un precursor printre formele traditionale de creatie. Desi o parte din expresie ne parvine prin mijloacele audiovizuale, nu este film si nici televiziune. Este pur si simplu altceva: interactiune in jurul unui fir narativ. De fapt, „webisoadele“ sunt simple pretexte pentru ceea ce se petrece alaturi, in zona sociala a web-ului.

    Am revenit la acest subiect pentru ca fenomenul se repeta. Reteaua de socializare Bebo – foarte populara mai ales in Marea Britanie si Irlanda – a angajat echipa care a realizat seria LonelyGirl15 pentru a pune in opera o noua creatie, numita Kate Modern, care va fi urmata la inceputul anului viitor de Sophia’s Diary. De data aceasta, realizatorii sunt la lumina, iar regulile sunt cat se poate de explicite. Scenariile si personajele au fost discutate cu utilizatorii Bebo inainte de a fi produse, urmand ca reactia audientei sa stabileasca dezvoltarea dramei si evolutia personajelor. Distributia este selectata dintre profilele utilizatorilor retelei, iar „lista scurta“ este votata de comunitate. Pentru Bebo e o afacere cat se poate de avantajoasa, pentru ca desi webisoadele vor fi disponibile si in MySpace si YouTube, interactiunea cu comunitatea realizatorilor se desfasoara doar in Bebo, ceea ce poate aduce un aflux important de utilizatori, daca tinem seama ca estimarile indica circa 25 de milioane de spectatori pentru fiecare dintre primele webisoade din Kate Modern.

    Un alt aspect interesant este faptul ca Bebo pare sa creeze si un model de finantare pentru acest nou gen de creatie. Desi costurile sunt foarte reduse (cam 12.000 de dolari pe webisod) si pot fi considerate amortizate de cresterea numarului de utilizatori, Bebo a incheiat contracte de publicitate cu firme importante – printre care Microsoft, Procter & Gamble si Orange – care au platit pana la o jumatate de milion de dolari pentru a-si vedea produsele (si, implicit, brandul) implicate in poveste, profitand de absenta regulilor care guverneaza acest gen de publicitate in televiziune. Producatorii au fost chiar pusi in situatia de a refuza oferte importante pentru a evita stridenta sau pentru ca, pur si simplu, nu aveau cum sa introduca produsele in desfasurarea actiunii – exemplul furnizat fiind Tampax.

    Ca si in cazul LonelyGirl15, noua realizare a atras atentia presei traditionale. The Guardian si TimesOnline considera ca noile productii interactive tind sa influenteze semnificativ piata divertismentului, mai ales pe segmentul celor foarte tineri si tot mai putin atrasi de televiziunea traditionala. Pentru ei, internetul devine lifestyle.

  • Gazon de Berceni

    Morala povestii e simpla: sunt unele lucruri care nu pot fi evitate si care nu pot fi sarite; lucruri marunte, obiceiuri, cutume, tipicareli care compun o anumita stare de fapt si care genereaza statornicie, sentimentul dependentei de un loc, de o natie sau de o cultura. Si care se dovedesc mai durabile si mai puternice decat marile decizii luate de regi, parlamente, dictatori sau presedinti.

    Mi se pare esential sa ne amintim de astfel de maruntisuri, de existenta si de perenitatea lor, taman in perioada in care a fi roman nu este cel mai confortabil sentiment, atat din cauza situatiei din Italia si in urma reactiilor ingalate pe care le-a iscat cazul Mailat, la noi sau aiurea, dar si in preajma alegerilor europene.

    Mai bine de doua saptamani cazul Mailat si efectele sale in Italia, Romania si in restul Europei au fost intoarse pe toate partile, au creat dispute sociale si scandaluri politice, s-au cerut demisii si s-au imputat greseli mai mult sau mai putin reale. In tot acest valmasag n-am vazut prea multe analize, discursuri sau luari de pozitie care sa intre in esente si sa vrea mai mult decat simpla zgariere a faptului brut.

    Uite, mie, in primele zile de dupa izbucnirea cazului, mi s-a parut mai important sa vorbesc despre notiunea de „confort social“ in Romania si mai putin despre etnii si segregari si fascism. Pentru ca, intr-o masura mai mica sau mai mare, etniile si segregarile si fascismul fac parte dintr-o societate si nu forta sau teama vor fi fiind leacurile pentru ce-i de lecuit; panaceul este confortul social, bunastarea, competitia sanatoasa. Adica modul in care individul relationeaza cu societatea si modul in care se simte indemnat sa raspunda felului in care societatea il trateaza.

    Asa ca am cerut colegilor, dar am postat si pe blogul revistei (www.businessmagazin.ro/blog – un loc unde ar trebui sa veniti mai des), cateva pareri despre evolutia confortului social in Romania, despre amalgamul de senzatii si mesaje pe care le primim, de la curatenia strazii si amabilitate si aerul de respirat si asfaltul de calcat pana la macropolitica si macroeconomie, despre placerea de sta in Bucuresti, in Romania. A fost interesant, parerea aproape unanima a celor care mi-au raspuns a fost ca s-a inregistrat o crestere a gradului de confort social, in ultimii zece ani, in Romania, dar si ca se pastreaza multe probleme. Iata un puzzle colorat si sincer: Mihai Mitrica: „…tin minte lumea mai murdara decat acum, oamenii mai brutali si gropile mai multe… sunt convins ca si eu m-am adaptat la cei din jur, mai degraba decat si-au modificat ei substantial comportamentul“; Ionut Bonoiu: „…fac mai multe lucruri (multitasking, deh) decat as fi facut in urma cu zece ani si fac abstractie de varsta sau loc de munca, deci e normal sa am senzatii amplificate… overall, faptul ca nu am plecat cred ca inseamna ca plusurile au fost mai multe decat minusurile“; Aurel: „…avem stres, zgomot, poluare, lipsa de timp, dar si evenimente culturale mai multe si diverse, librarii mai flexibile in fata consumatorilor… mobile si laptopuri pentru a comunica, programe la serviciu si relatii sociale mult mai flexibile…“; Catalin: „…vad tineri obositi, dar in costum, care stiu ca muncesc ca sa cladeasca ceva pentru ei… vad printre tancuri urate tot mai multe masini de familie… si as vrea sa nu se mai faca bancuri pe seama Berceniului“. In mod ciudat, nimeni n-a avut niciun repros pentru vreun tigan, cum nici PIB-ul si nici politica si nici alegerile uninominale sau alte teme inchipuite nu si-au gasit locul. Si chiar demersul colaboratorilor mei, normalitatea lor si a problemelor lor este superioara oricarei tentative de „integrare sociala“ sau de ajutorare a vreunei categorii sociale; forta exemplului, simplu si usor de inteles, este covarsitoare. Un fel de gazon de Berceni, care sa-i tenteze si pe altii.

    Am vazut opinii fataliste, despre inevitabila disparitie a unor categorii sociale si despre puterea banului. Pot parea indreptatite si realiste, dar nu m-as simti prea bine bogat, dar ascuns in spatele unui zid, real sau virtual si cu arma in mana; mai bine ceva mai sarac, dar destins si impacat cu restul lumii.

    As propune oricui a incercat sa speculeze in favoarea proprie cazul Mailat si care crede ca numai dezbinand poate conduce pur si simplu sa ude si sa incerce sa ingrijeasca gazonul, atat cat trebuie.

  • Web la purtator

    Nu-mi place sa vorbesc la telefon. Nu ramane nicio urma, nu pot sa pastrez convorbirea undeva, s-o cataloghez, sa-i atribui cuvinte-cheie, sa-i dau o prioritate, s-o regasesc usor… Nici SMS-urile nu intra printre optiunile mele atunci cand trebuie sa comunic cu cineva. In aceste conditii, se intelege ca nu sunt pasionat de telefoane, iar criteriile principale pe care le am in vedere atunci cand, totusi, trebuie sa-mi aleg un telefon sunt aceleasi pe care le aplica orice om cuminte cand alege un telefon pentru mama sau bunica: sa fie cat mai simplu. Sunt un client execrabil pentru vanzatorii de gadgeturi.

    Cu toate acestea, a inceput sa ma intereseze lumea telefoniei mobile (ceea ce nu inseamna ca am vreo competenta in domeniu). Nu cu multa vreme in urma, am avut o banala controversa – cred ca legata de regizorul unui film sau ceva de genul acesta – iar amicul meu a scos telefonul sau de ultima generatie, a butonat cat a butonat, dupa care mi-a aratat pagina din Wikipedia cu toate informatiile necesare. Mda, asta incepe sa-mi placa, desi imaginea era prea mica, iar navigarea un chin. Oricum, nu era WAP (inacceptabil din retrogradul meu punct meu de vedere), iar pentru o informatie si atat s-a dovedit util. De aici insa pana la a citi stirile, a redacta documente, a rezolva corespondenta, a mentine o agenda de activitati sau a te angaja in socializare in retea e o cale lunga, in care principalele obstacole imi par trei. Primul se leaga de dimensiuni (motivele sunt evidente), al doilea tine de hardware (puterea de calcul si capacitatea de memorie), iar al treilea tine de software. Apple a realizat cu iPhone prima tentativa reusita de a depasi aceste obstacole, impunand totodata – ca de atatea ori – un un model pentru intreaga industrie. Cursa de urmarire a inceput.

    Aici intra in scena Google. Recentul anunt privind platforma Android vine sa confirme doua zvonuri care au circulat insistent de mai multa vreme, unul referitor la presupusul telefon mobil (zis GPhone) si celalalt (mult mai vechi) privind un sistem de operare conceput de colosul din Mountain View. Interesant este ca mai degraba al doilea zvon se intrupeaza in Android, deoarece indiferent daca-i zicem „stiva“ (stack) sau „platforma“ software, este de fapt un sistem de operare bazat pe Linux si dotat cu ingredientele necesare dezvoltarii de aplicatii pentru dispozitive mobile de mici dimensiuni. Telefonul propriu-zis nu exista, desi multi vad in HTC Omni un prototip plauzibil, mai cu seama ca a fost folosit pentru sesiunea demo. De notat ca Google nu a infirmat (dar nici nu a confirmat) producerea unui aparat, desi cred ca este foarte putin plauzibil si ca doza de incertitudine pastrata are mai cu seama un rol strategic. Avand in vedere ca Android va fi o platforma deschisa (open source) si gratuita, este de presupus ca va reprezenta o amenintare foarte serioasa pentru concurenta reprezentata de Windows Mobile de la Microsoft, Symbian (detinut in mare masura de Nokia) si MacOS (Apple) si va deschide piata pentru multi producatori care nu vor mai fi obligati sa investeasca peste 200 de milioane de dolari pentru a dezvolta o platforma soft si nici sa plateasca licente pentru a utiliza sisteme proprietare.

    Desi este evident ca Android va influenta semnificativ piata, nu cred ca Google are vreo legatura cu afacerile telefoniei. Google este o companie axata pe internet si asa va ramane. Ceea ce nu prea s-a intrebat nimeni este de unde se vor intoarce banii, iar raspunsul la aceasta intrebare este cheia. Incepand de la iPhone, ceea ce purtam in buzunar se cheama telefon doar prin puterea traditiei, pentru ca de fapt este un computer pe care – printre multe altele – il putem folosi pentru convorbiri. Atat pentru Apple cat si pentru Google, interesul este sa aduca webul „la purtator“ si ambele sunt dispuse sa cheltuiasca pentru asta oricat. Banii vor veni din entertainment pentru primul si din publicitate pentru al doilea. Ce se va intampla mai departe e o chestiune de imaginatie. Din moment ce am webul in buzunar, e foarte probabil ca voi prefera sa-mi pastrez documentele si mesajele in internet, iar Google este cel mai pregatit sa-mi ofere tot ce-mi trebuie („biroul din web“ incepe sa capete sens), cu publicitatea de rigoare. Cand voi fi la birou sau acasa, voi prefera un ecran mare si o claviatura normala, iar Bluetooth imi va veni in ajutor si spotul WiFi ma va scapa si de alte fire. Laptop? O simpla carcasa cu ecran, tastatura si baterie. Restul e in buzunar.

  • Web la purtator

    Nu-mi place sa vorbesc la telefon. Nu ramane nicio urma, nu pot sa pastrez convorbirea undeva, s-o cataloghez, sa-i atribui cuvinte-cheie, sa-i dau o prioritate, s-o regasesc usor… Nici SMS-urile nu intra printre optiunile mele atunci cand trebuie sa comunic cu cineva. In aceste conditii, se intelege ca nu sunt pasionat de telefoane, iar criteriile principale pe care le am in vedere atunci cand, totusi, trebuie sa-mi aleg un telefon sunt aceleasi pe care le aplica orice om cuminte cand alege un telefon pentru mama sau bunica: sa fie cat mai simplu. Sunt un client execrabil pentru vanzatorii de gadgeturi.

    Cu toate acestea, a inceput sa ma intereseze lumea telefoniei mobile (ceea ce nu inseamna ca am vreo competenta in domeniu). Nu cu multa vreme in urma, am avut o banala controversa – cred ca legata de regizorul unui film sau ceva de genul acesta – iar amicul meu a scos telefonul sau de ultima generatie, a butonat cat a butonat, dupa care mi-a aratat pagina din Wikipedia cu toate informatiile necesare. Mda, asta incepe sa-mi placa, desi imaginea era prea mica, iar navigarea un chin. Oricum, nu era WAP (inacceptabil din retrogradul meu punct meu de vedere), iar pentru o informatie si atat s-a dovedit util. De aici insa pana la a citi stirile, a redacta documente, a rezolva corespondenta, a mentine o agenda de activitati sau a te angaja in socializare in retea e o cale lunga, in care principalele obstacole imi par trei. Primul se leaga de dimensiuni (motivele sunt evidente), al doilea tine de hardware (puterea de calcul si capacitatea de memorie), iar al treilea tine de software. Apple a realizat cu iPhone prima tentativa reusita de a depasi aceste obstacole, impunand totodata – ca de atatea ori – un un model pentru intreaga industrie. Cursa de urmarire a inceput.

    Aici intra in scena Google. Recentul anunt privind platforma Android vine sa confirme doua zvonuri care au circulat insistent de mai multa vreme, unul referitor la presupusul telefon mobil (zis GPhone) si celalalt (mult mai vechi) privind un sistem de operare conceput de colosul din Mountain View. Interesant este ca mai degraba al doilea zvon se intrupeaza in Android, deoarece indiferent daca-i zicem „stiva“ (stack) sau „platforma“ software, este de fapt un sistem de operare bazat pe Linux si dotat cu ingredientele necesare dezvoltarii de aplicatii pentru dispozitive mobile de mici dimensiuni. Telefonul propriu-zis nu exista, desi multi vad in HTC Omni un prototip plauzibil, mai cu seama ca a fost folosit pentru sesiunea demo. De notat ca Google nu a infirmat (dar nici nu a confirmat) producerea unui aparat, desi cred ca este foarte putin plauzibil si ca doza de incertitudine pastrata are mai cu seama un rol strategic. Avand in vedere ca Android va fi o platforma deschisa (open source) si gratuita, este de presupus ca va reprezenta o amenintare foarte serioasa pentru concurenta reprezentata de Windows Mobile de la Microsoft, Symbian (detinut in mare masura de Nokia) si MacOS (Apple) si va deschide piata pentru multi producatori care nu vor mai fi obligati sa investeasca peste 200 de milioane de dolari pentru a dezvolta o platforma soft si nici sa plateasca licente pentru a utiliza sisteme proprietare.

    Desi este evident ca Android va influenta semnificativ piata, nu cred ca Google are vreo legatura cu afacerile telefoniei. Google este o companie axata pe internet si asa va ramane. Ceea ce nu prea s-a intrebat nimeni este de unde se vor intoarce banii, iar raspunsul la aceasta intrebare este cheia. Incepand de la iPhone, ceea ce purtam in buzunar se cheama telefon doar prin puterea traditiei, pentru ca de fapt este un computer pe care – printre multe altele – il putem folosi pentru convorbiri. Atat pentru Apple cat si pentru Google, interesul este sa aduca webul „la purtator“ si ambele sunt dispuse sa cheltuiasca pentru asta oricat. Banii vor veni din entertainment pentru primul si din publicitate pentru al doilea. Ce se va intampla mai departe e o chestiune de imaginatie. Din moment ce am webul in buzunar, e foarte probabil ca voi prefera sa-mi pastrez documentele si mesajele in internet, iar Google este cel mai pregatit sa-mi ofere tot ce-mi trebuie („biroul din web“ incepe sa capete sens), cu publicitatea de rigoare. Cand voi fi la birou sau acasa, voi prefera un ecran mare si o claviatura normala, iar Bluetooth imi va veni in ajutor si spotul WiFi ma va scapa si de alte fire. Laptop? O simpla carcasa cu ecran, tastatura si baterie. Restul e in buzunar.

  • Rasaritul lui E2K

    Amintiti-va ca singura tara care a avut atunci suficienti programatori – si la un pret rezonabil – ca sa impiedice computerele s-o ia razna a fost India. Si amintiti-va ca aceasta vasta operatiune a lansat industria de outsourcing a Indiei – din acest motiv mi s-a parut tot timpul ca Y2K ar fi trebuit sa fie sarbatoare nationala in India. Ei, tineti minte asta: exista o oportunitate si mai mare care asteapta India chiar dupa colt. Eu ii spun „E2K“. Dupa parerea mea, E2K inseamna toata toata energia de programare si monitorizare pe care mii de companii globale o vor folosi la inceputul secolului 21 ca sa ajunga ori la compensarea totala a emisiilor de dioxid de carbon, ori mult mai eficiente energetic decat sunt astazi. India e in carti sa preia o mare parte din activitatea aceasta.
    …

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer.
    Cititi restul articolului in editia tiparita a revistei

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

  • Aproape gratis

    S-au intamplat mai multe lucruri interesante in ultimul timp, fiecare dintre ele meritand sa fie consemnate in aceasta pagina. De pilda, faptul ca Microsoft a cumparat o particica din Facebook pentru 240 de milioane $, ceea ce nu ar insemna mare lucru dincolo de faptul ca acum Facebook se evalueaza la 15 miliarde, devenind a cincea companie de internet americana (imediat dupa Google, eBay, Yahoo! si Amazon). Si daca tot a venit vorba de Google (se putea altfel?), e de mentionat ca gigantul cautarilor tocmai a anuntat noua sa initiativa de social networking, numita Open Social – un set de API-uri publice care permit oricui sa construiasca retele sociale care sa integreze profile din diverse alte retele, atacand astfel „ecosistemul“ inchis care este Facebook. Poate ar merita o mentiune si primul contract realizat de OLPC, care va trimite 100.000 de laptop-uri XO (zise „de 100 de dolari“, desi deocamdata se apropie de 100 de lire sterline) in Uruguay, urmand ca restul de 300.000 sa fie livrate pana in 2009. Profesorul Negroponte s-a aratat dezamagit de faptul ca intelegerile verbale cu numerosi sefi de state nu se concretizeaza in contracte formale.

    Insa mai interesante mi s-au parut miscarile din domeniul telefoniei, care par sa semnaleze o accelerare a convergentei mediilor. Dupa ce eBay a apucat sa recunoasca public ca a exagerat cand a platit 2,6 miliarde $ pentru Skype in 2005 si ca investitia nu pare sa produca rezultatele scontate (deci bonusul de inca 1,7 miliarde promis in cazul unor performante ridicate iese din discutie), a intervenit insa spectaculoasa intelegere cu MySpace, prin care Skype furnizeaza servicii de telefonie si mesagerie instant utilizatorilor imensei retele de socializare. Astfel, celor 246 de milioane de utilizatori Skype li se adauga o imensa baza de potentiali clienti reprezentata de cei 110 milioane de utilizatori MySpace (desigur, unii dintre ei erau deja utilizatori Skype). Daca mai punem la socoteala multimea utilizatorilor eBay – si ei la un clic distanta de popularul serviciu de telefonie prin internet -, constatam ca Skype este un jucator foarte important pe piata serviciilor de voce (si chiar video), spre supararea marilor operatori de telefonie fixa si mobila. Cu atat mai mult cu cat capata popularitate telefoanele mobile duale, capabile sa ofere pe langa GSM si convorbiri Skype acolo unde exista conexiune wireless la internet.

    In acest context, noutatea lansata de operatorul britanic „3“ a explodat in toata presa zilele trecute. Pe scurt, „3“ a lansat un serviciu prin care utilizatorii pot purta convorbiri (aproape) gratuite prin Skype, (aproape) nelimitat, folosind fie o gama de aparate de la Nokia (N73, E65, 6120, N95), Sony Ericsson (W950i) sau LG (Shine U970), fie folosind noul 3Skypephone – un aparat dezvoltat in colaborare cu Qualcomm si fabricat de compania chineza Amoi. Fara indoiala ca a doua alternativa este mult mai atractiva, nu doar pentru ca este (aproape) gratuit, ci mai ales pentru faptul ca este proiectat special ca sa integreze Skype – agenda, chat etc. – si ofera acces la internet si la alte servicii furnizate de „3“ (inclusiv televiziune). Mai mult, telefonul are si o camera digitala de 2 megapixeli, MP3 player (memoria e expandabila pana la 1 GB) si alte gadgeturi.

    Secretul businessului sta, desigur, in acel „aproape“ care prefixeaza multe caracteristici. Convorbirile Skype (cu alti utilizatori Skype, desigur) sunt gratuite doar pentru abonatii „3“ (circa 3 milioane doar in Marea Britanie) sau pentru utilizatorii care isi achita lunar creditele PAYG3 (pre-pay), o conditie suplimentara (cu litere mici) fiind sa cheltuiasca lunar 10 lire pe serviciile traditionale. Nelimitat inseamna, de fapt, 4.000 de minute de convorbiri Skype si 10.000 de mesaje chat pe luna. Aparatul 3Skypephone (intr-adevar, foarte elegant) este gratuit doar pentru abonatii care cheltuiesc 12 lire lunar pe servicii traditionale (convorbiri GSM, mesaje SMS si acces internet), pentru restul lumii pretul fiind de 50 de lire sterline. Tot la capitolul acesta trebuie amintit un amanunt: calitatea convorbirilor prin Skype este aproape de cea a convorbirilor GSM.

    Cu toate acestea, oferta celor de la „3“ este extrem de atractiva si este foarte probabil sa extinda considerabil baza de clienti o operatorului si sa contribuie totodata la rentabilizarea serviciului Skype, atat prin cresterea popularitatii, cat si prin comisionul incasat pentru fiecare nou cont deschis prin operatorul britanic.

  • Cel bogat sa fie si mai bogat

    Acestea sunt teme importante de discurs politic. Dar nu numai. Ele pot face obiectul unor conversatii intre prieteni atunci cand se discuta despre politica. Pana la urma, cine are grija de cei care sunt saraci? Si se dau exemple de cum arata tara daca iesi din Bucuresti.
    Cum poti sa nu fii de acord cu realitatea? Peste sase luni incepe campania electorala, iar astfel de intrebari retorice se vor regasi in programele politicienilor.

    Romania este impartita acum in doua. O tara bogata – Bucuresti, Cluj, Timisoara, Arad, Pitesti, Constanta si cateva alte zone din jurul marilor orase – si o tara saraca – o parte din Moldova, o parte din Oltenia, ceva prin Transilvania, Copsa Mica, sate sau zone industriale care nu au mai rezistat capitalismului si au falimentat social si economic. Cum rezolvam situatia din zonele defavorizate, cu tot ce reprezinta ele, si cine este responsabil de acest lucru?

    Cred ca problema este pusa cu trei decenii mai devreme. Intrebarea corecta trebuie sa fie cum sa facem astfel incat zonele prospere sa devina si mai prospere? Cum facem ca cel bogat sa devina si mai bogat? Cum facem ca langa o banca sa mai apara una?

    Acestea sunt intrebari de care fuge orice politician. Nimeni nu te-ar vota cu un asemenea discurs capitalist. Eu cred ca acum acestea sunt intrebarile corecte, iar toate actiunile, masurile, energia trebuie depuse pentru acest scop. Cel care are acum un venit de 1.000 de euro pe luna net in Romania este un om bogat. Preocuparea lui trebuie sa fie cum si unde poate munci mai mult pentru a castiga dublu. Cel care a facut 100 de milioane de euro prin afacerea lui trebuie incurajat de catre stat sa ajunga cat mai repede la 200 de milioane de euro. Cine a facut o cladire de birouri trebuie sustinut sa faca imediat inca una. Pentru fiecare nou loc de munca creat de un antreprenor sau de un executiv ar trebui ca premierul si presedintele sa le multumeasca acestora personal. Toti acestia sunt mai valorosi pentru tara decat cei care sunt saraci. Este o afirmatie cinica, dar asta-i realitatea.

    Ar trebui sa ne ingrijim in fiecare zi de bogatia din jurul nostru si nu sa ne punem problema ce se intampla intr-o zona care nu are apa rece si unde nu se gaseste nimic de munca. Cei de acolo ar trebui fortati sa plece spre zonele bogate, unde se construieste, unde sunt slujbe, unde este infrastructura, adica unde pot sa ajunga bogati. De ce primarul, guvernul sau cine se ocupa de infrastructura s-ar duce intr-o zona saraca atunci cand nu are niciun rost? De ce sa nu faci un nou cartier langa un oras mare in loc sa te duci 100 de kilometri mai incolo intr-un oras „mort“ si greu de administrat, atata vreme cat banii oricum nu ajung la toti?

    Multi romani au plecat la munca in strainatate, iar multe orase mici si sate au ajuns depopulate. Uitati de ele. Cine a muncit pe branci in Madrid sau la Roma nu cred ca vrea sa se intoarca in Copsa Mica, ca sa dau un exemplu. Va prefera sa isi deschida o pizzerie in Sibiu, Alba Iulia sau Cluj, pentru ca aici va fi afacerea lui, nu in orasul natal.

    Aceeasi situatie este in zona rurala. Este o divizare mult prea mare a pamantului si din aceasta cauza agricultura este la pamant. Cum poti sa-i fortezi pe oameni sa plece acum din zonele care nu au viitor? Nu mai investesti niciun leu acolo. Mai devreme sau mai tarziu se va ajunge tot la moartea economica a unor sate. Cine isi arata preocuparea fata de ce se intampla cu satul romanesc nu are nicio solutie realista. Are doar vorbe, care nu costa nimic. Peste 3 milioane de romani muncesc afara si nu se vor mai intoarce sa lucreze pamantul in forma actuala. Putem extinde discutia si spre orase mai mici care depindeau de o singura fabrica. Fabrica s-a inchis si toti asteapta ca guvernul, ca cineva de sus de la Bucuresti sa o redeschida. Gata, s-a terminat cu aceasta politica. Cei care au mai ramas trebuie sa plece de acolo. Asta-i situatia.

    Sigur ca Romania se va trezi ca are insule prospere si nu o tara bogata uniform. Dar asta-i viitorul. Nu poti sa ai grija de toti – si atunci este mai bine sa investesti, incepand de la guvern si pana la companii private, acolo unde deja s-a format ceva in ultimii 20 de ani. Cresterea economica vine de aici, nu din Copsa Mica.

    Ce se va intampla cu aceste zone? Vor ramane ale nimanui, adica moarte, timp de cateva decenii, pana cand cei ce au castigat in celelalte zone vor spune ca va fi mai rentabil de investit in alta parte si ii vor atrage pe oameni sa vina/revina acolo. Pana atunci, responsabilitatea noastra este sa castigam mai mult si sa ne ingrijim de bogatia cercului nostru.

  • Ca o boala de ficat

    O crestere a dobanzii de politica monetara, unul dintre putinele instrumente pe care banca centrala le mai are in lupta cu o inflatie ce iese din fagasul dorit, incepuse sa fie asteptata in piata inca de la sedinta precedenta a Consiliului de Administratie al BNR din 26 septembrie. Nu s-a intamplat insa atunci, banca centrala preferand la momentul respectiv sa spere ca derapajul inflatiei care se simtea deja se va corecta de la sine.

    Dupa ce august a adus insa o inflatie „soc“ (dupa propria catalogare a oficialilor BNR) de 0,86%, septembrie a surprins din nou, dincolo de cele mai pesimiste asteptari, cu o rata lunara de peste 1%. Evidenta problemei a devenit flagranta, iar inflatia anualizata de 6,03% din septembrie i-a convins chiar si pe oficialii BNR sa admita ca, pentru 2007, tinta si intervalul de inflatie autoimpuse sunt ratate. Socul negativ pe partea ofertei – seceta, mai pe romaneste -, dinamica inalta a veniturilor populatiei, cresterea proiectata a cheltuielilor bugetare in ultima parte a anului, precum si incertitudinile legate de evolutia cursului de schimb semnaleaza ca inflatia la sfarsitul anului 2007 va depasi limita superioara a intervalului de variatie de 3-5% asociat tintei de 4%, admitea Consiliul de Administratie al BNR in comunicatul publicat dupa sedinta din 31 octombrie. Prin decizia de a creste dobanda direct cu jumatate de punct procentual, inversand brusc miscarea de relaxare a politicii monetare inceputa din decembrie 2006, BNR nici nu mai incearca acum sa remedieze problema de anul acesta, ci doar undeva in cursul anului viitor. A spus-o chiar guvernatorul Isarescu, la sfarsitul saptamanii trecute, la un seminar financiar la care a participat si ministrul economiei si finantelor Varujan Vosganian. Scurt si plastic, „nu tragem cu tunul monetar in muste“, decreta Isarescu, pentru ca „umflatura de inflatie“ din ultimele luni nu poate fi combatuta cu majorarea de dobanda de 0,5 puncte, iar „prin masura luata ne uitam la riscurile pe 2008 si 2009“.

    Pana atunci insa, guvernatorul va trebui sa se uite la efectele pe termen mai scurt ale deciziei luate la sfarsitul saptamanii trecute. La fel de plastic, chiar el atrage atentia ca, aflat intre ciocanul inflatiei si nicovala de a fi nevoit sa lupte singur contra ei in lipsa unor masuri de politica fiscala adaptate, masura pe care a luat-o e „ca un tratament pentru inima care omoara ficatul“.

    Efectele se produc, de fapt, intr-un lant vicios. Experientele precedente arata ca o cat de mica crestere a dobanzii de politica monetara e preluata aproape imediat in costul creditelor in lei pe care bancile comerciale le acorda populatiei. O scumpire a finantarilor in lei ar fi, in aceste conditii, destul de previzibila, cu atat mai mult cu cat bancherii pregatesc de ceva vreme piata cu anunturi de posibile/iminente scumpiri. Mai timid, dar din ce in ce mai necesar, in conditiile in care au nevoie de lei pentru a finanta creditele, bancherii ar putea creste si randamentele la depozitele in lei. Pana aici totul bine si frumos – o scumpire a creditelor care sa determine (macar) o usoara incetinire a consumului nu ar fi deloc neplacuta bancii centrale, in conditiile in care consumul populatiei alimenteaza deficitul extern. Pus in fata unui deficit de cont curent de 14% din PIB in acest an si a unor cresteri salariale constante, Isarescu n-ar putea decat sa se bucure daca macar creditele ar mai incetini un pic. Problema sa nu e aici, ci pe partea cealalta, a randamentelor la plasamentele in lei – e vorba de cresterea atractivitatii leului ca instrument de castig pentru straini.

    Banii „fierbinti“, capitaluri pe termen scurt, ar putea invada din nou piata romaneasca, ceea ce inseamna apreciere prea abrupta a leului. Pericolul s-a vazut aproape imediat dupa decizia BNR, pe piata valutara leul castigand imediat teren in fata euro. Interesul strainilor pentru leu ar putea fi cu atat mai mare cu cat, de aceasta data, decizia BNR vine in contextul in care Banca Federala a Statelor Unite a hotarat sa reduca dobanda de referinta cu un sfert de punct procentual, la 4,5%.

    Pentru inflatie, o apreciere a leului nu e deloc de rau augur. Aprecierea excesiva a leului, dublata de o volatilitate ridicata a cursului, este insa o amenintare evidenta pentru dezinflatie – risc vizibil, de altfel, in ultimele luni. Aprecierea monedei nationale – sau ieftinirea valutelor – poate duce la o noua explozie a creditelor in valuta. Credite care, pe langa riscul valutar pentru romanul ce isi incaseaza salariul in lei, nu fac altceva decat sa inflameze si mai mult acelasi consum pe datorie. Iar consumul se face preponderent din import, atata vreme cat oferta interna nu tine pasul cu nevoile. Si in acest fel, ciclul bolii de ficat de care vorbea Isarescu se reia mereu si mereu: deficitele cresc pana la niveluri ce i-ar putea speria pe straini, determinandu-i sa fie prudenti cu leul; in acest scenariu, leul cade brusc daca banii fierbinti pleaca rapid, „umflatura de inflatie“ apare din nou, tintele sunt ratate, iar BNR creste din nou dobanda.

  • Uninominalul meu, temele lor europene

    Este neindoielnic faptul ca organizarea referendumului va deturna atentia de la alegerile pentru Parlamentul Euro-pean (sau le va influenta puternic). Obiectia premierului Tariceanu ca referendumul ne va impiedica sa ne concentram pe temele europene este din acest punct de vedere justificata.

    Daca privim insa partidele si actorii politici din perspectiva functiilor pe care le indeplinesc, este cert ca dincolo de reprezentare, organizatiile de acest tip au de indeplinit o suma de alte roluri. Unul dintre ele este cel de educare/informare politica a cetatenilor. Sistemul de vot si temele europene, in egala masura, reprezinta puncte legitime de interes, in privinta carora partidelor le incumba obligatia morala a informarii. Or, partidele politice romanesti, alaturi de liderii lor, sunt mai mult decat dezinteresate de ceea ce se „combate“ in Europa. Sindromul „veni, vidi si sunt de acord“ pare sa descrie cel mai bine dinamica institutionala a UE, asa cum se vede ea din Romania – este relevant astfel ca Romania nu numai ca nu a avut o pozitie clar conturata in dezbaterile pe marginea Tratatului de reforma adoptat de Consiliul European la Lisabona, preferand sa se alinieze majoritatii, dar actorii institutionali implicati nu au putut nici macar sa explice care sunt consecintele pentru tara noastra ale noului design comunitar.

    „Temele europene“ de la care ne distrage atentia uninominalul nu numai ca nu sunt internalizate de actorii politici, dar tind sa devina, alaturi de fondurile europene (dincolo de campanii de informare, Guvernul nu are la indemana prea multe metode pentru a creste rata absorbtiei lor), o noua himera a spatiului public. Temele europene desemneaza o categorie confuza de elemente fata de care converg o serie impresionanta de asteptari romanesti (eficienta, responsabilitate, democratie, transparenta si onestitate). Partidele stiu insa bine ca alegatorul roman nu este stresat de deficitul democratic al Parlamentului European sau de disputa supranational-interguvernamental. Si stiu ca sublinierea problemelor cu care se confrunta Legislativul European nu este cea mai buna metoda de a creste participarea la vot (in continua scadere din 20 mai 1990 incoace).

    Singurul motiv pentru care uninominalul este mai tare decat temele europene este ca asteptarile electoratului sunt completate de explicatii. Partidele au explicat deja electoratului care sunt caracteristicile principale ale sistemelor de vot, chiar daca au ocultat problemele acestora (si nu au explicat detaliile profunde ale acestor subiecte, precum modul de desenare a hartilor electorale, element definitoriu pentru rezultatul procesului electoral). Mai mult, actorii politici au reusit sa genereze prin disputa lor si un set de asteptari de la demersul de reformare a legislatiei electorale – responsabilizarea alesilor, transparentizarea sistemului etc.

    Putem conchide deci ca, in linii mari, actorii politici au reusit sa educe electoratul, precum si sa il mobilizeze. Chiar daca disputa intre „uninominale“ are valentele de imagine proprii, fiind de la un punct incolo o falsa disputa pe marginea unor proceduri legislative si a unor reinterpretari mai mult fortate ale legilor in vigoare, in cazul votului uninominal actorii politici s-au comportat la inaltimea asteptarilor. Au explicat proceduri, au creat imagini publice, iar acum incearca sa mobilizeze electoratul propriu. In cazul „temelor europene“, in schimb, partidele au fost pana acum mai mult decat discrete.

    Realitatea este ca „temele europene“ nu exista (atat timp cat ele sunt doar cuantificarea difuza a tuturor asteptarilor de mai bine ale populatiei, dublata de mistica institutiilor europene), in vreme ce uninominalul va reforma clasa politica. Exista intr-adevar pericolul unei supralicitari a sperantelor – mai ales cand vom vedea ca lucrurile nu s-au schimbat in bine peste noapte, ca oligarhii nu au disparut si ca, in ciuda cresterii economice, nu vom trai mai bine. Inainte de reforma electorala din 1832 din Marea Britanie, Sidney Smith scria ca „toate tinerele fete stiu ca, indata ce se va vota legea, isi vor gasi un barbat. Elevii cred ca se vor aboli versurile latine si prajiturelele se vor ieftini. Caporalul si sergentul sunt siguri ca li se va dubla solda. Poetii slabi se asteapta sa li se citeasca versurile…“ Dar deziluzia este mai legitima in acest caz, pentru ca nimeni nu stie care sunt „temele europene“ si cu ce ne vor revolutiona ele viata.

  • Pampalai de ieri si de azi

    Acolo ar fi descoperit ca in timp ce prin „bamboccio“ se intelege „copil, cu o nuanta de alint si glumeata totodata, copil grasut un pic cam stangaci si impiedicat, lipsit inca de darul vorbirii, al ratiunii, aproape un obiect, o jucarie“, in cazul variantei „bamboccione“ (cu sufix augmentativ) poate fi reperata o serie de semnificatii consacrate, din cauza carora, conform dictionarului Tommaseo-Rigutini, „daca spun «bamboccione» nu ma voi gandi atat la corpolenta, cat la infatisarea infloritoare… greu de imaginat un «bamboccione» fara un mantou lustruit de vizon“, iar potrivit lui Baldini(2), „acum toti duc o viata de huzur, dumneavoastra, Bertoldino, nora Meneghina si acel scump «bamboccione» care este Cacasenno“(3).

    …

    NOTE:
    1. Recent, In timpul unei SedinTe In parlamentul italian, ministrul finanTelor, Tommaso Padoa-Schioppa, a spus despre o mAsurA a guvernului care prevede acordarea unui ajutor de 1.000 de euro tinerilor de panA la 30 de ani pentru Inchirierea unei locuinTe cA este menitA sA-i scoatA In sfarSit afarA din casa pArinTilor pe „pAmpAlAi“ („bamboccioni“ In limba italianA). Termenul folosit de ministru a declanSat o polemicA aprigA.
    2. Marco Baldini, realizator de emisiuni de radio.
    3. Referire la personajele nuvelei „Bertoldo Si Bertoldino“ de Giulio Cesare Croce (1550-1609).

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“.

    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin