BusinessMagazin

Tag: drum

  • Cum se folosesc teroriştii de legile proaste ale UE pentru a procura şi transforma arme de decor în unele letale

    Ţările UE vor fi obligate să introducă mecanisme de control mai puternice pentru armele cu muniţie oarbă, pentru prevenirea transformării lor în arme cu muniţie activă, în baza unor amendamentele la o propunere de actualizare a Directivei privind armele de foc instituite de o comisie a PE, scrie Mediafax

    Regimul, circulaţia şi transformarea armelor de decor în arme letale în Europa, dar şi ritmul lent al birocraţiei europene au făcut ca teroriştii să îşi poată procura facil arme pe care să le transforme şi să le folosească.

    Cu arme furate de la armată s-a tras în atacurile din Copenhaga de anul trecut. Pentru măcelul din redacţia Charlie Hebdo, de la Bataclan şi de pe străzile din Paris au fost folosite puşti de asalt Kalaşnikov, care pot fi procurate din Balcani. În luarea de ostatici din magazinul evreiesc din districtul parizian Porte de Vincennes, ucigaşul a tras cu o puşcă automată fabricată în fosta Cehoslovacie.

    Mificările aduse de comisia parlamentară prevăd ca orice armă transformată pentru a trage cu muniţie oarbă să continue să se afle sub reglementările UE, eliminându-se astfel un vid legislativ evident după atacurile teroriste din Paris.
    Directiva UE privind armele de foc, în vigoare din 1991 şi amendată în 2008, stabileşte condiţiile în care persoanele fizice pot, în mod legal, să achiziţioneze şi să deţină arme de foc sau să le transfere în alt stat UE.

    “Propunerea de revizuire a prezentei Directive, înaintată de către Comisia Europeană, a generat o serie de îngrijorări legate de redactarea inadecvată şi posibile consecinţe neintenţionate pentru cetăţenii care respectă legea. Au apărut îngrijorări semnificative la nivelul publicului, cărora îşi propun să le răspundă amendamentele Comisiei IMCO (Piaţa internă şi protecţia consumatorilor)”, a declarat Vicky Ford (Marea Britanie, Grup ECR), preşedintele Comisiei IMCO (Piaţa internă şi protecţia consumatorilor) şi raportor pentru acest proiect legislativ.

    Ţările UE vor fi obligate să introducă mecanisme de control mai puternice pentru armele acustice cu muniţie oarbă, spun deputaţii. Oricărei arme de foc care a fost transformată să tragă cu muniţie oarbă continuă să i se aplice legislaţia UE, datorită riscului cu care aceste arme sunt asociate, prevăd amendamentele comisiei.
    Standarde europene care să asigure că dezactivarea tuturor armelor de foc este ireversibilă au fost introduse în noiembrie anul trecut, dar multe chestiuni tehnice au făcut dificilă implementarea acestora. Aceste aspecte au fost clarificate în textul aprobat de Comisia IMCO.

    Demersul parlamentarilor devine mai uşor de înţeles dacă vom reconstitui drumul armelor folosite de Amedy Coulibaly, ucigaşul din magazinul evereiesc din districtul Porte de Vincennes (ianuarie 2015). Ucigaşul a tras cu o puşcă automată fabricată în fosta Cehoslovacie. Coulibaly avea şi două pistoale ruseşti Tokarev TT33 fabricate în 1951 şi 1952, care costă circa 300 de euro fiecare. Magazinul de unde au venit armele lui Coulibaly se află într-un oraş din Slovacia, numit Partizánsk. Magazinul este de fapt un subsol al unui bloc cu două etaje, aflat pe o fundătură, şi este sursa a mii de arme dezactivate vândute peste tot în Europa. Armele de foc care au trecut pe aici au ajuns în mâinile teroriştilor islamişti din Franţa, ale gangsterilor din Marea Britanie şi ale celui care a fost cândva cel mai periculos neonazist din Germania.
    Website-ul magazinului susţine că armele sunt doar pentru distracţie, spre exemplu pentru repunerea în scenă a bătăliilor din Al Doilea Război Mondial.Marfa este mai ales material militar scos din uzul armatei slovace. Poliţia germană estimează că AFG a vândut 14.000 de arme de alarmă în străinătate, cele mai multe pe internet.

    Iniţial armele sunt dezactivate, dar se pare că mulţi dintre clienţii magazinului apreciază cât de rapid pot fi remodificate armele pentru a trage cu muniţie letală: unui lăcătuş obişnuit îi ia doar două ore. Armele lui Coulibaly au fost dezactivate prin plasarea unor piedici metalice pe ţeavă, de către o firmă numită Kol Arms, dar piedicile au fost ulterior înlăturate.
    Magazinul este supravegheat de autorităţi din diferite state ale UE din 2014 după ce “Smokey”, un tâlhar londonez condamnat la închisoare pe viaţă, şi-a comandat acolo armele, folosindu-şi telefonul. Însemnele poştale de pe pachet i-au condus pe investigatori la un student bavarez care activa arme de la AFG în subsolul atelierului său. Armele erau revândute de 10 ori mai scump.

    Atunci când fraţii Kouachi s-au ascuns într-o tipografie după măcelul de la Charlie Hebdo din ianuarie 2015, erau înarmaţi cu puşti de asalt Zastava M70. Încă o astfel de armă a fost găsită în sala de concerte Bataclan după masacrul din noiembrie. Alte trei puşti de asalt au fost găsite de poliţie în maşina folosită de teroriştii care au atacat în noiembrie cafenelele din Paris.
    Acest model este la mare căutare printre terorişti. Sunt arme vechi venite din Balcani care n-au fost niciodată dezactivate. Zastava găsită la Bataclan a fost livrată în Sarajevo în mai 1981 Forţelor de Apărare Teritorială iugoslave. Această unitate militară de rezervă va deveni mai târziu miezul forţelor armate bosniace. Se crede că la Bataclan s-a mai folosit o altă puşcă de asalt adusă din Balcani, o Norinco chinezească din dotarea armatei albaneze. Este posibil ca şi cea de-a treia armă, o puşcă automată fabricată în 1985 în Bulgaria, să fi provenit din aceeaşi regiune.

    Cum au reacţionat autorităţile?

    UE a încercat să reglementeze pentru prima dată o piaţă înfloritoare a armelor în 1991. Rezultatul a fost Directiva Armelor de Foc, care are practic un singur scop, de a garanta un comerţ liber, pe cât de mult este posibil, pe piaţa europeană.
    Directiva exclude voit armele “de alarmă”:pistoalele de start, rachetele de semnalizare şi armele cu gloanţe oarbe, arme care au partea din spate complet funcţională. Astfel de arme sunt folosite în filme, la focuri de salut şi în tot felul de spectacole. UE nu le consideră arme de foc pentru că nu trag gloanţe.

    A fost nevoie de 17 ani pentru ca UE să realizeze că cel mai mare pericol pe care-l creează armele nu este acela că reglementarea în exces poate afecta comerţul liber, ci că armele pot fi folosite pentru a ucide sau răni oameni.
    Prin urmare, directiva a fost modificată în mai 2008: “Comisia va emite îndrumări privind standardele şi tehnicile de dezactivare pentru a se asigura că armele de foc dezactivate nu mai pot fi folosite pentru a trage cu muniţie letală”. Sună bine, dar directivei îi lipsesc două elemente critice, care ar fi putut salva vieţi. Primul este data până la care statele membre ale UE sunt obligate să implementeze standardele. Al doilea, nu sunt cuprinse, din nou, armele de alarmă.

    UE nu a dat nicio atenţie modului în care armele de foc pot fi transformate în arme de alarmă. Puştile încă puteau trage, dar numai gloanţe oarbe. Şi tocmai de această categorie de arme s-au arătat mai interesaţi teroriştii, dar şi alţi criminali.
    În septembrie 2013, Slovacia a trimis un semnal de alarmă, autorităţile publicând şi un poster în care avertizau că armele de alarmă slovace sunt reactivate din ce în ce mai des.

    Mesajul a fost auzit la Bruxelles.

    În octombrie 2013, la doar o lună de la avertismentul Slovaciei, un raport al CE nota că autorităţile poliţieneşti din UE sunt îngrijorate că “armele de alarmă, armele cu aer comprimat şi cele cu gloanţe oarbe sunt transformate în arme de foc letale şi ilegale”. Comisia, se menţionează în raport, este conştientă de “diferenţele semnificative” dintre standardele de dezactivare din diferitele state membre şi că au fost ucişi oameni cu astfel de arme. Concluzia analizei este că “este necesară evaluarea necesităţii unor standarde comune obligatorii în întreaga UE”.

    Evaluarea a fost gata în 2014, dar rezultatul a fost din nou lacunar. Potrivit definiţiilor UE, standardele de dezactivare se aplică doar armelor de foc care sunt făcute total inutilizabile. Armele de decor sunt din nou lăsate la o parte, iar avertismentul slovac s-a pierdut în birocraţie.

    În mai 2014, la Bruxelles s-au întâlnit experţi europeni în piaţa neagră de armament. Întrebat care sunt consecinţele pentru o ţară care nu implementează complet directiva din 2008, un oficial al Directoratului General pentru Întreprinderi şi Industrie a răspuns că au fost doar câteva cercetări şi că nu s-a facut mai mult. Oficialul a notat că directiva se conformează “principiului armonizării minime”, ceea ce înseamnă că lasă foarte mult spaţiu de manevră.

    Acum, comisia parlamentară a stabilit excepţii pentru practicanţii tirului sportiv, dar şi pentru armele de foc utilizate în mod curent pentru combaterea dăunătorilor, precum puştile de calibru 22.Amendamentele deputaţilor mai prevăd excepţii pentru militarii în rezervă, muzee şi colecţionari, în condiţii stricte.

    Un “sistem de monitorizare” care să fie stabilit la nivelul statelor membre pentru emiterea sau reînnoirea permiselor pentru armele de foc şi noi prevederi pentru vânzarea online/la distanţă au fost, de asemenea, aprobate de către deputaţi. Durata maximă de 5 ani de valabilitate a permiselor pentru armele de foc nu va afecta ţările cu un sistem continuu de monitorizare, se menţionează în textul aprobat de Comisia IMCO.Toate informaţiile necesare pentru a urmări şi identifica armele de foc vor fi stocate pentru o perioadă nedeterminată şi vor fi disponibile tuturor autorităţilor abilitate.

    Rezoluţia legislativă a fost aprobată în Comisie cu 27 voturi pentru, 10 împotrivă şi o abţinere. Mandatul de a demara negocieri cu Consiliul Uniunii Europene va fi supus la vot după vacanţa de vară. Negociatorii Parlamentului, coordonaţi de către Vicky Ford, vor începe apoi discuţiile cu Preşedinţia Slovacă a Consiliului.

  • Povestea rachetei Juno, a drumului său spre Jupiter şi a oamenilor care au lucrat la proiectul de 1 miliard de dolari

    „Arderea în propulsor completă şi orbita obţinută. Sunt gata să-ţi aflu secretele, Jupiter. Obişnuieşte-te cu ideea.“ Aşa sună invitaţia la dans făcută de Juno misteriosului Jupiter, cea mai mare planetă din sistemul nostru solar.

    O ardere în motor de 35 de minute a încetinit Juno la 1.950 km/h, suficient pentru ca nava spaţială să poată fi capturată de câmpul gravitaţional al lui Jupiter. Ca să ajungă acolo, Juno a călătorit cu 210.000 km/h într-o cursă nebunească şi periculoasă pentru un dans la fel de nebunesc şi de periculos. Coregrafia a fost pregătită acum 10 ani, pe Pământ.

    Susan G. Finley, o aventurieră a spaţiului în vârstă de 79 de ani, a urmărit pentru NASA dansul lui Juno (în mitologia romană, Juno este zeiţa căsătoriei şi regina zeilor). Susan G. Finley este o deschizătoare de drumuri. A lucrat cu rachete încă dinainte ca NASA să existe, scrie The New York Times.

    Pe 4 iulie, când lumea sărbătorea independenţa Americii şi admira spectacolul de artificii, inginerul Finley aştepta la Jet Propulsion Laboratory din Pasadena confirmarea succesului celei mai recente aventuri spaţiale.

    Doamna Finley, specialist al reţelei Deep Space de radiotelescoape, a avut misiunea de a identifica un semnal radio important trimis de nava spaţială – acela care ar fi arătat că exploratorul planetar a ajuns pe orbita lui Jupiter după o călătorie de cinci ani. Din cauza latenţei cu care semnalele de pe Pământ ajung la Jupiter şi invers, Juno s-a bazat pe pilotul ei automat pentru a executa manevra îndrăzneaţă. „Este un semnal greu de urmărit“, spune doamna Finley. Iar semnalul a venit, sub forma unor tonuri primitive, traduse apoi de computere puternice în mesaje liniştitoare. O fază importantă a misiunii de un miliard de dolari s-a încheiat cu succes. Tonurile sunt folositoare când antena principală a navei spaţiale nu este îndreptată înspre Pământ, aşa cum a fost cazul lui Juno în timpul etapei în care şi-a pornit motoarele pentru a putea fi prinsă de câmpul gravitaţional al lui Jupiter. O antenă mai mică, mai slabă, transmite doar tonuri simple pentru comunicare.

    Ce face acum doamna Finley diferă mult de ce făcea în ianuarie 1958, când a păşit pentru prima dată în Jet Propulsion Laboratory. Inclusă pe lista pionierelor spaţiului în cartea „Ascensiunea rachetistelor“ a Nathaliei Holt, doamna Finley a început cu puţin înainte de lasarea Explorer I, primul satelit pe care SUA l-au trimis cu succes în spaţiu. Şase luni mai târziu, Congresul a adoptat legea prin care a fost creată NASA şi la sfârşitul anului laboratorul, care lucra până atunci pentru armată, a fost transferat la agenţia spaţială pentru a se concentra pe explorarea planetelor cu sonde robotice.

    Doamna Finley nu era pe atunci inginer. La facultate visa să devină arhitect, dar a renunţat după trei ani. „Arta pur şi simplu nu se lipea de mine“, povesteşte ea. A urmat cursuri de matematică şi, având o afinitate pentru numere, a devenit la propriu un computer uman. Computerele electronice erau încă rare şi scumpe, aşa că inginerii – în acele vremuri cei mai mulţi erau bărbaţi – dădeau spre rezolvare ecuaţiile de care aveau nevoie unui computer uman – aproape întotdeauna o femeie. Doamna Finley calcula, la început la Convair, o companie de aeronautică din Pomona, din California, apoi la Jet Propulsion Laboratory.

    Chiar dacă munca părea anostă, „dacă-ţi plăceau puzzle-urile şi chestii din astea, era distractiv“. „Şi întotdeauna obţineai un răspuns, spre deosebire de multe probleme din această lume pentru care nu există răspunsuri.“ Şi-a lăsat munca deoparte timp de şase ani pentru a-şi creşte copiii, doi băieţi, până când cel mai tânăr a putut fi dat la grădiniţă. S-a întors în 1969, a învăţat programare şi a devenit inginer. „Să fii programator este mai distractiv decât să fii un computer“, spune ea.

    De-a lungul anilor a lucrat şi ca inginer de teste şi ulterior ca inginer la reţeaua Deep Space. NASA a folosit tehnica tonurilor simple în aterizarea sondei Mars Pathfinder în 1997. Le-a exclus însă din alte două misiuni marţiene ulterioare, Climate Orbiter şi Polar Lander. Ambele sonde au fost pierdute în 1999. Investigaţiile privind cauzele eşecurilor au fost îngreunate de lipsa informaţiilor care puteau fi furnizate de tonurile transmise.

  • Bucureşteanca de 30 de ani care deţine o afacere unde bărbaţii nu au nicio şansă

    Georgiana Curuia nu crede că drumul în afaceri este mai simplu pentru bărbaţi, dar este de părere că „există totuşi domenii în care femeile se descurcă mai bine şi cred că foarfeca de croitorie te poate ajuta să îţi croieşti mai uşor drum în afaceri. Totul poate fi mai uşor dacă îţi place ceea ce faci, dacă ştii unde vrei să ajungi şi dacă nu renunţi atunci când dai de greu“.

    Georgiana Curuia a lansat, în urmă cu mai bine de zece ani, brandul românesc de haine PNK Casual, afacere în care este responsabilă, împreună cu sora ei, Patricia Niculae, atât de conducerea afacerii, cât şi de designul hainelor.

    Totul a început de la un mic atelier de producţie de modă pentru femei cu cinci angajaţi, deschis în 2005 în urma unei investiţii de câteva mii de euro, ale cărui modele au fost distribuite iniţial în magazine multibrand din Bucureşti.

    Primul magazin PNK Casual s-a deschis în 2005, iar de atunci brandul s-a extins atât în ţară (prin trei magazine în Capitală), cât şi în afara ei, în cadrul Maison Haute Showroom din Beverly Hills.

  • A fost inaugurată prima autostradă electrificată, pe care pot fi transportate mărfuri în mod nepoluant

    Lucrând în parteneriat cu fabricantul auto Scania, autorităţile din această ţară au inaugurat primul tronson de drum electrificat, care poate fi străbătut de camioane hibride diezel/electric.

    Echipate şi cu motoare bazate pe combustie internă, certificate Euro 6 şi adaptate pentru funcţionarea cu biocombustibili, noile camioane pot funcţiona şi în afara tronsonului de drum special amenajat, cuplând motorul convenţional atunci când nu este disponibilă o sursă de energie alternativă.

    Vezi aici cum arată prima autostradă electrificată, pe care pot fi transportate mărfuri în mod nepoluant – VIDEO

  • Cum arată satul unde nu există drumuri, maşini sau aglomeraţie – GALERIE FOTO

    2.600 de oameni trăiesc în satul Giethoorn din Olanda, supranumit “Veneţia ţărilor de jos”. Nu există drumuri sau maşini, singura cale de acces fiind de-a lungul canalelor ce străbat pitorescul loc.

    Aşezământul datează din secolul XVIII, fiind fondat de un grup de imigranţi din zona Mării Mediterane.

    Sursă foto: Daily Mail

  • 18 civili au murit în Somalia, după ce vehiculul în care se aflau a fost aruncat în aer

    Cel puţin optsprezece civili, aflaţi într-un microbuz, au murit joi în oraşul Lafole din Somalia, după ce vehiculul a fost aruncat în aer de o bombă amplasată pe marginea drumului, a anunţat poliţia, citată de Reuters online.

    “Toate cele optsprezece persoane aflate la bordul microbuzului au suferit arsuri şi au murit. O bombă controlată de la distanţă a explodat pe drum”, a spus un ofiţer de poliţie de la faţa locului.

  • Au mizat pe un business cu cărţi de nişă în limbi străine şi anul trecut au avut afaceri de 3,3 milioane de lei

    „Eu niciodată nu m-am văzut antreprenor, nici acum nu sunt foarte obişnuită cu ideea“, povesteşte Bogdana Dumitru. „Firma care deţine Books Express este la bază o firmă de software, şi la un moment dat soţul meu a avut un client care se ocupă de cărţi, Books Express UK. Ei se ocupau de editarea cărţilor militare, iar noi am ajutat cu partea de software.“

    Bogdan Dumitru este de meserie programator, iar soţia sa este absolventă de filologie, lucrând în principal în zona de marketing. Businessul din România nu este o franciză, chiar dacă la început s-a lucrat exclusiv alături de compania britanică. „În momentul acesta suntem complet independenţi, singurul lucru care ne leagă este numele. Relaţia dintre firme este una comercială, nu una de dependenţă.“ Ideea le-a venit în 2007, dar afacerea au pornit-o doi ani mai târziu, concentrându-se pe aducerea cărţilor din străinătate în România. „Soţul meu a pierdut la începutul lui 2009 cel mai mare client, care reprezenta aproximativ 80% din business, aşa că am decis să dăm drumul platformei. A mai durat cam trei luni până am avut totul pregătit“, spune Bogdana Dumitru.

    Investiţia a constat mai mult în timpul acordat platformei, ei estimând o sumă de aproximativ 10.000 de euro în faza iniţială. Cei doi fondatori spun că au avut şi au în continuare un rol operaţional, adică „avem joburi în această firmă“. Businessul a crescut, an de an, cu 30-40%, ajungând anul trecut la o cifră de 3,3 milioane de lei. Cât despre numărul de clienţi, acesta a trecut recent de 57.000. Toate acestea în condiţiile în care piaţa de carte din România se ridică la valoarea de 100 milioane euro la preţ de editură, după cum explică Mihai Mitrică, director executiv al Asociaţiei Editorilor din România. „Se remarcă o împărţire aproape egală între ficţiune şi non-ficţiune; o uşoară tendinţă de creştere pe zona de cărţi pentru copii şi pe cea de dezvoltare personală (inclusiv financiară).“ De asemenea, spune Mitrică, există un sincronism evident între piaţa din România şi cele mai recente apariţii/bestselleruri de la nivel internaţional. În momentul de faţă există peste 5 milioane de titluri pe site-ul Books Express, dar clienţii pot opta şi pentru volume nelistate încă.

    „Oamenii vin la noi în primul rând pentru cărţi profesionale, de nişă, mai ales pentru că nu le găsesc în alte locuri. Pe primul loc sunt chiar cărţile de business, urmate de medicină şi young adult fiction. Merg bine şi cărţile din zona de gastronomie“, explică antreprenorii. „Ficţiunea pentru tineri adulţi merge foarte bine“, subliniază şi Bogdan Dumitru. Am remarcat tot mai mulţi copii care încep să citească în engleză de mici, de la 11-12 ani, şi sunt la curent cu tot ceea ce apare în această zonă.“
    Chiar succesul remarcabil de box office al filmului The Hunger Games, bazat pe primul volum dintr-o trilogie care s-a vândut în peste 23 de milioane de exemplare, demonstrează puterea genului numit ficţiune pentru tineri adulţi.

    Numărul de volume aparţinând acestui gen, publicate anul trecut, a fost de aproape 10.000, în creştere cu peste 30% faţă de anul 2008. Aceste cifre arată că popularitatea ficţiunii pentru tineri adulţi a depăşit exact acel segment demografic ţintit, genul fiind căutat de cititori de toate vârstele. Aceste poveşti urmează, în general, o linie comună: personaje principale tinere şi de cele mai multe ori inocente care se aventurează în lume (sau, după caz, în universul în care este construită povestea) şi înfruntă diverse obstacole. Milioane de adolescenţi din lumea întreagă aşteaptă filmele cu tineri care salvează lumea, iar vânzările cărţilor de gen au crescut cu 150% în ultimii şase ani. Dar succesul unui gen nu înseamnă şi succesul întregii industrii, mai ales în condiţiile în care România are o mare problemă cu accesul la cultură, în special la carte: „peste jumătate dintre români nu citesc“, spune Mihai Mitrică. „Există oraşe medii fără librării, există chiar şi judeţe fără librării – Călăraşi e doar unul dintre ele – iar fondul de carte din biblioteci este învechit şi neadus la zi. Tirajul mediu în România a scăzut sub 1.000 de exemplare/titlu la editurile serioase.

    Există o întreagă piaţă a fantomelor editoriale (dintre cele 36.000 de ISBN-uri alocate anul trecut de Biblioteca Naţională, doar o treime se regăsesc în librării. Restul sunt fie născociri pur şi simplu – sunt edituri care publică Descartes în limba germană dar şi pe savanţii închisorilor, fie pseudolucrări cu care învăţătorii şi profesorii de la diverse dughene educaţionale îşi cresc salariile sau îşi obţin titlurile universitare“, mai spune el. Este şi unul din motivele pentru care Bogdana şi Bogdan Dumitru au ales să se concentreze, măcar pe termen mediu, asupra cărţilor în limbi străine. „Nu ştiu dacă ne vom extinde şi la cărţi în română, aici trebuie destul de multă grijă. Operaţional nu suntem încă acolo, mai degrabă încercăm să aducem în continuare cărţi de nişă“, explică fondatorii Books Express. „Zona cărţii străine ne place foarte mult, e o industrie în care efectiv îţi face plăcere să lucrezi.“

    Viitorul companiei, spun cei doi, va reflecta influenţa tehnologiei asupra industriei de cărţi. „Piaţa de carte este complicată, e greu de ştiut direcţia de dezvoltare. Este o piaţă în schimbare, clar, dar nu este una care să crească exploziv. Zona de ebook-uri, spre exemplu, este dificilă din cauza pirateriei, şi acesta este şi motivul pentru care editurile nu s-au concentrat încă pe zona digitală.“ Fondatorii intenţionează să investească într-o platformă de e-commerce, iar aceasta ar putea deveni funcţională anul viitor. „Este o soluţie care ne-ar permite să ieşim din România, să ne adresăm unei pieţe globale. Măcar o dată să ne ducem şi noi pe o piaţă în creştere“, spune Bogdan Dumitru râzând.

  • A construit în 25 de ani o afacere cu aparatură pentru laboratoare din aproape toate domeniile

    „O zi obişnuită de muncă? Nu am. Cel mai frumos lucru la munca mea este că în fiecare zi fac altceva. Aseară am venit de la Viena, azi discut cu dvs., apoi cu colegii mei de la tehnic şi şeful de laborator, o să văd care sunt iniţiativele lor pentru perioada următoare, voi lucra şi cu colega de la marketing. Mâine plec la Iaşi“, spune Carmen Bittenbinder, antreprenoarea care a construit afacerea Sartorom pe parcursul unui sfert de secol. Anul trecut, compania, din domeniul echipamentelor de laborator, a înregistrat o cifră de afaceri de 7,4 milioane de euro, mai mare decât în 2014 (5,8 milioane de euro), motoarele de creştere fiind cererea de aparatură specifică în agricultură, institute de cercetări şi industria auto.

    „Anul trecut a fost mult mai bun decât începutul lui 2016, când am resimţit reţinere din partea clienţilor, deşi nu am înţeles de ce“, afirmă Bittenbinder, care se aşteaptă ca anul acesta rulajele să nu mai ajungă la nivelul de anul trecut. Cât priveşte profitabilitatea, în acest domeniu, antreprenoarea ţine să prezinte cele două unghiuri din care poate fi privit acest indicator: „Pe de o parte sunt concurenţii noştri care îşi plătesc angajaţii cu minimul pe economie şi mai scot bani pe care îi dau la negru; în acest caz profitabilitatea este extraordinară. Dacă eşti o firmă corectă ca noi – de când ne-am înfiinţat şi până acum ce e în mână e şi în cartea de muncă, ne plătim toate impozitele la stat – profitabilitatea e aşa cum e, 7-8%. Alţii, care lucrează şi cu foarte multe şpăgi pe la stat şi dau cu plicul, au altă profitabilitate. Noi preferăm să fim corecţi“. Marja de profitabilitate a Sartorom este similară însă cu cea a altor firme de profil din pieţele dezvoltate. În fiecare din industriile pe care le adresează, Sartorom concurează cu alte maximum zece firme, dintre care doar jumătate sunt „serioase“, după cum le califică antreprenoarea.

    Cum a ajuns însă o absolventă de mecanică fină să dezvolte o afacere cu aparatură de laborator? „Imediat după revoluţie au venit la expoziţiile care se organizau pe atunci multe firme din străinătate, de profil tehnic, din Germania, şi mergeam la standuri ca să fac traduceri.“ S-a întâmplat ca una dintre firme să fie un producător de aparatură de laborator care i-a propus ca la terminarea facultăţii să reprezinte firma în România, ceea ce a şi făcut. A primit sprijinul companiei producătoare de echipamente de laborator şi pentru documentaţia de care a avut nevoie pentru lucrarea de diplomă; la câteva luni de la terminarea facultăţii Carmen Bittenbinder a înregistrat firma şi a mers la câteva traininguri în Germania. „Nu aveam nimic, decât o maşină second-hand, cu care umblam de colo-colo. Era o perioadă în care luam avans de la client, pentru că erau timpuri foarte tulburi. Nu se găsea valută, trebuia să stai în fiecare zi să licitezi valută şi dacă erai un nimeni, ca mine, luai, eventual, 100 de dolari. Dacă erau binedispuşi; dacă nu, nu-ţi dădeau nimic. Şi stăteam cu banii clientului câteva zile sau săptămâni până reuşeam să schimb leii în valută, să plătesc furnizorului şi să aduc marfa. Aşa am început, în 1991“, povesteşte antreprenoarea de 48 de ani, cu alură atletică şi cu discurs rezervat.

    La început făcea singură tot ce era necesar: emitea facturi, chitanţe, se ocupa de importul mărfurilor, interacţiona cu vameşii („Nu pot să vă spun ce înseamnă să interacţionezo cu vameşii din România“), ducea marfa la clienţi. „Nu erau curieri, ca acum, iar Poşta din România transporta sau nu, nu existau asigurări de transport; dacă chiar voiai să te asiguri că ajunge marfa, o puneai frumos în maşină, te duceai la client şi o instalai, indiferent unde era.“ Antreprenoarea spune că de mare folos în dezvoltarea firmei a fost participarea la târguri, mai întâi ca translator şi apoi ca parteneră a producătorilor; „importanţa târgurilor a scăzut foarte mult acum, în era internetului, dar atunci nu aveai informaţii despre clienţi şi nici clienţii despre produse, iar târgurile erau un prilej foarte bun de interacţiune“, spune Bittenbinder.

    O altă modalitate de a găsi clienţi noi era să meargă din uşă în uşă, în zonele industriale; „de pildă la Iaşi, era fabrică lângă fabrică. La fabrica de ulei din Iaşi, care nu mai există acum, am dotat un laborator cap-coadă în anii 90“, spune antreprenoarea. Ea completează că deşi este o persoană foarte optimistă şi nu obişnuieşte să-şi facă gânduri negre, dar în evoluţia firmei au fost două perioade foarte dificile. Una a fost provocată de criza valutară şi naţionalizarea valutei, la mijlocul anilor ’90, „când peste noapte s-au luat nişte decizii la nivel de BNR, a căzut cursul valutar cu 30% şi tot profitul nostru pe un an s-a dus naibii“. Firma a avut de suferit pentru că avea semnate contracte la preţ fix în lei. Un alt moment de cumpănă a fost provocat de criza financiară: „Industria alimentară şi cea auto nu au mai funcţionat, farma a funcţionat cum a funcţionat – nu era un motor aşa important ca acum pentru Sartorom, institutele de cercetare şi universităţile nu au primit vreme de trei ani niciun fel de buget pentru dotarea laboratoarelor“.

  • A construit în 25 de ani o afacere cu aparatură pentru laboratoare din aproape toate domeniile

    „O zi obişnuită de muncă? Nu am. Cel mai frumos lucru la munca mea este că în fiecare zi fac altceva. Aseară am venit de la Viena, azi discut cu dvs., apoi cu colegii mei de la tehnic şi şeful de laborator, o să văd care sunt iniţiativele lor pentru perioada următoare, voi lucra şi cu colega de la marketing. Mâine plec la Iaşi“, spune Carmen Bittenbinder, antreprenoarea care a construit afacerea Sartorom pe parcursul unui sfert de secol. Anul trecut, compania, din domeniul echipamentelor de laborator, a înregistrat o cifră de afaceri de 7,4 milioane de euro, mai mare decât în 2014 (5,8 milioane de euro), motoarele de creştere fiind cererea de aparatură specifică în agricultură, institute de cercetări şi industria auto.

    „Anul trecut a fost mult mai bun decât începutul lui 2016, când am resimţit reţinere din partea clienţilor, deşi nu am înţeles de ce“, afirmă Bittenbinder, care se aşteaptă ca anul acesta rulajele să nu mai ajungă la nivelul de anul trecut. Cât priveşte profitabilitatea, în acest domeniu, antreprenoarea ţine să prezinte cele două unghiuri din care poate fi privit acest indicator: „Pe de o parte sunt concurenţii noştri care îşi plătesc angajaţii cu minimul pe economie şi mai scot bani pe care îi dau la negru; în acest caz profitabilitatea este extraordinară. Dacă eşti o firmă corectă ca noi – de când ne-am înfiinţat şi până acum ce e în mână e şi în cartea de muncă, ne plătim toate impozitele la stat – profitabilitatea e aşa cum e, 7-8%. Alţii, care lucrează şi cu foarte multe şpăgi pe la stat şi dau cu plicul, au altă profitabilitate. Noi preferăm să fim corecţi“. Marja de profitabilitate a Sartorom este similară însă cu cea a altor firme de profil din pieţele dezvoltate. În fiecare din industriile pe care le adresează, Sartorom concurează cu alte maximum zece firme, dintre care doar jumătate sunt „serioase“, după cum le califică antreprenoarea.

    Cum a ajuns însă o absolventă de mecanică fină să dezvolte o afacere cu aparatură de laborator? „Imediat după revoluţie au venit la expoziţiile care se organizau pe atunci multe firme din străinătate, de profil tehnic, din Germania, şi mergeam la standuri ca să fac traduceri.“ S-a întâmplat ca una dintre firme să fie un producător de aparatură de laborator care i-a propus ca la terminarea facultăţii să reprezinte firma în România, ceea ce a şi făcut. A primit sprijinul companiei producătoare de echipamente de laborator şi pentru documentaţia de care a avut nevoie pentru lucrarea de diplomă; la câteva luni de la terminarea facultăţii Carmen Bittenbinder a înregistrat firma şi a mers la câteva traininguri în Germania. „Nu aveam nimic, decât o maşină second-hand, cu care umblam de colo-colo. Era o perioadă în care luam avans de la client, pentru că erau timpuri foarte tulburi. Nu se găsea valută, trebuia să stai în fiecare zi să licitezi valută şi dacă erai un nimeni, ca mine, luai, eventual, 100 de dolari. Dacă erau binedispuşi; dacă nu, nu-ţi dădeau nimic. Şi stăteam cu banii clientului câteva zile sau săptămâni până reuşeam să schimb leii în valută, să plătesc furnizorului şi să aduc marfa. Aşa am început, în 1991“, povesteşte antreprenoarea de 48 de ani, cu alură atletică şi cu discurs rezervat.

    La început făcea singură tot ce era necesar: emitea facturi, chitanţe, se ocupa de importul mărfurilor, interacţiona cu vameşii („Nu pot să vă spun ce înseamnă să interacţionezo cu vameşii din România“), ducea marfa la clienţi. „Nu erau curieri, ca acum, iar Poşta din România transporta sau nu, nu existau asigurări de transport; dacă chiar voiai să te asiguri că ajunge marfa, o puneai frumos în maşină, te duceai la client şi o instalai, indiferent unde era.“ Antreprenoarea spune că de mare folos în dezvoltarea firmei a fost participarea la târguri, mai întâi ca translator şi apoi ca parteneră a producătorilor; „importanţa târgurilor a scăzut foarte mult acum, în era internetului, dar atunci nu aveai informaţii despre clienţi şi nici clienţii despre produse, iar târgurile erau un prilej foarte bun de interacţiune“, spune Bittenbinder.

    O altă modalitate de a găsi clienţi noi era să meargă din uşă în uşă, în zonele industriale; „de pildă la Iaşi, era fabrică lângă fabrică. La fabrica de ulei din Iaşi, care nu mai există acum, am dotat un laborator cap-coadă în anii 90“, spune antreprenoarea. Ea completează că deşi este o persoană foarte optimistă şi nu obişnuieşte să-şi facă gânduri negre, dar în evoluţia firmei au fost două perioade foarte dificile. Una a fost provocată de criza valutară şi naţionalizarea valutei, la mijlocul anilor ’90, „când peste noapte s-au luat nişte decizii la nivel de BNR, a căzut cursul valutar cu 30% şi tot profitul nostru pe un an s-a dus naibii“. Firma a avut de suferit pentru că avea semnate contracte la preţ fix în lei. Un alt moment de cumpănă a fost provocat de criza financiară: „Industria alimentară şi cea auto nu au mai funcţionat, farma a funcţionat cum a funcţionat – nu era un motor aşa important ca acum pentru Sartorom, institutele de cercetare şi universităţile nu au primit vreme de trei ani niciun fel de buget pentru dotarea laboratoarelor“.

  • Preţul greşelii la început de drum

    În fabrica de pantofi înfiinţată de părinţii săi a observat modul de lucru şi a constatat că productivitatea era scăzută. Aşadar, pentru a vedea exact ce se întâmplă în fabrică, Mircea Gavrilă a cumpărat o cameră de filmat pe care a montat-o în faţa uşii principale de acces în zona de producţie. După ce a analizat imaginile a văzut unde erau obstacolele în producţie şi a schimbat maniera de lucru, iar rezultatele au venit,  „timpul pierdut în afara zonelor de lucru s-a eliminat aproape complet, productivitatea a crescut, iar contravaloarea camerei s-a «amortizat» în aproximativ două săptămâni prin creşterile de productivitate pe care le-a facilitat“.

    Aşa avea să înceapă afacerea Depisto a lui Mircea Gavrilă, o afacere care a crescut de la înfiinţare, în 2008, de la un business local la unul naţional cu o cifră de afacere de peste 2 milioane de euro. La început Depisto însemna doar două persoane, care instalau sisteme de securitate în judeţul Harghita, iar acum numărul de angajaţi ajunge la 60 şi activitatea companiei se împarte în trei ramuri: sisteme de securitate, protecţie la incendiu şi instalaţii electrice – curenţi slabi.

    Incendiul de la maternitatea de la Giuleşti din 2010 a trezit lumea la realitate cu privire la starea spitalelor din ţară şi a sistemelor de detecţie la incendiu, spune antreprenorul de 33 de ani. Mircea Gavrilă a început o campanie de promovare a sistemelor de detecţie la incendiu pentru a fi instalate în spitalele din Harghita, „dar ei căutau un partener care să se ocupe de toată activitatea de prevenire şi stingere a incendiilor. După mult studiu, timp şi investiţii, am înfiinţat o divizie care s-a specializat pe activităţi de protecţie la incendiu cerute sau impuse de reprezentanţii ISU companiilor locale“, spune antreprenorul.

    Astfel a apărut al doilea serviciu oferit de companie, „protecţie la incendiu (PSI)“. Cel de-al treilea, care se ocupă de instalaţii electrice, a fost dezvoltat ceva mai târziu şi se adresează în special pieţei de construcţii, Depisto fiind de obicei, subcontractor al unor firme de construcţii sau de instalaţii. Iar acest serviciu s-a dovedit a fi căutat şi în prezent generează cele mai mari rulaje din companie. Cifra de afaceri a Depisto a crescut constant în ultimii ani; în 2015 a înregistrat o creştere de 151% şi a depăşit 2,1 milioane de euro. Cea mai mare pondere la această sumă a avut-o diviza de instalaţii electrice (85%), apoi cea de securitate (12%) şi cea de PSI de 3%. Chiar dacă poate acoperi întreaga ţară, cea mai mare pondere a clienţilor este concentrată în zona Gheorgheni, în Harghita. În această zonă sunt active şi diviziile de Securitate şi PSI ale Depisto, despre care Gavrilă spune: „Chiar dacă nu generează rulaje la fel de mari precum divizia de electrice, reprezintă un volum destul de mare în ce priveşte numărul de clienţi şi activităţi efectuate“.

    La patru ani de la înfiinţare, în 2012, a avut loc prima lucrare importantă pentru Depisto în afara judeţului, ce a marcat intrarea în domeniul de construcţii – au executat o lucrare pentru sediul Gărzii Financiare din Constanţa. În 2014 au deschis un birou la Bucureşti, iar un an mai târziu un alt sediu în Braşov. Aşadar cele trei mari zone unde Depisto activează sunt Harghita, Braşov şi Bucureşti, dar mai sunt prezenţi şi în alte şantiere din ţară precum Bistriţa sau Cluj- Napoca, potrivit lui Gavrilă. Dacă în Capitală secţia de electrice este cea mai importantă (reprezintă 78% din businessul Depisto), în Harghita şi Braşov divizia de securitate este mai importantă (70% din afacere).

    Gavrilă spune că întemeierea firmei în 2008, la început de criză, nu a contat prea mult pentru afacerea sa „pentru că era singura realitate pe care o cunoşteam“. În schimb, afirmă că dificultăţile în carieră au venit din cauza deficienţei de cunoştinţe, atât tehnice, cât şi de management: „Nu ştiam cum se programează un sistem de alarmă, nu aveam deloc cunoştinţe de management. Am luat-o de la zero, am pierdut multe zile şi nopţi studiind, învăţând. Am greşit de multe ori şi am plătit foarte multe «taxe de şcolarizare». Din fiecare greşeală am învăţat câte puţin“. Un alt moment dificil din carieră spune că a coincis cu unul dintre cele mai fericite momente din viaţa lui, naşterea fiul lui, despre care spune că a declanşat o schimbare în modul cum şi-a organizat viaţa profesională: „am început să deleg mai mult, să reconsider ideea de productivitate versus timp petrecut la birou şi să mă ocup mai degrabă de coordonare decât de implementare“.

    Până la 1 ianuarie 2016, toate firmele din România ar fi trebuit să aibă o analiză a riscurilor de securitate; altminteri, riscă amenzi cuprinsă între 5.000 şi 10.000 de lei. Totuşi guvernul s-a răzgândit şi a decis amânarea legii până la 1 iulie 2017. Cum Depisto are în portofoliu un astfel de serviciu de analiză, Mircea Gavrilă povesteşte că „prin lunile noiembrie – decembrie toată lumea căuta o firmă specializată pe evaluări, iar toţi evaluatorii din zonă era ocupaţi până peste cap. La început de an s-au mai liniştit apele, în special datorită amânării obligativităţii până la jumătatea anului 2017“. Pentru anul în curs antreprenorul îşi propune să finalizeze proiectele începute în anii trecuţi, „să punem mare accent pe eficientizarea proceselor interne care să ne ajute în creşterea productivităţii“ şi aşteaptă o creştere moderată, de 10%, a cifrei de afacere.