BusinessMagazin

Tag: razboi

  • Moscova intră în alertă: Un raport intern arată cum economia Rusiei ar putea reveni la nivelul de dinainte de război abia la sfârşitul deceniului sau chiar mai târziu

    Rusia s-ar putea confrunta cu o recesiune mai lungă şi mai profundă, pe măsură ce impactul sancţiunilor americane şi europene se extinde, afectând sever sectoarele pe care ţara s-a bazat de ani de zile pentru a-şi alimenta economia, potrivit unui raport intern pregătit pentru guvern, relatează Bloomberg.

    Documentul, o evaluare a impactul izolării economice a Rusiei, prezintă o imagine cu mult diferită faţă de declaraţiile publice ale oficialilor. Bloomberg a cercetat o copie a raportului, redactată pentru o întâlnire cu uşile închise a oficialilor de rang înalt pe 30 august.

    Două dintre cele trei scenarii prezentate în raport arată că problemele economice vor accelera anul viitor, economia revenind la nivelul de dinainte de război abia la sfârşitul deceniului sau chiar mai târziu. Oficialii susţin că economia va atinge nivelul minim anul viitor cu 8,3% sub nivelul din 2021, în timp ce scenariul de „stres” prevede minimul din 2024 la 11,9% sub nivelul de anul trecut.

    Toate scenariile proiectează o presiune în creştere a sancţiunilor, cu şanse periculoase ca un număr tot mai mare de state să se alăture acestora. Privarea bruscă a Europei de petrol şi gaze ruseşti poate afecta şi capacitatea Kremlinului de a-şi aproviziona propria piaţă, se arată în raport.

    Dincolo de restricţiile în sine, care acoperă aproximativ un sfert din importuri şi exporturi, raportul detaliază modul în care Rusia se confruntă acum cu o „blocadă” care „a afectat practic toate formele de transport”, sabotând şi mai mult economia ţării. Limitele tehnologice şi financiare sporesc presiunea. Raportul estimează că în jur de 200.000 de specialişti IT ar putea părăsi ţara până în 2025, prima prognoză oficială privind extinderea exodului de specialişti în domeniu.

    În mod public, oficialii spun că lovitura încasată în urma sancţiunilor a fost uşor de gestionat, cu o contracţie posibil mai mică de 3% în acest an şi chiar mult mai mică în 2023. Economiştii externi au ajustat şi perspectivele pentru 2022, respingând previziunile iniţiale privind o recesiune profundă, deoarece economia a rezistat mai bine decât se aştepta.

    Documentul solicită o serie de măsuri care să uşureze şi mai mult impactul restricţiilor pentru ca economia să îşi revină la nivelurile de dinainte de război în 2024 şi să crească constant după aceea. Dar paşii includ multe dintre aceleaşi măsuri de stimulare a investiţiilor pe care guvernul le-a promovat în ultimul deceniu, când creşterea a stagnat în mare măsură chiar şi fără sancţiuni.

    Întrebat despre raportul Bloomberg, marţi dimineaţa, la Vladivostok, ministrul Economiei, Maxim Reshetnikov, a numit previziunile drept o serie de „estimări analitice pe care le-am folosit pentru a calcula ce s-ar întâmpla dacă nu rezistăm agresiunii occidentale”, potrivit Tass.

    În următorul an sau doi, raportul avertizează iminenţa pericolului unor „volume reduse de producţie într-o serie de sectoare orientate spre export”, de la petrol şi gaze până la metale, produse chimice şi produse din lemn. Deşi o oarecare revenire este posibilă mai târziu, „aceste sectoare vor înceta să mai fie motoarele economiei Moscovei”.

    O întrerupere completă a gazului către Europa, principala piaţă de export a Rusiei, ar putea costa până la 400 de miliarde de ruble (6,6 miliarde de dolari) pe an în venituri fiscale pierdute, potrivit raportului. Nu va fi posibil să se compenseze pe deplin vânzările pierdute cu noi pieţe de export chiar şi pe termen mediu.

    Ca urmare, producţia va trebui redusă, ameninţănd obiectivele Kremlinului de extindere a livrărilor interne de gaze, se arată în raport. Lipsa tehnologiei necesare pentru instalaţiile de gaz natural lichefiat este „critică” şi poate împiedica eforturile de a construi altele noi.

    Planurile Europei de a opri importul de produse petroliere ruseşti — aproximativ 55% din exporturi au fost direcţionate către statele europene în 2021 — ar putea declanşa reduceri drastice ale producţiei, lăsând şi piaţa internă lipsită de combustibil.

    Producătorii de metale pierd 5,7 miliarde de dolari pe an din cauza restricţiilor, se arată în raport.

    Dacă economia mondială intră în recesiune, avertizează raportul, exporturile Rusiei s-ar putea reduce şi mai mult. Acest lucru ar putea declanşa o scădere a rublei şi o creştere a inflaţiei.

    În ceea ce priveşte importul, „principalul risc pe termen scurt este suspendarea producţiei din cauza lipsei de materii prime şi componente importate”. Pe termen lung, incapacitatea de a repara echipamentele importate ar putea limita permanent creşterea.

  • Care este una dintre cele mai căutate meserii în această perioadă de criză în Europa. Majoritatea ţărilor europene suferă în acest domeniu

    Actualul guvern al Ungariei, când a venit la conducere în urmă cu mai bine de un deceniu, a promis crearea a un milion de locuri de muncă. Rata şomajului era atunci de aproape 12%. 

    Europa de Est se confruntă cu o multitudine de penurii, unele generale şi de moment,  apărute odată cu actuala criză, altele specifice, cum ar fi cea de forţă de muncă bine pregătită, dată de colapsul demografic. Una deosebită, cu efecte negative pe termen lung şi cu implicaţii politice largi, este penuria de profesori şi educatori. Criza viitorului începe în sala de clasă.

    Actualul guvern al Ungariei, când a venit la conducere în urmă cu mai bine de un deceniu, a promis crearea a un milion de locuri de muncă. Rata şomajului era atunci de aproape 12%. Între timp, Ungaria a trecut printr-unul dintre cele mai ample procese de reindustrializare din Europa. Guvernul şi-a respectat promisiunea şi a făcut chiar mai mult decât atât. Rata şomajului este acum la cel mai scăzut nivel din istorie, de 3%.

    Însă există un loc unde numărul de angajaţi nu a crescut deloc – în şcoli. Aceeaşi este situaţia şi în Polonia. Spre exemplu, datele Eurostat, biroul de statistică al Comisiei Europene, arată că între 2013 şi 2020 ponderea profesorilor din educaţia primară şi secundară în populaţie a scăzut în Ungaria de la 2,8% la 2,5%. În Polonia, indicatorul a coborât de la 2,9% la 2,7%.

    În cazul României, ponderea s-a redus de la 2% la 1,9%. Contrar tendinţei, în Bulgaria, ţara cu cea mai rapidă depopulare din UE, procentul a crescut de la 1,6% la 1,9%. Media la nivelul UE este de 2,2%. În interpretarea cifrelor trebuie ţinut cont de faptul că ponderea tinerilor în totalul populaţiei variază, uneori mult, de la o ţară la alta. Este o problemă care ţine de demografie, de îmbătrânirea societăţii şi de migraţia forţei de muncă. În general, Europa de Est stă mai bine la capitolul tineri decât unele populaţii îmbătrânite din Vest.

    Dar şi în ceea ce priveşte numărul de profesori la ţările est-europene se observă o tendinţă îngrijorătoare. Spre exemplu, în Polonia numărul de învăţători de şcoală primară s-a prăbuşit între 2013 şi 2020 de la 211.240 la 135.360. În Ungaria, a stagnat. România s-a remarcat prin scădere, în timp ce Bulgaria surprinde, iar, prin creştere – de la 14.400 la 22.340 de învăţători.

    Acum, profesorii polonezi şi maghiari deopotrivă avertizează că sistemul de învăţământ de stat se apropie de colaps deoarece deficitul de personal se agravează şi vorbesc despre greve chiar când pregătirile pentru începutul noului an şcolar sunt în toi. Poate nu este o coincidenţă că guvernele celor două state sunt considerate ca având tendinţe autoritare.

    Dariusz Martynowicz este profesor de liceu, are 39 de ani, locuieşte în oraşul polonez Cracovia şi a primit premiul naţional de „Profesorul anului” în 2021, scrie Balkan Insight. Titlul recunoaşte, printre altele, abordarea inedită a lui Martynowicz, care a inclus o atitudine neautoritară faţă de studenţi, metode inovatoare, cum ar fi folosirea matematicii sau codificarea pentru a preda literatura, şi realizarea de activităţi extracurriculare cu elevii pentru a stimula implicarea socială.

    Cu toate acestea, un an mai târziu, Martynowicz a renunţat la sistemul de învăţământ de stat pentru a lucra la două şcoli private – una în Cracovia şi alta în Varşovia. „Starea proastă a sistemului de învăţământ polonez este efectul acţiunilor tuturor guvernelor aflate la putere din 1989”, a explicat Martynowicz. „Dar decizia mea de a părăsi sistemul de stat este cauzată în mare măsură de ceea ce s-a întâmplat în cei şapte ani de când PiS (Lege şi Justiţie) este putere”, spune el. Mai precis, profesorul Martynowicz enumeră trei măsuri luate de actualul guvern de dreapta despre care susţine că vor face imposibilă respectarea standardelor pe care le urmăreşte.

    În primul rând, el acuză dezmembrarea sistemului de licee pregătitoare de către fostul ministru al educaţiei de la  PiS, Anna Zalewska. Aceste gimnazii, spune Martynowicz, au funcţionat bine şi au contribuit la egalizarea şanselor pentru elevi; distrugerea lor a provocat haos în sistemul de învăţământ. În al doilea rând, guvernul PiS şi-a făcut o ocupaţie din demonizarea profesorilor de când sindicatele din domeniul educaţiei au declanşat o grevă majoră în 2019. E-mailurile dintre membrii guvernului, ajunse în presă, arată faptul că o parte din ura online îndreptată împotriva profesorilor în acea perioadă a fost de fapt instigată de oficiali PiS la nivel înalt.

    În cele din urmă, un nou set de reforme propuse de actualul ministru al educaţiei, Przemyslaw Czarnek, numit „Lex Czarnek”, ar reduce autonomia profesorilor şi directorilor de şcoli în detrimentul şefilor regionali de şcoli numiţi politic. Apoi, desigur, sunt banii. În Polonia, un profesor aflat la început de profesie se poate aştepta să ducă acasă doar aproximativ 2.600 de zloţi (550 de euro) pe lună, ceea ce este egal cu costul închirierii unui apartament cu două camere într-un oraş mare. Un profesor cu 15 ani de experienţă şi cu toate calificările, aşa cum este Martynowicz, câştigă aproximativ 4.000 de zloţi (1.000 de euro) pe lună. După cum subliniază el însuşi, în Polonia un casier de supermarket câştigă la fel de mult. Situaţia este asemănătoare în Ungaria. Zsuzsa Berkesi, o profesoară cu 30 de ani de experienţă care predă limba franceză într-un liceu respectat din Budapesta şi a fost coautor la mai multe manuale şcolare, câştigă doar 300.000 de forinţi pe lună (800 de euro).

    • Datele Eurostat, biroul de statistică al Comisiei Europene, arată că între 2013 şi 2020 ponderea profesorilor din educaţia primară şi secundară în populaţie a scăzut în Ungaria de la 2,8% la 2,5%. În Polonia, indicatorul a coborât de la 2,9% la 2,7%. În cazul României, ponderea s-a redus de la 2% la 1,9%. Contrar tendinţei, în Bulgaria, ţara cu cea mai rapidă depopulare din UE, procentul a crescut de la 1,6% la 1,9%. Media la nivelul UE este de 2,2%.

    • În Polonia, numărul de învăţători de şcoală primară s-a prăbuşit între 2013 şi 2020 de la 211.240 la 135.360. În Ungaria, a stagnat. România s-a remarcat prin scădere, în timp ce Bulgaria surprinde, iar, prin creştere – de la 14.400 la 22.340 de învăţători.

    • Apoi, desigur, sunt banii. În Polonia, un profesor aflat la început de profesie se poate aştepta să ducă acasă doar aproximativ 2.600 de zloţi (550 de euro) pe lună, ceea ce este egal cu costul închirierii unui apartament cu două camere într-un oraş mare.

    • Chiar şi la sfârşitul carierei, salariul maxim la care profesorii maghiari se pot aştepta este în jur de 400.000 de forinţi net (1.000 de euro) – practic, cât câştigă un şofer de autobuz din Budapesta sau un casier cu experienţă la Aldi.

    • Banii pentru finanţarea creşterilor salariale, în jur de 1 miliard de euro, ar trebui să provină din fondurile structurale şi de coeziune ale UE, dar pentru a avea acces la ele guvernul trebuie să ofere garanţii credibile că face eforturi pentru combaterea corupţiei.

    „Încă îmi place să predau şi mă bucură fiecare curs, dar nu mi-aş fi putut permite o astfel de meserie dacă soţul meu nu ar câştiga un salariu decent”, spune ea. Berkesi recunoaşte că şi-a descurajat fiica să devină profesor deoarece perspectivele în această profesie sunt prea înguste. Profesorii tineri au un salariu de pornire net ruşinos, de sub 200.000 de forinţi (500 de euro), cel mai mic din UE şi chiar mai mic decât în Serbia vecină, o ţară considerată mai săracă. Veniturile lor sunt atât de mici încât băncile tind să refuze cererile profesorilor debutanţi pentru un credit ipotecar.

    Chiar şi la sfârşitul carierei, salariul maxim la care profesorii maghiari se pot aştepta este în jur de 400.000 de forinţi net (1.000 de euro) – practic, cât câştigă un şofer de autobuz din Budapesta sau un casier cu experienţă la Aldi.

    Combinaţia dintre salarii slabe şi politici prost gândite ori orientate ideologic i-au determinat pe oameni precum Martynowicz şi pe mulţi alţi profesori fie să părăsească, fie să se pregătească să plece din sistemele şcolare de stat din Ungaria şi Polonia. Sindicatul Profesorilor (PSZ) din Ungaria se aşteaptă ca 22.000 de profesori să părăsească sistemul de învăţământ de stat în următorii cinci ani dacă nimic nu se îmbunătăţeşte. Şi cu peste 40% dintre profesori cu vârste de peste 50 de ani şi cu doar 7% sub 30 de ani, una dintre cele mai scăzute rate din Europa, situaţia se va agrava chiar şi fără demisii. În Polonia, ultimele cifre de la sindicatul profesorilor Zwiazek Nauczycielstwa Polskiego (ZNP) arată că 10.000 de profesori au părăsit profesia în 2020. La fel ca în Ungaria, sectorul educaţional polonez este prea dependent de o forţă de muncă îmbătrânită, cu 45.000 de pensionari angajaţi în ultimul an universitar pentru a umple golurile. În Varşovia, 5.000 din 30.000 de profesori sunt pensionari sau pe cale să se pensioneze. Sistemul este tensionat acum până peste limite de fluxul masiv de copii ucraineni refugiaţi.  Astfel, se dezvoltă o criză de încredere în profunzimile sistemelor din Ungaria şi Polonia şi nu sunt de niciun ajutor eforturile guvernelor naţionalist-populiste de a folosi educaţia în războaiele culturale pe care le duc contra celor care nu le respectă interesele. După cum a explicat profesorul Marynowicz: „Energia profesorilor a fost anihilată” deoarece ei se simt ignoraţi şi nerespectaţi de un guvern care ia decizii cu privire la educaţie fără a-i consulta. În ultimul an, ministrul educaţiei, Czarnek, a promovat modificări controversate ale curriculumului şcolar fără a obţine mai întâi acceptarea largă din partea profesorilor, părinţilor şi elevilor. O măsură nouă este introducerea cursurilor de tras cu arma la ţintă pentru elevii mai mari, ceea ce ar face parte din „educaţia de securitate” adăugată programului şcolar obligatoriu în contextul războiului din Ucraina vecină.

    O alta este introducerea unui subiect nou, „Istorie şi timpuri contemporane”, un manual despre care se presupune că descrie evenimentele din secolele XX şi XXI în termeni naţionalişti, eurosceptici şi care conţine numeroase exemple de limbaj homofob, rasist şi misogin. Profesori şi studenţi deopotrivă duc în prezent o luptă dificilă pentru a avea manuale alternative la acesta, intitulat „Istorie şi prezent”, permise pentru noua materie. Acest tip de ideologizare brutală a curriculumului şcolar combinată cu scăderea autonomiei profesorilor şi directorilor de şcoală se dovedeşte demoralizantă pentru mulţi profesori. „Este o perioadă foarte dificilă pentru educaţia poloneză”, rezumă Martynowicz. „Mă tem că în curând vom asista la înmormântarea sistemului public de învăţământ”.

    Centralizarea şi politizarea curriculumului are o istorie lungă şi în Ungaria. În 2013, guvernul Fidesz a centralizat administrarea tuturor şcolilor publice, care anterior erau administrate de municipalităţi. Mulţi au salutat mişcarea, deoarece primăriile din zonele mai sărace şi rurale nu puteau face faţă facturilor şi plata salariilor profesorilor întârzia uneori cu câteva luni. Dar centralizarea a însemnat, de asemenea, un control mai strict din partea guvernului central, o autonomie redusă şi un nou curriculum naţional în 2020, care a introdus autori de dreapta şi a pus un accent exagerat pe patriotism, deşi a făcut prea puţin pentru a-i pregăti pe studenţi pentru provocările secolului XXI. Ultimele teste PISA au arătat că studenţii maghiari au avut performanţe cu mult sub media UE sau a colegilor polonezi sau cehi la competenţe cheie precum citirea, matematica sau ştiinţe şi chiar cu mult sub realizările lor în 2009. Laszlo Miklosi, liderul Asociaţiei Profesorilor de Istorie, a descris programa din 2020 ca fiind cea mai ideologizată de la tranziţia de la comunism la democraţie, insistând asupra bătăliilor de succes ale Ungariei şi omiţând înfrângerile sau înfăţişându-i pe maghiari ca fiind doar eroi. În ceea ce priveşte literatura, renumitul romancier György Dragomán a comentat ironic încă din 2020: „Se pare că pentru acest guvern un scriitor bun este doar un scriitor mort”. În timp ce ambele ţări intră într-un nou an universitar, mulţi dintre cei implicaţi în sistemele de învăţământ public se întreabă „unde sunt profesorii?”

    În Ungaria, Tamas Totyik, vicepreşedintele Uniunii Profesorilor, spune că sistemul de învăţământ are un deficit de aproximativ 17.000 de profesori la nivel naţional, ceea ce înseamnă 15% din totalul necesar. Deosebit de acută este lipsa de profesori de matematică, fizică, chimie şi IT. Este penurie de cadre didactice chiar şi în cartierele mai bogate din oraşele mari. „Profesorii îmbătrânesc şi se pensionează şi nu există nimeni care să umple golul lăsat de aceştia”, spune Totyik, care a predat matematică şi geografie în şcoli de la sat timp de peste 30 de ani. În Polonia, deficitul de personal, în special în oraşele mari, este, de asemenea, îngrijorător de mare. La Varşovia, de exemplu, sunt peste 1.800 de posturi vacante, potrivit sindicatului ZNP, iar la Cracovia circa 1.000. La o conferinţă de presă din august, ministrul educaţiei, Czarnek, a luat în glumă îngrijorările, spunând că lipsa de la muncă este „ocupaţia normală a personalului în această perioadă a anului” şi că cifrele la nivel naţional echivalează cu o situaţie în care o şcoală cu 50 de profesori are o lipsă de un profesor. Cu toate acestea, o numărătoare a locurilor de muncă vacante anunţate de autorităţile educaţionale regionale, sistematizată de profesorul de engleză Robert Gorniak şi publicată pe pagina de Facebook, Dealerzy Wiedzy, arată  că în iulie era nevoie de cel puţin încă 20.000 de profesori în toată ţara, oraşele mai mari fiind afectate în mod disproporţionat. „Ca să ne reamintim, penuria se cifra în august anul trecut la 15.000 de angajaţi, ceea ce înseamnă o creştere de 50%”, a comentat Gorniak.

    Acelaşi tip de mesaj  echivoc din partea autorităţilor poloneze poate fi observat atunci când vine vorba de creşterea salariilor profesorilor, care au cerut acest lucru fără oprire ani de zile, inclusiv în timpul grevei din 2019.

    Czarnek spune că sindicatul ZNP a respins o ofertă de creştere a salariilor pentru profesori de aproximativ 36% (o afirmaţie pe care ZNP o neagă vehement), în timp ce Sejm, camera inferioară a parlamentului controlat de PiS, a respins o creştere de 20%. În Ungaria, experţii susţin că ar fi necesară o creştere imediată a salariilor cu cel puţin 30-50% pentru a reţine şi a atrage noi profesori suficient de mulţi pentru ca deficitul să se îngusteze simţitor. După 10 ani de neglijare, guvernul de dreapta recunoaşte acum că există probleme în sistemul public de învăţământ şi că profesorii sunt oarecum prea slab plătiţi. Acum promite să ridice salariile  acestora la 80% din salariul mediu al ţării până în 2029. Banii pentru finanţarea creşterilor salariale, în jur de 1 miliard de euro, ar trebui să provină din fondurile structurale şi de coeziune ale UE, dar pentru a avea acces la ele guvernul trebuie să ofere garanţii credibile că face eforturi pentru combaterea corupţiei. Scepticismul persistă. Profesoara Zsuzsa Berkesi consideră că acestea sunt promisiuni goale din partea guvernului: „Când vor veni noile facturi la utilităţi în această toamnă, profesorii va trebui să aleagă dacă plătesc sau mănâncă. La propriu, mulţi ar face foamea. Avem nevoie de o soluţie imediată.”

    Şi mulţi se întreabă dacă guvernul este pregătit ideologic să schimbe cursul şi să înceapă să investească în educaţie. Totyik, liderul sindical, susţine că executivul a deturnat în mod sistematic resurse din sistemul educaţional: în 2008, 5,8% din PIB-ul Ungariei a fost cheltuit pentru educaţia publică în timp ce în 2020 această cifră a scăzut la 3,8% din PIB. „Se alocă mai mulţi bani sportului decât şcolilor elementare – este greu să nu vezi alegerea ca pe un fel de ideologie sau de prioritizare”, spune el. Despre premierul Viktor Orban se spune că nu ştie să folosească un computer, dar este un fan înfocat al fotbalului, dovadă fiind construirea multelor arene forbalistice de când a venit la putere. Una enormă a fost construită chiar în faţa casei săteşti unde a copilărit.

    Totyik crede că partidul de guvernare urmează o strategie conştientă de deconstrucţie a educaţiei publice pentru a preveni mobilitatea socială. „Constituţia noastră promite acces egal la educaţie pentru toată lumea: acest lucru, evident, nu se întâmplă”, spune el. Între timp, copiii din elita de la guvernare frecventează în mare parte şcolile private sau pe cele conduse de biserică. Drepturile profesorilor maghiari de a face greve au fost serios îngrădite de-a lungul timpului. Studenţii nu pot fi lăsaţi nesupravegheaţi sau trimişi acasă, iar o activitate minimă trebuie menţinută. Zilele de grevă sunt deduse din salarii şi mulţi profesori trebuie să se gândească de două ori dacă îşi pot permite să-şi piardă chiar şi o fracţiune din venit. „Profesorii sunt împărţiţi şi mulţi se tem”, spune Zsuzsa Berkesi. Un nou semn al direcţiei spre care o ia guvernul Fidesz este predarea educaţiei în controlul ministerului de interne. În Polonia, noul an universitar vine cu problema integrării zecilor de mii de copii ai refugiaţilor ucraineni. Ministrul educaţiei asigură că şcolile poloneze sunt pregătite să primească între 200.000 şi 300.000 de elevi ucraineni. Dar şeful ZNP, Slawomir Broniarz, avertizează că guvernul a făcut prea puţin pentru a se pregăti pentru acest aflux.

    „Chiar şi primirea a 100.000 de elevi noi ar necesita construirea a 1.000 de şcoli suplimentare”, a spus Broniarz într-un interviu acordat portalului online Krytyka Polityczna. „La urma urmei, cursurile noastre nu sunt făcute din plastilină. Ar trebui să fim deschişi la nevoile ucrainenilor, ar trebui să-i ajutăm, dar de unde poate veni acest ajutor?” „Reacţia la aroganţa ministrului educaţiei ar putea fi o rebeliune uriaşă a profesorilor”, a scris Dariusz Chetkowski, profesor din Lodz, pe blogul său de educaţie găzduit de săptămânalul Polityka. Prin aroganţă şi îndepărtarea de nevoile cetăţenilor a pierdut puterea partidul fostului premier proeuropean Donald Tusk.

  • Opinie Daniel Dăianu. Razboiul şi energia: când costul/preţul marginal explodează ce faci?

    Manualele de economie spun ca echilibrul pe piata inseamna egalizarea cererii cu oferta. Totodata, ca producatorii livreaza pe piata pana ce costul marginal de productie nu depaseste pretul energiei pe piata. Se presupune de asemenea concurenta care sa stimuleze producatorii sa lucreze cu costuri cat mai mici astfel incat marje de profit sa fie mai mari, fie pentru a supravietui. Cererea de energie este influentata de nivelul preturilor; preturi mai inalte descurajeaza cererea, desi elasticitatea de raspuns al consumatorului poate varia in functie de venit. Pe piata energiei competitia se da intre diverse forme de energie (combustibili fosili, hidro, energie nucleara, energie verde), a caror obtinere poate avea costuri foarte diferite. Chiar la aceeasi sursa/forma de energie costurile pot varia, ceea ce creeaza rente pentru unii producatori avand in vedere pretul de pe piata. Uneori rentele sunt foarte mari.

    In UE competitia intre sursele diverse de energie este gandita si din perspectiva tranzitiei energetice, care urmareste eliberarea in timp de combustibili fosili, reducerea emisiilor de carbon. Logica costului/pretului marginal sta la baza design-ului pietei comune a energiei. Miscarea preturilor pe piata ar trebui sa incurajeze investitii in surse nepoluante de energie. 

    Dar ce scrie in manual, cele mentionate mai sus, se lovesc de o realitate dura, mult mai complicata, ilustrata de efecte al razboiului din Ucraina. Europa (UE) este actualmente sub dictatul unui pret al gazului indus de sistarea livrarilor de catre Rusia. Iar pretul la gaz influenteaza copios pe cel la electricitate. Daca alte state furnizoare de gaz natural, de alte forme de energie, ar compensa diminuarea drastica a livrarilor din Rusia, piata s-ar echilibra cat de cat la un nivel mai rezonabil. SUA a incercat sa ajute statele europene cu LNG, dar este o alternativa nu ieftina si nu suficienta. OPEC+ (cartelul tarilor exportatoare de titei) a raspuns slab la solicitari ale UE si ale SUA. Iar acorduri recente intre Franta, Italia, etc cu Algeria, de pilda, nu pot schimba fundamental situatia foarte dificila pe piata energiei pentru europeni. Cotatiile la gaz natural erau in august, a.c, de cca 10 ori mai mari fata de perioada corespondenta de acum un an. 

    Este impropriu sa vorbim de pret de echilibru pe piata energiei. Stricto sensu, poti sa spui ca opereaza asa ceva. Dar este un echilbru fortat, rezultat din diminuarea deliberata a unor livrari (de catre Rusia), care a dus pretul la gaz mai sus cu mult –cu reverberatii in toata piata energiei. Cifrele pentru costul unui MWH la burse graiesc singure. Consecinte ale Pandemiei (ale lockdown-urilor) si tranzitia energetica au crescut foarte mult costul energiei dupa 2020, dar conduita Rusiei, care foloseste gazul ca arma de confruntare pe fondul razboiului din Ucraina, a bulversat si mai mult piata (in martie a.c cotatiile la gaz crescusera cu 40% fata de inceputul anului).

    Despre ce echilibru putem vorbi cand preturile/cotatiile la burse europene  cresc subit atat de mult? Ce echilbru este acela care este dictat de utilizarea unor livrari de gaz natural ca instrument de confruntare, santaj? Ce echilibru pe piata poate fi numit cel care este insotit de rationare (distribuire limitata de cantitati), rationalizare (impunere de repere de eficienta in consum), exhortatii adresate cetatenilor de a consuma mai putin, posibile inchideri de furnizare de energie pe anumite perioade ale zile etc. Toate acestea se intampla in Europa, in UE, in zilele noastre.

    Logica costului/pretului marginal este deci de reinterpretat in context de razboi si sunt constatari de facut:

    • Pretul de piata la gazul natural este dictat in prezent de limitarea livrarilor de catre Rusia, care nu pot fi inlocuite rapid de NLG (gaz natural lichefiat) si alte resurse la costuri convenabile;
    • Este puternic afectat pretul la electricitate intrucat in UE exista o cuplare intre acesta si pretul la gaz natural; 
    • Unii producatorii beneficiaza, in grade diferite (in functie de costurile de productie), de rente exceptionale — asa numite windfall gains;
    • Suirea preturilor la combustibili fosili poate accelera trecerea la surse de energie verde si poate stimula investitii, dar acest proces dureaza, nu se poate intampla peste noapte in privinta rezultatelor dorite;
    • In acest timp, cresterea butala a preturilor la energie este foarte greu de suportat de consumatori casnici si portiuni mari din mediul de afaceri; economii si sisteme sociale pot fi profund destabilizate;
    • Cresterea preturilor la energie, cresterea pretului relativ al energiei (in raport cu restul preturilor), echivaleaza cu o scumpire a costului vietii si are puternice efecte distributionale in interiorul economiilor si intre state; cel mai sever afectate sunt tarile care importa multa energie pe net. Ironia este ca, desi livreaza mai putin statelor din UE, Rusia are venituri mai mari din titei si gaz (si pentru ca a suplimentat exporturi catre alte piete).
    • Pentru societatea moderna, cresterea masiva a pretului la energie creeaza o mare problema de repartizare a costului ajustarii;
    • Are sens sa fie supraimpzitate companiile producatoare de energie care obtin castiguri exorbitante (windfall gains tax) –pentru a ajuta pe cei mai vulnerabili din societate (cetateni si firme)

    Constatarile de mai sus sunt valabile, mai mult sau mai putin, peste tot in Europa, mai ales in tari care importa energie masiv. 

    In UE, au iesit la iveala insuficiente ale pietei comune a energiei, care au fost trecute sub tacere mult timp. Criza energetica (declansata inainte de invadarea Ucrainei de catre Rusia) a aratat ca nu exista stocuri/rezerve suficiente (prevala filosofia “just in time”’, a unor piete bine interconectate si cu costuri de ajustare mici), ca inter-conectarea intre grid-uri nationale este precara (piata UE este segmentata), este subestimata diversitatea mare de resurse din statele membre si preferinte nationale diferite (ex: energie nucleara vs alte surse), interese nationale nu pot fi adesea conciliate sub flamura solidaritatii europene, dependenta excesiva de Rusia, etc. Este de repetat ca piata energiei nu este precum piata dulciurilor; fara dulciuri se poate trai, fara energie nu! De energie depinde totul. Asemenea hibe ale design-ului pietei energiei in UE au fost reliefate pregnant de Razboi. 

    UE, ca bloc geoeconomic, este considerabil mai putin inzestrata cu resurse naturale de baza (combustibili, metale rare, etc) decat SUA, China, Rusia. Acest handicap este de vazut in conditiile in care constrangerile de resurse naturale se vor simti mai intens in competitia globala. Avantaje competitive generate de tehnologii de varf, capital uman inalt calificat, pot contrabalansa handicapul mentionat, dar tari din Asia in special (inclusiv China si India) au progresat  mult in industrie, in domeniul inteligentei artificiale, privind capital uman cuinalta calificare. Asezarea  puterii economice se misca in spatiul global.

    Privind piata energiei din Romania nu se intelege nici acum ca liberalizarea pietei trebuie sa fie insotita de o buna “organizare”, de reguli si norme adecvate. Liberalizarea nu echivaleaza cu dereglementare! O piata financiara dereglementata orbeste (light touch regulation) a favorizat marea criza financiara izbucnita in 2008. Pe piete in general, prin reglementare, se incearca limitarea abuzului de pozitie dominanta, coluziuni (intelegeri neloiale), speculatii fara limita (inclusiv vanzari in lipsa/short-selling), inselatorii, etc. Am auzit un inalt oficial al ANRE care sublinia ca piata inseamna speculatie; este un adevar foarte partial. Piata, alias economie libera, inseamna in primul rand productie si competitie, inovatie. Speculatia nu trebuie sa fie trasatura de baza. Iar acolo unde este trebuie sa intervina autoritatea de reglementare, alte institutii. 

    Fara reglementari adecvate, o piata o ia razna, este impedicata chiar functionarea economiei. Iar acum in Europa avem cvasiregim de razboi, cel putin in domeniul energiei. Sa fie lasati traderii sa faca legea pe piata, la propriu si la figurat? In Romania, ANRE nu este agentie pentru dereglementare, asa cum BNR si ASF nu sunt autoritati pentru dereglementarea sistemului financiar, ci pentru o buna reglementare. Oricum, trebuie sa economisim energia, alte resurse. Acest deziderat reclama preturi care sa incurajeze economisirea, chiar si atunci cand se recurge la plafonari. Iar schema de compensare a facturilor trebuie sa fie sustenabila pentru bugetul public, care are inca deficit structural mare.

    Presedintele Frantei  a vorbit recent de sfarsitul unei “epoci a abundentei”; altfel spus, se intra intr-o era de penurie. Aceasta formulare in sine pune in discutie conceptul de pret de echilibru, fiindca acesta ar trebui sa egalizeze ca tendinta cererea cu oferta in mod inexorabil. Dar, in lipsa unor politici publice adaptate, ar face-o cu multa excluziune sociala si economica. De aici rezulta nevoia de a redefini consumuri, de a schimba moduri/stiluri de viata si productie, de a repara relatia cu natura. Cum se poate realiza aceasta intr-o societate/economie libera, democratica, prezinta dileme si provocari  majore. Presedintele Macron nu  poate fi perceput cu un Malthusian, insa este de prezumat ca judeca  tranzitia energetica, schimbarile climatice (seceta, arsita, incendii, uragane—evenimente extreme tot mai frecvente si apasatoare), pandemia, etc, care au modificat radical mediul in care traiesc concetatenii sai, alti cetateni europeni, lumea in ansamblu. In plus, noul razboi rece in care s-a intrat poate accentua utilizarea accesului la materii prime, la resurse naturale in general, ca mijloc de confruntare –cu efecte majore in privinta costurilor de productie, a inflatiei, standardelor de trai. Politica accesului la resurse de baza este parte a politicii de securitate nationala. In epoca moderna marile puteri au fost, de altfel, constant preocupate de acest obiectiv si au actionat in consecinta.

    Asa cum energia, pe fondul razboiului din Ucraina, a devenit mare obsesie acum, in termeni analogi poate fi gandita hrana, costul ei de obtinere (in afara de cazul cand ajungem sa culegem fructe din padure si sa mancam aproape orice); pentru a avea hrana este nevoie de energie.

    Romania, spre deosebire de alte tari din UE, are resurse naturale considerabile, inclusiv pamant arabil. Dar nu am stiut sa le capitalizam cum se cuvine, in folosul principal al cetatenilor romani. Uniunea are reguli, exista libertatea de miscare a factorilor de productie, economia noastra este deschisa. Dar nici sa fim naivi, sa ignoram ca nu putine tari din UE reusesc sa practice politici industriale si agricole, de creare de avantaje competitive, de succes. Valoare adaugata superioara nu cade din cer, numai din simplul joc al fortelor pietei. Iar cei puternici ii domina in mod inerent pe cei slabi. Aceasta este o lectie a istoriei economice. Pentru politici publice cu impact sunt necesare insa bugete publice robuste, venituri fiscale adecvate. 

    Controlul resurselor vitale (inclusiv apa) este o miza geopolitica, geostrategica, formidabila. Ruperea/dereglarea lanturilor de aprovizionare si productie, regionalizarea (deglobalizarea) acestora din ratiuni strategice si geopolitice (“friendshoring”) se reflecta in costuri de productie si preturi. Gasim in aceasta stare de fapt inclinatia tot mai mare a unor guverne de a interveni in economie, de a construi politici industriale –exemplul cel mai elocvent fiind finantarea cu sume mari in SUA si UE a industriei de semiconductori. Ai putea spune ca s-a intors umbra lui Clyde Prestowitz, mare sustinator al politicilor industriale/comerciale strategice, care, intre altele, avea in vedere ascensiunea economica a Asiei, a Chinei.

    Momentul de sinceritate al lui Macron exprima probabil ce se afla si in mintile altor lideri europeni. Comisia Europeana a recunoscut ca este necesara o regandire a pietei comune a energiei. Nu numai razboiul din Ucraina trebuia sa provoace aceasta modificare de atitudine. UE este acum precum un boxer care se trezeste din pumni. Si totusi, trebuie sa reziste la socuri adverse teribile cu limitarea daunelor. 

    Castigarea rezilientei in domeniul energetic cere  masuri extraordinare pentru vremuri iesite din comun, investitii adecvate pentru anii ce vin (ceea ce NGEU, Planul european de redresare si rezilienta, avea in vedere, dar acum si acest program este de actualizat). 

    Franta, Spania, Portugalia, alte tari, sustin ideea ca este intelept sa fie rupta legatura aproape mecanica intre tariful la electricitate si cotatiile la gaz (mai ales in momente de cumpana). Este necesar sa fie protejati consumatorii cei mai vulnerabili, ceea ce inseamna ca plafonare de preturi la energie are sens in anumite conditii. Si trebuie descurajata speculatia destabilizatoare pe piete (de amintit ce facea Enron, ca fond de risc/hedge fund pe piata energie in SUA), etc. Crearea de stocuri/rezerve adecvate este o urgenta.

    Cand costul/pretul marginal al energiei explodeaza, cand ai un razboi in proxima vecinatate, nu te poti rezuma la enunturi de manual simpliste, care pot suna ridicol in conditii de mare vitregie. Aceasta au inteles si comisarul UE pentru energie, alti oficiali, este de presupus.

    Sa vedem care vor fi rezultatele reuniunii speciale a ministrilor energiei din UE, din 9 septembrie, dedicata problematicii energetice.

    PS. Acest text nu implica institutiile cu care autorul este afiliat.

     

  • Fiorosul Kadîrov a făcut anunţul care îl face să tremure pe aliatul său, Putin

    Preşedintele republicii ruse Cecenia, Ramzan Kadîrov, a declarat că „merita pe deplin o vacanţă pe o perioadă lungă şi nedeterminată”, fără a preciza dacă va demisiona de la conducerea regiunii, iar asta îi dă palpitaţii lui Putin, care are în temutul lider un aliat de nădejde.
     
    Într-un filmuleţ postat pe Telegram şi însoţit de câteva rânduri, bărbatul considerat a fi apropiat de preşedintele rus Vladimir Putin şi acuzat de diverse ONG-uri pentru persecutarea minorităţilor, a declarat că nu este apreciat „de actualii şefi ai instituţiilor din Federaţia Rusă”. Apoi, anunţul: „Cred că am meritat pe deplin o vacanţă pentru o perioadă lungă şi nedeterminată”.

    În trecut, Kadîrov a evocat deja un posibil pas înapoi ca lider al Ceceniei, dar a rămas în postul său. „Sunt sceptic. În trecut, el a spus aceleaşi lucruri”, a comentat expertul caucazist Ivan Klyszcz, citat de Radio Europa Liberă. „De obicei, aceste declaraţii vin atunci când vrea să obţină ceva de la Putin, măcar o expresie publică de susţinere”, a adăugat expertul.

    Potrivit altor analişti, momentul acestei declaraţii este cel puţin neobişnuit. Anton Barbaşin, directorul editorial al site-ului de analize Riddle Russia, a calificat momentul „particular”.

    „Dacă ceea ce tocmai a spus Kadîrov este adevărat şi se retrage voluntar, ar fi fără precedent. Ceva la care literalmente nimeni nu se aştepta”, a spus el pe Twitter.

    Dacă ar demisiona Kadîrov, Putin ar pierde una aliat de nădejde în războiul din Ucraina, ştiut fiind că oamenii lui au luptat alături de ruşi.

     

  • Beata Javorcik, economista-şefă a Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), spune, într-un interviu în exclusivitate, că cei care au trecut prin hiperinflaţie nu uită şi tind să se aştepte la inflaţia mare. Cât de complicată este ieşirea din spirala inflaţionistă pentru România, care a văzut inflaţie şi de 300% în anii ’90?

    Aştepţi inflaţie? Atunci va fi inflaţie. Aşteptările inflaţioniste generează inflaţie, pentru că angajaţii, aşteptându-se în continuare la creşteri de preţuri, solicită măriri salariale. Măririle salariale, la rândul lor, creează inflaţie, pentru că stimulează consumul, arată teoria economică. Beata Javorcik, economista-şefă a Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), spune, într-un interviu în exclusivitate, că cei care au trecut prin hiperinflaţie nu uită şi tind să se aştepte la inflaţia mare. Cât de complicată este ieşirea din spirala inflaţionistă pentru România, care a văzut inflaţie şi de 300% în anii ’90?

    În economiile emergente, inflaţia poate fi mai greu de îmblânzit decât în economiile avansate. Amintiţi-vă de hiperinflaţia din anii ’90. Cercetările academice arată că dacă întâmpini o inflaţie de 10%, se uită. Dar dacă întâmpini o hiperinflaţie de-a lungul vieţii, această amintire rămâne”, a spus  Beata Javorcik, economista-şefă a Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD). Originară din Polonia, ea aminteşte că în România anilor ’90, cel puţin în prima parte a decadei, inflaţia putea fi să urce şi la 300% în anumite luni, ceva ce astăzi pare de neimaginat. Abia în 1997 Banca Naţională a României a redus inflaţia la o rată anuală de „numai” 41%, după ce, în 1997, rata anuală a inflaţiei a fost de 151%. O astfel de „traumă” colectivă, cum este hiperinflaţia, explică Beata Javorcik, ajustează aşteptările consumatorilor. Astfel, aşteptările inflaţioniste cresc mult mai mult într-o ţară ca România şi generează inflaţie la rândul lor. „Deci, asta înseamnă că oamenii ar putea avea mai multe şanse să-şi ajusteze aşteptările inflaţioniste. Şi odată ce aşteptările inflaţioniste sunt decuplate de ţintele băncii centrale, este mult mai greu să reduci inflaţia”, spune ea, în interviu, acordat cu ocazia unei vizite în România pentru o conferinţă organizată de BERD şi de Camera de Comerţ Română pentru Diversitate (Romanian Diversity Chamber of Commerce), o organizaţie nonprofit fondată de casa de avocatură Dentons, împreună cu mai multe companii care sunt prezente în România.

    În cadrul interviului, Beata Javorcik a vorbit despre spirala inflaţionistă din România şi din regiune, despre implicaţiile sociale şi economice ale războiului din Ucraina, dar şi despre reconstrucţia Ucrainei de după război şi despre evoluţia economiei României. Ea a fost numită economistă-şefă a Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare în 2019 pentru un mandat de trei ani, iar în vara aceasta a primit încă un mandat. Doctor în economie la prestigioasa universitate americană Yale, în prezent deţine un post de profesor titular la catedra de economie a Universităţii Oxford, activitate pe care a suspendat-o pe perioada exercitării funcţiei la BERD. Pieţele emergente sunt afectate mai puternic de inflaţie decât economiile avansate şi din alte motive, spune ea. Pentru că oamenii sunt mai săraci, ei cheltuiesc o parte mai mare din veniturile lor pentru nevoi precum încălzirea caselor şi hrană. În Germania, o gospodărie medie cheltuieşte 7% din buget pe plăţile de utilităţi. În România, 25%. „Cum ar trebui să fie creionate politicile legate de această provocare a oamenilor care nu au suficienţi bani pentru a plăti încălzirea sau pentru a-şi plăti creditele? Abordarea corectă este legată de transferuri către gospodăriile mai sărace. Ceea ce vedeţi că se întâmplă, în schimb, este că guvernele iau măsuri generale. Deci scazi taxele la alimente, TVA-ul la combustibil”. Soluţia este protecţia socială, explică ea, dar pentru cei care au nevoie. Pentru că prin măsuri generale, beneficiind toată lumea de acestea, doar se generează mai multă inflaţie. „Protecţie socială. Aceasta este calea. Dar, în schimb, ceea ce vedem în multe ţări, este că guvernele ajută pe toată lumea, reduc taxele. Şi asta înseamnă că nu facem niciun progres, pentru că şi mediile mai bogate beneficiază.” Despre criza economică în România şi în Europa Centrală şi de Est (ECE), Beata Javorcik spune că, pe datele actuale, nu se pune problema, dar situaţia este foarte complicată. Mai mult, dacă războiul va continua şi dacă Rusia sistează livrările de gaze către Europa, toată recuperarea economică de după pandemie se va evapora. „Cred că ţările din regiune se confruntă cu consecinţe mari din cauza războiului. Şi aş numi-o o situaţie economică foarte provocatoare, ştiţi, foarte provocatoare.  Deci, dacă războiul va continua mai mult şi dacă livrările de gaze naturale către Europa sunt întrerupte, atunci ne-am aştepta să vedem ca redresarea post-COVID să fie eliminată.”

    Cum se prezintă România în faţa acestor provocări? Care sunt breşele din economie? Calitatea instituţiilor şi deficitul de cont curent, răspunde economista-şefă a BERD. „Unul dintre punctele slabe este guvernarea, deci calitatea instituţiilor. Acum vedem asta în toate ţările post-comuniste. Un punct de presiune în România este balanţa externă. Deficitul de cont curent, care este foarte mare.” Există şi oportunităţi pentru economia românească, iar cea mai importantă este apartenenţa la Uniunea Europeană: „Apartenenţa la UE este cea care oferă stimulente pentru efectuarea reformelor. Dacă aveţi o ancoră externă care poate da direcţie reformei, este mult mai uşor să o implementaţi.” De asemenea, adaugă ea, şi relocarea lanţurilor de producţie dinspre Asia spre Europa este o oportunitate pentru România. Această tendinţă a început după ce pandemia a arătat că producţia prea departe de piaţa de desfacere este o vulnerabilitate, iar companiile vor să aducă producţia mai aproape de Europa de Vest. Cu această ocazie, România, dar şi alţi competitori regionali ca Polonia sau Ungaria, este pe lista investitorilor. „Pentru a beneficia de această oportunitate, trebuie să creaţi un mediu care să promoveze, care să faciliteze investiţiile firmelor. Trebuie să stimulaţi firmele să investească, astfel încât să îşi dezvolte capacitatea de a produce. Acest lucru poate fi realizat de investitorii autohtoni. Dar este importantă şi atragerea investiţiilor străine directe, pur şi simplu pentru că firmele multinaţionale au reţele de distribuţie.” Ce poate face România astfel încât să beneficieze la un nivel optim de aceste tendinţe? Lipsa corupţiei, infrastructura bună şi buna funcţionare a serviciilor publice sunt ingredientele cheie, este de părere Javorcik. „Şi acum situaţia actuală adaugă încă una, care este accesul la energie regenerabilă. Cred că Europa se angajează în planurile sale ambiţioase de a se decarboniza. Accesul la energie regenerabilă va deveni un avantaj competitiv.”

     

    Reconstrucţia Ucrainei după război

    „BERD operează în Ucraina de 30 de ani. Am fost cel mai mare investitor instituţional. Am investit aproximativ un miliard de dolari pe an şi cea mai mare parte din aceştia, 70% , au fost direcţionaţi către sectorul privat. Sperăm să jucăm un rol central în reconstrucţia Ucrainei”, spune Beata Javorcik, întrebată despre cum se va implica BERD în reconstrucţia Ucrainei după război.BERD este într-o poziţie foarte bună pentru a ajuta Ucraina, continuă ea, având în vedere experienţa mare pe care o are instituţia în finanţarea economiei private. „De asemenea, acordăm multe împrumuturi pentru promovarea tranziţiei verzi. Deci suntem bine poziţionaţi să ajutăm Ucraina, să ajutăm Ucraina postbelică să se angajeze într-o tranziţie verde.” Ucraina este devastată economic în acest moment şi dimensiunea exactă a dezastrului încă nu se cunoaşte. Cu toate acestea, există indicii şi cel mai bun peste consumul industrial de energie electrică, care a scăzut substanţial. „Au avut loc lupte militare, la un moment dat, pe teritoriul care a generat 60% din PIB-ul Ucrainei în 2019. Aşa că asta vă da deja o idee despre  cât de mult a tulburat războiul economia. Înţeleg că între 30 şi 50% dintre firme au redus sau oprit consumul de energie electrică, care este un bun indicator al activităţii economice.” De asemenea, 10% dintre locuitori au migrat din ţară, iar 15% sunt deplasaţi intern: este o mare perturbare. Ne aşteptăm ca economia să scadă cu 30% în acest an.” Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) este o instituţie financiară fondată în 1991 şi este deţinută de 71 de ţări şi de Uniunea Europeană şi Banca Europeană de Investiţii (BEI). Deşi este o bancă deţinută de actori guvernamentali, segmentul principal pentru care BERD acordă împrumuturi este reprezentat de sectorul privat.

  • Adrian Sârbu: Suntem winneri. În doi ani, Aleph News a cucerit sute de mii de smarţi. RCS RDS ne vrea loseri şi ne împiedică să ajungem în reţeaua lor, 75% din piaţă, la nouă din zece spectatori care văd Digi 24 şi alte canale de News. Vom câştiga acest război pe care Digi îl poartă insidios împotriva noastră, a Legii audiovizualului şi a Constituţiei

    La aniversarea de doi ani de existenţă a Aleph News, primul canal de social television din seria Aleph, Adrian Sârbu a vorbit la STIU despre realizările din cei doi ani, dar şi de obstacolele cu care Aleph News s-a confruntat.

    Cum vă simţiţi după doi ani de Aleph News? Winner sau Loser?

    “Acum, că ne-am simţit aripile, cu siguranţă nu putem afirma decât că suntem “winneri”. Suntem winneri pentru că fiecare român este cucerit unul câte unul şi din spectatori, unii dintre ei devin contributori. Din calitatea de contributori unii dintre ei devin şi creatori alături de noi.

    Nucleul nostru este de 500.000 de români pe care ne-am propus să îi cucerim. Să îi cucerim prin atractivitatea proiectului nostru care astăzi este la 10% din dezvoltare: suntem porniţi cu news şi business şi cu smart într-o fază intermediară”, a spus Adrian Sârbu.

    Mergem într-un ritm prea lent?

    “Da, răspunsul este da, asta e realitatea. De ce? Pentru că noi ( n.r Aleph) suntem într-un război (cu RCS RDS deţinător a 75% din distribuţia de cablu). Războiul acesta nu se vede, dar există din prima zi în care am apărut. Suntem în războiul dintre winneri şi loseri. Prin „loseri” evident că înţelegem mediocrii/ ratangii. Din nefericire, societatea noastră e o societate în care loserii sunt la putere. Aceşti deţinători ai puterii fac un lucru foarte simplu: ne obstrucţionează. Noi astăzi ajungem la unu din zece spectatori din cablu. De ce? Pentru că cel mai mare operator de cablu (RCS RDS­), monopolist şi abuziv, ne împiedică să fim în grupul de canale tematice, unde sunt toate celelalte în poziţiile 10-20 de pe telecomandă. Luptăm de doi ani să ne obţinem un drept ce este constituţional şi legiferat de nenumărate ori. Ultima legiferare – o nouă lege a audiovizualului promulgată de preşedintele Iohannis acum două luni de zile – spune clar că noi trebuie să fim în grupul tematic. Lucru care ne-ar îndreptăţi să ajungem la fel ca Digi24, canal al lui Digi, ca B1 TV, ca Antena 3, ca Realitatea, ca România TV, la acealaşi număr de telespectori (în reţeaua RCS RDS care deţine 75% din cablu). Nu se întâmplă. Noi suntem în război cu aceşti oameni. Am vrut noi? NU!”, a spus Adrian Sârbu.

  • Una dintre unităţile centralei nucleare din Zaporojia a fost oprită din cauza bombardamentelor

    Activitatea militară în zona centralei pare să se fi intensificat în această dimineaţă, atât Rusia, cât şi Ucraina acuzându-se reciproc de atacuri.

    Primarul Enerhodar, Dmitri Orlov, a anunţat, de asemenea, că unitatea energetică a fost oprită, spunând că “protecţia de urgenţă” a fost activată cu puţin înainte de ora locală 5 dimineaţa din cauza bombardamentelor ruseşti cu mortiere.

    El a mai spus că o linie de alimentare cu energie electrică a fost avariată, iar unitatea doi a trebuit să fie dezenergizată cu ajutorul unor generatoare diesel. “Aceasta este a doua oară în ultimele 10 zile când acţiunile criminale ale răsculaţilor au dus la oprirea unităţii şi la de-energizarea staţiei”, a scris el pe Telegram.

    El a adăugat: “Personalul ucrainean al staţiei face tot posibilul pentru a elimina daunele aduse infrastructurii.”


     

  • Comunistul care a adus democraţia în Europa de Est: Cine a fost Mihail Gorbaciov, considerat omul care a încheiat Războiul Rece, dar şi cel care a prăbuşit Uniunea Sovietică

    Mihail Gorbaciov, preşedintele URSS şi cel care a fost acuzat de Putin că a prăbuşit imperiul sovietic, a murit, marţi, la vârsta de 91 de ani. El este considerat omul care a pus capăt Războiului Rece dintre SUA şi URSS şi a primit premiul Nobel pentru pace în 1991.

    Mihail Gorbaciov, pe numele său complet Mihail Sergheevici Gorbaciov, (n. 2 martie 1931, Privolnoye, Stavropol, Rusia, URSS), oficial sovietic, a fost secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1985 până în 1991 şi preşedinte al Uniunii Sovietice, potrivit biografiei sale publicată de Britannica, enciclopedie britanică.

    Eforturile sale de a democratiza sistemul politic al ţării sale şi de a-i descentraliza economia au dus la căderea comunismului şi la destrămarea Uniunii Sovietice în 1991. În parte pentru că a pus capăt dominaţiei postbelice de către Uniunea Sovietică a Europei de Est, Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1990, mai scrie sursa citată.

    Gorbaciov era fiul unor ţărani ruşi de pe teritoriul Stavropol din sud-vestul Rusiei. S-a alăturat Komsomol (Liga Tinerilor Comunişti) în 1946 şi a condus o unitate a unei ferme de stat din Stavropol în următorii patru ani. S-a dovedit un membru promiţător al Komsomolului, iar în 1952 a intrat la facultatea de drept a Universităţii de Stat din Moscova şi a devenit membru al Partidului Comunist. A absolvit în 1955 cu o diplomă în drept şi a ocupat mai multe posturi în Komsomol şi organizaţii obişnuite de partid din Stavropol, ajungând să devină prim-secretar al comitetului regional de partid în 1970, potrivit aceleiaşi surse.

    Gorbaciov a fost numit membru al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în 1971 şi a fost numit secretar de partid pentru agricultură în 1978. El a început rapid să-şi consolideze puterea personală în conducerea sovietică. Scopul său principal intern a fost de a resuscita economia sovietică, care stagna.

    Gorbaciov a început în 1987-1988 să iniţieze reforme mai profunde ale sistemului economic şi politic sovietic. Sub noua sa politică de glasnost („deschidere”), a avut loc un dezgheţ cultural major: libertăţile de exprimare şi de informare au fost extinse semnificativ; presei şi radiodifuziunii li s-a permis o libertate fără precedent în reportajele şi criticile lor.

    Sub politica lui Gorbaciov de perestroika („restructurare”), au fost întreprinse primele încercări modeste de democratizare a sistemului politic sovietic. Sub perestroika, unele mecanisme limitate de piaţă liberă au început să fie, de asemenea, introduse în economia sovietică, dar chiar şi aceste reforme economice modeste au întâmpinat o rezistenţă serioasă din partea birocraţilor de partid şi guvern care nu erau dispuşi să renunţe la controlul lor asupra vieţii economice a naţiunii.

    Gorbaciov a fost cel mai important iniţiator al unei serii de evenimente de la sfârşitul anilor 1989 şi 1990 care au transformat ţesutul politic al Europei şi au marcat începutul sfârşitului Războiului Rece.

    În vara lui 1990, el a fost de acord cu reunificarea Germaniei de Est cu Germania de Vest şi chiar şi-a dat acordul ca această naţiune reunificată să devină membră a inamicului de multă vreme al Uniunii Sovietice, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). În 1990, Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru realizările sale în relaţiile internaţionale.

    Ulterior, noua putere din Rusia care i-a înlocuit pe reformatori în guvern s-au dovedit aliaţi nesiguri, iar Gorbaciov şi familia sa au fost ţinuţi pentru scurt timp în arest la domiciliu în perioada 19-21 august 1991.

    În 25 decembrie 1991, Gorbaciov a demisionat de la preşedinţia Uniunii Sovietice, care a încetat să mai existe în aceeaşi zi.

    În 1996, Gorbaciov a candidat pentru funcţia de preşedinte al Rusiei, dar a obţinut mai puţin de 1% din voturi.

    Deşi Gorbaciov a criticat uneori liderul rus Vladimir Putin, el a susţinut anexarea Crimeei de din 2014.

     

  • Ungaria va continua să cumpere energie rusească în pofida războiului

    Ministrul ungar al afacerilor externe Peter Szijjarto a declarat că ţara sa va continua să cumpere gaze ruseşti deşi o mare parte a Europei îşi reduce importurile din Moscova ca reacţie la războiul din Ucraina, potrivit CGTN.

    Oficialul ungar a arătat că securitatea energetică a Europei depinde de Rusia.

     

  • Doriţi, urâţi, chiar invidiaţi, refugiaţii ucraineni sunt un fenomen social şi economic care nu poate fi ignorat.

    Într-o Europă îmbătrânită, refugiaţii ucraineni sunt de folos tuturor. Polonia vrea să-i păstreze. Dar îşi va mai reveni Ucraina fără ei?

     

     

    Anton Voinescu este un om bun care-şi face datoria de cetăţean şi de om. Când a izbucnit războiul şi ucrainenii au început să se reverse puhoi în România şi Polonia, a făcut ceea ce mai toţi românii de felul lui au făcut – a donat bani şi haine. Este obişnuit să ajute în situaţii care impresionează. A donat sânge atunci când a fost cu Colectiv şi a cărat un rucsac plin cu tot ce trebuie într-un cătun izolat din Mehedinţi de care a aflat dintr-o emisiune la televizor. De data aceasta a făcut şi ceva în plus. A găzduit o tânără din Ucraina, cu acordul proaspetei sale soţii, cât a trebuit pentru ca aceasta să-şi găsească drumul spre Japonia, ajutată de agenţia de turism la care Anton lucrează.

    Firma în sine pare să se fi specializat pe cazuri de ajutor altfel fără de speranţă. Mama Mariana este bătrână. În cătunul ei, Sălişte, n-o mai vizitează decât din când în când cei doi băieţi ai ei. Dar nu rămân acolo. Ea a rămas, a plecat de la oraş şi se luptă cu liniştea şi singurătatea în satul în care s-a născut. „Oamenii aceia din Ucraina? Păi să vină. Muncitori să fie. Fără om să-l muncească, pământul se strică”, spune mama Mariana cu regret. Pământul din Sălişte se strică. Bătrânii au murit, tinerii au plecat, satul este pustiu şi invadat de pădure. Casele, câte au mai rămas în picioare, îşi aşteaptă stăpânii. „Aştia ne mai trebuiau nouă”, exclamă într-o discuţie aprinsă un navetist în trenul spre Ploieşti. „E vorba de bani, îţi zic eu. E vorba că mai împuşcă ei nişte bani, organizaţiile astea, primăriile. Şi Putin nu face el de prost ce face. Pe ai noştri de ce nu-i ajută nimeni? Şi-ţi zic, că ştiu pe cineva care transportă ucraineni, refugiaţii aştia sunt plini de bani. Să-i vezi cum sunt îmbrăcaţi!”

    Eliza este poloneză şi trăieşte în Polonia. Lucrează cu copiii, dar pretinde că urăşte oamenii. A învins cancerul şi a fost decorată de preşedintele ţării pentru munca ei cu… oamenii. Până la război, ucrainenii i se păreau o ciudăţenie. Dădea de ei unde nici nu se aştepta. Odată a fost uimită când i-a cerut informaţii şoferului de autobuz, iar acesta i-a răspuns în ucraineană. S-au înţeles până la urmă în engleză. Eliza a plâns când urmărea la televizor ştirile despre războiul din Ucraina şi valurile de refugiaţi. Polonia a fost prima care s-a mobilizat pentru a-i ajuta, iar Eliza n-a ezitat – bani, haine şi mâncare, aşa cum au făcut jumătate dintre adulţii din Polonia în primele săptămâni ale crizei. Dacă Rusia a invadat cu armata Ucraina, Polonia a mobilizat o armată de voluntari care să-i ajute pe refugiaţi.

    Stoian Bogdanov este bulgar. Cât e ziua de lungă, măsoară din scaunul lui din faţa cârciumii săteşti strada pustie în lung şi în lat. Nici pisicile întinse leneşe pe trotuar nu se mai mişcă. „Ucraineni?” spune el. „N-am văzut. Nimeni nu mai ajunge pe aici. Şi dacă vin, ce să facă? Bulgarii au plecat că n-aveau de muncă. Aici nu mai vine nimeni.” Bulgaria, cea mai săracă economie est-europeană, suferă cel mai dramatic declin al populaţiei din UE. Sate întregi zac depopulate chiar la periferia celor câteva oraşe mari.

    Polonia are şi deficit de profesori. Din sistemul de învăţământ lipsesc peste 13.000 de profesori (posturi vacante), iar în realitate ar trebui chiar 20.000 de profesori. Din toamnă vor fi 400.000 de elevi ucrainieni înscrişi la şcoală în Polonia. Cu toate acestea, ucrainienii nu vor să se angajeze în învăţământ pentru că ei câştigă mai bine la Biedronka (Buburuza), un mare lanţ de magazine universale.

    Înainte ca Rusia să invadeze Ucraina, Polonia voia cât mai mulţi muncitori ucraineni. Aceştia au ajutat cea mai mare economie est-europeană să nu simtă criza forţei de muncă din regiune atât de acut precum o simt ţările vecine. După invazie, refugiaţii au ajutat cu banii lor consumul intern, ultimul bastion de creştere economică în faţa perturbărilor cauzate de război, de criza energetică şi de inflaţie. Guvernul polonez şi populaţia au adunat miliarde de euro pentru a-i ajuta pe refugiaţii ucraineni, o încurajare pentru aceştia să rămână acolo definitiv. Dar cât de corect este acest lucru faţă de Ucraina, stat considerat prieten special?

    În casa familiei Truşcenkov, apelul telefonic a venit pe 24 februarie la ora 6:30 dimineaţa, la doar câteva ore după ce Rusia a invadat Ucraina. A fost un colac de salvare, scrie Bloomberg. „Haideţi încoace, apartamentul nostru va fi al vostru de la începutul lunii viitoare”, le-a spus un prieten, telefonând de la sute de kilometri distanţă, din Varşovia. Era o ofertă bună de subînchiriere. Aşa a început călătoria care a adus 11 oameni purtând numele Truşcenkov – şase adulţi şi cinci copii – din toată Ucraina într-un apartament înghesuit la parter din capitala Poloniei. „Am ajuns doar cu periuţele de dinţi şi ceva din aurul familiei”, spune Olga, în vârstă de 38 de ani, mamă a doi copii. Au fost patru zile obositoare pe drumuri. În Polonia, familia s-a bazat pe bunătatea unui popor străin. Hainele second-hand au ajuns rapid la uşa lor.

    Au primit câte 500 de zloţi (107 euro) de fiecare copil în fiecare lună de la guvern. Dar chiria lor era de 6.000 de zloţi (1.300 euro) şi cheltuiseră cei mai mulţi bani în timpul fugii din Ucraina. „Toate economiile noastre s-au scurs ca apa prin sită în primele zile deoarece a trebuit să plătim la hoteluri şi pentru combustibil”, spune Zoia, bunica, în vârstă de 67 de ani. Aveau nevoie de locuri de muncă, şi asta cât mai repede. Indiferent dacă familiile precum Truşcenkov îşi găsesc de muncă, se întorc acasă sau merg mai departe, miza este enormă pentru Polonia. A ieşit din precaritatea din epoca comunistă pentru a atinge unul dintre cele mai înalte standarde de viaţă din Europa de Est. Astăzi, ţara se confruntă cu lipsă de forţă de muncă şi are o populaţie îmbătrânită. Rata şomajului în luna mai a fost de doar 2,7%, a doua cea mai scăzută din Uniunea Europeană, după Cehia.

    Oricât de crud ar fi, războiul din Ucraina ar putea supraalimenta cu populaţie  economia Poloniei de 660 de miliarde de euro. Ţara găzduieşte peste 2 milioane de refugiaţi, un număr uimitor pentru o naţiune de 38 de milioane. Este ca şi cum un oraş mediu şi-ar dubla populaţia. În primele săptămâni de război, numai populaţia Varşoviei a crescut cu peste 15%. Şi guvernul Poloniei, şi angajatorii polonezi doresc ca un număr cât mai mare de oameni să rămână definitiv în ţară. Nou-veniţii au calităţi căutate. În familia Truşcenkov, Olga predă engleza, mama ei este medic pensionar, iar nepoata este contabil. Însă Polonia este mai scumpă decât Ucraina, şi are propriile probleme.

    Înainte de război, Polonia avea un deficit de aproximativ 2 milioane de apartamente, potrivit think tankului Heritage Real Estate din Varşovia. Chiriile au crescut cu 20% de atunci. La gara centrală din Varşovia, panouri în engleză şi ucraineană îi avertizează pe refugiaţi că cele mai mari oraşe ale Poloniei sunt supraaglomerate şi le spun că au şanse mai mari de a găsi locuri de muncă şi locuinţe în oraşele mai mici. Şcolile sunt copleşite. Polonia are şi deficit de profesori. Din sistemul de învăţământ lipsesc peste 13.000 de profesori (posturi vacante), iar în realitate ar trebui chiar 20.000 de profesori. Din toamnă vor fi 400.000 de elevi ucrainieni înscrişi la şcoală în Polonia. Cu toate acestea, ucrainienii nu vor să se angajeze în învăţământ pentru că ei câştigă mai bine la Biedronka (Buburuza), un mare lanţ de magazine universale. Apoi, există o barieră lingvistică; deşi ucraineana poate fi folosită în conversaţii ocazionale cu vorbitori de poloneză, poloneza este necesară la locul de muncă. „Iniţial am fost ca un câine – doar înţelegeam, nu puteam vorbi”, spune Olga despre poloneza ei.

    Ca mai tot timpul, spaţiul şi banii sunt puţini pentru cei din familia Truşcenkov – o străbunică doarme pe o canapea în sufragerie – dar ei ştiu cât de norocoşi sunt. „Este un lux în comparaţie cu oamenii care trebuie să locuiască împreună în centrele pentru refugiaţi amenajate în săli de expoziţie”, spune Zoia. „Avem un acoperiş sigur deasupra capetelor noastre.”

    Oricât de crud ar fi, războiul din Ucraina ar putea supraalimenta cu populaţie  economia Poloniei de 660 de miliarde de euro. Ţara găzduieşte peste 2 milioane de refugiaţi, un număr uimitor pentru o naţiune de 38 de milioane. Este ca şi cum un oraş mediu şi-ar dubla populaţia. În primele săptămâni de război, numai populaţia Varşoviei a crescut cu peste 15%.

    Totuşi, sunt sfâşiaţi de gândul la viitor. Câştigul Poloniei este pierderea Ucrainei. Economia ţării lor de origine va scădea probabil cu cel puţin 40% în acest an şi nu-şi va reveni până când refugiaţii nu se vor întoarce, potrivit lui Oleg Ustenco, consilier al preşedintelui Ucrainei. Soţul Zoiei, Volodimir, îşi aminteşte de aşteptarea de 48 de ore a familiei la punctul de trecere a frontierei din Zosin-Ustiluh din Ucraina. Imaginile îl bântuie: femei cu copii, paporniţe şi rucsacuri în cărucioare, trecând cu greu prin ploaie şi zloată. „Am simţit că viitorul Ucrainei pur şi simplu pleacă”, spune el.

    În bucătării, pensiuni, clinici şi birouri de asistenţă socială, societatea poloneză nu face economii pentru a-i face pe ucraineni să se simtă bineveniţi. În primele trei luni ale războiului, cetăţenii au cheltuit 2 miliarde de euro pe ajutor, estimează Institutul Economic Polonez, iar guvernul a promis 3,3 miliarde euro pentru acest an. Peste 1,2 milioane de ucraineni au primit numere de securitate socială, ceea ce le oferă acces la asistenţă medicală, educaţie şi beneficii sociale. În iulie, guvernul a lansat un site web în poloneză, ucraineană şi engleză pentru refugiaţii care îşi caută locuri de muncă. Şcolile oferă cursuri de poloneză; agenţiile neguvernamentale oferă îngrijire pe timp de zi pentru ca părinţii cu copii mici să poată lucra. Până la sfârşitul lunii iulie, 385.000 de refugiaţi ucraineni şi-au găsit locuri de muncă de când au ajuns în Polonia, potrivit ministerului muncii.

    Cercetătorii şi grupurile de afaceri estimează că 20% până la 50% dintre refugiaţii ucraineni ar putea rămâne după război. Aceasta ar însemna 1 milion de oameni, tot atâţi ucraineni câţi s-au reinstalat în Polonia în cei opt ani de dinaintea războiului. Pawel Dobrowolski, economist-şef la Fondul polonez de dezvoltare, numeşte tehnic afluxul un „şoc pozitiv mare pe partea ofertei”. El spune că migranţii, în principal din Ucraina, au contribuit la a menţine economia Poloniei la unul dintre cele mai rapide ritmuri de creştere din Europa în ultimii ani. În primul trimestru, PIB-ul a crescut cu 8,5% faţă de anul precedent.

    Firmele agăţă semne în care arată că fac angajări. Compania austriacă de construcţii Strabag estimează că sectorul de profil are nevoie de 100.000 de muncitori. „Sperăm că majoritatea refugiaţilor care au ajuns în ţara noastră vor rămâne aici”, spune Wojciech Trojanowski, CEO al subsidiarei din Polonia. Compania a acordat concediu plătit câtorva zeci de lucrători ucraineni care s-au întors acasă pentru a lupta în război. Şi se aşteaptă ca aceştia să se întoarcă.

    Şi profesiile fac angajări. În oraşul Lodz, la 70 de kilometri vest de Varşovia, BZB Projekt, un studio de proiectare în construcţii, are acum trei ucrainence – doi arhitecţi şi un contabil – printre cei 45 de angajaţi. „Această afacere are un rol de jucat în construirea de poduri unde nimeni altcineva nu poate”, spune Bartlomiej Zgorzelski, care conduce firma. JPMorgan Chase & Co. intenţionează să angajeze până la 50 de refugiaţi în Varşovia pentru poziţii în finanţe, resurse umane şi operaţiuni. De asemenea, îi va ajuta pe noii salariaţi să găsească locuinţe şi îngrijire pentru copiii preşcolari. Concurenţa este acerbă; 1.400 de persoane au aplicat.

    În primele săptămâni de după invazie, 51% dintre adulţii polonezi au cumpărat articole pentru refugiaţi, potrivit unui sondaj publicat în iulie de Institutul Economic Polonez, un think-tank finanţat de stat. Dar, în decurs de două luni, proporţia din populaţie care făceau acest lucru a scăzut la 39%, în timp ce ponderea celor care făceau donaţii în numerar a scăzut la 33%, de la 46% înainte.

    „Dacă vrem cu adevărat ca ucrainenii să rămână, trebuie să încercăm să-i ajutăm mai mult să-şi facă o viaţă aici”, spune Anna Rulkiewicz, CEO la Lux Med, o reţea de clinici de sănătate deţinută de compania din Marea Britanie Bupa. „Refugiaţii ucraineni ar putea fi o mană cerească pentru Polonia, având în vedere provocările demografice ale ţării.” Pentru a uşura criza locuinţelor, corporaţiile donează camere de hotel şi clădiri. Colosul industrial german Siemens a transformat 28.000 de metri pătraţi de birouri din Varşovia într-un adăpost pentru 160 de ucraineni. În iulie, Volodimir şi Zoia au primit un răgaz temporar din apartamentul lor multigeneraţional prin amabilitatea oraşului Varşovia. Primăria plăteşte pentru ca ei să poată sta trei luni într-un hotel de trei stele, o locuinţă temporară pentru 200 de ucraineni. „Nu am mai dormit atât de bine de pe vremuri”, spune Volodimir.

    Există semne peste tot că Polonia se adaptează la nou-veniti. Anunţul  „Vorbim ucraineană” în alfabetul chirilic a apărut în magazine. Bancomatele şi casele automate din supermarketuri afişează instrucţiuni în limba ţării vecine. Au apărut restaurante noi, cu meniuri ucrainene – mirosuri şi gusturi de acasă. Olga şi-a pierdut apartamentul de acasă, din Irpin, de lângă Kiev. Pereţii s-au prăbuşit iar unde era baia acum se cască un gol imens. Mamă a doi copii, ea a fost prima care şi-a găsit de lucru în Varşovia.  În Irpin, Olga preda engleză. Soţul ei a rămas acolo pentru a lupta. La două săptămâni după sosirea în capitala Poloniei,  ea a devenit asistentă într-o şcoală primară, unde a ajutat elevii ucraineni să se pregătească pentru cursuri. Ea se aşteaptă să înceapă să predea limba engleză cu normă întreagă când va începe anul şcolar în septembrie. Nu după mult timp, şi mama ei şi-a găsit de lucru datorită pregătirii medicale. Lux Med, operator de clinici sanitare, făcea angajări. O mie de medici şi asistenţi ucraineni au aplicat pentru 150 de posturi. La două zile după ce a văzut o postare online, Zoia s-a angajat la unul dintre centrele companiei din Varşovia, care deserveşte gratuit 200 de refugiaţi ucraineni pe zi. Contractul ei este valabil până la sfârşitul lunii septembrie. Când trebuie, traduce pentru pacienţii ucraineni, ajutându-i să completeze chestionare şi să stabilească programări.

    La aproape 70 de ani, după o viaţă de pregătire în profesie, reporneşte la drum ca asistent medical. Ea speră că odată ce acreditările ei ucrainene vor sosi, ea va putea renunţa la statutul de pensionar pentru a face ceea ce îi place – să salveze vieţi ca medic de urgenţă. Lux Med îi ajută pe medici să treacă peste birocraţie în a obţine o licenţă pentru a practica medicina. Cu tot ajutorul oferit de Polonia, Zoia vede dovezi că ucrainenii se îndreaptă spre alte ţări. Pe mulţi ea îi ajută cu examenele medicale necesare pentru cererile de viză pentru SUA sau Canada. Oksana Drahan, nepoata ei în vârstă de 38 de ani, lucra pe post de contabil în Ucraina.  La Varşovia n-a reuşit să-şi găsească un loc de muncă stabil pentru că nu vorbeşte poloneză. Cu doi copii mici, ea se descurcă cu veniturile din curăţarea caselor, din vânzarea unor păpuşi pe care le face singură şi din croşetarea unor hăinuţe, vândute online.

    Fiica Zoiei, Tetiana, 46 de ani, care are un băiat de 18 ani, se gândeşte să se mute în Italia. Acolo se va reîntâlni cu cealaltă soră a ei, Irina, care locuieşte în Bologna alături de cei cinci copii ai ei şi soţul italian. Soţul Zoiei s-a chinuit şi el să-şi găsească de lucru. Volodimir a rezistat doar patru ore la primul său loc de muncă, unde instala izolaţie pe ţevile din clădiri. Era prea solicitant din punct de vedere fizic pentru un bărbat de 67 de ani. Apoi a aplicat pentru a fi curier la serviciul de livrare DHL, dar nu cunoştea Varşovia suficient de bine pentru a naviga pe străzi. La patru săptămâni de la sosire şi încă şomer, începea să-şi piardă speranţa. Căutând pe internet, a dat peste o slujbă care i-a stârnit interesul – să ajute refugiaţii la Centrul de Asistenţă pentru Familie din Varşovia, o clădire cu patru etaje în centrul oraşului, care găzduieşte 132 de ucraineni. Şi s-a angajat. Multe din astfel de poveşti n-ar fi fost posibile dacă Polonia n-ar avea o armată de voluntari şi oameni plătiţi care să ajute. A ajutat enorm şi populaţia, arată Financial Times.

    În primele săptămâni de după invazie, 51% dintre adulţii polonezi au cumpărat articole pentru refugiaţi, potrivit unui sondaj publicat în iulie de Institutul Economic Polonez, un think-tank finanţat de stat. Dar, în decurs de două luni, proporţia din populaţie care făceau acest lucru a scăzut la 39%, în timp ce ponderea celor care făceau donaţii în numerar a scăzut la 33%, de la 46% înainte. Cu toate acestea, polonezii au donat aproape 10 miliarde de zloţi (2 miliarde de euro) pentru a-i ajuta pe ucraineni între sfârşitul lunii februarie şi sfârşitul lunii iunie, depăşind contribuţiile lor caritabile pentru întregul an 2021, arată sondajul. Acesta a atribuit declinul recent unor factori care variază de la „epuizare morală” la sentimentul că, pe măsură ce refugiaţii s-au instalat, au nevoie de mai puţin ajutor. Reducerea sprijinului vine pe măsură ce gospodăriile poloneze se confruntă ele însele cu neajunsuri. Ţara are una dintre cele mai ridicate rate ale inflaţiei din Europa – 15,6% în iulie – cauzată parţial de războiul din Ucraina.