Ani in sir, rapoartele publicate de BNR despre starea economiei au continut constant un avertisment: nu trebuie sa se decupleze politica fiscala de politica monetara, pentru ca aceasta din urma nu poate sustine singura echilibrul macroeconomic. Afirmatia parea pasareasca pentru unii, subversiva pentru altii, vorba in vant pentru cei ce stiau ca e de ajuns apropierea unui an electoral ca guvernele sa inceapa sa arunce cu bani si din ce in ce mai nefondata pentru altii care vedeau ca, intr-o economie euroizata si dominata de banci straine, parghiile traditionale de politica monetara ale BNR au un impact mai slab decat ar dori banca centrala. Iar anii respectivi, si inainte si dupa 2005, au fost dificili pentru niste oameni de la BNR care nu si-au putut permite sa vorbeasca niciodata la fel de deschis publicului ca niste politicieni.
Mai nou insa, guvernatorul, consilierii si vicepresedintii de la BNR au inceput sa iasa tot mai des in public si sa-si explice ideile, inclusiv in termeni cat se poate de frusti. Schimbarea a tinut atat de ameliorarea relatiilor cu o putere mai dispusa sa asculte si sa priceapa ce inseamna deficitul structural sau criza din zona euro, cat si de o anumita nervozitate a unei banci centrale care s-a vazut tot mai mult transformata in tap ispasitor pentru adancirea recesiunii. Mugur Isarescu, cinstit in 2008 drept eroul credibilitatii de discurs public si al luptei cu speculatorii pe leu, a inceput sa fie acuzat ori ca “s-a dat cu puterea de dreapta”, ori ca “s-a dat cu FMI/bancile/grupul Bilderberg”, ori ca tanjeste la vreo functie politica, ori ca, dimpotriva, refuza sa preia o functie politica. Unii l-au acuzat ca, atent la inflatie, nu sustine redresarea economiei, fiindca a redus prea putin si prea tarziu dobanda, fiindca nu “da drumul la cursul valutar” spre 5 lei ori fiindca nu “da drumul la inflatie” tocmai in tara cu cea mai mare inflatie din UE.
Altii, dimpotriva, i-au imputat ratarea tintei de inflatie in fiecare an, intr-o tara cunoscuta pentru impactul in preturi al oricarei cresteri de tarife si de taxe si pentru teama publicului de orice scumpire. In premiera, Isarescu a reactionat violent la ultima transa de amenintari cu scumpiri, numindu-i “trancanitori” pe managerii si pe politicienii (intre ei un ministru) care arunca in presa preziceri de majorare a preturilor si conjurand presa sa nu mai foloseasca prezicerile respective.
Mai devreme am luat anul 2005 ca reper pentru ca atunci s-a incheiat liberalizarea contului de capital, care a deschis calea pentru navala de valuta in tara ce avea sa influenteze si aprecierea leului, si evolutia pietei creditului, si strategia BNR de a regla lucrurile prin acumularea de rezerva valutara, care de la nici 10 mld. euro la sfarsitul lui 2004 a ajuns la recordul de 32,8 mld, la sfarsitul lui noiembrie 2010.
Bani multi, care au starnit anul acesta interesul unor politicieni populisti si lipsiti de cultura economica. Mugur Isarescu a explicat de ce statul nu poate folosi pentru acoperirea deficitului bugetar rezerva valutara (“la noi e vorba «turcu’ plateste», dar BNR nu e turcu’”), incercand sa-i lumineze pe adeptii unor aberatii economice ca “legea Cojocaru”, promovata la televiziunea care a lansat Partidul Poporului, sau ai initiativelor de reducere a rezervei valutare cu 2,7 miliarde de euro, in folosul platilor curente ale statului – ambele, sustinute de parlamentarul penelist loan Ghise.
Strategia aleasa de BNR fata de toate acestea a fost asadar iesirea insistenta in public cu explicatii, dublata de o incercare din rasputeri de a scoli pe orice cale ziaristii, de la seminare, conferinte sau “Zilele studentilor economisti”, eveniment organizat ca un soi de roadshow de-a lungul anului prin universitatile tarii, si pana la invitarea sefului Bancii Centrale Europene (BCE), Jean-Claude Trichet, la aniversarea a 130 de ani de viata a BNR. Cu acea ocazie, guvernatorul si-a expus probabil el mai clar viziunea: “Corectarea erorilor de politica economica este dureroasa si greu de inteles de public, oriunde in lume”, iar de cate ori dezbaterea coboara din terenul stiintei la argumente galagioase sau de autoritate “se produc victime la toate nivelurile societatii”. Pentru Isarescu, efortul de a se explica asa incat sa inteleaga tot omul e un pariu eroic, aproape imposibil de castigat, in Romania aflata mereu in pragul unei crize de nervi. Datoria lui insa e sa-ncerce sa-l castige.
