De multe ori m-am întrebat cum gândeşti când eşti bogat, cum ţi se schimbă legăturile dintre neuroni, cum interpretezi gesturi şi fapte după ce ai obţinut confirmarea financiară a imaginaţiei şi a puterii de a transforma o idee într-o afacere viabilă, puternică, îngroşătoare de conturi. Cred că personajele care reuşesc în viaţă în acest fel au, pe lângă o sumedenie de calităţi, un soi de ambiţie complexă, ceva ce începe cu teama celui care a trăit foamea de a nu mai flămânzi şi se termină cu nevoia celui care a primit scatoalce toată copilăria de a le înapoia, într-un fel sau altul. Nu a remarcat multă lume că exact în perioada în care a cumpărat influenta publicaţie, Amazonul lui Bezos a lansat un nou serviciu, vânzarea de artă.
Ajuns aici, fac o paranteză şi precizez că am mai scris despre asta: cred că ne îndreptăm, sau poate ne aflăm deja, într-un soi de Ev Mediu Tehnologizat; Evul Mediu nu a fost o perioadă prea fericită a omenirii, mult mai procupată să supravieţuiască decât să creeze sau să avanseze, iar ce-i acuma nu diferă, în mod fundamental, de acele vremuri. Avem desfăşurări de forţe imbecile, avem impunere, avem supuşenie şi slugărnicie, totul, eventual, online. Şi, asemeni nobililor care se împodobeau într-o vreme în care Moartea Neagră secera, şi actualii înavuţiţi îşi caută bucăţica lor de nobleţe.
Am studiat cu interes noul serviciu al Amazon şi spun că este ceva extrem de prost făcut. Sunt la vânzare 40.000 de opere de artă create de 4.500 de inşi (le spun inşi pentru că mulţi, prea mulţi, nu sunt artişti, în opinia mea), în urma unor parteneriate cu 150 de galerii (nu le spun de artă). Preţurile începeau cu cinci milioane de dolari, pentru un Norman Rockwell la care beneficiai de free shipping, şi continuă cu o nebunie de Andy Warhol, cu preţuri mult prea mari pentru ce oferă omul, şi cu tot fel de chestii supraevaluate, care lasă impresia că galeriile vor: unu, să scape de ce se prăfuia prin expoziţie, şi doi, să câştige cât mai mult profitând de uriaşul număr de ultilizatori (rimează cu neştiutori) ai sitului Amazon. M-a întristat un portret de copil al lui Monet, scos la vânzare cu 1,4 milioane de dolari şi care a intrat în gura haterilor – unul că are crăpături, altul că este franţuzesc şi că nu are traducere în engleză, altul care face mişto de confuzia care s-ar crea între Monet şi Manet.
Îmi pare a fi etapa următoare a curentului „arta la supermarket„, creată ieftin, în China: culoare pe pânză, e adevărat, dar culoarea pe pânză însemnă o vacă albastră pe fond galben, aceeaşi vacă, dar verde şi pe fond albastru, o vacă roşie pe mov, şi tot aşa. Să aibă omul cum asorta, şi la culoare, şi la dimensiuni. Pe lângă toate capetele lui Mao făcute de Warhol – cred că are vreun milion, în varii nuanţe – cred că ar merge o serie mare de Gioconde, din care să păstrăm zâmbetul, dar să fie blonde, negrese, chinezoaice, pistruiate, roşcate, cu ochi migdalaţi sau indience; politically correct şi pentru toate gusturile, nu? Sau Rondul de noapte, dar nu cum l-a făcut fraierul acela de Rembrandt, ci cu ninja, sau poate cu spartanii atletici din filmul 300, ba chiar nişte dorobanţi de-ai noştri sau ceva flăcăi din infanteria marină. Să dăm, cum ar veni, artă la tot poporul, pe gusturi, ieftină, asortabilă, digerabilă, fără bătăi de cap în înţelegerea fenomenului artistic şi cu free shipping. E o lume din ce în ce mai mică şi arta fără complexe se aşază într-un firesc care nu mai are întrebări, spaime şi nelămuriri.
Cred că, prin lansarea magazinului de artă şi cu cumpărarea Washington Post, Jeff Bezos îşi caută porţia lui de nobleţe, în fond e chiar cool să ai în aceeaşi pălărie şi ziarul care l-a făcut pe Nixon să demisioneze, şi pe Norman Rockwell, şi pe Monet sau Manet, totul condimentat cu Mao şi mult, cât mai mult Andy Warhol.
