BusinessMagazin

Tag: Interviu

  • De ce a renunţat la slujba sa unul dintre cei mai bine plătiţi oameni din lume

    Atunci când liderIi globali ai unei companii ies din joc, anunţul de părăsire se limitează la un comunicat de presă scurt sau câteva interviuri cu mass-media. Dar, când Nikesh Arora , unul dintre cei mai bine plătiţi directori din lume, îşi anunţă plecarea de la SoftBank din Japonia lucrurile stau diferit.

    SoftBank a anunţat ieşirea lui Arora motivând diferenţele de gândire dintre Nikesh Arora şi Msayoshi Son, CEO-ul Softbank, cu privire la viitorul companiei. Pentru a lămuri situaţia, acesta a fost în direct pe Twitter răspunzând întrebărilor presei, antreprenorilor, investitorilor, a oamenilor de ştiinţă, şi a studenţilor, printre altele.

    Nu este pentru prima oară când Arora apelează la această metodă. De multe ori intră în discuţii  cu comunitatea pe site-ul de micro-blogging, răspunzând la întrebările antreprenorilor, dar şi la plângerile din partea clienţilor.

  • Regele celui mai periculos sindicat al crimei din lume are 23 de ani si se laudă cu sute de victime şi numeroase răpiri

    Şeful celei mai de temut găşti din Venezuela a descris în amănunt modul în care îşi hărţuieşte victimele, în care îi ucide pe cei nu achita răscumpărarea şi cum funcţionează reţeaua de ofiţeri corupţi din poliţie, au scris cei de la Daily Mail.

    În cadrul unui interviu tulburător, realizat la ameninţarea pistolului, interlopul a spus că nu are remuşcări faţă de valul de teroare pe care l-a provocat în Caracas. “Dacă nu primim banii  după o săptămână”, povesteşte regele crimei, “săpăm o groapă de doi metri şi îi împuşcăm în faţă, astfel încât nimeni să nu îi poată recunoaşte.”

    Interlopul în vârstă de 23 de ani s-a lăudat cu privire la numeroasele răpiri de care se face responsabil, profitând de o naţiune atât de săracă încât oamenii caută de mâncare prin gunoaie. “Nu regret nimic”, a spus el, “oamenii pe care i-am răpit erau plini de bani”.

    Sumele cerute pentru răscumpărare au crescut într-un ritm ameţitor în ultimii 5 ani: prima răpire a găştii, din 2011, le-a adus 120 de dolari; astăzi, ei cer 12.000 de dolari. Şi toate acestea în condiţiile în care salariul mediu în Venezuela e de 17 dolari pe lună, scriu cei de la Daily Mail.

    Numărul răpirilor din Venezuela a crescut vertiginos pe măsură ce statul s-a adâncit tot mai mult în criza financiară. Caracas, considerat cel mai periculos oraş din lume, are cea mai mare rată a criminalităţii: 3.946 de crime doar anul trecut într-un oraş cu o populaţie de 3,3 milioane.
    Poliţia recunoaşte, în mod public, că nu poate face faţă găştilor şi sindicatelor criminale. Santiago Rosas, directorul poliţiei municipale din Caracas, susţine că poliţia poate asigura protecţie pentru 9% din populaţia activă.

    Potrivit raportului Transparency International, Venezuela este a 9-a cea mai coruptă ţară din lume.

    Foto: Business Insider

  • Gustartianule, bine ai venit!

    Pentru că simţi şi trăieşti altfel, pentru că eşti suprasenzorial şi pentru că ai cele mai speciale papile, gustarte.ro este numai pentru tine, gata mereu să-ţi hrănească pofta de gourmet, artă, viaţă şi frumos!

    Avem “meniul” perfect care să-ţi alimenteze simţurile ascuţite cu tot ce înseamnă artă culinară: de la haute cuisine şi trendy – cool până la modern-clasic, street food şi delicii de zi cu zi.

    Din bucătăria gustarte.ro guşti cele mai proaspete ştiri şi trenduri art-foodie, înveţi cele mai folositoare tips&tricks de la chefi şi specialişti, afli care sunt cele mai noi evenimente pe care să le testezi în piaţa cultural – gastronomică şi unde să experimentezi cele mai “coolinare” vacanţe. Aici te delectezi cu cele mai savuroase editoriale, interviuri şi poveşti de viaţă.

    Si, nu în ultimul rând, te bucuri de plăcerea descoperirii, pe care o transformi în ritualul tău de fiecare zi, ca orice Gustartian care se respectă.

    Sunt atâţia alţi Gustartieni cu care poţi împărtăşi această plăcere. O întreagă lume a gustului. Un univers pentru tine şi toţi cei ca tine. Savurează-l cum numai tu ştii!

    www.gustarte.ro

  • O tânără a mers la un interviu. La final, i-a pus directorului trei întrebări „esenţiale”. Când le-a auzit, acesta a angajat-o pe loc

    De cele mai multe ori, la finele unui interviu, managerul care se ocupă de angajări îl va întreba pe candidatul din faţa sa dacă are întrebări. Cei mai mulţi candidaţi folosesc această oportunitate pentru a se interesa de salariu sau de „fişa postului”. David Melancon, CEO al portalului btr., o platformă de evaluare a performanţelor unor companii, dă exemplul tinerei angajate după ce i-a pus angajatorului cele trei întrebări „esenţiale”. „Sunt întrebări pe care, de obicei, nimeni nu le pune”, a daugă el.

    În opinia sa, orice candidat ar trebui să pună aceste întrebări, astfel încât să se convingă dacă îşi doreşte cu adevărat să lucreze pentru o anumită companie.

    Află aici care sut cele trei întrebări esenţiale pe care le-a pus o tânără la interviu şi a fost angajată pe loc de director

  • Cum alegi protagonistul unei francize de 5 mld. $

    Daniel Craig, care de zece ani este agentul special 007, a declarat într-un interviu că s-a săturat de acest rol şi mai degrabă „şi-ar tăia venele cu cioburile de la un pahar spart“ decât să mai joace din nou acest rol. Un reporter de la Time Out London l-a întrebat dacă ar mai vrea să joace într-un alt film James Bond, iar răspunsul a fost unul cât se poate de sec: „Deloc. Tot ce vreau acum este să merg mai departe“, a declarat actorul. „Un actor joacă cel mai bine atunci când nu este preocupat de suprafaţă. James Bond este exact opusul. Trebuie să ai grijă de modul cum arăţi. Este o luptă. Ştiu că modul cum Bond poartă un costum sau modul cum intră într-o cameră este foarte important, dar ca actor nu mă interesează absolut deloc cum arăt“, a adăugat Craig.

    Au existat multe speculaţii în presa internaţională în legătură cu actorul care ar putea să preia acest rol de la el: iniţial, principalii favoriţi au fost consideraţi actorii Tom Hardy, Michael Fassbender şi Idris Elba; au mai intrat apoi în competiţie Damian Lewis, Tom Hiddleston şi chiar Gillian Anderson, cunoscută pentru rolul agentului Scully din Dosarele X.

    Ceva controverse a generat anul trecut şi fostul interpret al spionului britanic, Pierce Brosnan, care a declarat că următorul actor care va juca rolul agentului 007 va fi „bărbat şi caucazian“. Actorul, care l-a jucat pe James Bond din 1994 până în 2005, în patru filme, înainte de a fi înlocuit de actualul interpret al rolului, Daniel Craig, spune că personajul creat de scriitorul Ian Fleming este „total masculin“. Noua sa declaraţie o contrazice pe aceea din luna august 2014, când Pierce Brosnan spunea pentru Details Magazine că rolul James Bond ar putea fi oferit oricui, inclusiv „unui actor de culoare, unei femei şi chiar unui bărbat gay“.

    Principalul pretendent, actorul britanic Idris Elba, apare într-un e-mail ce a fost făcut public în urma atacului informatic asupra Sony Pictures ca fiind favorit pentru preluarea rolului James Bond de la Daniel Craig. „Idris ar trebui să fie următorul Bond“, se spunea în mesajul trimis de Amy Pascal lui Elizabeth Cantillon, fost vicepreşedinte executiv privind producţia în cadrul Columbia Pictures, compania care distribuie filmele din seria James Bond. E-mailul a fost publicat de Thedailybeast.com, după ce a apărut pe internet în urma atacului informatic din 24 noiembrie asupra reţelei companiei Sony Pictures, prin care mesaje, date personale şi informaţii confidenţiale, dar şi filme, unele nelansate, au fost publicate ilegal. Printre informaţiile publicate se află şi o variantă a scenariului pentru filmul cu Agentul 007 Spectre.

    Damian Lewis, în vârstă de 44 de ani, a primit şi el „o notificare neoficială“ prin care era informat în legătură cu faptul că va deveni prima alegere a producătorilor francizei James Bond în ceea ce priveşte actorii avuţi în vedere pentru a-l interpreta pe agentul 007. „Dacă Daniel Craig părăseşte franciza, atunci Damian Lewis va fi încoronat noul Bond“, scriau la acea vreme cei de la Sunday Mirror. „El este considerat un star internaţional perfect pentru acest rol. Pe măsură ce îmbătrâneşte, arată tot mai bine şi mai sofisticat. Producătorii francizei James Bond sunt convinşi că Damian este actorul pe care îl caută.“ Cel mai recent nume vehiculat pentru a-l înlocui pe Daniel Craig în rolul lui James Bond este Jamie Bell, cunoscut pentru rolul său de debut din filmul Billy Elliot, din anul 2000.

    Potrivit unor surse, actorul în vârstă de 30 de ani a impresionat-o pe Barbara Broccoli, producătoarea seriei James Bond, cu talentul său actoricesc în noul film în curs de producţie Film Stars Don’t Die in Liverpool. „Barbara a fost un fan al lui Jamie de mult timp şi s-a gândit chiar ca el să interpreteze un rol în cunoscuta franciză“, a declarat o sursă pentru The Sun. „Fiecare îşi aduce aminte de Jamie în rolul băieţelului din Billy Elliot, dar acum este pregătit şi are o serie de roluri serioase în jurul său.

    Tom Hiddleston şi Aidan Turner încă sunt în joc, dar Jamie a arătat că este în mod cert acolo, în competiţie cu aceştia.“ Sam Mendes, care a regizat cele mai recente două pelicule din această franciză de succes, a anunţat şi el că nu va mai face parte din echipa Bond în viitor. „Am spus nu şi pentru ultimul film (Spectre – n.red.), dar am sfârşit prin a-l face şi am fost ironizat apoi de toţi prietenii mei. Însă cred cu tărie că acesta va fi ultimul meu film din această serie“, a declarat Sam Mendes. „Nu cred că aş mai putea să mai pornesc încă o dată pe acest drum. Când începi un astfel de proiect, trebuie să amâni toate celelalte lucruri.“

    Într-un interviu acordat recent, Sam Mendes a spus că a avut nevoie de cinci ani pentru a regiza cele două filme, Skyfall şi Spectre. „Am simţit că, deşi abia am terminat filmările, a fost o experienţă de viaţă majoră şi a fost unul dintre acele lucruri fantastice care îţi schimbă viaţa. A fost mai degrabă un stil de viaţă decât un proiect profesional. Simţi cu adevărat presiunea unei astfel de echipe. Acesta a fost un film mai mare decât Skyfall.

    A fost turnat în mai multe locuri – am fost în Ciudad de Mexico şi Tanger, în nordul Saharei şi la Roma, apoi în Alpi şi la Londra. A fost un proiect uriaş“, a spus regizorul britanic. Cele 24 de filme James Bond realizate până în prezent au generat încasări de aproape 5 miliarde de dolari în toată lumea. Cel mai recent lungmetraj lansat din această serie, Spectre, a generat până în prezent încasări de 880 de milioane de dolari pe plan mondial.
     

  • Companiile care influenţează din umbră cele mai importante decizii luate în România cheltuie anual între 60 şi 80 de milioane de euro

    Comunicarea instituţională sau lobby‑ul s-a schimbat în ultimii 10 ani foarte mult nu doar în România, ci peste tot în lume. Viteza informaţiei şi tehnologia au adus cetăţeanul şi consumatorul în centrul atenţiei tuturor şi i-au dat o putere pe care cu greu o putea cineva previziona acum 20 de ani“, descrie Laura Florea, managing partner al companiei de public affairs Point şi preşedinte al Asociaţiei Registrului Român de Lobby, importanţa unui concept destul de des utilizat în limbajul academic şi politic/instituţional, care nu are încă un conţinut clar şi general acceptat.

    România nu face excepţie de la tendinţele internaţionale şi, chiar şi în lipsa unei reglementări, domeniile regăsite sub denumirile de advocacy, public affairs, reputation management şi altele sub care se regăseşte deseori activitatea de lobby pe piaţa locală, este din ce în ce mai efevescent. Una dintre puţinele cercetări în domeniu (Lobby în România, realizată de firma de cercetare GfK) arată că, dintre reprezentanţii grupurilor care au declarat că sunt implicaţi în activitatea de lobby, cei mai mulţi reprezintă ONG‑urile (din domeniile educaţie, ecologie, libertăţi fundamentale, tineret, drepturile consumatorului, minorităţi etnice, sănătate etc.) – 38%, companiile multinaţionale (din domeniile telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor, produse farmaceutice, bunuri de larg consum, servicii financiare şi bancare, energie, retail, băuturi alcoolice, tutun, agricultură etc.) – 29%; companiile româneşti 12%, firmele de avocatură 9%, iar firmele specializate de lobby (care în principal reprezintă interesele companiilor) constituie 4%. Astfel, nu doar firmele specializate în activitatea de lobby fac lobby, aceasta fiind nu doar o meserie, ci o activitate specifică grupurilor care vor să influenţeze politica publică, o decizie politică sau o lege, după cum sesizează autorii studiului „Lobby în România vs. Lobby în UE“, publicat anul trecut.

    „România nu este cu nimic diferită faţă de Bruxelles în privinţa grupurilor de interese care influenţează politicile publice. Cele mai puternice şi mai ascultate grupuri sunt asociaţiile de afaceri, fie că sunt sectoriale sau transsectoriale. Ele sunt din ce în ce mai puternice şi mai profesionalizate, dar din spate vin din ce în ce mai puternice ONG-urile şi thinktank-urile. Companiile, sindicatele, patronatele, organizaţiile profesionale şi chiar biserica sunt şi ele foarte active în influenţarea politicilor publice“, mai spune Laura Florea, preşedintele Asociaţiei Registrului Român de Lobby (ARRL). Florea observă că pe fondul unui interes în creştere pentru implicarea în formularea politicilor publice a grupurilor de interese, piaţa de servicii de consultanţă în lobby şi public affairs creşte. Florea apreciază că în prezent aproximativ 250 – 300 de organizaţii fac lobby în România, indiferent că este vorba despre companii, asociaţii de business, ONG-uri şi thinktank‑uri, sindicate şi patronate, firme de avocatură şi consultanţi fiscali sau firme de consultanţă în lobby. „Domeniile vizate sunt preponderent cele hiperreglementate: sănătate, farmaceutic, energie, telecomunicaţii, infrastructură, alimentaţie, financiar-bancar, jocuri de noroc, comerţ, tehnologie şi altele asemenea.“ Potrivit preşedintelui ARRL, 70 de organizaţii care fac lobby sunt înscrise în Registrul de Transparenţă în Activităţi de Lobby şi Advocacy, o iniţiativă de autoreglementare a industriei de lobby. În ce priveşte firmele de consultanţă specializate în public affairs şi comunicare, astăzi activează  în jur de 12-15 firme pe piaţa locală, la care se adaugă un număr şi mai mare de firme de avocatură sau consultanţă fiscală care sunt extrem de implicate în activităţi de lobby pentru clienţii lor. Preşedintele ARRP apreciază că între 60 şi 80 de milioane de euro se cheltuiesc anual de către grupurile de interese pentru activităţi de lobby direct şi activităţi conexe de comunicare, iar o parte din aceste cheltuieli sunt pentru angajarea de consultanţi de specialitate. Florea observă şi că industria emergentă de public affairs şi lobby se ridică undeva la 8-10 milioane de euro în România, potrivit datelor de la Ministerul Finanţelor Publice.

    În ce priveşte tentativele de reglementare a activităţii de lobby în România, acestea au apărut în contextul luptei împotriva corupţiei, potrivit studiului „Lobby în România vs. Lobby în UE“. Astfel, strategiile de luptă împotriva corupţiei adoptate în 2001 şi 2004 menţionau printre obiective elaborarea unui proiect de lege privind activitatea de lobby, precum şi asigurarea transparenţei în activitatea decizională. Ulterior, după aderarea României la UE, valurile legislative din 2008 şi 2011 au pus accentul mai ales pe transparenţă în activitatea decizională a autorităţilor publice, reglementarea activităţilor de lobby nemaifigurând ca obiectiv distinct sau menţionat expres. Tranziţia de la economia de comandă la cea de piaţă a dus la apariţia unei pieţe „în care interesele economice şi politice s-au intersectat, au coexistat şi, de multe ori, s-au protejat unele pe altele, în speranţa menţinerii unor privilegii individuale şi/sau de grup, contrare, de cele mai multe ori interesului public“, potrivit autorilor studiului citat.

    „Toate iniţiativele de legiferare de până acum, dintre care cea mai recentă datează din 2010, nu au ţinut cont nici de realităţile sociale din România, nici de recomandările instituţiilor internaţionale şi europene şi nici de modelele de succes din unele ţări sau de motivele de eşec legislativ din alte ţări. Cu alte cuvinte, ele au fost legi scrise prost, care au fost aspru criticate atât de societatea civilă, cât şi de mediul de afaceri.“, observă Laura Florea. Ea menţionează existenţa unei intenţii la nivelul Ministerului pentru Consultare Publică şi Dialog Civic de a promova un registru voluntar de transparenţă la nivelul administraţiei centrale, inspirat din Registrul de Transparenţă de la Bruxelles, unde entităţile care desfăşoară activităţi de influenţare a politicilor publice vor fi invitate să îşi declare interesele. Efectele unei reglementări juste şi în linie cu recomandările internaţionale vor aduce mai multă transparenţă şi etică în desfăşurarea activităţilor de lobby, dar şi reciprocitate în sensul în care funcţionarii şi demnitarii vor avea obligaţii şi rigori etice, sesizează Florea, care observă şi cum o reglementare proastă va duce în subteran şi mai mult această activitate, aşa cum s-a întâmplat în Polonia sau în Ungaria. Pe de altă parte, Radu Nicosevici, om de afaceri din Timişoara şi membru al Academiei de Advocacy, a declarat anterior pentru BUSINESS Magazin că o lege a lobby-ului nu ar aduce nimic nou în legislaţia românească, nefăcând decât să suprareglementeze nişte relaţii contractuale de prestări servicii deja reglementate prin Codul civil. Cât despre aspectul penal, „traficul de influenţă nu se poate face transparent, pe baza unui contract de prestări servicii de lobby, iar interesele servite prin trafic de influenţă nu se vor înregistra niciodată în vreo declaraţie de interese, indiferent cât de «dură» ar fi legea lobby-ului“, explica Nicosevici.

  • Omul care nu vrea niciun ban, deşi a creat cea mai puternică monedă virtuală

    A doua şansă nu va mai exista pentru că, odată acordate aceste interviuri, Dr. Wright nu va mai reveni niciodată în faţa camerelor de luat vederi. A oferit apoi o serie de date criptografice pentru a dovedi că este într-adevăr cine pretinde că este.

    Cele trei publicaţii au fost puse să semneze un contract prin care s-au obligat să nu publice nimic până când dr. Wright nu îşi dezvăluie singur identitatea. În articolul publicat pe blogul personal pe data de 2 mai 2016, dr. Wright face referire la gestul din 1964 al lui Jean-Paul Sartre de a refuza Premiul Nobel pentru Literatură: „Nu e acelaşi lucru dacă mă semnez Jean-Paul Sartre sau dacă mă semnez Jean-Paul Sartre, laureat al Premiului Nobel“. „Nu e acelaşi lucru dacă semnez Craig Wright sau dacă semnez Craig Wright, Satoshi.“

    „Un scriitor nu ar trebui îşi să permită să fie transformat într-o instituţie“, era justificarea lui Sartre în 1964. „Vreau doar să fiu lăsat în pace, să cercetez şi să lucrez“, spune Craig Wright, alias Satoshi Nakamoto. „Nu vreau bani. Nu vreau faimă. Nu vreau să fiu adorat. Dacă sunt propus pentru vreun premiu, nu voi accepta niciodată nici măcar un cent. Dacă mă propuneţi pentru vreun premiu Nobel, dacă mă propuneţi pentru vreo Medalie Turing (a Asociaţiei pentru Maşini de Calcul, n.m.), dacă mă propuneţi pentru orice onoare, nu voi accepta nici măcar un cent de la niciunul din voi, pentru nimic.“

    Funcţionează această justificare, oare, şi în cazul lui Satoshi Nakamoto? Opera lui Nakamoto nu este un joc pur intelectual (o spun fără a minimaliza opera lui Sartre). Opera lui Nakamoto este un sistem de plăţi electronice, global, distribuit şi aflat dincolo de controlul oricărei bănci centrale. Un sistem de plăţi electronice care are potenţialul, dacă suficienţi oameni cred în el şi îl folosesc, să devină o alternativă la sistemul financiar global, la bănci şi la sistemele de plăţi electronice actuale.

    Nu e un joc fără mize, totuşi. Să inventezi aşa ceva, apoi să pretinzi să fii lăsat pur şi simplu în pace, iată ceva greu de înghiţit.

    Bitcoin a apărut în 2009, după ce praful iscat de prăbuşirea economiei mondiale s-a mai aşezat, şi a apărut ca o modalitate deşteaptă de a transfera valoare fără implicarea băncilor, văzute ca fiind principalul vinovat pentru Marea Criză. Bitcoin nu este un fenomen cu totul străin de Occupy Wall Street, reprezintă un fel de reacţie a oamenilor simpli („we, the people“) de a-şi recupera puterea ce le-a fost „luată captivă“ de marele capital. Pentru ce fiecare tranzacţie de plată trebuie comisionată de o bancă? Unde e beneficiul, atunci când băncile, mandatate cu încrederea de a gestiona economiile publicului, au abuzat de această încredere, încurajând consumul fără acoperire şi creând active toxice? Nu e de mirare că Bitcoin s-a născut din mijlocul comunităţii de haiduci virtuali cunoscuţi sub numele de Cypherpunks, o comunitate cunoscută pentru crearea de sisteme de anonimizare a e-mailurilor, pentru browserele TOR ce nu lasă urme, pentru WikiLeaks – Julian Assange îşi are originea în această comunitate – şi pentru alte iniţiative (unele mai puţin respectabile).

    Actul de naştere al Bitcoin a fost lucrarea publicată de un anume Satoshi Nakamoto pe data de 31 octombrie 2008, cu titlul „Bitcoin: A Peer-to-Peer Electronic Cash System“. Este o lucrare de nouă pagini scrisă într-un stil academic sec şi precis, care are ca subiect descrierea unui sistem de plăţi electronice care asigură anonimatul total al părţilor implicate într-o tranzacţie.

    Există câteva inovaţii importante în lucrarea lui Nakamoto.

    În primul rând, sistemul descris de el nu presupune existenţa unei bănci, a unui terţ investit cu încredere, pentru validarea unei tranzacţii. De fapt, spre deosebire de sistemul bancar, Bitcoin nu e bazat deloc pe încredere. Toate tranzacţiile sunt vizibile simultan tuturor participanţilor (părţile sunt anonime, desigur). Toate tranzacţiile efectuate vreodată sunt vizibile oricărui participant la reţea, în orice moment. Orice nouă tranzacţie este validată de fiecare nod în parte prin verificarea tranzacţiilor trecute şi a soldului persoanei plătitoare. Pentru evitarea cheltuirii de două ori a aceleiaşi sume de bani, majoritatea participanţilor la reţea (în fapt un fel de bancă descentralizată) decid care tranzacţii sunt valide şi care nu şi stabilesc ordinea unică a efectuării lor.

    În al doilea rând, există un sistem de premiere al celor care decid să investească propriile resurse – putere de calcul şi electricitate – pentru susţinerea şi operarea reţelei. De fiecare dată când un nod al reţelei validează cu succes un lanţ de tranzacţii, prin rezolvarea unei probleme matematice complexe (proces ce se numeşte „mining“, prin analogia cu săpăturile după aur), este premiat prin emiterea de noi monezi virtuale. Astfel, sistemul rezolvă problema emiterii iniţiale de monedă şi se asigură că reţeaua este autosustenabilă.

    Satoshi Nakamoto a publicat lucrarea care descrie sistemul de plăţi şi a scris primele versiunii ale softului care rulează reţeaua. Softul este open source şi oricine îl poate citi, valida, modifica. Tot el a pornit prima versiune a softului pe calculatorul personal, cândva în zilele timpurii ale lui 2009, şi a realizat primul transfer de bani (50 de Bitcoin) către al doilea membru al reţelei, Hal Finney, un entuziast al criptografiei, apropiat de tradiţia Cypherpunks.

    Reţeaua a progresat încet. În vremurile timpurii, reţeaua era folosită doar de entuziaşti, tocilari, ciudaţi, anarhişti sau naivi. De ce să îţi pierzi timpul şi să consumi electricitate săpând după nişte monede virtuale fără valoare? Alta ar fi socoteala dacă monedele ar fi acceptate pentru cumpărarea de bunuri în lumea reală.

    Un pas important a fost când o sumă de Bitcoin a fost prima oară acceptată contra unei sume de bani „reali“, dolari americani. De fapt, acceptarea a fost intermediată. Un membru al reţelei a oferit într-un forum de bitcoineri zece mii de monede pentru o pizza, un alt membru al comunităţii a acceptat provocarea, plătind cu bani reali pizza primului şi acceptând moneda virtuală în schimb. Şi astfel, moneda virtuală a părăsit tărâmul virtual şi a început să prindă rădăcini în lumea reală. La scurt timp au apărut burse online, case de schimb şi afaceri bănoase.

    La început, natura anonimă a tranzacţiilor Bitcoin i-a atras mai ales pe cei care doreau să profite de anonimatul oferit de reţea, pentru scopuri nu tocmai curate. Site-ul Silk Road, în fapt un marketplace pentru trafic de droguri, prostituţie şi chiar asasinate plătite, a fost una dintre primele aplicaţii care au acceptat plăţile cu Bitcoin. Site-ul a fost repede blocat de autorităţi, însă viabilitatea monedei virtuale a devenit şi a rămas vizibilă. Prima bursă online de Bitcoins Mt.Gox, care oferea celor interesaţi posibilitatea să cumpere şi să vândă Bitcoin contra bani reali, a apărut în 2010 şi a ajuns să gestioneze la mijlocul lui 2011 aproape 80% din toate tranzacţiile de vânzare-cumpărare cu moneda virtuală. Problemele de securitate au dus la căderea acestei burse în 2013, însă în acel moment „economia Bitcoin“ era deja mult mai solidă şi atrăsese atenţia multor profesionişti ai lumii financiare.

    Criza euro a avut şi ea un cuvânt de spus în evoluţia Bitcoin. Când Ciprul a anunţat, în martie 2013, îngheţarea depozitelor (de teama unei panici bancare) şi confiscarea a zece procente din valoarea lor, mulţi deponenţi au văzut Bitcoin, o monedă necontrolată de nicio bancă centrală, drept soluţia pentru evitarea a astfel de abuzuri. Bitcoin a crescut ameţitor în valoare, depăşind la momentul de vârf valoarea de 1.100 dolari per unitate. O monedă desigur prea volatilă pentru a fi monedă de refugiu. Însă o monedă ce a depăşit stadiul de loc de joacă al anarhiştilor şi tocilarilor, transformându-se în ceva mult mai serios.

    Satoshi Nakamoto s-a implicat activ în dezvoltarea softului şi în creşterea reţelei până spre începutul lui 2011, moment în care a predat fără prea multă pompă frâiele comunităţii altor dezvoltatori şi s-a retras pentru a se ocupa de alte idei „mai complexe“. Nimeni nu i-a cunoscut identitatea reală; toată lumea, inclusiv colaboratorii cei mai apropiaţi, au venit în contact cu el doar prin intermediul scrierilor sale, al codului aplicaţiei şi al forumului pe care l-a moderat până la sfârşitul lui 2010. Dispariţia sa subită şi definitivă a fost şi a rămas unul dintre marile mituri fondatoare ale reţelei Bitcoin. Mitul Genezei, în variantă criptografică.

    De fapt, atât de bine a fost păstrat secretul identităţii reale a lui Nakamoto, încât nu se ştie nici măcar dacă Satoshi Nakamoto a fost într‑adevăr un individ sau un nume generic pentru un grup de persoane.

    Asta nu înseamnă că nu s-a încercat descifrarea acestui mister. S-au făcut analize lingvistice pe textele publicate de el. Au fost analizate datele şi orele la care şi-a făcut de obicei intervenţiile pe forum, pentru a-l plasa într-un fus orar sau în altul. Au fost suspectaţi, pe rând, diverşi membri mai cunoscuţi ai comunităţii Cypherpunks sau ai comunităţii de experţi în criptografie. Au fost bănuiţi de a fi creat moneda virtuală, pe rând, un student irlandez, un IT-ist finlandez, un inginer rus emigrat în Statele Unite sau doi ingineri germani ce au creat brevete în criptografie în perioada din jurul creării Bitcoin. Cel mai spectaculos eşec al căutărilor a fost cazul lui Dorian Satoshi Nakamoto, un inginer de origine japoneză, rezident în Los Angeles, relativ modest, care, în afară de asemănarea de nume, a dovedit că nu are nimic în comun cu creatorul Bitcoin.

    Toate aceste căutări jurnalistice au adâncit misterul şi au fost nefructuoase. Până pe 2 mai 2016, când dr. Craig Wright şi-a făcut anunţul cu iz existenţialist (şi uşor mizantrop) pe BBC, The Economist şi GQ Magazine: „Nu vreau bani. Nu vreau faimă. Nu vreau să fiu adorat. Dacă sunt propus pentru vreun premiu, nu voi accepta niciodată nici măcar un cent. Dacă mă propuneţi pentru vreun Premiu Nobel, dacă mă propuneţi pentru vreo medalie Turing, dacă mă propuneţi pentru orice onoare, nu voi accepta nici măcar un cent de la niciunul din voi, pentru nimic“.

    În primul rând, este Craig Wright adevăratul Satoshi Nakamoto? Formaţia sa academică pare să îi susţină pretenţia: cu un master în drept, unul în statistică, unul în informatică, un doctorat în teologie şi unul în programare, Craig Wright este fie o minte strălucită, fie un impostor de mare clasă. Membrii comunităţii Bitcoin par să fie convinşi că este cine pretinde, BBC şi The Economist spun că dovezile prezentate sunt parţiale şi nu îl leagă în mod indubitabil de evenimentele de la începuturile Bitcoin.

    În al doilea rând, de ce conteză acest anunţ? Aşa cum lui Craig Wright nu îi pasă dacă este crezut, ar trebui să ne pese cine a creat Bitcoin? De ce să nu îi fie respectat dreptul la intimitate, dacă ţine aşa de mult la el?

    Dacă dr. Craig Wright este cine pretinde că este, transparenţa va ajuta la evoluţia monedei criptografice, care se va debarasa astfel de originile obscure. Nu lipsesc scenariile care văd în Bitcoin o creaţie a CIA, a FMI sau a altor grupări cu intenţii opace. Cu o origine clară şi o evoluţie explicabilă, legitimitatea Bitcoin va creşte, iar întrebările despre evoluţia ei viitoare îşi vor găsi poate o cale mai uşoară spre un dialog mai structurat şi mai academic.

    Satoshi Nakamoto este presupusul posesor al unui sold de un milion de Bitcoin, ceea ce reprezintă cam 6% din totalul de masă monetară existentă în piaţă în acest moment. O sumă suficient de mare pentru a exercita o influenţă semnificativă asupra valorii ei, la un moment dat.

    Mai puţină impredictibilitate în evoluţia monedei poate ajuta la adoptarea ei pe scară largă. Oricum ar fi, publicitatea va creşte notorietatea fenomenului Bitcoin, moneda va evolua şi se va maturiza şi vor apărea şi alte aplicaţii ale tehnologiei Blockchain.

    Istoria Bitcoin se construieşte chiar în aceste zile, suntem departe de sfârşitul poveştii. Finalul acestei aventuri poate însemna crearea un sistem de plăţi mai ieftin, mai rapid şi mai accesibil. De existenţa unui astfel de sistem de plăţi poate depinde bunăstarea unei mari părţi a populaţiei globului, acea populaţie tradiţional ignorată de băncile tradiţionale.

    Să ne bucurăm, aşadar, pentru orice efort care ne aduce mai aproape de acest obiectiv.

  • Un şef de multinaţională a primit o scrisoare de la fiica lui de zece ani. A renunţat la 100 de milioane de dolari

    Mohamed El-Erian, fost CEO al fondului de investiţii PIMCO, a dezvăluit într-un interviu oferit revistei „Worth“ motivul pentru care a renunţat la postul său la începutul anului 2014.

    Mohamed El-Erian, care câştiga în jur de 100 de milioane de dolari pe an, a explicat că o discuţie pe care a avut-o cu fiica sa de 10 ani l-a determinat să renunţe la job.

    „În urmă cu aproape un an, fiica mea mi-a adus cu o bucată de hârtie. Făcuse o listă cu 22 de momente importante din viaţa ei la care eu nu fusesem prezent din cauza job-ului. A fost ca un duş rece“, şi-a amintit El-Erian.

    Fetiţa notase evenimente precum prima zi de şcoală, primul meci de fotbal sau diverse petreceri la care tatăl ei nu fusese prezent. “Mi-am dat seama că ratam un aspect cu mult mai important decât slujba”, povesteşte Mohamed El-Erian. “Nu mai puteam jongla cu viaţa personală şi cea profesională, iar acest lucru afecta relaţia pe care o aveam cu fiica mea.”

    La 56 de ani, Mohamed El-Erian a devenit consilier economic al gigantului german Allianz, job care îi permite să se concentreze mai multe pe rolul de tată. El-Erian a povestit că acum se bucură de timpul petrecut alături de fiica sa şi nu s-ar mai întoarce la o slujbă cu atât de multe responsabilităţi precum cea de la PIMCO.
     

  • Românca de 27 de ani CARE A CUCERIT DUBAIUL: Muncesc pentru ca într-o zi să pot să trăiesc fericită şi pe o bucată de pământ românesc

    Andra Conţiu, 27 de ani, a plecat din România în urmă cu doi ani, după ce a absolvit facultatea de alimentaţie şi turism la Braşov şi liceul la Topliţa. Spune că visa încă din facultate să devină stewardesă, aşa că a decis să se mute în Dubai, loc de unde vizitează acum întreaga lume.

    “Odată ce am ajuns în Dubai, oamenii din jurul meu au fost cei ce au crezut mai mult în visul meu, fără să ştie de el, şi m-au împins către realizarea lui”, povesteşte Andra, care lucrează ca însoţitor de bord în cadrul unei companii aeriene din Orientul Mijlociu.

    CELE MAI INTERESANTE GALERII FOTO

    Călătorie spectaculoasă pe cel mai mare râu subteran aflat într-o peşteră – GALERIE FOTO

    Fotografii incredibile ale şahului din Iran şi ale haremului său – GALERIE FOTO

    Titanicul se pregăteşte de un nou drum. Va pleca din Jiangsu, China, pâna la Dubai – GALERIE FOTO

    Cea mai izolată localitate din lume. Acolo trăiesc 800 de oameni – GALERIE FOTO

    Imagini din epoca de aur: cum se distrau oamenii din URSS în anii ’70 şi ’80 – GALERIE FOTO

    Cum arată yachtul secret al lui Steve Jobs – GALERIE FOTO

    Imagini incredibile cu tribul care nu a fost atins de lumea modernă – GALERIE FOTO

    Cum arată noul avion privat de 20 de milioane de dolari al lui Jackie Chan – GALERIE FOTO

    Viaţa în cel mai poluat oraş din lume unde temperatura medie anuală este -10 grade Celsius – GALERIE FOTO

    Restaurantul discret unde preşedinţii îşi duc amantele – GALERIE FOTO

    “Interviul de angajare a avut loc în Dubai, nu este uşor, te solicită, însă e important să transimiţi acea energie pozitivă. Desigur, emoţiile au fost prezente, poate pentru că ştii că cei cu care concurezi sunt toţi diferiţi, altă naţionalitate, altă experienţă, altă cultură.  Cred că am fost în jur de 30 de candidaţi în ziua în care am fost eu şi am rămas doar trei în final. Interviul se desfăşoară pe durata mai multor zile şi, desigur, organizarea este diferită faţă de cea din România. Ei practic fac o preselecţie online înainte de a te chema la interviu”, spune Andra Conţiu.

    Despre minusurile jobului de stewardesă, tânăra spune că cel mai tare îi lipseşte somnul, din cauza diferenţelor de fus orar. Există însă şi numeroase aspecte pozitive atunci când lucrezi pentru o companie aeriană: “Programul meu de muncă este clar diferit de oricare alt job, motiv pentru care rutina lipseşte din viaţa mea. Am multe zile libere, mai multe decât ţi se oferă în mod obişnuit, pe care fie le petrec în Dubai, fie pot pleca oriunde în lume pentru puţină relaxare”.

    Meseria de stewardesă este bine plătită, chiar şi pentru standardele înalte din Dubai: “Salariul unui însoţitor de bord diferă de la lună la lună, însă se poate ajunge la 2.000 de euro dacă ai zboruri bune, pentru că eşti plătit şi pentru orele de zbor, plus diurna din fiecare tură, ca să nu mai menţionez că ţi se oferă cazare şi toate facilităţile. Seniorii noştrii câştigă mai mult, nu pot spune cu exactitate cât, însă nimeni nu le plânge de milă”.

    Cum decurge însă o zi de lucru din viaţa unei stewardese? “Încep pregatirea pentru un zbor cu 4-5 ore înainte de decolare. Ca echipaj de bord, începem să ne pregătim de acasă cu bagaje, machiaj, coafură, ţinută, totul trebuie să fie perfect. Urmează drumul până la sediu, drum în care recitesc safe talk-ul, pentru a-mi reîmprospăta cunoştinţele. Trebuie să îţi faci check-in-ul cu minimum două ore înainte de zbor, iar punctualitatea e sfântă; pentru doar 30 de secunde întârziere rişti să nu mai fii primit la zbor. Echipajul se adună într-o sală de conferinţe, unde discutăm toate detaliile legate de zbor, ne cunoaştem între noi, pentru că la fiecare zbor oamenii sunt alţii şi bineinţeles trebuie să trecem de toate verificările: paşaport şi licenţa pentru avionul pe care zburăm să fie în regulă, vaccinurile să fie la zi, uniforma să fie imaculată, manichiura să fie făcută cu ojă roşie sau transparentă, părul strâns cum ne-au învăţat în timpul pregătirilor şi safe talk-ul. Safe talk-ul e cel ce produce emoţii mereu, se pune o întrebare legată fie de aviaţie, de cazuri medicale, de securitate, la care trebuie să ştii să răspunzi pentru a putea opera zborul respectiv. După ce ajungem la avion, mai sunt o serie de sarcini până la îmbarcarea pasagerilor, după care urmează munca noastră propriu-zisă din timpul unui zbor.”

    Andra Conţiu spune că îi lipsesc multe lucruri legate de ţară, însă viaţa din Orientul Mijlociu are beneficiile ei. “Am încetat să mai simt anumite lipsuri din momentul în care am început să zbor; familia şi prietenii sunt însă cei care îmi lipsesc în continuare. Viaţa din Dubai e cu totul alta, comparativ cu România. Automat, când esti lipsit de griji poţi să te bucuri de ceea ce este în jurul tău”. Tânăra este mulţumită de slujba ei şi de viaţa pe care o duce, însă ar dori să se întoarcă, cândva, în România: “Momentan nu e mai bine acasă. Muncesc, însă, ca într-o zi să pot să trăiesc fericită şi pe o bucată de pământ românesc.”

    Sute de românce lucrează în prezent ca însoţitoare de bord pentru companii precum Emirates, Qatar Airlines sau FlyDubai. Transportatorii aerieni din Orientul Mijlociu desfăşoară anual recrutări de personal în statele europene, ca urmare a dezvoltării agresive pe piaţa aeriană mondială.

  • O braziliancă promovează Transilvania la Rio, prin intermediul unui film de scurt metraj, filmat în Harghita

    O tânără actriţă din Brazilia va promova imaginea Transilvaniei la Rio, prin intermediul unui film de scurt metraj! Regizorul acestei producţii, ciucanul Cornel Ţepeluş, este cel care a reuşit să o aducă la noi în ţară pe Jacqueline Novak, iar tânăra actriţă a declarat că s-a îndrăgostit iremediabil de tărâmul românesc, în special de judeţul Harghita, locul în care au avut loc filmările.

    Filmul de scurt metraj are ca obiect central „satul românesc” şi toate cadrele au fost turnate în comuna harghiteană Voşlobeni. Producţia a beneficiat de sprijinul lui Emil Colceriu şi al celor de la triff.ro. Jacqueline Novak, originară din provincia Parana din Brazilia, susţine faptul că a auzit numai lucruri bune despre România şi se bucură nespus de faptul că totul a depăşit aşteptările sale.

    Vocea Transilvaniei vă prezintă mai jos un interviu pe care tânăra actriţă l-a acordat cu toată bucuria pentru cititorii noştri.

    R.: Ce crezi despre ţara noastră?
    Jacqueline Novak: Întodeauna am căutat locuri care să mă inspire. Am căutat pe internet locuri cu istorie veche care să mă ducă cu imaginaţia departe. Am avut de la început un gând bun despre România şi am vrut să împart cu oamenii din Brazilia experienţele din călatoria mea în ţara dumneavoastră. Îmi place şi respect România.

    R.: Cum ţi se par satele din Transilvania?
    J.N.: În satele româneşti găseşti suflet mult în oameni. Sunt impresionată de cât de reali şi sinceri sunt oamenii din satele din România. Îmi place cultura străveche din sate precum şi obiceiurile . Într-o lume care şi-a pierdut sufletul, satele româneşti sunt o oază de lumină.

    Cititi mai multe pe www.voceatransilvaniei.ro