Premisele sunt stravezii. A cincea aniversare a “micilor
Fockeri” reuneste intregul clan Focker-Byrnes la Chicago, iar
aceasta provocare este cam singura scoasa la inaintare de catre
scenaristi. Mai mult, bunicul Jack (De Niro) ar fi dispus sa
renunte la statutul de lider (autoales) al intregii familii, daca
ginerele Greg (Stiller) s-ar dovedi demn de aceasta onoare. In rest
totul este cam la fel: Jack este la fel de bagaret si paranoic, iar
Greg la fel de patetic de obsedat sa se ridice la nivelul
asteptarilor intregii familii. Prin cadru trec si cei mai tineri
membri ai familiei, Henry si Samantha, dar contributia lor nu
justifica titlul partii a treia, unul mult mai corect fiind,
probabil, “The Same Fockers”.
Cand miza unui intreg film este organizarea unei petreceri, stii
de la inceput ca nu se va intampla mare lucru, prin urmare te poti
aseza comod in scaunul de cinematograf si chicoti (in cazurile mai
fericite), cu atentia la turatie minima, la cateva dintre gagurile
tot mai fara perdea ale seriei. Nu poti vorbi de un scenariu in
cazul acestei comedii, ci mai degraba de o succesiune de poante,
mai mult sau mai putin reusite, chiar daca lipsa de inspiratie
ajunge sa fie inlocuita la final cu doar putintica inspiratie.
Au trecut zece ani de la “Un socru de cosmar”, film care reusea,
cu un buget de 55 de milioane de dolari, sa devina al saptelea cel
mai de succes film al anului 2000 la nivel mondial, cu incasari de
330 de milioane. Patru ani mai tarziu, intra in scena Barbra
Streisand si Dustin Hoffman si, chiar daca criticii nu prea s-au
grabit sa rada la glumele seniorilor Focker, cifrele au “obligat”
studiourile sa pregateasca o a treia parte: peste 500 de milioane
de dolari incasari si un onorant loc 77 in topul celor mai mari
incasari ale tuturor timpurilor. Cu toata bunavointa publicului si
o perioada extrem de bine aleasa pentru lansarea unei comedii de
familie, sunt putine sanse ca “O familie de cosmar” sa-si intreaca
predecesorii odata trecut weekendul premierei, cand fanii
nabadaiosului cuplu De Niro-Stiller se vor ingramadi in
cinematografe.
A treia parte a trilogiei (pentru moment, caci cu Fockerii nu-i
de glumit) duce lipsa de un ingredient vital – inspiratia. Filmul
iti lasa impresia unei masinarii bine unse, dar care se misca
exclusiv din inertie (sau, altfel spus, unicul motor sunt cateva
cecuri grase platite in speranta unor cecuri si mai grase), iar
acest lucru te face sa te intorci in trecut cu cateva decenii si sa
te gandesti la “Funny Girl”, in care Barbra Streisand pronunta,
printre cantece ca “Don’t Rain on My Parade”, increzatorul
auto-salut atat de folosit ulterior “Hello, Gorgeous”, la
“Rainman”, la “Vanatorul de cerbi” sau “Taxi”, sau, daca tinem
mortis sa ramanem pe domeniul comediei si sa-i bifam si pe Ben
Stiller si regizorul Paul Weitz in enumerarea de mai sus, la “Mary
cea cu vino-ncoa” si “Placinta americana”, doua comedii la fel de
ireverentioase, dar infinit mai proaspete decat “O familie de
cosmar”.
