BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Cum să vii tu, mare afacerist, în garajul unuia?

    Spectacolul ideilor, analiza viabilităţii unei propuneri de afacere, atractivitatea acesteia, intuiţia şi încrederea – termenii jocului dintre un potenţial antreprenor şi un business angel, ideea de bază a spectacolului televizat – se transformă, de cele mai multe ori, într-un soi de examen nereuşit pe cifre, procente şi termene. Adică omul vine, spune despre ce este vorba, invitaţii se uită în planul de afaceri al omului şi începe ceva de genul “şoarecele şi pisica” pe numere care adunate dau sau nu dau, termene care înseamnă sau nu, procente atractive sau mai puţin atractive. Amănunte care ignoră ideea omului – e adevărat, de cele mai multe ori o pastişă a unei afaceri din străinătate – şi fondul problemei, care este următorul: afacerile sunt, fundamental, un joc care presupun, pe lângă capabilităţi tehnice şi aptitudini antreprenoriale, şi un dram de nebunie, de risc. Or, dacă refuzi o idee bună pentru că omul, vizibil emoţionat, a greşit nişte numere sau pentru că nu i se închide T-ul contabilicesc, mi se pare că nu poţi juca cu succes rolul unui business angel.

    Citind biografia lui Steve Jobs, veţi întâlni momentul în care ditamai Don Valentine, şeful Sequoia Capital, fondul de investiţii fără de care n-ar exista astăzi Oracle, Cisco, Google, YouTube sau Electronic Arts, s-a prezentat în Rolls-ul personal la uşa garajului unde unul Jobs şi unul Wozniak făceau un computer. Şi Don a coborât din maşină şi a văzut ce făceau cei doi şi le-a dat nişte bani mulţi şi pe urmă Apple a devenit cea mai mare companie din lume. Citind, m-am gândit dacă scena s-ar putea repeta la noi. Sincer, nu cred. Cum să vii tu, mare afacerist, în garajul unuia? Când poţi studia încruntat un business plan cu multe coloane cu numere şi un power point cu imagini, grafice şi ghiduşii, într-o întâlnire cu multe personaje care se gândesc la orice, numai la vorbitor şi ideea lui nu.

    În artă, business angel se traduce prin mecenat, iar paralelele merg spre infinit. De decenii bune mecenatul a cam dispărut. Cauzele sunt scăderea influenţei bisericii şi a puterii aristocraţiei şi apariţia unor noi potentaţi, mulţi lipsiţi de anumite competenţe. Toate acestea aruncă artistul într-o zonă apăsătoare, lipsită de confort (e un fel de eufemism).

    Un mecena nu este un colecţionar. Mecena are încredere şi sprijină un om în care crede şi care se poate, astfel, dezvolta artistic, în timp ce colecţionarul cumpără numai ce este consacrat (este explicaţia sumelor din ce în ce mai nebuneşti care se aruncă numai pe un anumit tip de opere de artă). Un artist la început de carieră este nevoit să se transforme, tot eufemistic, într-un soi de saltimbanc, care să distreze pentru a putea atrage atenţia asupra sa.

    Priviţi în acest număr rezultatul simbiozei dintre arhiducele Leopold Wilhem al Austriei şi pictorul David Teniers cel Tânăr.

    Leopold Wilhem a fost un general curajos, un model de principe şi un pasionat de artă. Şi-a cheltuit întreaga avere, un milion de guldeni de aur, pentru galeria sa, ba a făcut şi datorii, cumpărând Bellini, Veronese, Tintoretto, Tiţian, Giorgione sau Bosch. Teniers cel Tânăr, flamand influenţat de Rubens, a fost un pictor delicat, cu o paletă luminoasă, în genul lui Watteau. I-a fost lui Leopold un fel de director de pinacotecă, primul din lume, şi a trăit şi a fost cinstit drept unul dintre marii pictori ai Europei de atunci, în umbra arhiducelui. Pentru a-l onora pe Leopold, i-a pictat galeria, în 12 tablouri de mari dimensiuni, care cuprind sutele de lucrări din colecţia acestuia, cataloage delicate şi amănunţite ale pasiunii, puterii şi nobleţei. Şi tăriei de a spune nu, pentru că trebuie să ştiţi că Leopold a refuzat o coroană de împărat pentru a putea rămâne lângă tablourile sale.

    În termeni moderni, arhiducele nu numai că a intrat în garaj, ci a rămas cu totul acolo, şi asta i-a plăcut.

    Oare scena s-ar putea repeta la noi? Sincer, nu cred. Cum să vii tu, mare afacerist, în garajul unuia?

  • Medicamentul amar

    Iară nouă cu atât mai puţin; au fost de-a dreptul exasperante nesfârşitele ştiri cu grătare la iarbă verde, vag întrerupte de aventurile premierului desemnat Ponta şi de galeria de figuri care mai de care, dornice să preia primăriile din Bucureşti şi din ţară. Un narcisism nătâng, căreia nu-i găsesc nicio explicaţie: noi, noi, noi, micii noştri, berea noastră, gunoaiele noastre, maşinile noastre. Şi nu înţeleg cât de amar trebuie să fie medicamentul de care avem nevoie pentru a ne trezi din asta.

    Am citit săptămâna trecută o mărturie interesantă a unui fost bancher de investiţii care a lucrat pentru o bancă europeană, dar a demisionat şi şi-a găsit fericirea cântând pe stradă, la pian. Ba a scos şi un album (Google, Stephen Ridley, search, like). De ce? “E-mail-uri, Excel, PowerPoint, întâlniri, proiecte interminabile, modificări, proiecte, modificări, proiecte, print, imprimantă, curier, întâlniri, mai mult de lucru, multitasking, plictiseală, plictiseală, plictiseală, oboseală, plictiseală, evită-l pe şef vinerea, mai mult de lucru, depresie, oboseală, oboseală, oboseală, al naibii de mizerabil… Am fost uimit de cât de modeşti erau oamenii din bancă, cu toată aura care îi înconjoară. Inşi trişti, cu vieţi lipsite de senzaţional şi perspective la fel de lipsite de senzaţional. Un grup de tocilari prinşi într-o cuşcă de vise şi bani şi lăcomie, din care nu au ieşit niciodată. Trebuie să fie o viaţă mai bună decât aceasta”, scrie Stephen în Wall Street Oasis Forum.

    Tabloul de astăzi se cheamă chiar “Medicamentul amar” şi este opera unui ins care a ales să trăiască, asemeni lui Ridley, din plin: se numeşte Adriaen Brouwer şi a trăit la începutul secolului al XVII-lea în Flandra. Este pictorul emoţiilor umane, al durerii, fricii şi al simţurilor. Se spunea despre el că, leneş şi desfrânat, a lucrat în cârciumi şi a fost pictorul ţăranilor care beau, fumează şi se bat. Dar nu a fost leneş, pentru că a pictat 300 de tablouri (şi a trăit numai 36 de ani), iar în privinţa tehnicii picturii, “Medicamentul amar” este mărturie – aţi văzut o imagine mai bună a surprizei, neplăcerii, trezirii din cotidianul molcom?!

    Brouwer a fost un Till Eulenspiegel al epocii sale: a plecat de tânăr de acasă, pe drum a fost jefuit, lăsat în pielea goală de hoţi; îşi croieşte un costum din pânză ordinară, pe care îl pictează cu flori. Ajunge la Amsterdam şi tot mondenii epocii întorc capul după el, invidioşi, şi bat prăvăliile căutând o stofă la fel. Iar seara, la teatru, Adriaen sare pe scenă şi le demonstrează filfizonilor cum i-a prostit: îşi spală florile pictate cu apă şi râde de şotie. Ajunge la puşcărie, din considerente politice, dar nici aici nu se dezice, pentru că adună datorii uriaşe pentru mâncare şi băutură, 500 de guldeni, cam cât ar consuma zece inşi.

    Se prea poate ca după anumite norme, şi Stephen Ridley şi Adriaen Brouwer să fie nişte paria care refuză să se încadreze în normele societăţii. În fond, pentru bancherul plecat să cânte pe stradă sunt mii de bancheri care trag din greu, iar pentru pictorul într-o ureche sunt mii de artişti care desenează, compun muzică sau scriu cărţi, respectând normele.

    Dar se mai poate ca Ridley şi Brouwer să funcţioneze ca nişte exemple: din nonconformismul pictorului s-au alimentat atâţia alţi artişti nonconformişti, iar în urma răzvrătirii bancherului de investiţii ajung să se plimbe Lenin, Marx şi Engels prin Trafalgar Square.

    Cât de amar trebuie să fie medicamentul de care avem nevoie?

  • Cristian Tudor Popescu: Cel mai bun guvern Ponta

    Omul-cheie este Florin Georgescu, “împrumutat” de la BNR pentru 6 luni, finanţist redutabil, negociator dur şi experimentat în relaţia cu FMI. El va fi “centura de siguranţă” pentru măsurile de restituire a tăierilor salariale şi de pensie către populaţie, esenţiale pentru imaginea electorală a USL. Alte centuri de siguranţă sunt Ioan Rus la Interne, profesionist serios, a mai ocupat acest post, Mariana Câmpeanu la Muncă, specialist în domeniu, fost ministru, Leonard Orban, păstrat la Afaceri Europene, Corneliu Dobriţoiu la Apărare, fost secretar de stat în MAPN, agreat de Washington, Dan Nica la Comunicaţii, inginer în branşă, a mai ocupat acest post.

    Anunţarea guvernului Ponta în doar 4 zile este o performanţă în materie de negociere internă a USL. Nu lipsită de tensiuni în culise. Semne ale acestor tensiuni sunt nominalizările ciudate ale lui Andrei Marga nu la Educaţie, ci la Externe, şi Titus Corlăţean, nu la Externe. În coada acestor rocade se află o anume Corina Dumitrescu, rector la Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir”, plantată ministru al Educaţiei. Nu cunosc persoana, dar nu dau doi bani pe profesorii şi absolvenţii de Facultăţi “Creştine”, ca şi cum restul instituţiilor de învăţământ superior din România ar fi musulmane.

    Stranie este şi desemnarea lui Vasile Cepoi la Sănătate. Domnul acesta trebuia să-l facă uitat pe dr Raed Arafat, fiind reprezentantul reformei Băsescu în Sănătate, astă iarnă. Cepoi ministru al Sănătăţii e un soi de insultă la adresa Pieţii Universităţii şi a manifestărilor pro Arafat din Tg Mureş şi alte oraşe ale ţării.

    Dar pisica moartă de la poarta guvernului, pe care Victor Ponta o înghite coaptă, este un alt Victor, Alistar. Personaj dubios, unsuros, cu probleme de incompatibilitate, acest Alistar e numit ministru delegat, o funcţie inventată pentru el, ocupându-se cu “strategii guvernamentale”. Compromisul gros făcut de V. Ponta mă face să mă gândesc la cum ar arăta un guvern Ponta după eventuala câştigare a alegerilor în noiembrie. Dacă acum cuvântul de ordine este “toleranţă zero pentru corupţie şi clientelism”, căci USL are nevoie de voturi, atunci când vor avea puterea pe patru ani prin vot popular, Ponta şi ai săi vor da măsura şulfăriei şi combinagelii de care sunt capabili.

    Dacă puterea în anii care urmează va fi a USL, s-ar putea să ne amintim cu nostalgie acest prim guvern Ponta ca fiind cel mai bun.

    Cristian Tudor Popescu este senior editor al ziarului Gândul.

  • Gioconda împuşcată

    A apărut parcă de nicăieri, în toamna anului 1908, la muzeul Kaiser Friederich din Berlin, iar cetăţenii oraşului s-au înghesuit în jurul vitrinei timp de multe săptămâni pentru a o admira pe Flora, sculptată în ceară de Leonardo da Vinci. Wilhelm von Bode, directorul muzeelor regale, a plătit o sumă uriaşă pentru acea vreme pe bust, 160.000 de mărci, din bani publici (Wikipedia spune că Bode a plătit pe bust câteva lire, dar nu-i credeţi, sursele mele sunt mai bune), iar interesul publicului berlinez pentru Flora este justificat. Cu atât mai surprinzătoare a apărut vestea, în ziarele londoneze, că bustul este un fals, opera unui sculptor englez de la mijlocul secolului XVIII. Toată presa ia foc, iar mulţimea năvăleşte din nou în faţa vitrinei pentru a admira bustul armonios, aproape în mărime naturală. Şi cu surâsul Monei Lisa. Dar un surâs lovit ici-colo de gloanţe şi cu o ureche şi cu coafura topite de un neîndemânatic.

    Sculptorul englez pomenit mai sus se numeşte Richard Lucas, iar un agent de licitaţie, pe nume Cooksey, a povestit presei că bustul este comanda unui negustor de obiecte de artă, Buchanan, îndrăgostit de o pictură veche de câteva secole. Pictura reprezenta o femeie frumoasă, cu flori în păr, cu un zâmbet delicat – se pare că există şi astăzi, într-un loc care se numeşte Basildon Park. Ciudat, Buchanan a abandonat bustul, nu a mai fost interesat de acesta, iar pictura Florei a vândut-o stăpânilor Basildon Park.

    Cooksey (ciudată dorinţa sa de a distruge mitul Florei sau poate îşi trăia intens minutul de glorie) mai aduce un argument, o fotografie a atelierului lui Lucas în care bustul apare, dar cu mâini şi “îmbrăcată” cu o zdreanţă. Fotografia toarnă gaz pe focul îndoielilor, alături de o declaraţie a relativ decrepitului fiu al lui Lucas, în vârstă de 81 de ani, de o gazetă londoneză găsită în interiorul sculpturii şi de insistenţa constantă a lui Cooksey. Contraatacul lui Bode este disperat: el cumpără toate fotografiile lui Lucas, două albume, şi acolo descoperă că acesta scrisese, cu mâna lui, sub imaginea bustului, “The Flora of Leonardo”. Criticii nu sunt descurajaţi, chiar dacă însuşi Lucas pare să-i atribuie bustul lui da Vinci.

    Bustul este studiat cu atenţie, iar Bode poate pune cap la cap o istorie à la Agatha Christie: undeva, într-un conac englezesc, bustul împodobeşte un salon, poate fi al lordului Palmerston, protectorul lui Lucas. Bustul devine ţinta unor cheflii, iar Lucas primeşte misiunea de a-l reface. Sculptorul nu este prea entuziasmat şi îl lasă într-un colţ, sub o cârpă. Acolo îl găseşte un cunoscut al lui Buchanan, care recunoaşte femeia din tablou. Lucas miroase ceva bani din apropierea dintre bust şi tablou şi încearcă restaurarea Florei, dar abandonează proiectul: ceara a devenit friabilă, iar tentativele de a-i adăuga mâini sau un miez mai solid (de gazetă londoneză plus ceva câlţi) eşuează. Flora zace 17 ani într-un colţ de atelier, fără să işte interesul cuiva, nici măcar al fiului lui Lucas. O salvează un negustor de artă, Murray Marks, cel care o cumpără pe nimic şi care o vinde lui Bode.

    Concluzia a tras-o tot un britanic, Kenneth Clark, fost director la National Gallery din Londra, care a regăsit geniul şi iscusinţa lui Leonardo în zonele care au scăpat de răul făcut de Lucas – lucrarea este autentică.
    Ciudat, nemţii nu mai cred asta nici în ziua de astăzi: bustul este etichetat, la muzeu: “Anglia, secolul XIX”, cu semnul întrebării.

    Nu s-or fi uitat la zâmbet?

  • Opinie Ştefania Harabagiu, Brand Suport: Mai credem în promoţii?

    Conform datelor furnizate de Institutul Naţional de Statistică, în trimestrul IV al anului trecut 48,5% din cheltuieli au fost pentru produse agroalimentare, băuturi alcoolice şi nealcoolice şi tutun. Criza nu a trecut, chiar dacă în primul trimestru am asistat la o timidă revigorare a consumului. Aşadar, consumatorul va fi în 2012 la fel de chibzuit.

    Fiecare shopper pleacă “înarmat” spre supermarket cu o listă de cumpărături, dar la fel de adevărat este că există modificări ale deciziei de cumpărare în faţa raftului. Pentru că o reducere de buget te face mult mai atent şi mai raţional în alegerile făcute. Produsele nu mai sunt cumpărate de dragul shopping-ului, ci pentru necesitate şi contează care brand este mai convingător.

    Şi există o multitudine de posibilităţi de a convinge: reduceri semnificative de preţ, 11 gratis, 1 al doilea produs cu 50% reducere, loturi de produse asociate, oferirea unei cantităţi suplimentare de produs fără modificarea preţului, cadouri instant, concursuri, tombole. Favorită este reducerea de preţ – tipul de promoţie la care reacţionează cei mai mulţi dintre cumpărători.

    Indiferent însă de promoţie, trebuie ţinut seama de faptul că un consumator nu petrece foarte mult timp la raft şi caută cât mai multe beneficii la produsul ales, la un preţ cât mai avantajos. Dacă reuşeşti să convingi clientul de modul în care beneficiul adus rezonează cu nevoile sale, produsul – indiferent dacă face sau nu obiectul unei promoţii – îşi găseşte, în mod sigur, locul în coşul de cumpărături.

    Diversele statistici şi analize arată că mai mult de jumătate dintre cumpărători sunt influenţaţi de promoţii. Şi totuşi comportamentul de consum este influenţat de mulţi alţi factori.

    Dacă ne referim strict la buget, cu siguranţă o reducere semnificativă de preţ va atrage atenţia, dar nu garantează cumpărarea. Un produs prea ieftin poate fi suspect şi apar întrebări referitoare la calitate, termen de valabilitate ş.a.m.d. O reducere la o marcă despre care consumatorul are foarte puţine informaţii nu va avea rezultatul scontat. Un rol important îl joacă şi locul de unde produsul este achiziţionat – în reţelele moderne de comerţ, retailerul garantează pentru calitate, iar promoţia de preţ poate funcţiona şi pentru mărci mai puţin cunoscute.

    Decizia de cumpărare are la bază experienţa personală, recomandările prietenilor şi cunoştinţelor (femeile sunt cele care caută mai activ aceste informaţii), tipul de produs căutat, vârsta cumpărătorului (cei cu vârste înaintate sunt mai sensibili la promoţii). În ultima perioadă, o influenţă mare o are şi internetul. Conform unui studiu GfK, 84% dintre utilizatorii români de internet din mediul urban au luat în considerare pentru cumpărare alte mărci decât cele pe care le aveau iniţial pe listă, după ce au căutat informaţii online (tendinţă mai accentuată în cazul bărbaţilor – 62%, al persoanelor între 25 şi 34 ani – 63%, cu educaţie superioară – 65% şi al celor din Bucureşti – 70%). Sunt însă eficiente aceste promoţii? Răspunsul este “da”, însă numai în cazul în care o parte a celor care au cumpărat produsul aflat în promoţie vor deveni consumatori fideli şi după ce perioada de promovare se încheie.

    Este evident că promoţiile de preţ aduc pe termen scurt o creştere a volumului de vânzări, dar repetate, pe termen lung, nu fac decât să erodeze brandul. Consumatorul nu mai este atent la valoarea, la calităţile brandului, şi se va deplasa uşor către alte produse aflate în promoţie; vorbim aici de atragerea aşa-numiţilor vânători de promoţii. Aşadar, în loc să îşi construiască o poziţionare solidă pe piaţă şi în mintea consumatorului, aceste branduri vor sfârşi în a investi în noi şi noi promoţii în încercarea de a ţine aproape un număr cât mai mare de consumatori “neloiali”.

    Soluţia de ieşire din acest cerc vicios sunt promoţiile creative, care vin ca o completare în imaginea brandului respectiv, care ajută la construirea acesteia. Or, acest lucru nu îl poţi face decât dacă înţelegi nevoia şi motivaţia cumpărătorului în momentul în care ia decizia de achiziţie în magazin. Noi ştim foarte bine acest lucru şi de aceea fiecare proiect îl începem cu o vizită în magazine. Pentru a comunica valorile şi beneficiile unui brand trebuie mai întâi să le cunoşti “la ele acasă” – nu poţi să ai pretenţia de a oferi o experienţă a brandului atât timp cât tu nu ai fost “atins” de in-store experience. În concluzie, răspunsul la întrebarea “Putem să mai credem în promoţii?” este simplu: da, putem să mai credem în promoţii inovative şi creative, care ies în evidenţă prin originalitate, care păstrează în centru deopotrivă nevoia consumatorului pe care o serveşte brandul construit “in-store” cu inteligenţă şi bun-simţ.

    Ştefania Harabagiu este fondatoarea companiei Brand Support.

  • Opinie Gabriel Pantelimon, Xerox: Baladă pentru IMM-uri

    de Gabriel Pantelimon

    Pentru multinaţionale, IMM-urile sunt pline de atractivitate şi de oportunităţi, mai dinamice, mai rapide, uneori mai flexibile. Sunt acel “segment de piaţă”, cum ne place să le numim, care poate atrage o creştere a cifrei de afaceri pentru oricine le intuieşte corect nevoile sau dorinţele de dezvoltare, dar poate să-ţi şi scape inefabil atunci când le priveşti cu ochi de multinaţională şi nu încerci să le înţelegi mecanismele sau punctele nevralgice.

    Vorbind de 15 ani despre servicii cu companiile mari, oarecum asemenea nouă, multinaţionale, am constatat în ultimii trei-patru ani o receptivitate neobişnuită şi o atracţie în creştere nu numai pentru externalizarea serviciilor în sine, dar şi pentru propunerea economică aflată în spatele ei – predictibilitate şi control al costurilor, optimizare a fluxurilor, spaţiilor şi proceselor de lucru. Poate şi unde formule de acest gen s-au regăsit în majoritatea companiilor, nu numai în prezentările noastre de servicii, dar şi în planurile proprii de răspuns la noile condiţii economice.

    Devenise evident deja, din studiile noastre de piaţă şi din reacţia clienţilor de portofoliu, că transformarea achiziţiilor de echipamente IT costisitoare în contracte de servicii, admi-nistrate de personal specializat, duce şi la economii (între 10% şi 30%) şi la simplificarea lucrului cu documentele. Pentru multinaţionale, procentele se traduc în valori mari prin simpla raportare la o scală economică mare. Dar asta nu înseamnă că doar cei care câştigă mult din ele pot avea acces la asemenea economii. 10-30% sunt procente importante la orice scală de business am discuta, de aici şi dorinţa noastră de a extinde nu numai nişte servicii, dar şi un nou mod de gândire la nivelul IMM-urilor.

    După ce, cum spuneam, de 15 ani vorbim despre înlocuirea echipamentelor, de fapt a întregii infrastructuri de lucru cu documentele prin servicii, acum, deschizând discuţia cu IMM-urile, vrem să schimbăm şi modul cum antreprenorii îşi construiesc baza de echipamente. De la simplele achiziţii conjuncturale de imprimante, faxuri, consumabile la o abordare structurată; de la consilierea la raft la instrumente online şi specialişti dedicaţi; de la etern chinuitul “băiat de IT” din companie, vrem să trecem la experienţa partenerilor noştri de distribuţie din întreaga ţară care în urma trainingurilor pe care le-au parcurs şi a experienţelor de vânzare prin care au trecut ne împărtăşesc acum întru totul optica (să nu-i zic viziune) asupra modului în care arată viitorul “biroticii”, aşa cum e ea definită la carte.

    Tehnologie, servicii, parteneriate – sunt cele trei cuvinte care mi-au marcat începutul de an şi pe care le-am aplicat şi în noul nostru proiect de lucru cu IMM-urile. E una dintre rarele ocazii în care am de promovat un autentic proiect win-win-win. Tehnologia şi instrumentele online de lucru şi control sunt elementele pe care le punem noi la dispoziţie – core business pentru noi. Parteneriatele trec relaţia noastră cu distribuitorii la un alt nivel – consolidându-le prin traininguri, consultanţă şi certificare. La fel de bine însă, competenţele de furnizori de servicii le deschid lor, evident, noi oportunităţi de business. Serviciile sunt ceea ce oferim clienţilor – IMM-uri, o altă cale de acces spre infrastructura IT de care au oricum nevoie şi pe care, poate, ar fi ezitat altfel să o înnoiască.

    În loc să comparăm cât de verde e iarba în curtea vecină, putem găsi, comunicând unii cu alţii, oportunităţi utile, la care nu ne-am fi gândit. Pentru noi, IMM-urile sunt sursa principală de extindere a businessului pentru 2012; pentru IMM-uri, noi putem fi o sursă importantă de economii şi optimizări, într-un an în care cash flow-ul are o valoare afectivă mult mai mare decât cea efectivă.

    Gabriel Pantelimon este director general al Xerox România.

  • Opinie Indira Crasnea, Mediafax: Moţiunea, ca o gară care răsună de vorbe goale

    Văzută prin dioptriile textului, moţiunea de cenzură este zveltă. Un document subţirel, pestriţ, plin de vorbe mari şi obligatoriu negre. Uşor de înşirat, pentru că dă la mir unui guvern care nu s-a scuturat încă de scutece şi care, de altfel, nu şi-a programat o viaţă lungă. Ceata lui Mihai Ungureanu este o victimă perfectă. Şi dacă moţiunea ar trece, ce s-ar pune în loc? Un alt guvern şi mai încurcat în scutece, cu o viaţă scurtă. A spus-o Popescu Tăriceanu: “Soluţia cea mai eficientă ar fi un guvern de tranziţie, care să nu propună proiecte de legi majore, ci să aibă ca misiune exclusivă organizarea cât mai rapidă a alegerilor”.

    Văzută prin mişcările personajelor, moţiunea de cenzură este fundalul unei scene pe care mişunarea este mai dihai ca în gara din “Falling in love”. Aleşii se zoresc. Nu bezmetic, ci spre staţii precise şi noi. La unii te apucă mirarea de cine s-au îndrăgostit subit şi ce au lăsat: Frunzăverde, Petru Filip, Mihaela Popa. La altii, fuga către către o destinaţie mai confortabilă este momentul în care descoperi că existau în Parlament, căci, până să-şi mute bagajele, semne făţişe de viată nu dădeau.

    Văzută prin metamorfoza “conştiinţelor”, moţiunea de cenzură te poate lăsa cu gura căscată. Să-l auzi pe navetistul amarnic Morega că va vota conform conştiinţei proprii şi personale este cam prea mult. Sau să înghiţi fandoseli de felul: “Votez la moţiune, nu sunt zombi sau maimuţoi” ;”Voi da un vot cu inima pe partea stângă şi cu mintea pe partea dreaptă”. Sau să auzi judecăţi “a la Sucă”: “Cer premierului să-l remanieze pe Petrescu, în caz contrar votezmoţiunea” ; “Decid cum votez la moţiune după ce mă consult cu Ruşanu”.

    Am auzit zilele acestea, des şi papagaliceşte, vorbele: am să votez cum imi cere electoratul meu. Marele personaj tăcut – electoratul – este primul uitat. Moţiunea de cenzură este o răfuială de club închis. De oamenii care te-au ales mai aduci aminte, la ananghie, din vârful buzelor, pentru că este oportun şi de bon ton.

    Este egal probabil, ca moţiunea fie să treacă, fie să pice, la limită. Primii uitaţi rămân aceiaşi.Este o certitudine.

  • Despre nebuni care ar vrea să facă rău, dar nu pot

    Este vorba de Correggio, pictorul numit Antonio Allegri şi care a nemurit oraşul în care s-a născut. Nu voi vorbi aici de viaţa sa, a fost un pictor care a iscat curente noi în artă, dar contemporanii nu l-au aclamat, nu a avut papi sau împăraţi drept protectori, ba nici măcar un portret nu i-a rămas. Dar dacă veţi merge la Parma, frescele din catedrală, care îi aparţin, vă vor ameţi, cu siguranţă: un vârtej de personaje şi o mare de nori într-un racursiu nemaivăzut.

    O să ne ocupăm însă de câteva din picturile sale şi relaţiile pe care acestea le-au avut cu tot felul de inşi, cultivaţi sau posedaţi, ştiutori sau nătângi. Alături este “Jupiter şi Io”, unul din tablourile care descriu amorurile lui Jupiter, aşa cum sunt prezentate în “Metamorfozele” lui Ovidiu. Din serie mai fac parte “Danae” (galeria Borghese din Roma) şi “Leda şi Lebăda” (Staatliche Museen din Berlin). “Io” a fost pictată în 1531, cu trei ani înainte de moartea maestrului; Correggio s-a stins la fel de discret cum a trăit şi tânăr. Gloria îi este adusă peste ani de Vasari, care îi recunoaşte geniul şi va aduce lumii imbecile vestea că a pierdut un om. Ducii, conţii şi împăraţii vor începe a fremăta şi a zornăi monede mai mari decât bănuţii de aramă din sacul mai sus pomenit, iar picturile îşi încep peregrinările. “Danae” merge aşa: la Mantova, apoi la Madrid, Milano, Praga, Stockholm, Roma, Paris, Bruxelles, Londra, Paris şi iarăşi Roma. “Leda” şi “Io” ajung la Rudolf al II-lea, la Praga, de unde sunt luate de suedezi ca pradă de război şi aduse la Stockholm. Mai au nevoie de nişte ani pentru a intra în galeria reginei Cristina, pentru că înainte poposesc la grajduri, unde sunt folosite pe post de obloane. Picturile urmează destinul reginei care îşi părăseşte neamul şi credinţa şi ajung la Roma. Trec apoi pe la executori testamentari, cardinali, duci, principi şi ajung la nepotul Regelui Soare, la regentul Philippe, duce de Orleans, un erudit aspru, care pictează şi gravează, şi care colecţionează şi tablouri.

    Galeria sa îi rămâne, în 1723, fiului său, Louis. Acesta este un şoarece de bibliotecă, care rămâne văduv la numai 24 de ani. Momentul îl va marca puternic, pentru că îşi abandonează viaţa socială, îşi lasă averea în grija mamei, face donaţii săracilor şi se îngroapă în manuscrise, pasionat de ştiinţele naturii şi de limbile vechi. Nu-i place arta, ba, mai mult, alunecă într-un bigotism exacerbat: se flagelează zilnic, pentru a-şi pedepsi trupul şi a-şi răscumpăra păcatele. Îi repugnă nudurile şi la un moment dat, într-o noapte târzie, este surprins de directorul galeriei, pictorul Charles-Antoine Coypel, în mijlocul unui ritual erotico-barbar, tăind în bucăţi tablourile lui Correggio, pe “Leda” şi pe “Io”. Capetele personajelor sunt decupate şi arse cu lumânarea; Coypel munceşte ca un rob, pe ascuns, pentru a repara ce a distrus nebunul. Tablourile sunt lipite, iar capetele arse reconstituite oarecum.

    Tablourile ajung la Sanssouci, la regele Frederic cel Mare, şi apoi sunt luate de însuşi Napoleon, care le încredinţează pictorilor, pentru restaurare. “Leda”, în zeci de ani, capătă un chip care evoluează incert – culorile, vopselurile, nuanţele şi priceperea diferă de la pictor la pictor şi diferă de tehnica lui Correggio.

    Nebunul Louis de Orleans în schimb nu a putut-o schingiui pe adevărata “Io”, pentru că tabloul pe care l-a distrus era o copie: originalul s-a aflat, timp de sute de ani, la Viena.

  • Găurele în căutarea lui Leonardo

    Cu numai două săptămâni în urmă jurnalele, mai ales cele străine, informau despre descoperirea rămăşiţelor unei fresce a lui Leonardo pe un perete al Primăriei din Florenţa; pictura, în fapt nişte urme de pigment care ar fi asemănătoare cu cele folosite la Mona Lisa, este acoperită de o frescă a lui Giorgio Vasari.

    Pot înţelege demersul celor ce caută tablouri pierdute şi motivaţiile lor complexe – marketing personal şi gloria asocierii cu numele lui Leonardo, dorinţa de a oferi lumii o nouă pictură, pasiunea. Dar cred că datul de găurele într-o operă de artă, cea a lui Vasari, pentru a căuta un eşec, fie el şi al lui Leonardo, este o acţiune nătângă. Suntem într-o zonă unde ierarhiile de genul “Leonardo e mai tare decât Vasari” sunt stupide, chiar dacă de la Dan Brown încoace DaVinci se află pe un pisc de hype.

    Să ne întoarcem în 1503, când Marele consiliu al oraşului Florenţa hotărăşte să împodobească sala-i cu două mari fresce. Concurează, la propriu, DaVinci (50 de ani) şi Michelangelo (sub 30 de ani). Câştigă experienţa, subiectul fiind “Bătălia de la Anghinari” (1440, un episod în nesfârşitele războaie dintre oraşele-cetăţi ale Italiei), şi toată lumea oftează de admiraţie în faţa cartonului maestrului. Doi ani mai târziu maestrul capotează: după nenumărate studii, tentative, presiuni ale consiliului, încercări, amânări, pictura este abandonată. Vasari, un artist remarcabil la rândul lui, face ce era de făcut.

    Ce s-a întâmplat?

    A intervenit caracterul lui Leonardo. Puţini spun, în general, despre atotcuprinzătorul maestru că a fost un nehotărât plin de temeri, şovăielnic în faţa şevaletului, incapabil să ia o decizie, preferând să amâne. Fresca e un lucru delicat, unde totul trebuie făcut dintr-o trăsătură. Leonardo vrea un grund, un suport asemănător celui folosit la pictura în ulei, care i-ar îngădui nehotărârea. Dar vopselurile nu se usucă, şi asta timp de şase luni. Face foc în faţa picturii, dar culorile se preling, se amestecă. Pictura este ratată. Aparenţele sunt salvate, pentru că Leonardo este, chipurile, chemat de regele Franţei şi Florenţa îi acordă un răgaz. Pictorul nu se mai întoarce niciodată în faţa peretelui.

    DaVinci a început o sumedenie de lucrări, dar a terminat puţine – abia 25 de tablouri. Definitorie este reacţia papei Leon al X-lea în 1513: “Vai mie, acesta nu va realiza nimic, căci se gândeşte la sfârşit înainte de a fi început să lucreze”. Anul era 1513 şi iscoadele îl informaseră pe papă că Leonardo era preocupat de distilarea unui vernis, soluţia menită să protejeze tabloul, altfel nici măcar început.
    Pe lista de opere neterminate se află statuia ecvestră comandată de Lodovico Sforza, ducele de Milano, portretul Isabellei d’Este, ducesă de Mantova, care s-a zbătut şase ani pentru tablou sau altarul principal al bisericii Santissima Annunziata din Florenţa. Pier, de-a lungul timpului, o madonă pentru regele Ungariei, un prunc Isus pentru împăratul Maximilian, un Bachus pentru Ferrara, o Madonă pentru familia Medici, un Isus copil pentru biserica din Mantova. Îl spală, definitiv, fără tăgadă, de aceste păcate operele rămase.

    “Bătălia de la Anghinari” este, cred, cel mai bun exemplu pentru o dimensiune umană pe care o ignorăm în lumea modernă – un ins ajunge o singură dată la stele, indiferent cât de grozav este, indiferent cât de mult trăieşte, indiferent cât de admirat este. O lecţie bună care merită preţul unei fresce pierdute

  • Libertatea organizaţională şi personală: un dat sau un luat?

    Eşti fericit datorită unor motive, ai o comunicare bună pentru că există un cadru care asigură acest lucru, ai libertate atât cât spaţiul în care te mişti îţi permite. Câtă libertate ne permit organizaţiile să avem? Cum definim spaţiul în care suntem liberi? Câtă libertate ne permit relaţiile pe care le avem cu cei cu care interacţionăm? Ce preţ are libertatea? Dacă are preţ, mai este libertate? Este prea multă libertate o lipsă de libertate?

    În mod paradoxal, şi sunt sigură că aţi întâlnit astfel de oameni, cei care percep că nu au libertate suficientă sunt şi cei care spun că anumite lucruri nu sunt treaba lor sau nu sunt în responsabilitatea lor şi ei sunt în permanenţă victima unor cercuri vicioase în care rezolvările sunt totdeauna în afară. O altă categorie sunt cei care “merită” libertatea, cei care se autoproclamă liberi şi tind să devină (mici) tirani pentru că, la fel cu orice lucru însuşit cu forţa, şi libertatea astfel obţinută se poate pierde şi atunci cea mai bună apărare este ofensiva permanentă şi intimidarea oricui ar putea perturba spaţiul atât de protejat.
    Este libertatea un dat? Putem da mai multă libertate celor din jurul nostru? Cu siguranţă putem lua mai multă libertate, însă de dat nu putem da deloc. Oricine simte că trebuie să îşi primească libertatea de la altcineva are slabe şanse să fie vreodată liber.

    Şi eu am fost un om care a vrut libertate la un moment dat, nu doar în spaţiul organizaţional, dar şi în cel personal. Retrospectiv, uitându-mă la libertate aşa cum o înţeleg acum şi vorbind cu oamenii despre ce înseamnă nevoia de libertate în organizaţii, am conştientizat că foarte rar oamenii înţeleg că libertatea este o consecinţă a responsabilităţii. Cu cât ai responsabilităţi mai mari şi mai diverse şi mai bine onorate într-o organizaţie, cu atât îţi creşte spaţiul în care te poţi mişca, deci ai libertate mai multă. Libertatea nu este un scop de atins, ea se întâmplă atunci când simţi că ceea ce faci tu, ca om sau ca angajat, contează pentru cei din jur. Orice om care are percepţia aceasta nu va simţi niciodată că are nevoie de mai multă libertate. Cu alte cuvinte, un alt mecanism care poate produce libertate este să înţelegem consecinţele şi semnificaţia a ceea ce facem fiecare dintre noi asupra celorlalţi, colegi, clienţi, prieteni, şefi, subalterni, iar această clarificare va creşte spaţiul libertăţii pe care o avem. Pe de altă parte, am înţeles şi de la oamenii liberi ce îi face să se simtă astfel şi, surprinzător, ei îşi înţeleg liber-tatea mai ales prin plăcerea şi bucuria pe care le au făcându-şi treaba.

    Cumva, libertatea nu este urmărită, ea urmează. Am interacţionat cu oameni care spun că ei fac anumite lucruri pentru că sunt liberi, însă nu cunosc niciun om liber care să simtă nevoia să facă sau să spună ceva despre libertatea lui. Am conştientizat astfel că libertatea unui om se întinde până acolo unde se întâlneşte cu libertatea altui om, indiferent cum sunt măsurate şi înţelese aceste libertăţi. Liber nu eşti dacă poţi face ce vrei tu când vrei tu şi cum ai tu chef să faci, ci dacă ai modestia şi adevărata libertate interioară să rămâi receptiv la orice se întâmplă în jurul tău şi să poţi reacţiona cât mai potrivit şi mai adecvat. Libertatea este de fapt un mare rafinament care se poate dobândi în timp prin receptivitate. Am întâlnit în organizaţii şi oameni neîngrădiţi formal de nimeni şi de nimic, dar care nu se simţeau liberi şi, căutând să înţeleg cum de nişte oameni liberi nu sunt liberi, am realizat că prea multă libertate de fapt înseamnă tot lipsă de libertate. Îngrădirea vine din îngustimea cu care unii oameni se uită la libertatea pe care nu ştiu cum să o folosească. Cu siguranţă, dacă îi întrebaţi ce vor de fapt ca să se simtă liberi, vor spune ceva ce depinde de cineva sau de ceva extern. Îi puteţi ajuta astfel pe cei care vor să fie liberi să profite de dificultăţile care aparent îi îngrădesc pentru a se întoarce către ei înşişi şi pentru a profita de oportunitatea reală de dezvoltare pe care o au, aceea de a-şi mai lărgi spaţiul libertăţii. O nevoie de libertate este în realitate o nevoie de retragere şi de redefinire a cadrului în care oamenii interacţionează, iar preţul libertăţii este atât de mare pe cât este şi valoarea libertăţii pentru cine o caută.

    Câtă libertate ne trebuie în spaţiul organizaţional? Atâta cât percepe fiecare că are nevoie în spaţiul jobului şi al responsabilităţilor pe care le are de realizat.

    Iuliana Stan este OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România.