BusinessMagazin

Tag: cultura

  • Marga, despre concursul de finanţare a proiectelor culturale: E o furtună într-un pahar cu apă

     Andrei Marga a declarat într-un interviu acordat RFI că “nu s-a respins nimic. Este o competiţie pentru sprijinul financiar dat de Institutul Cultural Român. Competiţia are două etape: o etapă, dacă vreţi, tehnico-financiară şi o etapă a selecţiei valorice. În acest sens, este un regulament afişat pe site, se vede limpede”.

    Preşedintele ICR a adăugat că dosarele au trecut printr-o primă etapă, aceea de verificare a actelor – procedură care se face conform Ordonanţei 51/1998, ce reglementează accesul la resursele instituţiilor publice din sfera culturii.

    “Şi atunci, s-a dat o listă de eligibil, cei care nu sunt pe listă au fost invitaţi încă de alaltăieri ca până luni (18 martie, n.r.) să-şi completeze actele, sunt nişte acte de natura extraselor de cont, de natura altor finanţări, a cofinanţărilor şi nu altceva. Nu a fost nimeni eliminat până la această oră, toată lumea este în competiţie, doar că acolo unde dosarul era incomplet s-a cerut completarea dosarului. Apoi vine selecţia valorică, pe care o face o comisie de specialişti”, a mai spus Andrei Marga.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Preţul artei la români

    Românul este jenat să intre într-un spaţiu cultural expoziţional„, spune designerul Alexandru Ghilduş,  profesor în cadrul  Facultăţii de Arte a Universităţii din Bucureşti şi fondator al casei de licitaţie Goldart, mai cunoscut pentru monumentul „Glorie Eternă Eroilor şi Revoluţiei Române din Decembrie 1989„, aflat în apropierea Muzeului Naţional de Artă al României. În atelierul lui Ghilduş de pe strada Puţul cu Plopi sunt aduse lucrări de la un târg internaţional organizat la Frankfurt, unde au fost recent expuse: „Ai grijă, că alea nu sunt picioarele, este vârful„ – le spune el mai în glumă, mai în serios celor care ajută la transport – dar „vezi că am şi o sticlă cu vin acolo primită cadou, să nu mi-o aşezi invers„.

    Designerul a definit atitudinea de jenă a românului în faţa artei în urma unui experiment pe care l-a făcut la o expoziţie în tinereţe. A observat atunci că oamenii care intrau în galerie, în momentul în care aveau privirea atrasă de un obiect, se uitau imediat în spate, în căutarea de confirmări: „Nu suntem pregătiţi să dialogăm la acest nivel. Poate ne pricepem în momentul ăsta la sandale, la rochii, la pantaloni, dar la artă nu„.

    Piaţa românească a ajuns la o valoare de circa 25 de milioane de euro, în care sunt incluse atât vânzările din licitaţiile publice, de aproximativ 14,6 milioane de euro, cât şi cele private, organizate de galeriile de artă sau de cunoscători din domeniu. Valoarea este mică, dacă ne gândim că un singur tablou al lui Picasso sau al lui Andy Warhol depăşesc 100 de milioane de euro. Ghilduş pune acestă diferenţă pe seama distanţei dintre momentul zero al pieţei de artă autohtone faţă de cea occidentală: creaţiile străine au beneficiat de o prezenţă pe piaţă în sistemul licitaţiilor începând cu anii 1800, în România acestea au apărut abia în 1990. De unde şi diferenţa observată de artist: „Dacă la noi vorbim de un preţ mediu de 100.000 de euro pentru o lucrare, depăşit ocazional, în Ungaria media este de un milion de euro, iar în Occident de milioane de euro„.

    Casa de licitaţii Goldart, condusă de soţia artistului, Luminiţa Ghilduş, dar la organizarea căreia  participă toţi membrii familiei – fiul, designer, şi fiica, studentă la istorie universală a artei, a vândut anul trecut de aproximativ 1,5 milioane de euro. Valoarea este în creştere cu circa 100.000 de euro faţă de anul precedent şi înseamnă o sporire a numărului de lucrări vândute la mai mult de 800. Ghilduş a intrat pe piaţa de artă în 1996, printr-o galerie particulară, iar casa de licitaţie a fost deschisă în 2002. De atunci şi până în prezent, a observat că există „un interes 100% pentru arta veche şi 0% pentru cea contemporană„.

    Oamenii preferă acum artişti precum Grigorescu, Tonitza, Pallady sau Pătraşcu, pictori care fac parte dintr-o perioadă prosperă economic şi cultural: „Cumpărătorii veneau direct în atelierele artiştilor, erau oameni cu bani, formaţi datorită călătoriilor în străinătate şi care ştiau ce înseamnă investiţia în artă„. Ghilduş spune că în anii ‘30 preţurile nu erau foarte mari, România era apropiată ca imagine Germaniei şi Franţei, iar tinerii studiau în străinătate şi cumpărau lucrări de artă şi de acolo, dar şi din ţară.

    Era o societate „a liberei circulaţii şi a liberei gândiri, situaţii oferite în primul rând de nivelul economic de dezvoltare la care România ajunsese„. Dacă în 1938 puteam să ne comparăm cu ceilalţi europeni, „acum trecem printr-o perioadă frumoasă pentru artă începută în 2002-2004, dar care este redusă comparativ cu restul lumii„. Publicul pieţei de artă este alcătuit, potrivit designerului, din oameni care sunt iubitori de artă şi investesc „când pot şi cât pot„, purtători de mesaje pentru o  a doua categorie, oamenii cu bani care au înţeles ce înseamnă arta de la ei sau de la casele de licitaţii, dar şi investitori, majoritatea deveniţi colecţionari. În timp ce iubitorii de frumos îşi permit să cheltuiască până la 5.000 de euro pentru un obiect de artă, investitorii ajung uneori la recorduri de sute de mii de euro. În topul vânzărilor Goldart se află Ştefan Luchian, cu 100.000 de euro pentru un tablou, Nicolae Tonitza, cu 46.000 de euro, Nicolae Vermont, cu 32.000 de euro sau Gheorge Petraşcu, cu 30.000 de euro.

    Numărul investitorilor în artă a crescut în 2008, odată cu prăbuşirea altor pieţe: „Când investiţiile în terenuri şi în imobiliare au scăzut,  arta a început să ocupe un loc important în viziunea investiţională a celui cu bani„. Poate fi asemănată cu o bursă, dar în cazul pieţei de artă, „brokerii pot fi negustorii, intermediarii, casele de licitaţie, galeriile, prietenii. Credibilitatea lor nu se bazează doar pe isteţime financiară, dar şi pe calitatea artistică a celui care povăţuieşte„.

  • Povestea omului care crede în 2013 în muzica veche

    “A devenit o aventură să faci cultură de elită”, spune Laurenţiu Constantin, directorul Medieval Praxis, firmă care organizează de şapte ani Festivalul de Muzică Veche. Ediţia din acest an a avut loc între 25 şi 28 octombrie şi a reunit 28 de artişti în cinci spectacole, iar numărul de participanţi la evenimente a ajuns la 1.500, estimează Constantin.

    Pe lângă spectacole, festivalul, care a devenit cel mai important de acest gen din regiunea de sud-est a Europei, a avut la ediţia din acest an şi o componentă educaţională accentuată prin cele cinci conferinţe şi Masterclass-uri, adică întâlniri dintre muzicieni de mare clasă şi tineri interpreţi astfel de programe având durată variabilă, între o jumătate de oră şi o săptămână. “Poate părea o banalitate şi poate unii se întreabă ce poate învăţa un tânăr în numai jumătate de oră. Dar o astfel de întâlnire îi poate schimba viaţa”, spune Laurenţiu Constantin, care adaugă că în timpul întâlnirilor de tip Masterclass maestrul lucrează cu un singur elev.

    Or, acest lucru este cu atât mai important în cazul muzicii instrumentale. Pentru un astfel de eveniment, povesteşte directorul Medieval Praxis, bugetul pleacă de la un concept artistic. Sunt stabilite mai întâi tematicile artistice, apoi care sunt muzicienii cei mai potriviţi. Un “amănunt” important este că pentru fiecare ediţie se lucrează cu doi-trei ani în avans, pentru că artiştii invitaţi au agenda făcută cu cel puţin un an înainte. Odată ajuns la acest punct, organizatorul încearcă să găsească sponsori, pentru că finanţările publice pentru acest an abia au depăşit 20.000 de euro. Un buget de “avarie” pentru un astfel de eveniment se plasează la 60.000-70.000 de euro, în condiţiile în care, fără a conţine “nimic extravagant, dar pentru a acoperi întreaga desfăşurare a festivalului, cheltuielile pot ajunge la 160.000 de euro”.
    La ediţia din acest an, spune Constantin, un real ajutor a venit din partea sponsorizărilor în sistem barter, pentru cazarea şi masa artiştilor invitaţi la festival.

    “Suntem optimişti în continuare, dar am învăţat că totul se face prin foarte multă muncă”, afirmă Constantin. Tot el punctează că una dintre principalele greutăţi cu care se confruntă Medieval Praxis este că încasările pentru un astfel de eveniment se înregistrează la finalul anului, iar o bună parte a salariilor celor patru angajaţi trebuie asigurate pe tot parcursul anului, pentru că munca pentru organizare este permanentă.

    Una peste alta, odată cu instalarea crizei, povesteşte Constantin, care este absolvent de teologie, dar a lucrat şi în mediul de afaceri şi are chiar şi un MBA, una din principalele ţinte “era să nu aducem bani de acasă, deşi ideea organizării unui eveniment este strâns legată de business”. O astfel de ocupaţie asigură venituri doar “ceva mai mari decât ale bugetarilor de profil, dar este şi foarte multă muncă voluntară din partea celor implicaţi”. Antreprenorul a avut legături cu lumea muzicii încă de pe vremea studiilor şi a cântat ani de zile în corul Radio, în cel al Filarmonicii George Enescu şi în corul Madrigal. Lumea afacerilor l-a făcut să înţeleagă că are limite, acela fiind momentul în care a hotărât să urmeze cursurile unui master, “pentru a vedea cum torni un vis frumos în realitate pentru a deveni afacere”.

    Mărturiseşte acum că, deşi se aştepta, cu ani în urmă, când a început Festivalul de Muzică Veche (medievală, renascentistă, barocă, bizantină şi gregoriană), ca publicul să fie la vârsta a doua spre vârsta a treia, de fapt să descopere un apetit crescut în rândul tinerilor. Din acest motiv a intuit şi că există nevoia unei şcoli de muzică veche, în care să fie studiate instrumente precum flauto traverso, blockflöte, vioară barocă şi clavecin. Şi asta pentru că, argumentează Constantin, “ţinem foarte mult la autenticitate şi sunt piese care au fost scrise pentru anumite instrumente, de pildă clavecin şi nu pian”. Şi pentru a fi cât se poate de concret, tot el spune că asemănările dintre pian şi clavecin sunt la fel de multe câte între un dovlecel şi o vânătă. În plus, mai spune directorul Medieval Praxis, în domeniul muzical, “în vreme ce mulţi sunt obsedaţi de noutate, noi suntem preocupaţi de autenticitate”. Moda nu este dată de valoare, iar Johann Sebastian Bach este un exemplu în acest sens – el era contemporan cu alţi muzicieni, consideraţi genii, dar la câteva sute de ani distanţă despre ei nu se mai ştie aproape nimic.

  • Cât costă cel mai ieftin ocol al Pământului

    “The Complete Spot Paintings: 1986-2011”, un spectacol de lucrări de artă al artistului birtanic Damien Hirst, a avut loc simultan în 11 locuri de pe Glob la începutul acestui an. Cu acest prilej, Hirst a lansat o provocare: cel care va reuşi să-i viziteze toate galeriile – trei la New York, două la Londra, câte una în Atena, Geneva, Hong Kong, Los Angeles, Paris, Roma – înainte ca acestea să se închidă va primi o operă de-a sa, estimată la valoarea de 3.500 de dolari.

    “M-am întrebat cum ar fi să fac o cursă în jurul lumii. Îmi plac provocările, aşa că am decis să iau în serios propunerea lui Hirst întrebându-mă: <Pot să fac ocolul planetei cu mai puţin de 3.500 de dolari?>”.

    Nota de plată – ocolul Pământului în opt zile

    $290 – Zborul de la New York la Los Angeles +
    $824 – Zborul de la Los Angeles la Hong Kong
    $608 – Zborul de la Hong Kong la Atena
    $158 – Zborul de la Atena la Roma
    $73 – Zborul de la Roma la Geneva
    $106 – Trenul de la Geneva la Paris
    $115 – Trenul de la Paris la Londra
    $159 + 30,000 frequent flier miles – Zborul de la Londra la New York
    $100 – Cazare la hotel în Londra
    $39 – Cazare Hong Kong
    $107 – Mâncare şi băuturi
    $88 – Transport public
    $85 – Cheltuieli pe taxi
    $19 – Taxe de intrare
    $13 – Brânzeturi
    $4 – Suveniruri

    Total: 2.790 de dolari sau 10.323 de lei

    Pentru a-şi reduce cât mai mult cheltuielile, Jason Lee a ales să doarmă în avion şi să manânce pe cât posibil la bordul aeronavelor sau la galeriile de artă vizitate şi să folosească în repetate rânduri transportul public. Povestea completă a călătoriei, redată chiar de cel care a făcut-o, este disponibilă în Wall Street Journal.

    VEZI MAI MULTE GALERII FOTO MAI JOS

  • Ponta face glume la Viena despre Patapievici. La Bucureşti, “Mişcarea Papioanelor” protestează

    “De ce protestează domnul Patapievici, că nu vreau să-l schimb?”, a întrebat Ponta, zâmbind. Directorul Institutului Cultural Român din Viena a răspuns de asemenea zâmbind: “Nu ştiu, mă vedeţi pe mine cu papion?”. Premierul a continuat dialogul: “Nici eu nu port (papion-n.r.). Domnul Patapievici rămâne, nu înţeleg de ce protestează”.

    Guvernul a decis, miercuri, prin ordonanţă de urgenţă, că Institutul Cultural Român va trece de sub autoritatea preşedintelui în subordinea Senatului, decizia fiind justificată de premierul Victor Ponta prin faptul că instituţia era “mult prea politizată”.

    La iniţiativa Asociaţiei Române pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate, susţinătorii Institutului Cultural Român şi protestatarii de pe strada Arthur Verona au anunţat că se vor organiza în “Mişcarea Papioanelor”. Protestatarii cu papion se vor întâlni luni, între orele 19:00 – 19:30, pe trotuarul din faţa sediului Institutului Cultural Român din Bucureşti, cerând retragerea ordonanţei de urgenţă, respectarea mandatului actualei conduceri ICR (până în ianuarie 2013), menţinerea unei conduceri a Institutului Cultural Român din rândul intelectualilor, promovarea şi finanţarea proiectelor pe criterii de profesionalism şi fără intervenţii şi decizii politice.

    Mai mult pe www.mediafax.ro.

  • De ce e dat afară Patapievici de la ICR: “stări de lucruri care tind să afecteze sentimentul de apartenenţă la naţiunea română”

    Actualul preşedinte al ICR, Horia-Roman Patapievici, urmează să fie revocat în două săpămâni, împreună cu vicepreşedinţii Mircea Mihăieş şi Tania Radu.

    Pe site-ul Romania Curată s-au strâns, începând de vineri, peste 1.000 de semnături pe o petiţie către premierul Victor Ponta şi ministrul culturii, Mircea Diaconu, cerând o dezbatere publică asupra ICR, de natură să producă un proiect de lege introdus pe cale ordinară în Parlament, în locul unei ordonanţe de urgenţă. Printre semnatari figurează Cristian Pârvulescu, Alina Mungiu Pippidi, Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu, Corneliu Porumboiu, Radu Afrim, Cristian Ghinea, Alexandru Solomon, Vladimir Tismăneanu, Florin Iepan, Norman Manea, Florin Iaru, Vasile Ernu, Cornel Ban.

    Ordonanţa 27 “privind unele măsuri în domeniul cultural” a fost deja publicată joi în Monitorul Oficial şi precizează următoarele motive pentru care se schimbă statutul ICR:

    1. “necesitatea consolidării şi amplificării, sub diferite forme, a relaţiilor culturale cu comunităţile româneşti de peste hotare, în scopul păstrării şi perpetuării identităţii naţionale, deziderat de o importanţă deosebită în contextul fenomenului de globalizare, inclusiv culturală”, în condiţiile în care “atingerea acestui scop impune exercitarea controlului parlamentar în privinţa organizării şi funcţionării Institutului Cultural Român, prin intermediul Senatului României, în calitate de Cameră decizională pentru adoptarea proiectelor de legi şi propunerilor legislative în domeniul politicii externe”

    2. “necesitatea cheltuirii banului public, de către Institutul Cultural Român, în condiţii de deplină legalitate, cu evitarea oricăror nereguli financiar-contabile, de genul celor evidenţiate, în timp, de către rapoartele Curţii de Conturi a României”

    3. “dispoziţiile art. 116 din Constituţia României, republicată, care reglementează structura administraţiei publice centrale, respectiv ministerele, organizate în subordinea Guvernului, şi alte organe de specialitate care se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome”

    4. “neadoptarea măsurilor propuse prin prezenta ordonanţă de urgenţă va duce, pe de o parte, la prelungirea efectelor profund negative ale unor stări de lucruri care tind să afecteze, cu titlu de permanenţă, sentimentul de apartenenţă la naţiunea română a celor stabiliţi, vremelnic, în alte state, iar, pe de altă parte, la menţinerea unor disfuncţionalităţi referitoare la modul de organizare şi la funcţionarea Institutului Cultural Român”.

    Din noul statut, care modifică legea de funcţionare a ICR valabilă din 2003, dispare prevederea conform căreia preşedintele României este preşedinte de onoare al ICR.

    Consiliul de conducere al ICR va fi condus de preşedintele ICR şi va avea următoarea componenţă: preşedintele Institutului; un membru desemnat de Preşedintele României; un membru desemnat de primul-ministru; un secretar de stat desemnat de ministrul afacerilor externe, prin ordin; un secretar de stat desemnat de ministrul culturii şi patrimoniului naţional, prin ordin; un secretar de stat desemnat de ministrul educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului, prin ordin; preşedintele Academiei Române sau un vicepreşedinte desemnat de acesta; 14 membri numiţi de plenul Senatului, cu votul majorităţii senatorilor prezenţi, dintre care 7 membri la propunerea asociaţiilor şi uniunilor de creatori şi 7 membri la propunerea Biroului permanent al Senatului.

    Conducerea operativă a Institutului va fi asigurată de un preşedinte, cu rang de secretar de stat, ajutat de 2 vicepreşedinţi, cu rang de subsecretari de stat, numiţi şi revocaţi în/din funcţie de plenul Senatului, cu votul majorităţii senatorilor prezenţi, la propunerea Biroului permanent al Senatului. Mandatul vicepreşedinţilor este de 4 ani, cu posibilitatea de a fi reînnoit.

    Funcţia de vicepreşedinte al Institutului este incompatibilă cu calitatea de membru al unui partid politic, nu însă şi cea de preşedinte.

  • De 650 de ori femeie

    Dublă ca volum faţă de lucrarea precedentă, enciclopedia este împărţită în două părţi distincte, egale ca întindere: personalităţi din trecut, care aparţin deja istoriei, şi personalităţi contemporane, în plină activitate. Le însoţeşte şi recomandă, printr-un elegant cuvânt-înainte intitulat “În lumea femeilor”, academicianul Marius Sala. Dacă, aşa cum spune domnia-sa, imaginile de femei din istoria noastră pe care le avem în minte sunt mult literaturizate, mai degrabă sublimări şi personalizări, întruchipări ale “eternului feminin” sau ale “misterului feminin”, cele peste 650 de portrete din această enciclopedie sunt ale unor “persoane reale, individualizate, cu aspiraţii, opţiuni, experienţe şi experimente, cu trăiri, sfidări, erori, adică făpturi concrete, cu biografii mai line sau mai zbuciumate”.

    Paleta îndeletnicirilor acestora, se poate vedea, este tot mai largă odată cu evoluţia şi modernizarea societăţii, astfel încât vom găsi aici de la soţiile şi fiicele de domnitori ale perioadei medievale până la doamne ale societăţii mondene interbelice, scriitoare, cercetătoare, pictoriţe, muziciene, balerine, actriţe, sportive, militante pentru drepturile femeii, disidente anticomuniste, dar şi slujitoare ale regimului comunist, ziariste, politiciene, prezentatoare şi realizatoare de radio şi televiziune. Unele sunt pioniere pe plan mondial în domeniul lor de activitate. Prima femeie inginer din Europa a fost, aflăm, o româncă, ca şi prima femeie neuro¬chirurg din lume, ca şi prima femeie din lume care a obţinut licenţa şi titlul de doctor în drept etc. Nu ar trebui să lipsească din această enumerare numeroasele artiste lirice şi balerine, care au smuls aplauzele lumii întregi. “Sensibilitate, angajare, devotament, rezistenţă, profesionalism, sunt calităţi pe care le regăsim reunite în atâtea destine de femei… Este de datoria noastră să le cunoaştem vieţile şi carierele. Să ne mândrim cu ele”, ne îndeamnă autorul cuvântului-înainte.

    George Marcu, Rodica Ilinca, “Enciclopedia personalităţilor feminine din România”, Editura Meronia, Bucureşti, 2011

  • Festivalul de teatru de la Sibiu – This FITS you (GALERIE FOTO)

    Festivalul de teatru de la Sibiu (GALERIE FOTO)

    Pe una dintre scene, Werther şi Lotte, eroii lui Goethe, surâd complice când îşi dau seama că natura din jurul lor i-a dus cu gândul la aceeaşi odă de Klopstock pe care o ştiu amândoi. În altă parte, spectatorii râd încântaţi când, văzându-l pe Gulliver pierdut în lumea monstruoasă a “yahoo”-ilor lui Swift, îşi dau seama ori îşi aduc aminte de unde vine numele motorului de căutare pe net. Cine ia cunoştinţă cu povestea lui Faust al lui Goethe imaginată minimalist de regizorul german Peter Stein într-o recitare cu pian poate s-o compare cu aceeaşi poveste reprezentată de Silviu Purcărete în montarea din halele fabricii Balanţa, cu 140 de actori. Afară, în piaţă, o trupă italienească transformă “Thriller”-ul lui Michael Jackson într-o strigătură punk. Seara, spectacol de lumini pe zidul catedralei, iar la Clubul Festivalului, actorii vin să converseze cu spectatorii şi, eventual, să danseze (în ploaie) alături de ei.

    Aşa arată FITS – Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu: o reţea de vase comunicante, de coincidenţe şi recunoaşteri ale poveştilor şi ale simbolurilor cu care ne-am hrănit cu toţii. Una dintre coincidenţe e la propriu o lovitură de teatru: în seara când se juca “Faust” în regia lui Silviu Purcărete, cu echipa teatrului sibian “Radu Stanca”, la Cannes luau premii Cristian Mungiu şi cele două actriţe principale din “După dealuri”. Cristina Flutur, premiată la Cannes alături de Cosmina Stratan, e şi ea actriţă la “Radu Stanca”. Directorul teatrului şi al festivalului, Constantin Chiriac, n-a ratat ocazia să remarce, cu mândrie, că acum teatrul sibian are două actriţe a căror valoare se bucură de recunoaştere internaţională – Cristina Flutur şi Ofelia Popii, cea care a primit în 2009 premiul Herald Angel al Festivalului de Teatru de la Edinburgh, cel mai mare festival de profil din lume, pentru fabulosul ei Mefisto din “Faust”.

    Cu o seară înainte, tot aici se jucase în premieră spectacolul “Călătoriile lui Gulliver”, cea mai nouă creaţie a lui Silviu Purcărete, cu aceeaşi echipă de la “Radu Stanca”. Premiera mondială a lui “Gulliver” va urma în august la Festivalul de Teatru din Edinburgh, unde piesa românească este primul spectacol contractat deja fără ca organizatorii să-l fi văzut în prealabil.

    În mediul protector al festivalului, care îi dezvaţă rapid pe toţi de clişeele zilnice de gândire, nimeni n-a simţit nevoia să comenteze despre mândria bruscă de a fi român, despre faptul că un succes al culturii e mai puţin vizibil decât un insucces al boxului ori altele asemenea. “Sibiul este unul dintre locurile normale din România”, a rezumat Chiriac; el se referea la felul cum merg lucrurile în organizarea festivalului, fără surprize neplăcute din partea autorităţilor locale, dar concluzia lui era valabilă pentru tot climatul de aici, unde tot ce în altă parte ar fi numit senzaţional, ieşit din comun e văzut pur şi simplu ca normal.

    Aşa se explică şi sensul temei din acest an a festivalului, “Crize. Cultura face diferenţa”. Mediul protector de care spuneam mai sus, întreţinut de densitatea de evenimente, rupe complet spectatorul de realitatea de unde a venit, indiferent că ea e cea a crizei economice ori a uitării de sine cotidiene. Iar anvergura comunicării culturale de aici (conform organizatorilor, acesta e al treilea festival de teatru din lume ca mărime şi importanţă, după cele de la Edinburgh şi Avignon, cu 70 de ţări participante, 300 de evenimente şi 60 de spaţii de joc) e prin ea însăşi o replică, sau măcar o repliere în faţa crizei. Europenii, cel puţin, aşa înţeleg lucrurile. “Numai cultura poate face diferenţa. Doar ea, nu economia, nu banii. Când Europa va înţelege asta, atunci vom putea fi uniţi”, susţine actriţa Mirjana Karanovic, una dintre actriţele filmelor lui Kusturica. Sau, cu teoria lui Constantin Chiriac, “ţările arabe au la ora actuală ca monedă de schimb petrolul, influenţând cu ea politica mondială. Europa are ca monedă importantă în prezent cultura, civilizaţia. Dacă în ţările arabe cândva petrolul se va epuiza, în mod cert cultura la nivelul Europei nu se va epuiza niciodată”.

    CONTINUARE >>>>>>>>>

  • Actorul Ion Lucian a încetat din viaţă

    Directorul şi fondatorul Teatrului Excelsior, Ion Lucian s-a născut la 22 aprilie 1924, în Bucureşti şi a absolvit Academia Regală de Teatru şi Muzică din Bucureşti în 1945.

    La 18 ani a jucat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, apoi, din 1945 până în 1947, a fost angajat al Teatrului de Operetă Alhambra. La Teatrul Municipal Bucureşti (actualul Teatru Bulandra) a jucat în perioadele 1947 – 1952 şi 1956 – 1960. Pe scena Teatrului Nottara a urcat în 1952, pentru ca mai târziu să devină actorul Teatrului de Comedie (1960 – 1964; 1972 – 1990).

    Mai mult pe www.mediafax.ro.

  • Traian Băsescu: Mihai Eminescu reprezintă un model pentru tinerii de astăzi

    Eminescu, de la a cărui naştere se împlinesc 162 de ani la 15 ianuarie, este un model “pentru tinerii în care a crezut şi cărora le-a insuflat idealurile înalte ale creaţiei sale: erudiţia, autenticitatea, dorinţa de a dezvolta cultura naţională printr-un dialog fecund cu marile culturi europene”, consideră preşedintele.

    “România are un potenţial cultural extraordinar; este o ţară care a dat şi continuă să dea lumii elite în toate domeniile, fapt pentru care trebuie să investim în educaţie, pentru o cultură de performanţă. Cu toate că traversăm o perioadă dificilă economic, cultura trebuie să rămână o cale privilegiată de comunicare, o punte între cei care împărtăşesc dialogul, care respectă pluralismul, diversitatea tradiţiilor şi mai ales, care încurajează fidelitatea cetăţenilor faţă de naţiunea lor, pentru binele comun”, susţine Traian Băsescu.

    “Mihai Eminescu a crezut în capacitatea românilor de a fi solidari cu ţara lor. Ne despart câteva zile de momentul aniversar al Unirii Principatelor şi consider că evocarea patriotismului care animă personalitatea şi opera lui Mihai Eminescu este cu atât mai firească, cu cât aceasta vine să întregească portretul european al identităţii noastre (…) Fie ca acest moment de bilanţ, desfăşurat sub auspiciile celui care a fost numit ‘omul deplin al culturii române’, să stimuleze o reflecţie rodnică pentru viitorul culturii naţionale”, se mai arată în mesaj.