Diverşi tineri din generaţia milenialilor se simt jenaţi de averea lor şi nu ştiu cum s-o ascundă de ceilalţi. Fie că se tem că nu a fost obţinută pe de-a-ntregul legal, fie că existenţa ei perpetuează inegalitatea socială ori mijloacele de-a o obţine contribuie la poluarea mediului, aceştia caută modalităţi de a se despărţi de banii prea mulţi pe care îi au. O soluţie pentru ei, scrie Washington Post, vine de la o organizaţie denumită Resource Generation, care-i învaţă pe milenialii bogaţi cum să se împace cu faptul că fac parte dintr-o clasă privilegiată şi să-şi doneze o mare parte a banilor. Resource Generation funcţionează în Statele Unite, unde are mai multe filiale, la care sunt înscrişi diverşi tineri bogaţi. Aceştia plătesc organizaţiei o cotizaţie stabilită în funcţie de averea lor, dar nu mai mare decât 10% din suma pe care doresc s-o doneze, pentru ca să poată dona bani şi în altă parte. Membrii sunt sfătuiţi să lucreze cu organizaţiile care reprezintă diverse comunităţi şi conducătorii acestora, care ştiu mai bine de ce este nevoie în locul respectiv, şi să nu dicteze cum vor fi folosiţi banii pe principiul că bogaţii ştiu cel mai bine cum să rezolve problemele societăţii, astfel putând să ajute la reducerea inegalităţii de venituri, la creşterea accesului la educaţie ori la introducerea unui salariu minim din care se poate trăi.
Tag: viata
-
Cum să trăieşti la Dolce Vita când economia se descompune încet
În noiembrie 2011, toată lumea credea că Silvio Berlusconi va capitula. Cifrele arătau că Italia avea probleme existenţiale. Economia – care ducea în spate una dintre cele mai mari datorii din lume – ameninţa să se prăbuşească şi să distrugă restul zonei euro, scrie Bloomberg. Investitorii continuau să solicite randamente mai mari pentru achiziţionarea obligaţiunilor guvernului de la Roma. Apoi au încercat să speculeze faptul că ţara nu se va mai putea finanţa singură de pe pieţe şi că va trebui să ceară ajutor internaţional. Liderii Germaniei şi Franţei, precum şi şeful Fondului Monetar Internaţional au încercat să-l convingă pe premierul italian să ceară un bailout extern şi să se angajeze la reforme drastice.
Însă Berlusconi s-a afişat în faţa camerelor de filmat, indiferent la situaţia de urgenţă. „Nu are sens ca pieţele să atace obligaţiunile suverane ale Italiei“, a spus el unui public de italieni neîncrezători. „Restaurantele sunt pline, cu greu se mai pot rezerva bilete pentru avioane, destinaţiile de vacanţă sunt rezervate complet în perioada vacanţelor. Nu cred că cineva ar putea crede, dacă locuieşte în Italia, că Italia trece prin ceva ce ar semăna cu o criză profundă.” Pieţele nu au reacţionat bine. Randamentele obligaţiunilor italiene au sărit în sus şi, în mai puţin de două săptămâni, premierul cu patru mandate a fost înlocuit de tehnocratul Mario Monti. Cu toate acestea, Berlusconi s-ar putea să fi ştiut el ceva. După aproape un deceniu, Italia rămâne o ţară bogată, cu un nivel ridicat de trai. Aceasta nu se datorează doar soarelui, vastei moşteniri culturale şi tradiţiei culinare, care atrag nenumăraţi turişti. Majoritatea italienilor au propria locuinţă – aproape 3 din 4 case sunt ocupate de proprietarii lor – iar cuplurile mai rar trebuie să le împartă cu mai mult de un copil. Într-adevăr, Italia are una dintre cele mai scăzute rate ale fertilităţii din lume, de 1,32 copii pentru o femeie în 2017 – ceea ce înseamnă că gospodăriile au un venit disponibil mai mare. Italienii deţin maşini – doi din trei au una, iar unu din 6 mai mult de una – şi merg în vacanţă cel puţin o dată pe an. Aceştia îşi pot permite abonamente la sala de fitness pentru a rămâne în formă şi meditatori privaţi pentru a se asigura că copiii lor nu vor da greş la şcoală. Italienii sunt una din naţiunile cu cele mai multe smartphone-uri din lume. În cele din urmă, dacă e să dăm crezare statisticilor, italienii cheltuiesc şi sume fabuloase pe droguri şi jocuri de noroc.
În acelaşi timp, economia are anemie cronică, ţara fiind blocată într-o paralizie politică aproape constantă. Şi-a recuperat terenul pierdut în timpul marii crize financiare, dar venitul per capita a scăzut constant în raport cu alte state europene. În ciuda episodului Berlusconi, Italia nu a fost nevoită să recurgă la un bailout, spre deosebire de Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania şi Cipru.
Italia a reuşit cumva să împletească la dolce vita cu declinul. Acestea coexistă. Sociologul Luca Ricolfi are o teorie: Italia se transformă într-un gen cu totul nou de societate dezvoltată, una care a încetat să mai producă avuţie nouă, dar care trăieşte din prosperitatea acumulată a generaţiilor anterioare. Italia, scrie el într-o carte publicată recent, a devenit „o societate opulentă în care economia nu mai creşte, iar cetăţenii care au acces la surplus fără să muncească sunt mai numeroşi decât cei care lucrează”.
Titlul cărţii, apărută în 2019, este „La Societá signorile di massa” sau „Societatea masei seniorilor”. Traducerea literală nu surprinde sensul medieval sau renascentist al cuvântului „signore” – un nobil, un lord sau un membru al aristocraţiei care trăieşte din moştenire şi privilegiu. Societatea pe care o descrie Ricolfi este cea în care majoritatea oamenilor trăiesc din surplusul produs de înaintaşii lor şi din munca unei clase de migranţi neplătite şi defavorizate. El nu vorbeşte despre cei superbogaţi şi despre iahturile lor, avioanele private şi conacele întinse, ci doar de casă, una sau mai multe maşini, vacanţe şi distracţie nesfârşită, pe care oamenii din societăţile occidentale au ajuns să le ia ca pe ceva dat.
Cum poate o ţară aflată constant în pragul colapsului economic şi politic să susţină acest nivel de prosperitate de zi cu zi? Mai bine spus: bogăţia acumulată de-a lungul istoriei lungi a Italiei şi, în special, în anii de boom care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial. Tradiţia locuinţelor proprietate personală este doar o parte din ea. Italienii mai în vârstă beneficiază de pensii generoase, atât de mult încât veniturile grupului lor de vârstă – spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în alte ţări dezvoltate – nu s-au diminuat din cauza inactivităţii economice, ci sunt în linie cu cele ale restului populaţiei.
Italienii, şi băncile în care îşi păstrează salariile şi economiile, sunt, de asemenea, cumpărători entuziaşti de datorie italiană – care contribuie la creşterea valorii proprietăţii, a pensiilor şi a celorlalte active financiare ale ţării. Aceasta, la rândul ei, contribuie la extinderea avuţiei private şi, în timp ce veniturile nu au crescut, o gospodărie italiană are, în medie, active în valoare de aproape şase ori venitul disponibil, potrivit Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică. (Olanda, Belgia, Suedia şi Danemarca au raporturi mai mari; Franţa este aproape de Italia, iar Germania şi Marea Britanie sunt puţin sub nivelul de cinci ori venitul disponibile.)
Acest lucru a condus la un fenomen tulburător. O treime din italienii cu vârsta de muncă nu au un loc de muncă şi nici nu caută unul – adică 13 milioane de persoane sunt inactive pe piaţa muncii, pe lângă cele 16 milioane de pensionari. La 24,8%, Italia are cel mai mare număr din Uniunea Europeană al NEET-ilor – un acronim care înseamnă persoană care „nu este în faza de educare, angajat sau în pregătire” – adică tinerii care nu sunt la şcoală, nu lucrează şi nu sunt ucenici. Participarea la muncă a femeilor italiene este cea mai scăzută din UE.
În timp ce unii nu pot găsi altă cale în afară de cea a şomajului, pentru mulţi este o problemă de comoditate, potrivit lui Ricolfi. Cel mai adesea, pentru tineri pur şi simplu nu merită să muncească. Într-adevăr, beneficiile financiare pe care un angajat italian le poate aştepta de la o diplomă universitară sunt jumătate din ceea ce ar găsi în alte ţări dezvoltate. Adesea are mai mult sens pentru tineri să trăiască din salariile (sau pensiile) părinţilor şi să se bucure de viaţa bună decât să lupte pentru a găsi un loc de muncă care să nu-i ofere mult, nici ca bani şi nici ca speranţe de avansare socială şi economică.
Când Ricolfi priveşte Italia de astăzi, vede asemănări izbitoare cu Evul Mediu stratificat, când o mică minoritate de aristocraţi trăia din averile moştenite, în timp ce majoritatea se chinuia pentru un câştig mic, iar mobilitatea socială era inexistentă. „Este important să reamintim scrie el, că, pe lângă consumul evident care nu este susţinut de nicio muncă, societăţile gentrifiate sunt caracterizate de imobilitate”. Dar acum acea clasă de aristocraţi este formată din peste 30 de milioane de persoane.
Bogăţia naţională distribuită acum la scară largă a fost acumulată în mare măsură în primele decenii de după cel de-al Doilea Război Mondial, perioada aşa-numitului miracol economic, când Italia a evoluat cu un salt uriaş dintr-o societate agrară înapoiată într-o ţară industrializată. În anii 1950 şi 1960, economia Italiei a crescut cu 5% sau mai mult pe an, o rată comparabilă cu cea a Germaniei şi Japoniei. Produsul Intern Brut pe cap de locuitor a urcat de la mai puţin de două ori media mondială în 1960 la mai mult de patru ori media în 2008.
Acest boom a încetinit semnificativ în anii ’70, dar mulţi italieni, prin pensii şi locuri de muncă garantate de stat, îi culeg în continuare beneficiile. „Toată lumea aspiră să fie în clasa de mijloc”, spune Rosamaria Bitetti, economist şi politolog la universitatea LUISS din Roma. „În Italia, clasa de mijloc nu s-a extins din cauza creşterii organice, ci deoarece ajutoarele sociale, pensiile şi salariile au crescut mai rapid decât ar permite în mod normal economia.”
Un alt motiv pentru care viaţa poate fi pentru mulţi bună în Italia se datorează faptului că este iadul pe pământ pentru o minoritate de lucrători sezonieri, pentru munci ocazionale şi neînregistraţi, precum şi pentru ajutoarele din gospodărie, prostituate şi soldaţii crimei organizate. Ricolfi estimează că aproximativ 3,5 milioane de oameni, majoritatea imigranţi, trăiesc la marginea societăţii, lucrează în economia subterană. Marele sector informal al Italiei, cu o valoare estimată de 211 miliarde de euro în 2017, sau 12,1% din PIB, îi ajută pe italienii înstăriţi prin ţinerea în anumite limite a preţurile serviciilor, de la renovările de locuinţe şi până la îngrijitorii persoanelor în vârstă.
Astfel, Berlusconi a avut dreptate, parţial. Nu există nicio ameninţare imediată pentru stilul de viaţă italian. Însă matematica va crea un şoc în cele din urmă: avuţia acumulată în Italia începe să se epuizeze, iar presiunile demografice (acel nivel scăzut al naşterilor) încep să crească. Există deja un raport de aproape două persoane peste 65 de ani pentru fiecare italian sub 15 ani, iar raportul de dependenţă – proporţia persoanelor în vârstă faţă de cele cu vârstă de muncă, un factor în menţinerea bazei fiscale din care sunt finanţate prestaţiile sociale – este de 36%, al doilea cel mai mare din lume, potrivit Băncii Mondiale.
Cu acest context demografic, Italia acumulează cu greu avuţie proaspătă. Ţara are o economie stagnantă, şomaj cronic, o productivitate scăzută şi o birocraţie ineficientă. Sistemul său de pensii este al doilea cel mai scump din lumea dezvoltată, în urma Greciei. Împreună cu una dintre cele mai îmbătrânite populaţii din lume şi cu o rată scăzută a ocupării forţei de muncă, aceasta înseamnă că o clasă în scădere de salariaţi va trebui să sprijine din ce în ce mai mulţi pensionari – care nu vor putea apoi să-i susţină pe toţi cei care sunt dependenţi de ei. „Suntem suficient de prosperi pentru a permite multora să uite de muncă, dar nu suntem suficient de productivi pentru a ne permite prosperitatea actuală pe termen lung”, scrie Ricolfi. „De jumătate de secol ne întindem mai mult decât ne este plapuma.”
Italia se află pe locul 30 în Indexul competitivităţii globale din 2019 realizat de Forumul Economic Mondial. Sarcina datoriei n-a făcut decât să crească de la criză, iar guvern după guvern continuă să repete aceleaşi promisiuni goale – se angajează să reducă datoria, poate nu în acest an, dar cu siguranţă în următorul. Între timp, problemele ţării – majoritatea structurale, cele mai multe cunoscute şi cu soluţii acceptate pe scară largă, cel puţin în rândul experţilor, dar pe care niciun guvern nu a avut curajul să le pună în aplicare – continuă.
Cu toate acestea, nu este clar dacă Italia este un semn prevestitor de rău pentru alte ţări bogate care se chinuie să crească pe fondul forţei de muncă în scădere, al îmbătrânirii populaţiei şi al productivităţii slabe.
Grecia, deşi o ţară mai săracă, se confruntă cu aceleaşi probleme. Franţa, Belgia şi Finlanda se aseamănă puternic cu Italia în ceea ce priveşte încetinirea creşterii, dar economiile şi societăţile lor rămân mai dinamice, iar populaţiile lor continuă să crească.
Nu toată lumea este de acord că Italia este un indicator al evoluţiei altor economii bogate. Pentru Paolo Guerrieri, profesor de economie la universitatea La Sapienza din Roma, Italia a fost întotdeauna şi va rămâne o ţară înapoiată. „Unele părţi ale Italiei sunt o economie capitalistă matură, dar prosperitatea nu este cu adevărat răspândită şi o mare parte a ţării a început să rămână în urmă acum 20 de ani”, spune el. „Ardem de prea mult timp avuţia dobândită.” -
Povestea tinerilor care au renunţat complet la civilizaţie şi au ales să se mute pe o insulă pustie de unde să o ia de la zero
Un tânăr cuplu a dezvăluit modul în care a reuşit să îşi trăiască deja visurile de pensionare cu 30 de ani mai devreme – prin renunţarea la locurile lor de muncă şi prin mutarea pe o insulă grecească idilică – unde pot trăi cu 5.000 de lire sterline anual, potrivit unui articol publicat de Daily Mail.
Steph, în vârstă de 30 de ani şi Matt Trott, în vârstă de 34 de ani, din Burgess Hill, Sussex, au decis să renunţe la job-urile lor de plimbător profesionist de câini în august 2018 pentru a se muta în micul sat Houmeri din Rethmino, Creta (Grecia).
Perechea trăia cu părinţii lui Steph; încercau să strângă astfel bani pentru avansul necesar achiziţiei unei proprietăţi din Regatul Unit.
Au decis însă că nu au nimic de pierdut dacă se mută pe insula grecească, iar acum au o viaţă de basm.
Cuplul a cheltuit 50.000 de lire sterline din economiile lor de 75.000 de lire sterline pentru a-şi cumpăra o casă în satul grecesc – o vilă înconjurată de măslini.
Au cumpărat chiar şi o cabană mică pe care plănuiesc să o renoveze şi să o închirieze în regim de Airbnb anul viitor.
„Nu ne putem permite viaţa pe care dorim să o trăim în Regatul Unit – venind mai cu seamă din Sussex, unde valoarea proprietăţilor era supraestimată. Singurul nostru scop a fost să creăm o viaţă în care să trebuiască să muncim mai puţin – acum, că nu avem o ipotecă, nu trebuie să muncim nici măcar pe aproape de cât munceam în Regatul Unit”, a spus Steph.
Cuplul lucrează acum doar pe perioada verii: Steph este angajată într-un hotel part-time, iar Matt, care lucrează ca asistent pentru animele, călătoreşte înapoi în Regatul Unit pentru o perioadă de şase săptămâni.
Chiar dacă salariile lor din Regatul Unit erau de aproximativ 20.000 de lire sterline anual, perechea susţine că acest stil de viaţă costă doar 5.000 de lire sterline anual.
„Suntem foarte frugali, nu avem ipoteci, ieşim cât se poate de puţin, suntem vegetarieni. Încercăm să facem totul pentru a reduce impactul pe care îl avem asupra pământului.”
„Vrem să renunţăm la chimicale aşa că am început să îmi fac propriile produse de înfrumuseţare. Încercăm să reducem şi cantitatea de plastic pe care o folosim – astfel că avem obiecte refolosibile.”Cuplul spune că mutarea în Creta a fost cea mai bună decizie pe care ar fi putut să o facă şi nu plănuiesc să se întoarcă în Regatul Unit prea curând.”
-
40+ în carieră: intru în antreprenoriat, schimb jobul, compania sau rămân unde sunt?
Criza vârstei mijlocii este definită de experţi drept o tranziţie a identităţii şi a încrederii în sine care poate apărea la persoanele cu vârsta cuprinsă între 45 şi 55 de ani. Studiile în domeniu sugerează că există o interdependenţă puternică între viaţa personală şi cea profesională. Când apare o criză de vârstă mijlocie, aceasta are cu siguranţă impact asupra vieţii profesionale, iar rezolvarea crizei din carieră o va vindeca adesea şi pe cea din viaţa personală.
Viorel Panaite, managing partner al firmei de training şi consultanţă în dezvoltare organizaţională Human Invest, crede că vârsta mijlocie este o perioadă pentru un al doilea început, atât pe plan personal, cât şi profesional. Manifestările crizei de vârstă mijlocie în carieră includ intrarea bruscă în antreprenoriat, demisii din funcţie sau întoarcerea acasă din rolul de expaţi, spune el. „Tema crizei vârstei mijlocii este prea puţin dezbătută public la noi în ţară, deşi este una foarte bogată, plină de efervescenţă. Deşi în spaţiul public se vorbeşte prea puţin, aud în jurul meu, în conversaţii private, cu prieteni din aceeaşi generaţie cu mine (fac parte din generaţia 45 plus, Generaţia X) foarte multe poveşti prin care noi trecem acum: unii renunţă brusc, din propria iniţiativă, la un job de CEO pentru a intra în antreprenoriat, gândind „acum sau niciodată”, alţii primesc o notificare neaşteptată că nu li se mai prelungeşte contractul de executiv sau sunt prea scumpi pentru rolul pe care îl au şi trebuie să preia responsabilităţi suplimentare pentru a-şi putea păstra rolul. Aud cum unii care sunt antreprenori se despart de asociaţii lor pentru a o lua pe căi separate, cum unii se întorc acasă din roluri de expatriaţi pentru a trăi mai aproape de părinţi şi de restul familiei din ţară”, spune Viorel Panaite.
În companiile multinaţionale, cu sisteme „up or out” în care trebuie să evoluezi sau să părăseşti organizaţia, vine multă presiune să schimbi ceva, să îţi sporeşti ambiţiile dacă ai stat prea mult într-un rol, astfel încât organizaţia să fie vie. „Plecarea într-o ţară străină devine nenegociabilă dacă vrei să continui în acea organizaţie, la fel şi invitaţia de a deveni partener într-o firmă mare de consultanţă, cu tot efortul suplimentar pe care îl cere această invitaţie”, explică liderul companiei Human Invest.
În ceea ce priveşte diferenţele de comportament dintre angajaţii cu vârsta cuprinsă între 40 şi 55 de ani, cei încadraţi în Generaţia X, aşteptările de la locul de muncă şi nivelul de energie diferă în funcţie de planurile pe care le au pentru a doua parte a activităţii lor profesionale. „De la caz la caz, cred că aşteptările şi nivelul de energie diferă în funcţie de planurile pe care ţi le faci pentru «a doua parte». Cei care nu iau în considerare sau nu ştiu că acesta este un moment cu mult potenţial devin blazaţi, cinici şi caută să se agaţe cu orice preţ de statutul şi statu-quo-ul în care au investit atât de mulţi ani. Aşteptările acestora sunt mai degrabă de tipul: vreau mai mult confort şi mai mulţi bani pentru loialitatea pe care am arătat-o. Cei care simt şi recunosc că sunt în plină criză a vârstei mijlocii învaţă să se adune, învaţă să se mobilizeze şi învaţă cum să-şi construiască a doua parte a vieţii profesionale. Aşteptările lor sunt de tipul: simt că am un potenţial mai mare decât credeam, întrevăd noi orizonturi, uite cum aş vrea să contribui”, explică Panaite.
El crede că dificultăţile pe care le întâmpină angajaţii din Generaţia X pe piaţa muncii depind de la persoană la persoană şi de felul prin care individul a trecut prin această tranziţie. „Unora le este greu să conducă tineri, altora le este greu să se lase conduşi de tineri, unora le este greu să-şi găsească proiecte sau joburi similare cu ceea ce erau obişnuiţi să facă, altora le este greu să lucreze în proiecte intra sau antreprenoriale. (…) Cred că principala dificultate pe care o întâmpină cei care se află la criza vârstei mijlocii este renunţarea la aşteptările pe care şi le-au construit de-a lungul timpului pentru a face loc unor ambiţii diferite şi unui mod diferit de a munci şi trăi”, afirmă Viorel Panaite. Criza vârstei mijlocii în carieră este definită de o senzaţie de blocaj. Unii dintre angajaţii aflaţi la criza vârstei mijlocii simt nevoia să îşi reinventeze cariera şi să scape de acest blocaj, iar alţii nu. „Unii simt, intuiesc, dar nu fac nimic, nu au curaj să facă ceva diferit. Alţii nici nu simt, nici nu intuiesc că e timpul să facă ceva diferit şi rămân blocaţi în indecizie mult timp, momentul de criză trece şi foarte greu vor mai regăsi o ocazie atât de bogată în emoţii care să le aducă şi creativitatea necesară construirii «celei de-a doua curbe», aşa cum o numeşte filosoful şi autorul multor cărţi de leadership şi dezvoltare organizaţională Charles Handy”, concluzionează liderul Human Invest. -
Merge şi o copie
Bineînţeles, cei care le cumpără ştiu foarte bine ce achiziţionează, casele de licitaţii neascunzând adevărul. Copiile după tablourile artiştilor celebri de până în secolul XIX, scrie CNN, se pot vinde cu câteva zeci, sute sau chiar milioane de dolari, ele fiind realizate fie în timpul vieţii artiştilor, de către ucenici ai acestora, fie la ceva vreme după, de către pictori care-şi exersau mâna. Experţii susţin că astfel de reproduceri pot reprezenta şi ele o investiţie, cu condiţia să fie ale unei opere foarte cunoscute, iar cele mai valoroase sunt cele realizate în timpul vieţii artistului care a pictat originalul.
-
O profesie de invidiat: îşi petrec vara în România şi o a doua vară în Australia, în mijlocul viei. Ce presupune un loc de muncă în care nu te întâlneşti aproape niciodată cu iarna?
Misterele soiurilor româneşti de struguri i-au determinat pe Nora Iriarte şi pe Hartley Smithers să îşi petreacă, din 2005 încoace, câte o jumătate de an în România. Cealaltă jumătate o petrec în Australia, lucrând pentru unul dintre cei mai mari producători de vinuri din lumea nouă.
„E poezie, matematică, nu cred că e prea multă chimie în vin, mai degrabă fizică – presarea, de pildă, este foarte importantă. Seamănă puţin gătitul – filosofia este aceeaşi cu a gătitului”, descriu vinificatorii cramelor Recaş modul în care se creează un vin, proces care poate dura ani întregi. Chiar dacă el vorbeşte cu un puternic accent australian, iar ea cu unul spaniol, Nora Iriarte şi Hartley Smithers se completează reciproc. La fel cum se completează şi în viile în care îşi petrec zi de zi: în România, la Cramele Recaş, cât şi în Australia, când dă frigul peste viile din Timiş.
-
Confesiunile unei corporatiste: „Jobul aproape m-a omorât, era atât de intens încât m-a afectat ani de zile. Nu mai suportam”
Ea nu a vrut să renunţe la carieră. Însă ritmul alert aproape a omorât-o.
Meredith Gilmor zbura de-a lungul şi de-a latul globului de la întâlnire la alta pentru job-ul ei. Lucra pentru Cole Haan, o companie de încălţăminte şi accesorii. Tot timpul era pe fugă, gata să raspundă la email-uri şi să dea telefoane. Călătorea trei zile pe săptămână în Europa sau Asia, iar când nu era în avion stătea în trenul care o ducea acasă în Connecticut din New York, scrie BBC
Fiul ei s-a născut cu opt săptămâni mai devreme decât era prevăzut în Maine, ea fiind într-o călătorie de afaceri. După numai trei luni, Gilmor a revenit la programul încărcat, ceea ce însemna că-şi vedea copilul doar în weekend. A ratat momentul când a făcut primii paşi, zile de naştere şi alte momente importante din viaţa familiei.
Totuşi nu a renunţat la slujba ei. „Am muncit din greu să-mi creez o cariera şi voiam o recunoaştere, dar trebuia să sacrific din timpul petrecut alături de copil”, a spus Meredith Gilmor. Totuşi, de fiecare dată când avea timp, mergea şi la şedinţele dintre părinţi şi profesori.
„Jobul meu era atât de intens încât m-a afectat ani de zile. Nu mai suportam”, a mărturisit ea.Într-un final a decis să renunţe la slujba şi a înfiinţat propria firmă de relaţii publice. Momentul a fost cât se poate de inoportun, şi-a dat demisia la mijlocul anului 2008, în plină recesiune. Asta a motivat-o şi mai mult.
Primul client al firmei de relaţii publice a fost Maria Sharapova, a cărei linie de haine a ajutat-o să o lanseze pe vremea când lucra la Cole Haan.Tranziţia către propriul ei business nu a fost uşoară. Exact când lucrurile începuseră să meargă mai bine, Meredith Gilmor a suferit un atac cerebral masiv. Se afla în Berkshire, Connecticut la nunta unei prietene, abia întoarsă dintr-o călătorie de afacere. S-au distrat la nuntă până la 4 dimineaţa şi când s-a întors în cameră totul s-a întunecat. A fostr transportată de urgenţă la spital. Soţul ei a fost devastat şi l-a adus pe fiul lor la spital pentru a-şi lua adio de la mama sa.
Gilmor a supravieţuit. Doctorii i-au avertizat familia că ar fi posibil ca Meredith să rămână oarbă şi paralizată pe partea stângă a corpului sau să rămână într-o stare vegetativă. Sau să se întâmple un miracol.
Timp de săptămâni bune nu a reuşit să vorbească corect, nici să scrie sau să se lege la şireturi. Între timp, afacerea ei a fost ţinută pe linia de plutire de către cei 8 membrii ai companiei, foşti angajaţi Cole Haan.
Treptat a revenit la muncă, însă lucrurile s-au schimbat, se bazează mai mult pe angajaţii săi, călătoreşte mai puţin şi petrece mai mult timp alături de fiul ei. „Când treci printr-o asemenea experienţă te face să realizezi ce este important în viaţă”, a spus ea.
-
Harta mortalităţii infantile: Locurile unde moartalitatea infantilă a atins cote alarmante şi în ce judeţ copiii au cea mai mare şansă la viaţă
Organizaţia „Salvaţi Copiii” a publicat, marţi, harta mortalităţii infantile, arătând că există „discrepanţe cronice” între judeţe, Tulcea, Botoşani şi Sălaj înregistrând cea mai mare rată a decesului bebeluşilor, iar Bucureştiul fiind locul cu cea mai mare şansă la viaţă.
„Deşi rata mortalităţii infantile a scăzut în ceea ce priveşte media pe ţară, la 6 la mia de copii născuţi vii, potrivit datelor finale ale Institutului Naţional de Statistică, procesate pentru anul 2018, ies la iveală clivaje cronice între judeţe, precum şi între urban şi rural. Astfel, dacă în Bucureşti rata mortalităţii infantile a coborât la 3,3 la mie, Tulcea are o rată de 14,7 la mie, peste dublul mediei naţionale.
O discrepanţă dramatică se observă şi între urban şi rural: în Botoşani, de pildă, rata mortalităţii infantile în rural este de trei ori mai mare decât la oraş, unde mamele au acces la servicii medicale constante”, conform Salvaţi Copiii.
Sursa citată menţionează că rata mortalităţii infantile se află în corelaţie cu numărul naşterilor şi al deceselor.
„Clivajul uriaş între câteva judeţe ale ţării ne arată că şansa la viaţă a nou-născuţilor depinde de accesul la servicii medicale şi de dotare a maternităţilor cu aparatură medicală vitală. Este nu doar o nedreptate profundă, ci şi o încălcare a dreptului la viaţă.Devine imperios necesar să accelerăm dotarea maternităţilor şi să dezvoltăm programul de combatere a mortalităţii infantile, pe toate componentele lui vitale. Mizăm pe solidaritatea socială şi continuăm să punem presiune pe autorităţi, să facă din maternităţi o prioritate zero”, a declarat preşedintele executiv Salvaţi Copiii România, Gabriela Alexandrescu.
O discrepanţă se observă şi în ceea ce priveşte şansa la viaţă a copiilor care se nasc în mediul rural. În toate judeţele, cu excepţia Ilfovului, rata mortalităţii infantile este sensibil mai mare în mediul rural faţă de mediul urban, dar în Botoşani „situaţia este dramatică”: 16,6 faţă de 5,6 la mia de copii născuţi vii.
-
O profesie de invidiat: îşi petrec vara în România şi o a doua vară în Australia, în mijlocul viei. Ce presupune un loc de muncă în care nu te întâlneşti aproape niciodată cu iarna?
Misterele soiurilor româneşti de struguri i-au determinat pe Nora Iriarte şi pe Hartley Smithers să îşi petreacă, din 2005 încoace, câte o jumătate de an în România. Cealaltă jumătate o petrec în Australia, lucrând pentru unul dintre cei mai mari producători de vinuri din lumea nouă.
„E poezie, matematică, nu cred că e prea multă chimie în vin, mai degrabă fizică – presarea, de pildă, este foarte importantă. Seamănă puţin gătitul – filosofia este aceeaşi cu a gătitului”, descriu vinificatorii cramelor Recaş modul în care se creează un vin, proces care poate dura ani întregi. Chiar dacă el vorbeşte cu un puternic accent australian, iar ea cu unul spaniol, Nora Iriarte şi Hartley Smithers se completează reciproc. La fel cum se completează şi în viile în care îşi petrec zi de zi: în România, la Cramele Recaş, cât şi în Australia, când dă frigul peste viile din Timiş.
Originară din Spania, din Ţara Bascilor, Nora Iriarte a studiat biologia, iar apoi, datorită unei burse pe care a obţinut-o în Bordeaux, a ajuns în lumea producţiei vinului. A lucrat acolo cu cei mai buni cercetători internaţionali în domeniu apoi şi-a început parcursul profesional la Rioja. L-a întâlnit pe Hartley Smithers la o cramă de mărime medie, unde aveau ca misiune construcţia acesteia de la zero. Au stat acolo vreme de opt ani, apoi i s-a alăturat în drumul ce l-a adus şi pe el în România, în 2005.
„Căutam un loc interesant unde să mă duc, lucram în Londra pe partea de importuri de vin şi am aflat de această oportunitate, de a lucra cu Philip Cox de la Cramele Recaş. Primisem două oferte pentru a veni aici – în afară de Cramele Recaş, sosise una şi de la un alt producător”, spune Smithers.
„Ne place să lucrăm cu varietăţile româneşti de vinuri, acum mulţi ani, când le-am descoperit, am fost foarte surprinşi”, adaugă Nora Iriarte. Iar Hartley spune despre ea că a ales să îşi petreacă mare parte din timp datorită soiului Fetească Neagră, pe care îl descrie drept un soi de strugure dificil. „Când faci o treabă bună, este un soi care devine foarte recunoscător şi foarte bun”, spune Nora, referindu-se la recoltă, care are nevoie de o vreme perfectă, fără prea multă sau prea puţină ploaie. Nora îşi aminteşte şi că atunci când i-au dus şefului lor din Australia o sticlă de Fetească Neagră, a vrut să planteze acest soi – dar, evident, clima nu era cea potrivită.
Acum, viaţa lor se împarte între cele peste 1.000 de hectare de vie ale Cramelor Recaş, unde stau pe perioada verii, şi Australia, unde pleacă în decembrie pentru a lucra în via Casella Wines, care produce mărcile Yellow Tail şi Peter Lehmann, două dintre cele mai exportate vinuri australiene. Compania este de aproximativ cinci ori mai mare decât Cramele Recaş şi este cunoscută ca un reper de bune practici în vinificaţie la nivel global.
Au o relaţie bună cu toţi proprietarii afacerii (Ioan Georgiu, Gheorghe Iova, familia Cox), iar Narcis Georgiu, fiul lui Ioan Georgiu, care îi însoţeşte la interviu, glumeşte spunând că a fost primul lor translator: „De când sunt mic, am crescut în viţa de vie; cei care lucrau via vorbeau româna, el vorbea engleza australiană, dar cred că timp de cinci ani la rând în perioada vintage am fost alături de Hartley, apoi şi cu Nora o perioadă de timp; dar apoi au învăţat şi ei româna, aşa că au scăpat de mine”, glumeşte el. De altfel, Hartley l-a inspirat pe fiul fondatorilor Recaş să îşi aleagă cariera: „Duminicile, când nu aveam bucătari la Recaş, găteam împreună la locuinţa lor din vie”. A continuat astfel să studieze în continuare mâncarea şi vinurile, în California, la Institutul Culinar din Statele Unite şi în Franţa. Acum, Narcis Georgiu este somelier în cadrul companiei.
Cramele Recaş exportă în prezent jumătate din producţie la nivel internaţional, aceasta fiind însă o excepţie pe piaţa locală – majoritatea producţiei cramelor româneşti fiind destinată producţiei locale.
„Nu poţi exporta vin românesc în cantităţi mari în ţări precum Italia sau Franţa, dar în Regatul Unit, Germania, unde sunt obişnuiţi cu importurile de vin, sunt mult mai deschişi, ei apreciază raportul calitate/preţ”, observă Smithers. Nora Iriarte completează spunând că producătorii români se raportează şi ei la o concurenţă globală: „Competitorii noştri nu sunt doar ţările europene, ci şi Chile, Argentina, Australia, Africa de Sud, aceştia sunt competitorii reali. Vinul pe care îl exportăm este de obicei foarte proaspăt, foarte modern, iar competiţia noastră este în aceste ţări, nu în cele europene; deşi şi Italia este un competitor mare, e mai dificil cu cei care vin din Chile fiindcă vin cu un preţ foarte scăzut şi vinuri bune”, subliniază ea.
Legat de modul în care se încadrează vinurile româneşti – lumea nouă (care vin din afara zonelor tradiţionale de producţie din Europa şi Orientul Mijlociu, respectiv Argentina, Australia, Canada, Chile, Mexic, Noua Zeelandă, Africa de Sud şi Statele Unite) şi lumea veche (cu o istorie îndelungată în producţia de vin – Franţa, Italia, Germania, Spania şi Portugalia) – cei doi spun că acestea ţin mai degrabă de noua lume a vinului, chiar dacă unii producători au o tradiţie îndelungată. „Vinurile din România au o tradiţie îndelungată, dar nu este o opinie obiectivă, când vorbeşti cu producătorii au o atitudine de lumea nouă: avem iniţiativa Fetească Neagră, unde câţiva producători vorbesc unii cu ceilalţi, este o iniţiativă specifică noii lumi, cum fac în California pentru Pinot Noir, de exemplu, nu cred că în Bordeaux fac asta, or aceasta este o mentalitate a lumii noi.” Iar tânărul fiu al fondatorilor Recaş sintetizează etapa în care se află producţia de vin de aici drept „noua lume veche”.
„Românii sunt deschişi la lucruri noi, aveţi tradiţii şi trebuie să le păstraţi, reprezintă rădăcinile ţării, dar sunteţi şi foarte deschişi să faceţi schimbări”, observă şi Nora Iriarte. Potrivit Norei Iriarte, consumatorii români sunt din ce în ce mai educaţi în materie de vinuri. „Interesul pentru vin a crescut foarte mult în România, în urmă cu 10 ani nu erau wine baruri, de exemplu, dar acum sunt multe şi magazine de vinuri; toate restaurantele mari au meniuri de vinuri”, observă ea.
În ceea ce îi priveşte pe consumatorii internaţionali, cei doi observă că sunt din ce în ce mai sensibili la noutăţi, dar şi la raportul bun calitate/preţ al vinurilor româneşti. Pe plan internaţional, oamenii sunt din ce în ce mai interesaţi de vinurile naturale: „Chiar dacă nu sunt încă un trend în România, vor deveni în curând”.
În încheiere, i-am întrebat pe cei doi specialişti în vinuri cum recunoşti un vin bun. „Dacă bei un pahar şi apoi mai vrei unul, înseamnă că e un vin bun, dincolo de toate analizele specialiştilor”, crede Hartley Smithers.
Cramele Recaş au fost înfiinţate în anul 1991 şi îi au ca proprietari pe Ioan Georgiu, Gheorghe Iova şi pe familia Cox;
Viile Cramele Recaş se întind pe o suprafaţă de 1.300 de hectare;
Printre soiurile de struguri din podgoriile Cramele Recaş (Recaş şi Miniş) se numără Pinot Gris, Sauvignon Blanc, Chardonnay, Muscat Ottonel, Feteasca Regală, Fetească Albă, Riesling Italian, Riesling de Rhein, Mustoasă de Maderat, Viognier, Tămâioasă Românească, Traminer, Pinot Noir, Cabernet Sauvignon, Cabernet Franc, Syrah, Fetească Neagră, Merlot, Novac, Negru de Drăgăşani, Cadarcă;
Printre brandurile de vin ale Cramelor Recaş se numără – Schwaben Wein, Te iubesc, Castel Huniade, Domeniile Recaş, Regno Recaş, Sole, Selene, Muse, Solo Quinta, Cuvee Uberland, Conacul Ambrozy.
Sursa: crameromania.ro
Hartley Smithers este din Sydney, Australia şi a studiat la Roseworthy College, Universitatea din Adelaide, Australia.
A lucrat în Australia, Spania, Cipru, Chile, Argentina şi Zimbabwe.Nora Iriarte este din Pamplona (Spania), a studiat la Facultatea de Oenologie din Bordeaux, Franţa şi este pasionată de vinuri.
A lucrat în Franţa şi în Spania la Rioja, Navarra. -
Cum ne putem proteja datele personale în mediul online
Un raport Kaspersky a descoperit recent că peste jumătate dintre utilizatorii de Internet (56%) consideră că deplina confidenţialitate în lumea digitală modernă este imposibilă şi nu este greu de înţeles de ce există această viziune. Având în vedere că nouă din zece (89%) persoane intră online de mai multe ori pe zi, Internetul a devenit strâns legat de tot ceea ce facem – de la cumpărături şi vizionare de filme, până la următorul pas în carieră, socializare şi activitatea bancară. Acţiunile noastre online denotă chiar tipul de conţinut pe care îl vedem, reclamele care li se adresează făcându-i pe unii oameni să simtă că zonele lor sigure sunt invadate. Prin urmare, este Internetul o zonă sigură sau una de război?
Cercetările Kaspersky arată că aproape o treime (32,3%) dintre oameni nu ştiu cum îşi pot proteja pe deplin confidenţialitatea datelor în mediul online, în timp ce unele persoane cred că nu au suficientă putere pentru a se opune încălcării vieţii lor private. În mod îngrijorător, mai mult de o persoană din zece (13%) şi-a pierdut interesul pentru modul în care îşi poate îmbunătăţi confidenţialitatea datelor.
Chiar dacă poate părea o zonă de război, lumea online poate fi mai sigură cu ajutorul unui plan bine gândit. Dacă e să analizăm în amănunt cât de mult îşi valorizează şi protejează oamenii informaţiile, mulţi utilizatori se expun – poate involuntar – unui risc foarte mare prin faptul că nu sunt destul de precauţi cu datele lor personale. Acest lucru ar putea submina toate celelalte măsuri puse în aplicare pentru a menţine securitatea.Oamenii au percepţii diferite asupra vieţii private, dar există consecinţe foarte reale atunci când datele personale sunt folosite în mod abuziv sau ajung pe mâini greşite. În ciuda acestui fapt, una din cinci (18%) persoane şi-ar sacrifica fără probleme confidenţialitatea şi şi-ar împărtăşi datele personale în schimbul a ceva gratuit.
Partajarea pe reţelele de socializare poate fi, de asemenea, o spirală descendentă, mulţi oameni fiind neatenţi cu informaţiile lor personale online în încercarea de a obţine câştiguri pe termen scurt şi „like-uri” sociale – cu consecinţe pe termen lung, uneori dezastruoase. Presupusul lider al grupului care a jefuit-o pe Kim Kardashian la Paris în 2016 susţine că el şi asociaţii lui au aflat de călătoria acesteia de pe reţelele de socializare şi au putut aprecia astfel valoarea bijuteriilor înaintea furtului. Deşi acest lucru poate părea un exemplu extrem, devine tot mai des întâlnit ca angajatorii şi potenţialii angajatori să verifice pe LinkedIn, Instagram, Facebook şi Twitter dacă personalul şi candidaţii au o reputaţie bună, iar angajaţii nu fac o imagine proastă companiei.
Conceptul de confidenţialitate în mediul online poate fi complex, dar de la consecinţe financiare până la cele emoţionale, utilizarea greşită a datelor online poate avea efecte resimţite timp de mai mulţi ani. În ciuda atenţiei acordate acestui subiect în mass-media, breşele de confidenţialitate online sunt foarte reale. Cercetările Kaspersky au arătat că peste un sfert (26%) dintre respondenţi şi-au văzut datele personale accesate de cineva fără acordul lor – procentul ridicându-se la aproape o treime (31%) printre tinerii cu vârste între 16 şi 24 de ani. Pentru 24% dintre aceşti oameni, datele lor private sau secrete au fost furate şi folosite. Aproape jumătate (46%) dintre ei au avut datele personale accesate din conturile online fără permisiunea lor.
David Jacoby, Kaspersky head of security research – North Europe, spune că nu trebuie să ne pierdem încă orice speranţă în ceea ce priveşte viaţa privată. Prin adoptarea unei abordări holistice privind securizarea sistemelor personale, oamenii pot rămâne protejaţi: „Ne concentrăm pe imunitatea cibernetică, scopul nostru fiind să protejăm toate mediile împotriva atacurilor cibernetice. Cheia este prevenţia, iar prin educaţie şi sfaturi simple şi uşor de înţeles, ne propunem să facem viaţa online mai sigură pentru toată lumea”.
„Confidenţialitatea şi siguranţa în mediul online sunt concepte subiective, cu toţii având „niveluri” diferite de securitate, dar cel mai important este să ne asumăm responsabilitatea propriei noastre identităţi online. În ciuda temerilor noastre şi a realităţilor asociate cu folosirea necorespunzătoare a datelor online, confidenţialitatea datelor este şi ar trebui să fie realizabilă pentru toată lumea. Secretele pot rămâne în siguranţă, iar pierderile de date nu ar trebui să fie ceva la care ne aşteptăm să se întâmple, ci o excepţie atunci când tranzacţionăm online. Câteva măsuri adecvate de „igienă” digitală, alături de conştientizarea importanţei vieţii private online şi a modalităţilor de protecţie, pot preîntâmpina compromiterea datelor, spune Jacoby.
Iată sfaturile pe care reprezentanţii Kaspersky le recomandă pentru a nu deveni victimele utilizării necorespunzătoare a datelor personale:
-Gândiţi-vă de două ori înainte de a posta pe canalele de socializare. Ar putea exista consecinţe importante dacă faceţi publice anumite opinii sau informaţii personale? Poate fi folosit conţinutul postat împotriva voastră sau în detrimentul vostru acum sau în viitor?
-Nu împărtăşiţi parolele conturilor online cu familia sau prietenii. Poate părea o idee bună sau comod să împărtăşiţi conturile cu cei dragi, dar creşte şi probabilitatea ca parolele să fie descoperite de către atacatori. Păstraţi-le secrete pentru a vă proteja confidenţialitatea în cazul în care una dintre aceste relaţii personale se deteriorează.
-Luaţi-vă în serios confidenţialitatea datelor în mediul online şi nu împărtăşiţi sau nu permiteţi accesul terţilor la informaţiile proprii, decât daca este absolut necesar, pentru a reduce expunerea.
-O soluţie formată din produse de securitate şi paşi practici pot reduce ameninţările şi păstra datele personale în siguranţă în mediul online – de exemplu, o soluţie bună de securitate şi un manager de parole.