Tag: tiparire

  • Lucruri neştiute despre dolar, simbolul capitalismului

    Imprimeria americană produce 35 de milioane de bancnote zilnic, cu o valoare de circa 635 de milioane de dolari. 95% din bancnotele produse sunt folosite pentru înlocuirea celor aflate deja în circulaţie. 45% din bancnote sunt de un dolar.

    Dolarii sunt imprimaţi pe un material compus din 25% in şi 75% bumbac şi nu pe hârtie, aşa cum s-ar crede. În plus, imprimarea se face prin presare şi nu prin tipărire. Fiecare bancnotă are exact un gram.

    În aprilie 2004 în jur de 700 de miliarde de dolari se aflau în circulaţie. Între jumătate şi două treimi din aceştia, în cea mai mare parte în bancnote de 100 de dolari, nu se aflau pe teritoriul SUA.

    Bancnota de un dolar are o durată de viaţă de 22 de luni, în timp ce 10 dolari trăiesc numai 18 luni. Banconta de 100 de dolari are o durată de viaţă de cinci ani. Monede por circula până la 30 de ani.

    Costurile de producţie a unei bancnote sunt de 5,7 cenţi, indiferent de valoarea acesteia.

    Un teanc de bancnote de un dolar ar cântări exact o tonă şi ar avea înălţimea de 110 metri. În bancnote de 100 de dolari, milionul ar cântări numai 10 kilograme. În monede de un cent, un milion de dolari cântăreşte 246 de tone.

  • Pricopie: Diplomele, gestionate sută la sută de Ministerul Educaţiei. Avem mandat oficial să trecem la tipărirea lor

     “Miercuri a trecut, în şedinţa de guvern, o hotărâre prin care diplomele sunt gestionate de Ministerul Educaţiei Naţionale sută la sută şi vor fi tipărite de Imprimeria Naţională. Avem mandat legal, oficial, să procedăm la tipărirea diplomelor”, a spus ministrul Educaţiei.

    Pricopie nu a estimat o dată de la care va începe tipărirea diplomelor, dar a precizat că demersurile au început.

    Candidaţii care au promovat bacalaureatul anul acesta vor primi adeverinţe, în locul diplomelor, după ce DNA a demarat o anchetă privind monopolul unei companii private pe această activitate.

    Problema eliberării de adeverinţe în loc de diplome a apărut în contextul anchetei procurorilor anticorupţie care cercetează modul în care compania Romdidac, ce funcţiona până în 1989 ca direcţie în Ministerul Învăţământului, a primit dreptul exclusiv de a furniza diplomele şcolare şi universitare, girat succesiv, după 1990, de şefii acestei instituţii.

    Ancheta Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA) a determinat Ministerul Educaţiei să renunţe la colaborarea cu Romdidac şi să facă demersurile necesare pentru care realizarea diplomelor să se facă de către stat, prin Imprimeria Naţională.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Opinie Cătălin Olteanu, FM România: Am dat mail!

    CĂTĂLIN OLTEANU este director general al FM România


    Primesc nonstop mailuri, iar unele dintre ele extrem de lungi, cu o grămadă de detalii şi de informaţii. Trebuie să le tipăresc, pentru că nu le pot citi, mă pierd. Am tipărit recent un mesaj de opt pagini. Mi-am amintit că pe vremea studenţiei, când făceam culegere de text, scriam cam patru pagini pe oră, şi eram destul de rapid. Ca să mai şi gândeşti ce compui, să scrii o tonă de cuvinte îţi ia cel putin 2 ore pentru 8 pagini.

    Aceleaşi lucruri se pot reproduce verbal în maximum un sfert de oră. După care poate fi trimis un mesaj cu ideile principale, care ar lua mai puţin de scris, şi nu s-ar lungi la mai mult de o jumătate de pagină.

    Dar ce te faci cu celebra CYAP (cover your ass procedure)? Că dacă ai dat pe mail, ai scris tot ce aveai de scris, şi ai pus jumătate din organizaţie în CC, poţi oricând să spui: „Am dat mail!“. Că nu s-a rezolvat poate nicio problemă?  Ba din contră, unii din cei vizaţi au dat „reply to all“ şi au venit cu contraargumente – ca să dea şi ei mail, şi deja de la prima poveste sunt trei poveşti separate, încep să fie din ce în ce mai greu de urmărit, lista din CC se măreşte, pentru că problema trebuie escaladată la şefi. Iar nervii şi încrâncenarea cresc de la un mesaj la altul.

    Chiar şi cei care nu au nimic de a face cu povestea, dar se află în CC ca martori încep la un moment dat să se înfurie şi din cauza spamului ce le omoară inboxul, dar şi a disconfortului creat atunci când sunt băgaţi în treburi ce nu îi privesc, doar aşa, de nevoia unor martori. Evident că nu trebuie ratat nici zâmbetul superior al celui care câştigă lupta pe mail în faţa atâţior spectatori în CC, cum nu trebuie ignorată nici frustrarea combatanţilor când se mai trezeşte câte un şef şi le cere să înceteze cu spamul şi să dea telefon.

    Îmi amintesc de un fost şef care a încercat la un moment dat să stăvilească avalanşa de mesaje pe mail. Omul a declarat că o anumită vineri din lună va fi „no e-mail day“ şi că în ziua respectivă oamenii ar trebui să se sune şi să vorbească între ei în loc să-şi dea mail. A fost atât de categoric, încât a ameninţat cu datul afară pe cei care nu se supuneau ordinului.

    După stupoarea iniţială – cum naiba să lucrăm noi fără mail? – au apărut soluţiile alternative. Au început colegii mei să se plimbe dintr-un birou în altul cu discheta, pe care aveau mesajele de trimis. Alţii mai şmecheri au creat nişte foldere pe reţea unde îşi scriau în fişiere share.

    Dacă şeful cel mare a vrut să ne încurajeze să vorbim, ei bine, noi nu ne-am lăsat, am preferat să ne scriem. De ce? Pentru că nu avem încredere unii în alţii şi avem nevoie de un mesaj scris? Pentru că altfel nu îmi explic de ce oameni care stau cu biroul faţă în faţă îşi dau mail în loc să vorbească. Mai nou au apărut şi sistemele de chat interne. Că dacă tot vrem să ne scriem, să ne fie facilitată această nevoie. Pe mine personal mă omoară să aud „Dar ţi-am dat pe mail“ ca scuză. Mai ales când e o scuză pentru o treabă nefăcută, un exerciţiu care n-a fost dus la capăt. Ce mai contează ce ai scris în mesajul ăla dacă nu ai fost în stare să termini treaba? De ce nu ai sunat pe cineva? De ce nu m-ai sunat?

    Într-o altă organizaţie, în care poporul este extrem de împrăştiat geografic, o colegă de la financiar (dintr-un cap de lume) a trimis un mesaj – cerea un raport de la o altă colegă situată în alt cap de lume. A făcut o mică eroare însă, în loc să nimerească la colega care verifica facturile, a nimerit la cea care verifica altceva. Aceasta a răspuns înapoi, spunând că nu poate da raportul pentru că nu e partea ei de compentenţă. A venit mesajul înapoi cu întrebarea „dar cine?“, la care s-a răspuns politicos cu numele celei responsabile de treaba respectivă. Aparent o discuţie civilizată şi politicoasă – dar ştiţi că la mail nu se răspunde de obicei instantaneu… aşa că pentru raportul care se putea trimite în cinci minute s-a pierdut jum’ate de zi.

    Asta pentru că cineva nu a ridicat capul din calculator să spună celei de la masa vecină: „Colega, vezi că la financiar au nevoie de xyz, poţi să i-l trimiţi, te rog“ sau măcar să trimită mesajul mai departe către colega ei.
    Dar cine poate să o acuze de ceva? Că doar ea a dat pe mail! Şi dacă ai dat pe mail ai fundul acoperit, se poate demonstra oricând cu mesajul.

    Să nu mă credeţi un sfânt! Recunosc că mi-ar fi foarte greu uneori fără acele compuneri care îmi salvează fundul. Încerc doar să spun că mi-ar plăcea să nu fie nevoie de ele.

    Pe de altă parte, dacă vă amintiţi prima poveste, ce ne-am face fără mesajul scris atunci când nu pricepem nimic din ce ni se spune? Dar ce te faci când mesajul scris e la fel de inteligibil ca şi cel vorbit?

    Am primit odată un mesaj de la o colegă din Germania, care nu se prea descurca în engleză. L-am citit cam toţi din echipă încercând să ne dăm seama ce a vrut să spună. Am încercat şi varianta în care cineva a citit mesajul cu voce tare iar altcineva a ascultat încercând să-şi dea seama de sensul traducerii. Ei bine… rezolvarea a fost că în final am găsit pe cineva care vorbea germana şi care a sunat-o pe colega din Germania ca să pricepem ce doreşte. Am pierdut vreo două ore cu un mesaj care nici măcar nu ne era adresat…
     

  • Dan C. Mihăilescu, la BM Storytellers: “Nu am intrat niciodată pe Google, citesc cărţi tipărite, scriu cu pixul, nu ştiu să răspund la SMS, sunt tot ce poate fi mai conservator”

    Iată discursul lui Dan C. Mihăilescu la BM Storytellers, evenimentul care marchează zece ani de existenţă a revistei Business Magazin:

    În 2004, când apărea Business Magazin, scriam deja de vreo câţiva ani la Ziarul de Duminică. Eu m-am născut în anul când a murit Stalin şi am fost un om educat în dictatură. Era foarte simplu: toţi stăteam ca o găină, sub capac, partidul decidea pentru noi, făceam facultate, ne repartizau în anul patru prin repartiţie guvernamentală, toată lumea profesor la ţară, unde toţi ai mei s-au alcoolizat, s-au însurat cu felceriţe, cu fata primarului, cu fata poliţistului, cei mai mulţi s-au ratat iremediabil. Venind în libertate, din anul 2000 şi până destul de curând, până acum trei-patru ani, am avut şi eu, ca mulţi din generaţia mea, prejudecata că omul de afaceri, sau cum îi spuneam noi peiorativ afaceristul, cu tonul cu care altădată spuneam chiaburul, a fost diabolizat. Din mai multe motive.

    Unul a fost că nouă ne-a fost distrus conceptul de plăcere: în comunism am fost educaţi pentru misia socială, aşa că am pierdut toţi noţiunile de frumos, de savoir-vivre, nu am fost învăţaţi să trăim, am fost educaţi să supravieţuim. Aşa că am trăit la foc mic, tavane în cap, spaţiu infim, ca niciodată să nu poţi să calci larg: în ‘90, când am fost cu Alecu Paleologu la Palatul Regal, noi toţi am luat-o organizat pe lângă zid, numai Alecu a trecut princiar prin mijloc. Să reuşeşti să-ţi locuieşti persoana imperial, să înveţi să calci prin năuntrul tău ca printr-un castel şi să îţi poziţionezi pentru ceilalţi un chip plăcut, de sărbătoare, asta era prohibit; plăcerea era numai la vârf, în nomenclatura de partid, numai ei aveau cremwurştii, whiskyul, coca cola, pepsi cola. La noi era Cico, Eugenia şi aşa mai departe. Am luptat aşadar după 1990 să dediabolizăm ideea de plăcere.

    Un al doilea motiv a fost că noi nu am avut educaţie estetică, nu am ştiut ce este un ambalaj, la noi nu trebuia să scrie nimic pe cutia de chibrituri în afară de chibrituri, când se găseau, scria vată termogenă, când se găsea. Ideea de frumos a fost prohibită. Noi am fost educaţi să fie util: un pantalon, un pantof, un costum de bun, un sacou de bun. Evident că în acest context omul de afaceri, bogatul, bogătanul, era în faţa noastră diavolul, cel care ne fură, vampirul. Până prin anii 2000, am avut impresia, am trăit cu această prejudecată că numai alianţa de securime, de nomenclatură de partid, poate să facă afaceri în România. Eu sunt un om de dreapta, un liberal conservator, sunt un duşman radiant al egalitarismului, care mi se pare tot ce poate fi mai odios, sunt pentru concurenţă, meritocraţie fără fisură, sunt pentru autoritate, ierarhie şi respect toate valorile tradiţionale – familia, şcoala, armata. Or, lumea de afaceri mi s-a părut mereu o profitoare. Mi s-a părut mereu că cei care fac speculaţii la bursă, speculanţii, sunt cei care ne lasă să murim de foame.

    După ‘90, doi ziarişti britanici mă tot întrebau ce este Securitatea. Le-am zis că sunt cei care au spus mereu că sunt coloana  vertebtrală a naţiei, dar că de fapt sunt cei care ne-au dezbinat. Britanicii spuneau însă că aceşti foşti tipi din Securitate erau peste tot, că numai ei aveau iniţiativă. „Oamenii ca dumneavoastră„, mi-au spus, „aţi fost castraţi de mici să nu mişcaţi nimic, aţi învăţat că banul e ochiul dracului.” Aşa că, pe lângă iniţiativă, foştii favoriţi mai aveau banii; imediat cum a apărut perestroika în ‘88, băieţii au înţeles că urmează ceva şi au pus bani deoparte; aşa că în ‘90 au apărut fiecare, care cu 5.000 de dolari, care cu o motoretă ascunsă în parc, care cu nişte blugi. În al treilea rând, numai ei aveau reţelele.

    Aşa că tot ceea ce noi dispreţuiserăm a ajuns cupola noastră. Şi am rămas din nou pe dinafară, deplângând, dispreţuind, ironizând, dar de fapt dorindu-ne să fim acolo. Ei bine, de vreo şase-şapte ani simt că toată prejudecata mea cu securimea şi nomenclatura de partid a pălit, a îmbătrânit. După cum ştim, primul milion nu se caută la dinţi: întotdeauna a fost un indian împuşcat, o pepită de aur furată. Trebuie să fim cinici, cum spunea Silviu Brucan în anii ‘90: pentru prima dată în istorie proprietatea colectivă trebuia repartizată undeva, trebuia furată undeva; ăia de dinainte doar au naţionalizat şi acum trebuia să o ia cineva şi am luat-o noi; dacă nu o luam noi, o luau ei. Ei bine, de cinismul ăsta am luptat să mă vindec, cunosc tot mai mulţi oameni de afaceri (nu mai spun afacerişti ca altădată şi nici businessmen nu am ajuns să spun) şi am ajuns să văd un nou look, un nou suflu. Nu vreau să vă întreb, în încheiere, câţi mai aveţi bibliotecă în casă. Dintre verii mei, niciunul nu mai are, au toţi tablete şi mi-au dat peste nas când mi-au zis că au pe un stick toate volumele din Enciclopedia Britannica. Atunci am spus că e timpul să mă retrag. Vă doresc succes pe mai departe şi să înţelegeţi că şi bufonii, cum suntem noi, scriitorii, au avut mereu un loc la masa regilor.

  • Financial Times va publica o ediţie print unică pe zi, pentru a se concentra pe conţinutul online

     “Proiectul nostru este de a lansa o ediţie print unică, pentru toate regiunile, din primul semestru al anului 2014”, a scris redactorul-şef Lionel Barber, într-o notă trimisă miercuri angajaţilor cotidianului economic britanic.

    Aceasta este consecinţa strategiei publicaţiei de a da prioritate domeniului online, în condiţiile în care abonamentele pentru acest tip de conţinut depăşesc cu 100.000 de unităţi abonamentele pentru ediţia tipărită. Totodată, Barber spune că aceste modificări vor fi operate în condiţiile în care tot mai mulţi cititori preferă să citească conţinuturile pe computer, tabletă şi telefoane inteligente.

    Astfel, cotidianul, deţinut de compania Pearson, nu va mai publica multiplele sale ediţii actualizate în funcţie de orarele ţărilor în care apare.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Lloyd’s List, “cel mai vechi ziar din lume”, renunţă la versiunea tipărită

     Lloyd’s List, o publicaţie britanică în care au putut fi citite ştiri despre industria transportului maritim la nivel mondial încă din 1734 şi care se prezenta ca fiind “cel mai vechi ziar din lume”, nu va mai fi tipărit începând cu data de 20 decembrie, au anunţat, miercuri, reprezentanţii cotidianului, informează huffingtonpost.com.

    Owner Informa a precizat că doar 2% dintre cititorii ziarului preferau să-l lectureze în variantă tipărită.

    Richard Meade, redactorul-şef al Lloyd’s List, a declarat pentru Press Gazette că niciun angajat nu îşi va pierde locul de muncă şi s-a arătat încrezător în ceea ce priveşte viitorul publicaţiei.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Viceguvernatorul băncii Austriei a fost pus sub acuzare într-o anchetă privind dare de mită

     Duchatczek şi ceilalţi opt suspecţi sunt acuzaţi de dare de mită, spălare de bani şi alte delicte, potrivit unui comunicat al procuraturii, citat de New York Times.

    Banca centrală nu a comentat decizia procurorilor şi a afirmat că Duchatczek, care este şeful imprimeriei, nu va da declaraţii presei.

    Pedeapsa maximă este de până la zece ani de închisoare pentru infracţiunile de care sunt acuzaţi cei nouă, potrivit postului public TV din Austria ORF.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cum profită e-reader-ul, tableta şi smartphone-ul de problemele cărţilor tradiţionale

    Ce puteţi găsi pe tot felul de site-uri de specialitate. Multe dintre titluri vor fi gratuite, altele le puteţi achiziţiona foarte rapid, plătind cu cardul şi aşteptând apoi doar câteva minute pentru ca volumul să se descarce pe propriul dispozitiv. În plus, apelând la cărţile electronice, aveţi access la o colecţie mult mai largă de titluri, în toate limbile pământului.

    Aşadar, avantajele cărţilor în format digital sunt greu de contestat. Însă rămâne o altă întrebare, care reprezintă de fapt subiectul acestui articol: ce folosim pentru a citi aceste cărţi. Iar în 2013, opţiunile cele mai potrivite şi cele mai comod de utilizat sunt eReaderele, tabletele, sau telefoanele mobile inteligente. Să le luăm pe rând.

    eReaderul sau, pe larg, Electronic Book Reader este un dispozitiv creat tocmai pentru a citi cărţi digitale, eBooks. El are la bază un ecran special, bazat pe tehnologia eInk (cerneală electronică), ce oferă cititorului o experienţă apropiată de cea a cititului unei pagini tipărite. În majoritatea cazurilor aceste ecrane nu sunt iluminate intern, aşadar nu obosesc ochii atunci când le priviţi ore în şir, însă pentru a le folosi în întuneric, va trebui să folosiţi o sursă de lumină alternativă, exact ca în cazul cărţilor clasice. Există însă şi soluţii cu iluminare internă şi totuşi „prietenoase„ ochilor. În plus, ecranenele eInk pot fi folosite fără probleme şi afară, chiar şi în lumina puternică a soarelui.

    PE LÂNGĂ ACEASTA, EBOOK READERELE NU CONSUMĂ BATERIE DECÂT ÎN MOMENTUL ÎN CARE SCHIMBAŢI O PAGINĂ (CELE FĂRĂ ILUMINARE INTERNĂ, DESIGUR), oferind autonomie ce se măsoară în mii de redesenări ale conţinutului sau, cu alte cuvinte, săptămâni de utilizare acerbă. Modelele moderne oferă ecrane tactile şi funcţii extra precum conexiune 3G, player audio sau browser încorporat.

    Pe lângă aceasta, eReaderele sunt compacte şi cântăresc doar câteva sute de grame, dar pot stoca sute de cărţi diferite, aşadar sunt ideale pentru cei ce călătoresc foarte mult.
    Aceste dispozitive au însă şi dezavantaje. De cele mai multe ori ele pot afişa doar imagini alb-negru (texte, fotografii, grafice) şi conţinut static. Însă dacă doriţi un dispozitiv primordial pentru citit, eReaderele sunt probabil cea mai bună soluţie pe care o aveţi la dispoziţie. Cu atât mai mult cu cât preţurile lor sunt acceptabile, începând de la 200-300 lei şi urcând spre 700-900 de lei pentru modelele cele mai performante şi mai bine dotate, precum Nook Reader sau Kindle PaperWhite.

    Tabletele, pe de altă parte, sunt dispozitive multivalente. Cititul cărţilor electronice este doar unul dintre modurile în care le puteţi utiliza, ele putând face faţă cu brio şi altor activităţi uzuale, precum navigatul pe internet sau rularea de conţinut multimedia (muzică, jocuri, filme). Strict pentru cei interesaţi să citească însă, ele au trei mari impedimente: ecranul, autonomia şi preţul.

    Tabletele utilizează ecrane iluminate, de diverse tipuri şi calităţi, iar acestea obosesc ochii, mai ales când sunt utilizate în lumina slabă. Pe de altă parte, sunt aproape imposibil de folosit în condiţii de lumină foarte puternică din cauza luminozităţii relativ scăzute şi a sticlei reflexive ce acoperă ecranele tactile. Autonomia unei tablete ţine, desigur, de modul de utilizare, însă chiar şi în cazul celor mai bune modele de pe piaţă aceasta cu greu trece de 15 ore de folosire continuă, chiar şi atunci când dispozitivele sunt folosite exclusiv pentru citit.



    Citiţi mai multe articole ale lui Andrei Mihai Gîrbea pe http://www.andreigirbea.com/