Iată discursul lui Dan C. Mihăilescu la BM Storytellers, evenimentul care marchează zece ani de existenţă a revistei Business Magazin:
În 2004, când apărea Business Magazin, scriam deja de vreo câţiva ani la Ziarul de Duminică. Eu m-am născut în anul când a murit Stalin şi am fost un om educat în dictatură. Era foarte simplu: toţi stăteam ca o găină, sub capac, partidul decidea pentru noi, făceam facultate, ne repartizau în anul patru prin repartiţie guvernamentală, toată lumea profesor la ţară, unde toţi ai mei s-au alcoolizat, s-au însurat cu felceriţe, cu fata primarului, cu fata poliţistului, cei mai mulţi s-au ratat iremediabil. Venind în libertate, din anul 2000 şi până destul de curând, până acum trei-patru ani, am avut şi eu, ca mulţi din generaţia mea, prejudecata că omul de afaceri, sau cum îi spuneam noi peiorativ afaceristul, cu tonul cu care altădată spuneam chiaburul, a fost diabolizat. Din mai multe motive.
Unul a fost că nouă ne-a fost distrus conceptul de plăcere: în comunism am fost educaţi pentru misia socială, aşa că am pierdut toţi noţiunile de frumos, de savoir-vivre, nu am fost învăţaţi să trăim, am fost educaţi să supravieţuim. Aşa că am trăit la foc mic, tavane în cap, spaţiu infim, ca niciodată să nu poţi să calci larg: în ‘90, când am fost cu Alecu Paleologu la Palatul Regal, noi toţi am luat-o organizat pe lângă zid, numai Alecu a trecut princiar prin mijloc. Să reuşeşti să-ţi locuieşti persoana imperial, să înveţi să calci prin năuntrul tău ca printr-un castel şi să îţi poziţionezi pentru ceilalţi un chip plăcut, de sărbătoare, asta era prohibit; plăcerea era numai la vârf, în nomenclatura de partid, numai ei aveau cremwurştii, whiskyul, coca cola, pepsi cola. La noi era Cico, Eugenia şi aşa mai departe. Am luptat aşadar după 1990 să dediabolizăm ideea de plăcere.
Un al doilea motiv a fost că noi nu am avut educaţie estetică, nu am ştiut ce este un ambalaj, la noi nu trebuia să scrie nimic pe cutia de chibrituri în afară de chibrituri, când se găseau, scria vată termogenă, când se găsea. Ideea de frumos a fost prohibită. Noi am fost educaţi să fie util: un pantalon, un pantof, un costum de bun, un sacou de bun. Evident că în acest context omul de afaceri, bogatul, bogătanul, era în faţa noastră diavolul, cel care ne fură, vampirul. Până prin anii 2000, am avut impresia, am trăit cu această prejudecată că numai alianţa de securime, de nomenclatură de partid, poate să facă afaceri în România. Eu sunt un om de dreapta, un liberal conservator, sunt un duşman radiant al egalitarismului, care mi se pare tot ce poate fi mai odios, sunt pentru concurenţă, meritocraţie fără fisură, sunt pentru autoritate, ierarhie şi respect toate valorile tradiţionale – familia, şcoala, armata. Or, lumea de afaceri mi s-a părut mereu o profitoare. Mi s-a părut mereu că cei care fac speculaţii la bursă, speculanţii, sunt cei care ne lasă să murim de foame.
După ‘90, doi ziarişti britanici mă tot întrebau ce este Securitatea. Le-am zis că sunt cei care au spus mereu că sunt coloana vertebtrală a naţiei, dar că de fapt sunt cei care ne-au dezbinat. Britanicii spuneau însă că aceşti foşti tipi din Securitate erau peste tot, că numai ei aveau iniţiativă. „Oamenii ca dumneavoastră„, mi-au spus, „aţi fost castraţi de mici să nu mişcaţi nimic, aţi învăţat că banul e ochiul dracului.” Aşa că, pe lângă iniţiativă, foştii favoriţi mai aveau banii; imediat cum a apărut perestroika în ‘88, băieţii au înţeles că urmează ceva şi au pus bani deoparte; aşa că în ‘90 au apărut fiecare, care cu 5.000 de dolari, care cu o motoretă ascunsă în parc, care cu nişte blugi. În al treilea rând, numai ei aveau reţelele.
Aşa că tot ceea ce noi dispreţuiserăm a ajuns cupola noastră. Şi am rămas din nou pe dinafară, deplângând, dispreţuind, ironizând, dar de fapt dorindu-ne să fim acolo. Ei bine, de vreo şase-şapte ani simt că toată prejudecata mea cu securimea şi nomenclatura de partid a pălit, a îmbătrânit. După cum ştim, primul milion nu se caută la dinţi: întotdeauna a fost un indian împuşcat, o pepită de aur furată. Trebuie să fim cinici, cum spunea Silviu Brucan în anii ‘90: pentru prima dată în istorie proprietatea colectivă trebuia repartizată undeva, trebuia furată undeva; ăia de dinainte doar au naţionalizat şi acum trebuia să o ia cineva şi am luat-o noi; dacă nu o luam noi, o luau ei. Ei bine, de cinismul ăsta am luptat să mă vindec, cunosc tot mai mulţi oameni de afaceri (nu mai spun afacerişti ca altădată şi nici businessmen nu am ajuns să spun) şi am ajuns să văd un nou look, un nou suflu. Nu vreau să vă întreb, în încheiere, câţi mai aveţi bibliotecă în casă. Dintre verii mei, niciunul nu mai are, au toţi tablete şi mi-au dat peste nas când mi-au zis că au pe un stick toate volumele din Enciclopedia Britannica. Atunci am spus că e timpul să mă retrag. Vă doresc succes pe mai departe şi să înţelegeţi că şi bufonii, cum suntem noi, scriitorii, au avut mereu un loc la masa regilor.