BusinessMagazin

Tag: subiect

  • 13 ani de Business Magazin: Povestea primilor zece ani ai Business Magazin. Poze şi poveşti cu suflet din redacţie

    (FOTO: o parte a redacţiei Business Magazin din anul 2005)

    Avea un teanc de reviste străine din care fluturau o sumedenie de etichete colorate şi se îngropa în calculator; pentru moment n-am dat importanţă prea mare, pentru că trăiam vremuri interesante la ziar – erau privatizări, se întâmplau lucruri, se mişcau oameni şi companii, chiar dacă cifrele oficiale erau cam mici. Numitorul comun al acelor vremuri era speranţa, venea integrarea în Uniunea Europeană, iar lucrurile părea a se aşeza pe un drum câştigător pentru România.

    Pe urmă a fost, într-o după-amiază, o şedinţă la care am fost întrebat ce cred despre şansele unei noi reviste de business. Am răspuns, superinteligent, „depinde“. Alţii au fost mai îndrăzneţi decât mine şi undeva prin septembrie m-am trezit într-o nouă redacţie, la ultimul etaj al unei clădiri de birouri din Arghezi, în spatele Teatrului Naţional; şef era Laurenţiu Ispir, era şi tipa subţire, o cheamă Mona Dîrţu şi venea de la Iaşi. Cu totul o echipă de circa 15 oameni, care au învăţat, singuri, să croiască o revistă de business altfel decât cele deja existente pe piaţă; curioşii sau cei nostalgici pot vedea câteva documente din acea perioadă: primul flat-plan, o prezentare a retoricii şi conţinutului revistei, o organigramă – un simplu act birocratic, pentru că presa funcţiona pe cu totul alte coordonate în acea vreme, precum şi o programare pentru predarea textelor, un alt exerciţiu oarecum birocratic.

    Acum vine o perioadă blanc, pentru că vreo lună de zile am adunat cât n-am adunat în ultimele trei existenţe, cele 11.734 de pagini care sintetizau declaraţia de avere a statului român. Este vorba de primul subiect de copertă al revistei – „Cât costă România“ – un articol care analiza situaţia domeniului public al statului. Documentele erau în format pdf şi nu am putut găsi nicio soluţie de convertire a lor, aşa că am adunat de mână, împreună cu o colegă, mii şi mii de pagini înţesate cu clădiri, barăci metalice, simple obiecte sau parcuri turistice, de la fructierele şi tablourile din casele de protocol la valorile de inventar ale Casei Poporului (zero lei!), trecând prin estimările peşterii Scărişoara, ale Vulcanilor Noroioşi sau ale Cheilor Bicazului (fiecare câte un leu).

    Cu totul am obţinut în jur de 20 de miliarde de dolari, sumă care pare mare pentru orice pământean obişnuit, dar care nu era decât o ilustrare a modului în care statul îşi privea şi priveşte şi acum averea – pur şi simplu un instrument, ceva de muls. O curiozitate pe care o ţin minte bine: cabina portarului era preţuită în scripte mai mult decât întreg turnul Televiziunii Naţionale; diferenţa are logica ei, pentru că respectiva cabină a fost construită în vremuri inflaţioniste, spre deosebire de clădirea mare, ridicată în perioada comunistă. Şi mai curios este faptul că în prezent un astfel de experiment nu ar mai fi posibil, pentru că respectivele documente au dispărut de pe site-ul Ministerului Finanţelor şi se ascund sub faimoasa informare „pagina in lucru“ de câţiva ani buni. 

    A urmat o perioadă magică; după ani buni de rigoare la agenţia Mediafax şi la Ziarul Financiar, descopeream plăcerea subiectului, a frazei sau a ilustraţiei. În privinţa redacţiei, o să reproduc aici un text pe care l-am scris la sfârşitul anului 2004, care se cheamă „Poză cu suflet“ şi care este ceea ce spune: un instantaneu cu redacţia revistei la finele primului an de existenţă:

    „Lumea mea, o mare parte a timpului, începe cu ecranul monitorului. Pe el curg ştiri, materiale, idei mai bune sau mai rele, scrise, desigur, ceva filmuleţe din acelea haioase primite pe mail, mailuri în sine şi toate trăsnăile care alcătuiesc totul muncii de la revistă.

    Privind pe lângă monitor, primul lucru pe care îl vezi e dezordinea de pe birou, ţigări, monede, hârtiile acelea pe care notezi totdeauna ceva important şi pe care nu le mai citeşti niciodată; e un fel de marcă, sau poate o fi şi zodia de vină. Privind peste monitor ca de după un gard, dau cu ochii de Liviu. Dacă îmi prinde privirea, face un soi de salut al lui, ridică sprâncenele cu un fel de grimasă simpatică; altfel e concentrat. De obicei scrie, şi cred că odată şi odată o să-i spun să nu mai lovească tastele aşa de tare, nu prea cadrează cu firea lui de poet. Lângă el, în stânga, e Vali. El e marţial şi de când i-am dat nişte mp3-uri ascultă muzică şi dă încetişor din cap, în ritm de rock. Lângă Vali, e Ispir. Şi el tot cu căştile, când stă, pentru că e mult mai activ, deh, funcţia. Tot lângă Liviu, dar în dreapta, e prima din cele două Adriane. Despre ea pot să spun că are simţul umorului, zâmbeşte cam la toate bancurile şi mai are în faţă cam toate revistele străine posibile, cele de business. Şi mai la dreapta e Mona; nu o văd direct, dar ştiu că e acolo, pentru că acolo stă cam şase zile pe săptămână. La ea caracteristică e ordinea – hârtii aranjate frumos, dacă vrei să afli în ce stadiu e revista sau unde îţi intră materialul, vezi din prima, şi frumos colorat. Ba mai are şi un soi de planşă cu tot felul de informaţii utile.

    În spatele lor e al doilea rând de calculatoare. Primul de lângă perete e Alex, e grafician, taciturn şi talentat. Cam în spatele lui Liviu stă a doua Adriană, ea scrie bine din prima şi mai e şi tânără speranţă a muzicii, pe bune. A doua Adriană e încadrată de cele două Ioane. Ioana Mihai are pe birou o inimioară roşie pe care scrie ceva, dar nu văd ce, iar Ioana Ursu mă rupe cu mausul ei mişto. Lângă ele e Bogdan, el e una din principalele surse ale noastre de mailuri haioase.

    Chiar lângă mine, în stânga, e Florenţa. Şi ea are simţul umorului şi scrie al naibii de mult. Pe urmă e Raluca, regizor în devenire, care are talentul de a se ocupa de mai multe chestii deodată. Şi în capăt de tot e Călin, care tot face şi desface guverne şi alianţe politice. În dreapta mea, e Adrian, dtp-istul; cred că e pasionat de maşini, sau poate vrea să îşi cumpere. Mai apoi, Crenguţa, cu care am lucrat, într-un fel sau altul, în ultimii zece ani; aşa că acum, câteodată, nici nu mai trebuie să spunem ceva, pentru că deja ştim ce gândeşte celălalt. Şi în capăt de tot e Olga, care poate să mă surprindă mereu cu câte o găselniţă grafică faină.

    Prin tot spaţiul acesta se mai plimbă Laci, fotograful, pe care l-am făcut «paparazzo de dolari» şi care are puterea de a convinge mari business-mani să stea aşa cum vrea el“.

    Un an mai târziu, din echipa de mai sus plecaseră cam jumătate din oameni, şi trebuie să spun că şi în anii următori redacţia a fost suficient de primenită încât să primească periodic un suflu proaspăt, tineresc, dar şi îndeajuns de statornică încât să aibă o continuitate în formă, fond şi abordări. Să traduc: am spus pretenţios că au plecat oameni formidabili şi că au venit oameni la fel de formidabili, în timp ce unii am tot rămas, într-o statornicie nu atât formidabilă, cât durabilă, şi de aici a ieşit spiritul propriu, unic, al revistei.

  • A-ţi da demisia a devenit ceva cool

    Foarte mulţi millennials vin într-o companie, aleg un job pentru o experienţă, pentru a vedea dacă li se potriveşte, pentru a vedea cum e la muncă. De altfel, şi munca a devenit ceva cool.

    În urmă cu 20-27 de ani, generaţia de atunci, foarte mulţi studenţi la vremea respectivă, s-a apucat să muncească de foame, nu pentru experimente. Odată ce reuşeai să intri într-o companie, pentru că nu multe făceau angajări, nu-ţi permiteai să tratezi jobul ca pe ceva cool. Era o chestie de supravieţuire, de plată a chiriei, de întreţinere a unei familii, asta dacă te cuplai de tânăr, poate de un concediu mai bun, poate de nişte haine mai de brand şi, ca o realizare supremă, pentru o primă rată la o maşină.

    În prezent, noua generaţie pleacă mai târziu de acasă, în special băieţii (vârsta până la care stau cu părinţii a crescut de la 27 de ani la 29), totul este o experienţă, noţiunea de supravieţuire nu există, mai ales pentru cei care sunt din Bucureşti, Cluj, Timişoara etc.

    Maşinile sunt ieftine şi dacă nu îţi schimbi marca o dată la un an, râd prietenii de tine.

    Vacanţele sunt vacanţe, mai ales odată cu extinderea low-cost-urilor.

    Şi în privinţa hainelor lucrurile s-au schimbat, iar Zara, H&M sau micile ateliere au apărut în peisaj.

    Foarte multă lume aşteaptă de la un job, un loc de muncă, să-i îndeplinească visul. După nici o lună înţeleg că ceea ce fac, ceea ce au fost puşi să execute nu este tocmai aşa cum şi-ar fi imaginat. Cei mai mulţi stau până într-un an la primul job, confruntându-se cu dilemele legate de viitor. Nu le place ceea ce fac, şefii nu sunt aşa cum s-ar fi aşteptat, presiunea creşte zi de zi şi toţi se întreabă dacă şi la viitorul job va fi la fel.

    Pentru că şcoala românească este teoretică şi deloc vocaţională, foarte mulţi millennials se trezesc că ceea ce au învăţat nu se potriveşte deloc cu aşteptările lor.

    Este destul de greu să o iei de la capăt cu altă şcoală, aşa că mulţi caută ieşiri laterale. Cele mai facile din punctul de vedere al barierelor de intrare, chiar dacă sunt cele mai grele, şi asta descoperă pe parcurs, sunt în vânzări.

    Cineva care a terminat Litere poate intra fără probleme într-un call-center să vândă carduri sau creditede consum.

    Pentru că primul job este greu, pentru că nu se potriveşte cu ceea ce fiecare şi-a imaginat, demisia este ieşirea cea mai uşoară, ca un act de răzbunare, poate pentru eşecul personal sau profesional. Nu ai vândut nimic, nu ai reuşit să te întâlneşti cu niciun client şi să-i vinzi ceva, dar demisia a rezolvat totul, cel puţin din punct de vedere psihic.

    Odată cu al doilea job şi a doua companie, când dilemele şi întrebările profesiei încep să apară tot mai mult, având în vedere că este foarte greu să-ţi găseşti locul, acceptarea ideii că jobul este job şi nu o chestie cool îşi face simţită prezenţa, dar încă nu suficient.

    Gradul de toleranţă la şefi creşte, targeturile nu mai sunt lucruri ieşite din comun şi de neatins, iar acceptarea situaţiei de la job cu toate lucrurile bune şi rele intră în cotidian.

    Mulţi angajatori, mai ales cei care plătesc mai bine, încep să se uite cu mai mare atenţie la câte joburi a schimbat un candidat înainte de a-şi depune un CV la ei.

    În mod corect, dacă nu ai avea o presiune extraordinară de a completa o poziţie, nici nu ar trebui să te uiţi la cineva care în doi ani a schimbat trei joburi.

    Este foarte puţin probabil ca cineva să poată să capete experienţă în mai puţin de un an într-un post, inclusiv din punctul de vedere al interacţiunii cu colegii şi şefii.

    De asemenea, cei care pleacă pentru o ofertă mai bună nu sunt deloc de judecat, dar trebuie să fie atenţi pentru ce poziţie au făcut pasul şi pentru ce nivel salarial.

    În viaţă există situaţii în care o ofertă primită este de nerefuzat atât din punctul de vedere al poziţiei, cât şi al banilor. Nimeni nu ar trebui să rateze o astfel de şansă, pe ideea că firma unde lucrează va avea grijă de el sau de ea şi va egala în timp oferta primită. Poate îţi faci un bine ţie, dar şi companiei acceptând oferta primită.

    Întotdeauna companiile trebuie să respire şi să elibereze poziţii, unde să fie promovaţi cei din liniile secundare pentru a arăta că organigrama nu este încremenită în timp.

    Câteodată este bine să laşi pe cineva să plece, încurajându-l să accepte o ofertă unică, chiar dacă este de neînlocuit. Aşa se face loc pentru alte talente şi se schimbă atmosfera. Bineînţeles, pot să fie şi eşecuri.

    Demisia este ceva cool, dar pentru primul şi poate al doilea job. După acest punct atârnă mult mai greu în CV, dar într-un sens negativ.

    Aşa că este bine să vă gândiţi de câte ori ameninţaţi că vă daţi demisia şi de câte ori faceţi acest lucru. Câteodată s-ar putea ca demisia să se întoarcă împotriva voastră, mai ales dacă nu ştiţi ce vreţi să faceţi mai departe.

    Şi este foarte, foarte greu să găsiţi ceva care să vă placă. Până atunci faceţi să vă placă ceea ce faceţi.
     

  • Despre jurnalişti, demnitari şi lucrurile care trebuie învăţate

    Prima parte, aţi anticipat corect, este cea reală. Din păcate, interesul nostru nu a fost recompensat cu unul pe măsură din partea celeilalte părţi. Şi spun ”din păcate“ pentru că trăiesc cu convingerea că oameni care vizitează în mod constant târguri, expoziţii sau diverse alte manifestări de amploare pot oferi un feedback cel puţin util. Doru Mihail Dediu, şeful delegaţiei române la Expo 2017 nu a fost însă de aceeaşi părere; deşi jurnaliştii i-au solicitat să răspundă la câteva întrebări, el a preferat să stea deoparte.

    Cel care a binevoit să dea curs invitaţiei noastre a fost ambasadorul României la Kazahstan, Cezar Manole Armeanu, care a putut să-şi rupă mai mult de câteva minute din program pentru a explica, cu subiect şi predicat, ce caută România la cel mai mare eveniment de profil din lume.

    Dincolo de frustrările (uneori) aferente meseriei, principala problema este însă modul în care România şi-a planificat prezenţa la acest eveniment.

    Sunt alte state care nu investesc neapărat mai mult în astfel de evenimente, dar o fac într-un mod mai inteligent. Sigur, expoziţia de la Astana nu va aduce mari beneficii de imagine sau brand awareness de ţară, fiind acceptabilă din acest punct de vedere strategia de a ”dedica“ standul specialiştilor. Şi chiar dacă organizatorii vor să folosească scuza asta pentru modul general de organizare, greşelile de execuţie nu pot fi trecute cu vederea. Cum se poate ca macheta laserului de la Măgurele să nu funcţioneze? Cum este posibil ca ea să ajungă stricată la Astana şi, cel mai important, cine este responsabil pentru toate aceste stângăcii?

    Sunt întrebări care vor rămâne, cel mai probabil, fără răspuns. Mai mult, sunt întrebări care vor fi puse şi la următorul eveniment de anvergură la care România va lua parte – e o posibilitate ce s-a transformat, de-a lungul anilor, într-o certitudine.

    Aş vrea să fiu cât se poate de clar, pentru că nu acuz pe nimeni de rea-voinţă, ci pur şi simplu de incompetenţă: standul României, având o suprafaţă de 370 de metri pătraţi, a fost realizat în jurul laserului de la Măgurele. Macheta laserului, care trona în mijlocul încăperii, nu funcţiona; pe ecranul din camera alăturată rulau imagini la o calitate sub orice critică, preluate probabil din arhiva TVR, câteva din celebrele spoturi de promovare a României sub motto-ul Vizitaţi Grădina Carpaţilor – şi acestea la o calitate mult prea mică – şi spoturile uneia dintre companiile partenere, care a înţeles că propria imagine nu e un lucru de care să-ţi baţi joc. Aceste din urmă spoturi erau filmate la calitate bună, aşa cum trebuie să fie un clip de promovare – indiferent de subiectul promovat. Tot la intrarea în stand, pe nişte rafturi de lemn, organizatorii aşezaseră vreo 10 sticle de vin; principala atracţie a pavilionului, singurul loc la care lumea chiar stătea la coadă era consola de VR pregătită de aceeaşi companie parteneră. Nu o să vorbesc despre celelalte standuri, pentru că nu are rost, dar o să spun doar că lumea nu prea se înghesuia la noi.

    E o imagine pe care am tot văzut-o, chit că vorbim de târguri de tehnologie sau de turism. E o imagine pe care România încearcă să o acopere cu scuze sau cu tot felul de explicaţii. Realitatea e însă că statul – aşa cum companiile au făcut-o deja – trebuie să înţeleagă că imaginea e de multe ori mai importantă decât conţinutul. Luaţi, dacă vreţi, un exemplu din turism: în vreme ce la noi cascada Bigăr, cunoscută pentru frumuseţea ei, a stat ani de-a rândul ascunsă, fără vreun semn care să direcţioneze vizitatorii, alţii transformă un morman de pietre într-o atracţie turistică care aduce zeci sau sute de mii de euro în fiecare an. Nu mă credeţi pe cuvânt! Petreceţi o săptămână în Creta şi o să înţelegeţi despre ce vorbesc.

  • Britanicii au inventat casa pliabilă care se instalează în 10 minute. Vezi cum arată şi cât costă – GALERIE FOTO

    Nu este o glumă: casa poate fi împachetată, împreună cu mobila de rigoare, şi urcată într-un camion.

    Creatorii Ten Fold speră să revoluţioneze astfel piaţa imobiliară din Marea Britanie; unitatea poate fi folosită ca locuinţă, spaţiu de birouri şi spaţii de urgenţă pentru refugiaţi.

    Inventatorul David Martyn, de 58 de ani, spune că a lucrat alături de echipa sa timp de 7 ani la proiect, cheltuind aproape 4 milioane de lire sterline pe dezvoltarea şi patentarea proiectului.

  • Britanicii au inventat casa pliabilă care se instalează în 10 minute. Vezi cum arată şi cât costă – GALERIE FOTO

    Nu este o glumă: casa poate fi împachetată, împreună cu mobila de rigoare, şi urcată într-un camion.

    Creatorii Ten Fold speră să revoluţioneze astfel piaţa imobiliară din Marea Britanie; unitatea poate fi folosită ca locuinţă, spaţiu de birouri şi spaţii de urgenţă pentru refugiaţi.

    Inventatorul David Martyn, de 58 de ani, spune că a lucrat alături de echipa sa timp de 7 ani la proiect, cheltuind aproape 4 milioane de lire sterline pe dezvoltarea şi patentarea proiectului.

  • Afaceri pe care le poţi porni cu mai puţin de 500 de lei: astăzi, un business pe care il poţi face din vârful patului

    E foarte uşor să începi: există numeroase teme gratuite pentru bloguri, iar cunoştinţele necesare pentru a instala programele necesare sunt uşor de deprins.

    Costurile sunt mici: poţi achiziţiona un domeniu .com pentru 10 dolari pe an, iar temele premium costă între 15 şi 100 de dolari.

    Pentru a emite facturi, cel mai simplu e să te înregistrezi ca Persoană Fizică Autorizată – procesul se derulează la Registrul Comerţului, durează 3-4 zile şi costă aproximativ 140 de lei.

    Afaceri pe care le poţi porni cu mai puţin de 500 de lei: un business de sezon

    Afaceri pe care le poţi porni cu mai puţin de 500 de lei: cum să faci bani dintr-o activitate pe care oricum o ai zilnic

    Afaceri pe care le poţi porni cu mai puţin de 500 de lei: cum să faci bani ajutând alţi oameni să se angajeze

  • Afaceri pe care le poţi porni cu mai puţin de 500 de lei: astăzi, un business pe care il poţi face din vârful patului

    Dacă te pricepi la un anumit subiect, cea mai simplă variantă este să începi un blog pe care să împărtăşeşti din înţelepciunea ta. Poţi să câştigi bani vânzând spaţiu de reclamă sau devenind afiliatul unor site-uri de comerţ online.

    E foarte uşor să începi: există numeroase teme gratuite pentru bloguri, iar cunoştinţele necesare pentru a instala programele necesare sunt uşor de deprins.

    Costurile sunt mici: poţi achiziţiona un domeniu .com pentru 10 dolari pe an, iar temele premium costă între 15 şi 100 de dolari.

    Pentru a emite facturi, cel mai simplu e să te înregistrezi ca Persoană Fizică Autorizată – procesul se derulează la Registrul Comerţului, durează 3-4 zile şi costă aproximativ 140 de lei.

    Afaceri pe care le poţi porni cu mai puţin de 500 de lei: un business de sezon

    Afaceri pe care le poţi porni cu mai puţin de 500 de lei: cum să faci bani dintr-o activitate pe care oricum o ai zilnic

    Afaceri pe care le poţi porni cu mai puţin de 500 de lei: cum să faci bani ajutând alţi oameni să se angajeze

  • Mihaela Feodorof, executive coach & business consultant: Care-i treaba?

    Pe de o parte sunt angajatorii care-şi caută cei mai potriviţi coechipieri, împărtăşindu-şi reuşitele, dar şi experienţele care au eşuat. De cealaltă parte sunt candidaţii prospecţi, cei care se gândesc sau chiar au făcut demersuri pentru a se alătura unei noi echipe.

    De fiecare dată ajungem la aceeaşi temă. Alegerea. Căutarea aceasta formală are însă şi aspecte care merită o atenţie sporită, pe lângă un proces de introspecţie rafinat. Şi aici mă refer, desigur, la procesul individual, indiferent de care parte ne aflăm.

    Un CTO îmi povestea de curând păţaniile profesionale generate de alegeri care au ţinut cont, în principal, de competenţele profesionale, acele ”hard skills“ mult căutate. |ntr-un domeniu care suferă de o lipsă acută de resursă umană specializată, cum este cel tehnic-IT, e tare greu, spunea el. Şi are dreptate. Să cerni candidaţii care au competenţe şi îţi acceptă oferta după criterii ”soft“ este ca şi cum ţi-ai tăia craca de sub picioare. Dar ce te faci când lipsa de implicare, demotivarea şi egocentrismul angajatului decompensează tot setul de cunoştinţe şi abilităţi pentru care ai ales să-l aduci în echipă? Cât de mult costă, cât durează şi cu ce şanse de reuşită se produce o aliniere a valorilor personale? De ce nu faci acest sondaj din procesul de selecţie şi recrutare?

    Această întâmplare, replicată în diverse contexte, mi-a amintit de o experienţă din procesul de recrutare. Proiectul deschis era la nivel de top management. Mi-am ales ajutoare externalizate pentru a mă asigura de identificarea tuturor candidaţilor potriviţi profilului din piaţă şi obiectivitatea primei etape de selecţie a aplicaţiilor. Am întâlnit toţi candidaţii de pe lista scurtă, alături de colegii de echipă. Următoarea etapă a procesului era propunerea candidaţilor către echipa de management tehnic, care urma să lucreze cu cel ales pentru angajare. Doi dintre cei cinci candidaţi au primit avizul tehnic şi s-au întors către noi, cei din HR, pentru propunerea finală care însemna ofertarea. Urma decizia de angajare care, pentru acest nivel, era de mandatul comitetului executiv al companiei.

    Prima propunere a echipei manageriale se potrivea perfect la nivel de competenţe tehnice. Avea cunoştinţele şi le aplicase, cu rezultate foarte bune, în proiecte similare din alte companii, ceea ce îl poziţiona ca preferat pe lista finală. Celălalt candidat nu avusese parte de experienţe similare, dar îşi convinsese interlocutorii specializaţi prin potenţialul său de adaptare şi integrare a diferitelor contexte în care îşi punea la lucru cunoştinţele. Diferenţele majore de abordare între un departament tehnic şi cel de HR sunt bine cunoscute şi încercate de toţi cei care joacă roluri profesionale.

    A fost nevoie să fac câţiva paşi înapoi pentru a vedea cât mai clar contextul. Aveam specialiştii, aveam nivelul de expertiză, aveam nevoie să găsesc un argument solid care să susţină funcţionalitatea competenţelor menţionate în profil. Omul, valorile lui, atitudinea, stilul personal. Un pachet de abilităţi pe care desigur cei din rolurile tehnice nu-l luaseră prea mult în seamă. Maşina trebuie să funcţioneze, nu are suflet.

    Am pariat pe a doua propunere. M-am gândit la fiecare dintre viitorii interlocutori, care ocupau deja roluri manageriale majore în organizaţie. Mi-am imaginat ”deranjul“ produs de atitudinea primului candidat, preferat din punctul de vedere al experienţelor anterioare. De regulă, astfel de aspecte sunt cele care ar trebui soluţionate de HR. Ca şi cum responsabilul de bunăstarea departamentelor respective ar putea să facă pace între managerii lor ca un părinte între copiii săi. Am rămas pe gânduri. Cât avea să mă coste o decizie greşită pe termen lung? Dar, mai ales, cum să argumentezi propunerea către comitetul director?

    Am ales împăcată cu mine, dar şi provocată de toţi cei cărora a trebuit să le explic opţiunea mea, candidatul situat pe poziţia secundară din lista finală. L-am propus pentru angajare datorită modului diplomat şi argumentat prin care îşi susţinea deciziile cele mai inconfortabile. L-am selectat pentru liniştea pe care o aducea prin simpla lui prezenţă, acel echilibru interior care transpărea prin disponibilitatea sa de a se face înţeles. Am dat credit unor relaţii armonioase Am crezut că prezenţa acestei persoane o să ajute la decongestionarea discuţiilor într-un mediu care stătea mereu să explodeze din opinii puternic argumentate – pe teme de interes, urgente şi importante, care deseori degenerau în situaţii conflictuale. Nu este niciun secret dacă vă spun că multe din întâlnirile de lucru, brainstorming sau de proiect, se transformau într-un câmp de luptă pe care fiecare membru sau reprezentant de departament căuta să convingă şi să se declare învingător. Mi-a fost la îndemână să susţin candidatura persoanei care nu va sfârşi prin a alimenta astfel de situaţii atât de bine cunoscute în orice companie cu o cultură competitivă. Acest tip de comportament organizaţional, până să se manifeste în industrie faţă de ceilalţi jucători, este antrenat vehement în interiorul companiei.

    Am câştigat pariul cu  această propunere. Tocmai din acest motiv mi-am permis să-i sugerez CTO-ului trist să-şi pregătească echipa de recrutori astfel încât să aprecieze un candidat mai mult decât din punct de vedere tehnic. Să aloce în egală măsură timp pentru a intervieva persoana încercând să pună în lumină aspectele umane, valorile sale, principiile care-i ghidează modul de a acţiona. Atunci când echipa din care face parte se confruntă cu situaţii neaşteptate, înţelegi cât de bine îi prinde un membru care, pe lângă competenţe, lasă în urma sa şi o vorbă bună pentru colegi. Un model de determinare şi entuziasm reuşeşte să suplinească disconfortul creat. Până la urmă tot la această vorbă ajungem, anume că oamenii fac diferenţa prin modul în care aleg să-şi pună la dispoziţie competenţele. Alegerea individului potrivit comunităţii din care o să facă parte ţine, în egală măsură, dacă nu chiar preponderent, de calităţile lui umane.

  • WannaCry: cine şi de ce o să plângă, în cele din urmă?

    Cel puţin pentru cititorii MEDIAFAX mult mai de interes au fost rezultatul României la Eurovision, costumul pe care noul preşedinte francez Emanuel Macron l-a purtat la ceremonia de duminică, finala Cupei României la fotbal, cum arată faţa nevopsită a vocalistului trupei Carla’s Dreams sau testul cu o rachetă balistică efectuat de Coreea de Nord.

    Nici în presa internaţională situaţia nu prea diferă: la BBC viermele este depăşit de nişte crime, la Guardian mai important este subiectul alegerilor anticipate din Marea Britanie şi Donald Trump şi independenţa Scoţiei şi Premier League, la New York Times subiectele momentului sunt Donald Trump şi divergenţele acestuia cu Congresul. Greşesc oamenii?

    Ştirile spun că WannaCry a făcut 200.000 de victime (BBC nu este foarte clar în definirea victimelor, dacă sunt computere sau altfel de entităţi, companii sau instituţii) din 150 de ţări. Dar până luni dimineaţa în conturile în care victimele ar trebui să plătescă bitcoinii răscumpărărilor se strânseseră echivalentul a circa 30.000 de dolari (adică vreo 28 de bitcoin la cursul de luni), în condiţiile în care iniţiatorii atacului cereau 300 de dolari pentru deblocarea unui computer. 30.000 de dolari este o sumă importantă pentru un ins comun, pentru mine de exemplu, dar destul de mică în comparaţie cu amploarea atacului şi cu numărul victimelor anunţat de presă. Şi diferă destul de mult de miliardul de dolari pe care New York Times anticipa vineri că îl vor încasa atacatorii.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • 15 lucruri pe care nu le ştiai despre stewardese. “Un coş sau o răceală te poate ţine departe de muncă timp de câteva săptămâni”

    „Suntem plătiţi doar pentru orele de zbor”

    De exemplu, dacă ziua ta de muncă se lungeşte până la 12 ore, eşti plătit numai pentru orele petrecute de la poartă încolo, nu şi pentru îmbarcări sau întârzieri.

    „Suntem bombardaţi de cheltuieli neaşteptate”

    „O mulţime de cheltuieli noi şi neaşteptate vin împreună cu locul de muncă; spre exemplu, nenumărate curse cu Uber, mâncare pe drum, uniforme, bagaje, bacşiş pentru şoferi şi bani de ieşiri cu colegii. În primii cinci ani vei fi destul de sărac”

    „Nu îţi poţi crea un trai de lux”

    “Nu te vei îmbogăţi niciodată ca un însoţitor de zbor, dar poţi controla câţi bani vrei să faci”

    „Rolul nostru principal este să asigurăm securitatea”

    „Sunt circa 300 de reguli pe care trebuie să le urmăm în acest sens”

    „Însoţitorii de zbor sunt deştepţi”

    „Trebuie să ne obţinem anual calificările necesare pentru acest job”

    „Avem o viaţă destul de singuratică”

    „Petrecem foarte multe ore singuri prin aeroporturi sau prin hoteluri”

    „Când suntem în rezervă, putem petrece până la şase zile fără să zburăm sau să mergem nicăieri”

    “De obicei, trebuie să avem totul pregătit în detaliu, dar în lunile de zbor mai libere avem timp, în sfârşit, să ne uităm la seriale”

    „Trebuie să îndeplinim foarte multe roluri”

    „Gândeşte-te că s-ar putea întâmpla orice situaţie neprevăzută, iar la zeci de mii de metri în aer, ghici cine se ocupă de asta? Facem mai mult decât să împărţim prăjituri, dar, din păcate, doar asta văd oamenii. De exemplu, dacă e nevoie, pot să-ţi aduc pe lume copilul”.

    „Trainingul însoţitorilor de zbor este cel mai dificil interviu”

    „Suntem cu adevărat experţi în domeniul siguranţei, instruiţi să vă salvăm viaţa în caz de pericol, nu doar să vă servim suc de roşii. Iar instructajul este foarte greu de explicat,  ca şi naşterea –  nu înţelegi cât de greu este până când o vei experimenta”.

    „Unele companii aeriene au încă orientări stricte privind aspectul fizic al echipajului de cabină”

    „La compania pentru care lucrez, un coş sau o răceală te poate ţine departe de muncă timp de câteva săptămâni”

    „Este un job destul de nesănătos, iar uneori murdar”

    „Problemele de sănătate ale însoţitorilor de zbor pot fi destul de grave, iar cel mai des întâlnite sunt pietrele la rinichi, pierderea auzului, depresia, lipsa de somn, tulburări de digestie etc; pe de altă parte, mai întâlnesc oameni care îmi întind  un scutec murdar în timp ce servesc alimente”

    „Acest loc de muncă îţi schimbă caracterul şi cine eşti”

    „În bine sau în rău, de tine depinde”

    „Poate pune o presiune imensă asupra relaţiilor”

    „Dacă eşti genul care îşi petrece, de obicei, concediul cu familia, acest loc de muncă nu este pentru tine.  Dacă doreşti ca în fiecare weekend să te vezi cu partenerul/partenera, acest loc de muncă nu este pentru tine. Dacă doreşti să fii acasă cu familia în fiecare noapte, acest loc de muncă în mod cert nu e pentru tine”

    „Înveţi multe despre oameni”

    „Slujba asta este o lecţie importantă dacă vrei să înveţi psihologie”

    „Cei pasionaţi nu pleacă prea repede”

    „Odată ce îţi dai seama că îţi place, asta devine o carieră pe viaţă; de asta îţi dai seama în primul an”